Alexandru Dedu, handbalistul român care a scris istorie în tricoul Barcelonei

Actualul președinte al Federației Române de Handbal, Alexandru Dedu, a scris istorie în acest sport în tricoul echipei Barcelona, alături de care a câștigat două trofee consecutive ale Ligii Campionilor, de două ori Cupa EHF și de două ori Supercupa Europei!

Pe când era legitimat la Steaua București, a făcut parte din lotul naționalei care a terminat pe locul 8 la Jocurile Olimpice de la Barcelona, din 1992. Pivot puternic, tare ca un munte, cu o înălțime de 2,02 metri, a jucat 232 de meciuri pentru România, înscriind 399 de goluri.

Pe 15 august 2014, la o jumătate de an după ce fusese ales președinte al FRH, fostul campion a avut un teribil accident rutier în judeţul Buzău, intrând cu motocicleta într-o mașină care i-a tăiat calea. S-a ales cu ambele picioare fracturate și, timp de patru ani, s-a deplasat numai cu ajutorul unui scaun cu rotile. „Îl am, e acolo”, îmi spune cu umor negru când îl întreb despre piciorul drept, mai grav afectat.

Până să ajungă să practice handbalul, a mai încercat rugby, baschet și înot, pentru că simțea nevoia să facă mișcare. Poate ar fi continuat cu baschet, dacă avea șansa să lucreze cu antrenori care să își respecte profesia.

Eu provin dintr-o familie care nu a avut nicio treabă cu sportul. Copil fiind, când se dădea handbal la televizor, eram singurul care mă uitam. Tata era pasionat de fotbal, cu Petrolul, a fost medicul echipei mulți ani.

Alexandru Dedu a început să practice handbal în mod organizat la CSS Gherea, dar… nu prea își găsea locul.

Era a 5-a roată la căruță, dar a devenit într-un an căpitanul echipei!

Tatăl meu, văzând că tot încerc (n.r. – să facă sport) m-a luat de mână și m-a dus la profesorul Artur Hofman, Dumnezeu să-l ierte, un om de cultură, un om de sport, la începutul clasei a V-a… Așa am intrat în handbal și am rămas. Nu știu dacă a fost plăcere. Simțeam nevoia să fac mișcare. Eram a 5-a roată la căruță la CSS Gherea din Ploiești.

În clasa a 8-a, a crescut 12 cm! Antrenorul l-a privit mai atent. Într-un an, a ajuns căpitanul echipei, a fost chemat la lotul național de juniori, iar în al doilea an a ajuns la lotul de tineret.

La 18 ani era deja în lotul naționalei mari! A avut nevoie de un pic de încredere, iar apoi totul a venit de la sine.

Olimpic la română, Alexandru Dedu citea tot timpul!

Alexandru Dedu a fost și un elev foarte bun, olimpic la limba română, cu note foarte bune la toate materiile. Pasiunea pentru carte a moștenit-o de la părinții săi, tatăl având grijă să completeze biblioteca familiei cu cele mai interesante și utile titluri.

Copilul Dedu nu pleca nicăieri fără o carte la el, iar asta avea să îl ajute foarte mult în viață.

Am fost la cel mai bun liceu din Ploiești, de matematică-fizică. Am fost olimpic în clasa a 8-a inclusiv la română, făcând și handbal în paralel. Am avut șansa unor părinți care mi-au oferit o educație corectă. Tatăl meu, în fiecare săptămână, o lungă perioadă de timp, venea cu o geantă de cărți acasă. Cumpăra tot ce apărea pe piață nou și important. Am avut o bibliotecă mare, mii de volume. Citeam în autobuz, în pauze, acasă, pe wc. O carte la două zile. Eram tot timpul cu cartea în mână.

Revenind la cariera de handbalist, Alexandru Dedu spune că a avut mereu planuri mărețe. Și-a dorit mereu să își dezvolte o carieră frumoasă în handbal și a mers pe acest drum.

A avut șansa „să crească” alături de sportivi de legendă, motivat de numele acestora și de jocul lor. Nu a avut vreodată idoli, nu și-a dorit să fie o altă persoană. În schimb, îi admira pe handbaliștii exponențiali din România de la sfârșitul anilor 80. Nicolae Munteanu, Marian Dumitru, Vasile Stângă sunt doar câteva nume pe care le amintește.

De la Steaua la Barcelona

A existat o Fata Morgana la începutul anilor 90 în care toți jucătorii de handbal buni își doreau să ajungă în străinătate pentru a câștiga niște bani. Jucătorii români erau foarte bine cotați. A fost una din motivațiile lui Alexandru.

Trecerea de la Steaua la FC Barcelona a fost făcută cu o „escală” în Franța, la Istres. Povestea este foarte interesantă și are un tâlc pentru sportivii români, care nu ar trebui să semneze cu nimeni înainte de participarea la o competiție importantă, pentru că după aceasta ar putea veni o ofertă de la o echipă importantă.

Terminasem facultatea, aveam 25 de ani, și am înțeles că de-a lungul întregului meu seniorat am avut oferte, dar nu mi se spusese. Cei de la Istres mi-au făcut o ofertă care mi s-a părut bună. Am semnat cu ei înainte de Campionatul European. Acolo, mi s-a spus că Barcelona e interesată de mine. O frustrare majoră! Am fost la Istres și am zis că vreau să plec. Am jucat 6 luni. În iarnă am reușit să mă duc către Barcelona.

Impresionat de tot ce înseamnă Barcelona

Experiența la Barcelona? Totul la superlativ. A fost mereu impresionat de oraș, de grandoarea clubului și de rezultatele acestuia. Totul pentru Dedu a reprezentat un exemplu de „așa da”.

Sportivii erau ajutați în orice problemă, dacă li se strica mașina, dacă aveau de rezolvat diverse acte, cum i s-a întâmplat și lui Alexandru, cu echivalarea diplomei de studii a viitoarei sale soții.

A evoluat în două din cele trei finale, fiindcă în prima nu avea drept de joc. Venise în ianuarie la echipă, iar lotul pentru Liga Campionilor era deja făcut.

La 27 de ani, Alexandru Dedu atinsese deja o maturitate sportivă deplină. Nu îl mai clătina nimic, nici măcar presiunea pusă de ultrașii croați, în finalele Ligii Campionilor, jucate toate împotriva croaților de la Badel Zagreb.

Eram în luptă cu această echipă din Zagreb. A fost cu cântec, cu violență, cu o armată întreagă de oameni care ne-a păzit în capitala Croației. Dar nu mi-au tremurat picioarele. Aveam 27 de ani, eram sigur pe puterile mele, împărțeam vestiarul cu niște bărbați adevărați.

Poate trăi toată viața din banii câștigați în cariera încununată de trofee europene? Nici vorbă! Banii pe care el îi câștiga la Barcelona, acum îi câștigă un jucător mediocru în Liga Națională.

Speră însă ca fiii săi, la rândul lor jucători de handbal, vor avea parte de recompense financiare mult mai însemnate.

Băieții lui joacă handbal, fata s-a îndreptat spre artă

Eu am doi băieți – unul e născut în Germania, celălalt în Portugalia – care fac handbal de mare performanță. Amândoi sunt campioni naționali la juniori. Niciodată nu le-am spus eu să se ducă la handbal și dovadă că fata mea, care este o longilină și are aptitudini majore către sport, face artă. Evit să mă duc la meciuri tocmai pentru a nu naște controverse. Au fost 4 ani în care nu i-am văzut deloc la meciuri sau la antrenamente.

Avem antrenori buni la juniori sau am rămas în urmă cu metodele de pregătire? Alexandru Dedu este de părere că, pentru a devenit un antrenor bun, nu este suficient să urmezi o școală de profil. Trebuie să te pregătești nonstop.

Din păcate, nu e suficientă catedra respectivă și școala de antrenori. Un antrenor trebuie să fie autodidact permanent. Ne-au luat-o foarte mulți înainte. Mult timp am avut o suficiență datorită rezultatelor, care sunt incontestabile. Apoi, este și partea materială. Acum, avem la nivel de loturi naționale cam tot ce ne trebuie și avem și oameni care știu foarte bine ce au de făcut.

Cum a devenit Alexandru Dedu președintele FRH

După ce s-a lăsat de handbal, a venit la un moment dat, cu tupeu, la Federație și i-a spus președintelui de atunci, Cristian Gațu, că el vrea să devină în viitor șef al FRH. Că își dorește să învețe meserie, chiar și „pro bono”. A rămas și a început să învețe.

Înainte de alegerile din 2014, Gațu a declarat că nu mai vrea să candideze, iar Dedu a simțit că e momentul lui. I-a spus președintelui în funcție că ar vrea să încerce el și a primit acceptul.

A bătut țara în lung și-n lat, să observe la fața locului care sunt problemele handbalului, să discute cu oamenii implicați și să găsească împreună soluții pentru dezvoltarea acestui sport. Între timp, Gațu s-a sucit, l-a sunat și i-a spus că vrea să candideze.

Era însă deja târziu. Dedu nu putea lăsa o muncă de câteva luni și a decis să nu renunțe. A mers mai departe, a candidat și a câștigat!

Nu vrea să spună care sunt realizările lui în cei 5 ani și două luni de șefie, dar se mândrește că pe timpul mandatului său naționala feminină a luat bronz la Europene, iar CSM București a câștigat Liga Campionilor.

Tot el a adus doi de „Mourinho” ai handbalului în România: Xavier Pascual la reprezentativa masculină și Ambros Martin la cea de fete.

Am învățat multe de la ei și au rămas multe. O organizare exemplară, la cel mai mic amănunt. Pascual făcea rapoarte despre staff, spunea unde era mulțumit și ce trebuia îndreptat, a luat pe cont propriu rezervarea de bilete de avion în deplasările naționalei, pentru ca jucătorii mai înalți să primească locurile cu spațiu mai mare pentru picioare. Nu lăsa nimic la voia întâmplării.

Totuși, contestatarii spun că jucătorii au mers în deplasări fără să aibă mâncarea asigurată câteva ore bune.

Antrenorii erau atenți cu fiecare amănunt, îți dai seama că nu se putea întâmpla așa ceva. Contestatarii pot spune orice, eu accept opinii diferite, dar acestea trebuie să fie bine argumentate. Nu există așa ceva! Dacă voiau să mănânce în aeroport, cum s-a spus, puteau mânca. Directorul sportiv al naționalei avea cardul la el, trebuiau doar să spună că vor să mănânce. Despre ce vorbim aici?

Încredere în România

Alexandru Dedu crede cu tărie în România și nu agreează conceptul care spune că afară e mai bine, că la noi nu se poate face nimic. E optimist și e convins că țara noastră își va reveni.

Visul lui este ca naționala de fete să câștige o medalie de aur la o competiție importantă (campionat european, mondial sau jocuri olimpice).

Puteam rămâne în străinătate, să trăiesc liniștit acolo, dar m-am întors aici, pentru că aici îmi place, vreau să fac ceva pentru țara mea. Le-am spus copiilor mei să călătorească, să vadă țări noi, oameni noi, alte civilizații, alte mentalități, să mănânce mâncăruri noi, să vadă peisaje noi, să observe alte culturi, dar le-am zis că aș prefera să se întoarcă în România. Nu le impun, fiecare dintre ei are dreptul să aleagă, dar le-am spus ce mi-ar plăcea mie.

Dedu crede că sportul e ca și întreaga societate românească. Deci, să sperăm în dezvoltarea sportului abia când ne vom reveni din punct de vedere economic și social?