Alexandra Lopotaru

Alexandra Lopotaru a părăsit pentru o perioadă nedeterminată spațiul jurnalismului ca să se arunce în lumea mămiciei. În tot acest timp, a dat viață unui blog cu gândul de a transmite momentele bune, mai puțin bune și frumos de nebune altor mame. În prezent, numărul de urmăritori depășește 32 de mii.

 

A scris cărți a cărei muză de inspirație au fost copiii săi și permanent ticluiește tot felul de proiecte care o mențin echilibrată și împăcată sufletește. Își trăiește cotidianul bucurându-se, alinându-se și încărcându-se în interiorul familiei pe care și-a format-o cu iubitul încă din liceu devenit soț și mărturisește că echilibrul vine din tot ceea ce face și ce trăiește.

A crescut cu poeziile lui Eminescu și Coșbuc recitate de bunica sa, dar și cu poveștile pline de umor ale lui Creangă. Treptat, s-a lăsat pradă cuvintelor și le-a lăsat să curgă ușor pe hârtii albe, stimulată fiind de profesoara sa de limba și literatura română.

Iubirea pentru cuvinte a purtat-o pe căi pe care nu și le imagina, dar pe care azi ar călca cu cea mai mare încredere. Guvernează în jurul scrisului, a dragostei și a familiei. Acestea trei, doar împreună, au devenit temeiul de a exista al Alexandrei.

Traseul său academic nu a fost tocmai linear. Liceul pe care l-a urmat a fost cu profil real, ca mai apoi, să urmeze Facultatea de Jurnalism.

A lucrat cinci ani la The Diplomat-Bucharest, una dintre cele mai vechi reviste de limbă engleză din București, primul şi singurul job serios al său. Nu a renunțat de tot la această meserie, însă preferă în prezent să le fie fidelă celor trei băieți de acasă.

Să descoperim omul din spatele acestor rânduri, fără ascunzișuri, Alexandra Lopotaru.

 

Alexandra-mama este o bucată din Alexandra-omul

A crescut văzând în familia sa exemple de comportament. A înțeles însemnătatea adevăratei iubiri văzând-o la părinții săi care, spune ea, au trecut peste obstacole mari cât Casa Poporului pe perioada vieții lor împreună.

A înțeles, datorită tatălui, de unde se revarsă bunătatea din băieții săi. A înțeles datorită mamei cât este de important ca femeie să te simți fericită în casa pe care ți-o construiești cu bărbatul iubit. A înțeles că o casă fără copii este ca o casă părăsită și că ei sunt cea mai importantă muncă a ta ca om dintr-o viață.

A devenit omul frumos care nu se dezminte niciodată de bun simț, multă educație și bună creștere, pentru că asta a primit. Își dorește pentru puii săi să trăiască măcar la fel de fericiți precum a simțit ea anii copilăriei.

Cred că Alexandra-mama este o bună bucată din Alexandra-omul. Incluziunea este inevitabilă, fiindcă nu mă mai pot vedea altfel. Sigur, mă delimitez (parţial) de rolul meu de mamă când nu sunt cu copiii mei, dar cred că acesta este cel mai sincer şi frumos „eu” al meu. În faţa celor doi pui ai mei, nu am niciodată, nicicând vreo mască. Sunt eu, cu toate bunele şi relele mele.

 

Experiențele din copilărie i-au influențat viața de adult

Întâmplările timpurii pot rămâne în subconștienul nostru, sabotându-ne dezvoltarea sau invers. Alexandra Lopotaru a păstrat în memoria și inima sa cele mai frumoase amintiri. Le povestește frumos ori de câte ori se ivește ocazia.

Voineasa este locul copilăriei în care se întoarce din nou și din nou, de care nu se mai satură. Fetița din ea retrăiește clipele cu fiecare vizită făcută acasă la ai săi. Amintirile în care mamaie o suia pe sobă, unde punea semințe de dovleac la copt şi îi dădea un momântan, adică o păpuşă din haine, sunt de neprețuit.

Cum familia mea e mare şi unită, ne strângeam mereu acolo şi ne jucam cu ce găseam. Ne trăgeam unii pe alții într-un căruț pentru butelie, căruia îi lipsea o blană, ne jucam cu şipci mici pe post de palete şi cu dop de sticlă pe post de fluturaş, mergeam la strâns de fân şi adunat de gândaci de pe cartofi, dar ne pierdeam printre copacii plini cu prune, alune, mere, zarzăre (noi le spunem zarzăne). Făceam prăjituri din nămol, pe care le ornam cu petale şi frunze, umblam prin toate coclaurile posibile şi intram în casă doar la masă.

Mai toată copilăria sa a fost frumoasă și chiar duce dorul multor momente. Nu mergea în fiecare an la mare şi, când mergea, părinții îi erau în sfârșit mai liberi şi prezenți, pentru că, în rest, munceau mult şi se odihneau puțin. Toate aceste simțiri le ține strâns în suflet.

 

Copiii sunt motivul de a continua

Să fie mamă pentru copiii săi nu ar schimba niciodată. Ei sunt rațiunea, munca, curajul său. Luca și Alec sunt forța cea mai zdravănă căreia nu-i găsim termen de comparație, iar Alexandra Lopotaru se iubește în acest rol.

Copiii îți fură timp, energie, dar îți dau însutit. Sădesc în om cele mai frumoase sentimente. Înfrumusețează viața. Colorează viața.

Alexandra Lopotaru

„Primul meu copil m-a adus în punctul în care sunt azi, iar al doilea mă ajută să continuu. Dar şi soțul, şi părinţii mei mă inspiră.”

Cei doi băieți au fost puterea de a păși înainte atunci când oamenii o descurajau și doreau să pună frână planurilor sale. Poveștile au ajuns rapid în atenția editurilor, dar poeziile nu păreau să atragă. Era atât de deznădăjduită de refuzurile primite, pe motiv că lumea nu cumpără cărţi cu poezii, că nu mai voia să le publice.

Fără încurajările scriitoarei Ioana Chicet-Macoveiciuc (Prințesa Urbană), poeziile Alexandrei nu ar fi văzut lumina zilei, iar pentru asta îi va rămâne mereu recunoscătoare. Editura Libris a pus copertă, Adriana Bidiga a realizat ilustrațiile, iar ceea ce a rezultat a impresionat mii de cititoare, care au oferit un feedback „copleșitor”, așa cum mărturisește chiar autoarea.

 

Alexandra Lopotaru: „Să îți ții prima carte în mână este ireal. Dar să ți-o țină alții este de-a dreptul împlinitor.”

Un vis mare, dar timid s-a îndeplinit. Îi este fidelă scrisului de câțiva ani deja, iar munca creativă a așezat-o cu negru pe alb sub forma unor cărțulii pentru copii. Din urmă vine și un roman, însă nu vorbește foarte mult despre el, până când nu se va materializa.

Se menține echilibrată odată ajunsă într-un spațiu luminos, unde își lasă imaginația să zburde. Creativitatea iese natural și scrie doar atunci când simte, fără să forțeze prea mult.

Unele povești de pe vremea sa au traumatizat-o un pic. Tare fain e acum când ea le poate schimba finalul și poate da viață unor personaje cu trăsături bune.

În liceu,  am început să scriu poezii. Citeam pe rupte Mihai Eminescu, eram îndrăgostită de el, dar nu m-am gândit niciodată că aş putea şi eu scrie. Până când m-a impulsionat profesoara mea de limba şi literatura română, Mihaela Lupu, ce tocmai formase un cenaclu literar. Întâi am fost ascultător, observator, poeziile îmi umpleau sufletul de bucurie, apoi, pâş-pâş, am dat drumul cuvintelor din gât.

Lasă mărturii două poveşti pentru copii: De unde ştii cum mă cheamă?, la Editura Creanga Fermecată şi Oare ce visez azi?, la editura Libris, dar şi un volum de poezii pentru părinți, Mama te iubeşte, tot la Libris.

Este un sentiment minunat să vezi cum se construiesc personajele şi cum dai viață filmului din scăfârlie.

 

Alexandra Lopotaru dintotdeauna a creat conținut de calitate

A avut întotdeauna darul scrierii, întrucât Alexandra a ales să facă Jurnalism. Jurnalistul din ea este onest, nu îşi încalcă niciodată principiile, luptă pentru dreptate şi își doreşte să contribuie un pic, în colțişorul ei, la o lume mai bună.

A lucrat cinci ani la The Diplomat-Bucharest, una dintre cele mai vechi reviste de limbă engleză din Capitală. A plecat de acolo cu un bagaj zdravăn de informații legate de această meserie. Este recunoscătoare faptului că imediat după finalizarea facultății a intrat în câmpul muncii.

Mergeam la cămaşă la interviuri cu ambasadori, directori generali, investitori străini, la hoteluri de cinci stele, iar eu locuiam la cămin, fiindcă nu îmi permiteam chirie în Bucureşti.

În prezent, creează conținut pentru publicul pe care și l-a format din 2017 sub egida Povești din Bebelonia, un blog care depășește numărul de 32 de mii de followers din toamna lui 2017 până acum.

Nu s-a mai întors nici după patru ani în presă. Preferă să-și vadă copiii crescând. Timpul nu poate fi stăpânit. El trece prea repede, este ireversibil și a ales să nu se lupte cu el.

 

Povești din Bebelonia – un pui crescut singur

La un click și un like pe pagină distanță, publicul poate citi gândurile Alexandrei expuse din ipostaza de mamă despre bucurii, frici, despre tantrumuri. Scrie despre ce vede și ce trăiește.

Expune idei din dialogurile purtate cu soțul, cu prietenele, din ce aude pe stradă. Se inspiră din orice, dezbate după propriul filtru. Unde nu știe, intră în rolul de jurnalist care pune întrebări specialiștilor. Când nu simte, nu scrie pentru a avea trafic.

După ce mi-am dat seama că trec printr-un tunel de depresie post-partum, fiindcă plângeam des, mă simțeam singură, am început să îmi aştern cugetele în telefon şi într-un grup de mame (LaPrimulBebe) şi după ce mi-am dat seamă că nu sunt singură, iar mesajele mele sunt alinare pentru cele ce se regăsesc, m-am hotărât să lansez oficial Poveştile mele din Bebelonia.

Alexandra Lopotaru și-a asumat modul public de a apărea. Îmbrățișează aprecierile, cât și părerile oamenilor care nu sunt în tandem cu ea. Totuși, are parte de o comunitate empatică și blândă, meritul ei întreg, desigur.

Alexandra Lopotaru

Crede cu tărie că autenticitatea a prins la public. Mesajele pe care le primește sunt hrană pură pentru suflet. O încălzesc și sunt de-a deptul măgulitoare acele mesaje de mulțumire pentru inspirația pe care o oferă.

Îmi amintesc că îmi tremurau egării pe mine când aveam 700 de followers, dintre care 350 de prieteni şi 350 de necunoscuți. I-am spus soțului meu panicată: „Doamne, peste 300 de oameni care nu mă cunosc mă citesc. Dacă mă fac de râs?” Şi acum râde de mine, fiindcă la cei 32.000 de followers de îi am astăzi gândesc la fel.

 

Călătoriile, pastila împotriva burnout-ului

Este cu soțul său încă din școală, întrucât au avut timp să trăiască împreună diverse aventuri. Au avut o perioadă de burnout care i-a determinat să-și revizuiască traseul.

Serviciul îi încărca la nivel emoțional și astfel au decis să ia o pauză de la tot plecând în India, Nepal, Japonia.

Astfel, cu banii strânşi de Andrei în cinci ani (aş fi contribuit şi eu, dar salariile în jurnalism erau tare mici pe atunci, aşa că nu aveam cu ce), am mers să ne împlinim visurile: el să urce în munții din Himalaya (el lucrează în IT, dar este munțoman, alergător şi alpinist), iar eu să cunosc țara lui Tagore, o țară de care eram îndrăgostită. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că voi putea ajunge acolo.

Și-a luat timp de o lună să exploreze Nepalul, dar nu suficient, întrucât fără doar și poate se va întoarce. Vreme de două luni a avut la dispoziție să înțeleagă mai bine poporul indian, să descopăre cultura lor minunată, toate ritualurile şi credințele.

Eu aveam o altă imagine a Indiei. Eu văzusem cred că vreo 40 de filme indiene, aproape că înțelegeam hindusa, îi citeam pe Tagore şi Gandhi. Însă, având buget redus, de câțiva dolari pe noapte, am dormit în prima noapte, în oraşul de la graniță cu Nepalul, în condiții de nedescris. Şi nedemne de descris. Doar ca să vă faceți o idee, şobolanii umblau pe la fereastră. Cel mai dur loc a fost Varanasi, unde milioane de oameni vin special să moară şi unde sunt incinerați lângă fluviul Gange, iar cel mai frumos loc a fost Goa, unde am făcut plajă 10 zile.

 

Japonia – un loc aparte pentru Alexandra Lopotaru

De la unele dintre cele mai sărace țări, Alexandra a avut şansa să locuiască jumătate de an la polul opus, în capitala Japoniei. Și-a luat pentru suflet tot ce era mai frumos.

A făcut cunoștință cu respectul adevărat, a simțit pe pielea sa ce înseamnă politețea, a făcut cunoștință cu un popor cizelat. Angajații unui magazin se apleacă să te salute și când se duc în depozit, să mai aducă marfă. Oamenii stau la coadă, unul în spatele altuia, să urce în metrou sau autobuz.

A văzut cafenele cu animale, restaurante fără chelneri, unde mâncarea e adusă de trenulețe. A văzut semne pentru nevăzători peste tot, hoteluri tip capsulă (cameră cât un sicriu) sau baruri unde poți să înveți să flirtezi.

Japonia mi se pare scoasă din cărțile SF, că este atât de civilizată încât oamenii de la companiile feroviare își cer scuze dacă trenul întârzie și șapte secunde. Este atât de curată încât dacă ștergi o masă dintr-un parc oarecare, o să constați că șervețelul folosit este alb.

Alexandra Lopotaru este un om frumos, cu momente strălucite în viață, care a avut parte și de provocări și de momente dificile, care a simțit fericire pură, dar poate și frici. A dăinuit împreună cu Andrei și relația pe care și-au închegat-o este punct de reper pentru alții.

Inspiră prin modelul de familie construit, împărtășește curat și onest pe blog deschizându-și sufletul, trăirile și simțirile sale de zi cu zi. Aprecieri îi trimitem de la distanță și felicitări sincere, căci s-a lăsat ghidată de ce i-a spus rațiunea că e bine să facă.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *