Alina Cicani

„România de la o dictatură la alta?” a fost prezentat de canalul de televiziune francez, Public Sénat. Documentarul realizatoarei franco-române Alina Cicani vorbește despre traumele și urmele lăsate de dictatura comunistă în societatea românească de atunci și acum.

 

Alina Cicani s-a născut în București, într-o familie de ingineri sub comunism. Mama sa a divorţat la nașterea ei, ceea ce Alinei i se pare un act de mare curaj și rebeliune, într-o societate în care familia era simbolul reușitei:

Imaginea acestei mame și femei care nu acceptă compromisuri când este vorba de copiii ei, care luptă pentru demnitate, care se bate pentru un viitor mai bun, m-a marcat foarte mult. Asta m-a făcut ca astăzi să lupt când e vorba de o injustiţie, să nu tac dacă știu că am dreptate sau dacă văd că ceva e neregulă, și atât cât pot să ajut. Probabil și faptul că de la 19 ani am plecat din ţară și am cunoscut un alt stil de viaţă m-a ajutat ca astăzi să îmi pot exprima atât cât pot opinia în mod liber.

Deși departe, Alina nu a uitat de unde a plecat și iată, decide să vorbească altfel despre perioada care a marcat-o atât de profund pe ea și alte câteva milioane de români, comunismul!

 

De la inginerie, la școala de actorie, pe ascuns

Alina Cicani realizează filme, bucăți de realitate și viață, dar puțini cunosc traseul ei până aici și chiar mai puțini ghicesc ce a deviat activitatea sa înspre ceea ce este ea acum.

Ca majoritatea copiilor născuţi înainte de 1989, părinţii au decis ceea ce va fi, adică inginer. Până pe la 25 ani, Alina a fost un copil foarte cuminte și ascultător. Nu numai că a făcut totul ca să îndeplinească dorinţele părinţilor și să trăiească viaţa de vis pe care i-o impuseseră (dar care pentru ea nu era deloc un vis), dar a mers până la extrema de a avea atâtea diplome încât să nu știe ce să facă cu ele. Așa că a urmat Politehnica filiera bilingvă franceză, ani de studii în Franţa la cele mai mari școli (INSA), un doctorat în colaborare cu Danone și alte câteva specializări.

Anii petrecuţi în Franța mi-au deschis orizonturile. Aici oamenii fac ceea ce-si doresc, își urmăresc vocaţia. Și de aici a pornit cumva conflictul între ceea ce devenisem (o copie a părinţilor) și ceea ce vroiam de fapt să fiu. Si pe ascuns, fără să spun acasă nimănui, am intrat la cea mai prestigioasă școală de actorie la care se intră prin concurs (Clasa Liberă a Cursului Florent), unde am fost formată de cei mai buni profesori (printre ei erau și actori de la Comedia Franceză). De aici a pornit totul, deoarece eu visam să fac filme încă de mic copil. Dar în România post revoluție, o femeie care să vrea să facă filme, ați pomenit?! Câte femei în anii 90-2000 erau înscrise la regie în România? Era clar că n-aș fi avut nicio șansă dacă rămâneam în România ca la 28 de ani să fac vreo școală în domeniul artistic așa cum am făcut aici.

Viața, precum filmele, uneori se rescrie, deoarece tot ca în filme, singurii regizori ai ei, suntem noi. De noi depinde ce ne dorim și unde ajungem.

Sunt lucruri în viață care nu pot fi șterse sau derulate, dar totuși, pot fi îndreptate oricând, dacă facem pasul și luăm frâiele destinului în mâinile noastre. Precum Alina!

 

Roumanie d’une dictature à l’autre? (România de la o dictatură la alta?)

Proiectul a fost inițiat de televiziunea franceză „Public Sénat” care dorea un film pentru celebrarea celor 30 de ani de la Revoluție. Trebuia să fie un film istoric, însă evenimentele din 10 august au schimbat traiectoria documentarului.

Pe mine m-a pasionat perioada comunistă, pentru că multe lucruri au rămas neînțelese și pentru că oamenii refuzau cumva să vorbească. Făcusem un prim documentar în care încercasem să știu mai multe despre cum au trăit oamenii simpli Revoluția și ce a însemnat pentru ei cuvântul libertate (L’enfant de la Revolution, 2013). Atunci mi-am dat seama câte lucruri nu știam și de câtă tăcere se înconjurau unii oameni atunci când era vorba să spună ce au trăit. Îmi spuneau „e mai bine să nu știi” când era vorba să spună ce se întâmpla dacă nu erau de acord cu sistemul. Și asta m-a adus să mă interesez despre tehnicile de manipulare și represiune din acea perioadă.

10 august 2018 a fost ca o revelație pentru ea, ca și când tot ceea ce citise si acumulase ca informație în teorie, o vedea în practică cumva. De aici au pornit cercetările pentru a încerca să înțeleagă cum s-a creat și cristalizat această rețea de oameni în timpul anilor 80 care încă influențează destinul României astăzi.

Tehnicile de destabilizare, represiune si manipulare utilizate în timpul comunismului (mai ales anii 80) au rămas în principiu neschimbate, cu mici modificări si ajustări. Unele dintre ele sunt utilizate încă și astăzi, și chiar cu succes. Dar în majoritatea cazurilor, românii au început să înţeleagă aceste tehnici și să știe să își ceară drepturile atunci când o nedreptate a fost comisă. Mai ales noile generaţii, care au avut acces la noile tehnologii.

Dorința de a afla adevărul, entuziasmul unei revelații sunt, iată, ingredintele perfecte pentru a crea un film rană aș spune, despre trecutul nostru, care încă se mai furișează precum o umbră în toate cele.

 

Un titlu puternic și povestea lui

Filmul la început se numea „Ultimul Crăciun al unui dictator”, pentru că descria din punct de vedere istoric cum s-a ajuns la Revoluție. Însă cum unghiul de atac s-a schimbat înspre o paralelă între prezent și trecut, televiziunea și producătorii au cerut schimbarea titlului.

Varianta finală a fost sugerată de producătorul Pierre Garnier, ascuzând o întrebare veridică: este România o țară complet democratică? Deși i-a fost teamă de reacția autorităților române, Alina Cicani a fost convinsă de francezi: „dacă titlul e problematic pentru autorităţi, înseamnă că nu ești departe de adevăr.”

 

Din păcate, anumite reminescenţe din dictatură există încă în România: formele de represiune și de manipulare ale populaţiei iși au rădăcinile în perioada comunistă, își susține realizatoarea punctul de vedere. S-a putut constata asta de exemplu atunci când s-a încercat anularea difuzării filmului la un eveniment susținut de Consulatul României în Franța. Alina vede cum inclusiv platforme media scot titlul filmului atunci când publică un interviu sau un reportaj despre ea…

Tocmai sub acest aspect, am ales să vorbesc deschis despre documentar și titlu, deoarece mi se pare corect să abordăm franc anumite aspecte, chiar dacă sunt mai puțin plăcute – despre țara noastră, etapele prin care trecem și lucrurile care par să nu se mai schimbe. Libertatea de exprimare este unul din drepturile fundamentale pentru care s-a murit în 1989!

 

Alina Cicani: „Societatea românească nu este încă total educată să spună ce doare.”

Nu cred că lipsesc oamenii implicaţi în societatea actuală. În ultima vreme multe nume s-au ridicat civic și spun răspicat lucrurilor pe nume. Cred că societatea românescă nu este încă total educată să spună ce doare. Ne e frică să spunem ca nu cumva să se întâmple ceva. Și în acel „ne” mă includ, pentru că personal mi-a fost frică să susţin filmul în România cu așa un titlu. Însă cum trăiesc într-o ţară democratică, oamenii care mă înconjoară m-au susţinut și m-au învăţat să vorbesc și să las frica deoparte. Pentru mine însămi filmul acesta a fost o lecţie de democraţie, pentru că am învăţat să nu tac și să-mi susţin punctul de vedere.

Alina Cicani crede că ceea ce lipsește azi în România este educaţia generaţiilor viitoare în spiritul civic. Să ia exemplu de la cei ce încearcă să schimbe lucrurile, să îi susţină și să încerce și ei la rândul lor să facă ceva. Până la urmă, orice pas mic poate însemna o victorie într-un domeniu sau altul.

În film, apare la un moment dat o bătrânică care rostește cumva un adevăr. Cel al nostalgiei după comunism. Mi-am dorit să știu care este părerea Alinei despre acest aspect. Este nostalgia aceasta una din problemele care ne țin pe loc?

Bătrânica pe care o vedeţi în film, este un fel de exemplu elocvent a ceea ce se întâmplă astăzi în România. Da, nostalgia comunismului este predominantă la oamenii în vârstă. Acei oameni au uitat ceea ce au trăit, sau au fost atât de îndoctrinaţi încât au trăit într-un fel de lume paralelă. Da, pentru ei era poate mai bine. Totul era organizat de Partid: de la unde te duci la școală, ce meserie vei face pâna la unde vei lucra și ce mănânci. Viitorul era programat, iar faptul că nu aveau informaţie ca să știe că altceva este posibil, le dădea o sigurantă. Ei bine, când scoţi aceste generaţii din acea zonă în care nici nu au nevoie să gândească sau să se bată pentru ceea ce au, sigur că devine problematic. Acei oameni care erau învăţaţi ca totul să fie programat, nu au știut să se adapteze la noua societate.

O altă problemă evidentă este faptul că, în timpul comunismului, s-au format acele reţele de interes, care există și astăzi și care nu vor să-și piardă beneficiile. Aceste reţele profită de oameni care nu s-au adaptat și îi utilizează în scopuri proprii. Aceste reţele îngreunează avansarea spre progres. Pentru că un progres implică schimbări și ieșirea din zona de confort. Ori mulţi nu au înţeles că este și în beneficul lor schimbarea și progresul, încheie Alina Cicani o adevărată lecție de istorie și de civism.

 

România radiografiată de Alina Cicani

Deoarece a trăit mulți ani peste granițe, în țara unde s-a rostit pentru prima oară deviza: „Libertate, egalitate, fraternitate, sau moartea!”, țară în care principiile democratice sunt adevărate valori în stat, mi-am dorit să știu cum se vede România de acolo. Prin prisma ei și a francezilor.

Pentru ea, problema cea mai mare sunt oamenii în România: lipsa de educaţie, lipsa unui sistem medical performant, lipsa infrastructurii fac ca românii să plece. Autoritățile nu sunt interesate să rețină talentele, care nu pleacă neapărat din cauza salariului, cât a mediului în care evoluează.

Degeaba ai palat, dacă atunci când ieși din casă calci pe poteci si eventual mai cazi și într-un șanţ și mori că intri într-un spital fără medici competenţi. Oamenii care au rămas în ţară și care sunt de valoare sunt uzaţi. Promovarea valorilor prin acel sistem care se numea pe vremea comunistă PCR (pile, cunoștinţe și relaţii) este încă valabil. Asta uzează cotidianul. Iar uzura civică este și ea valabilă. Multe voci care s-au ridicat în ultima vreme sunt hăituite. Li se găsește nod în papură ca să îi facă să tacă. Mulţi continuă ceea ce au început, dar cu un gust amar. Am tot respectul pentru acele voci.

Cu toate că mulţi români trăiesc și muncesc în Franţa, România este o necunoscută pentru francezi. Când vorbești cu ei îţi spun doar: Nadia Comăneci, Gică Hagi, Simona Halep și Ceaușescu.

Uneori, cinefilii vorbesc de filmul lui Porumboiu de la Cannes, dar nu știu nimic despre România. Cu toate că avem oameni foarte capabili care ne reprezintă în toată lumea, imaginea României rămâne totuși ternă: o ţară din Est, coruptă, cu oameni care fură, mai spune Alina Cicani cu oarecare tristețe.

Amalgamul ţigani = români a rămas din păcate. Se vorbește atât de puţin de artiștii români, de frumuseţile Carpaţilor, de mânăstirile din Bucovina, de peisajele din Transilvania. Asta ar trebui mai mult promovat.  Mai avem mult de lucru ca să dăm o imagine frumoasă ţării. Și cred că este de datoria noastră a tuturor să încercăm să vorbim despre ţara noastră așa cum este, cu bune dar și cu rele.

Planurile de viitor sunt un pic sumbre deoarece, cam ca peste tot în lume, cultura a avut foarte mult de suferit. Alina Cicani are două proiecte la care ţine foarte mult, dar care avansează greu: unul despre copiii străzii în Europa și altul mult mai personal în care prezintă voluntarii din Franţa care au ajutat România în timpul carantinei.

Cât despre gânduri de final, Alina și-ar dori din tot sufletul ca generaţiile viitoare să îndrăznească să spună NU, să fie fără frică, să fie deschise la dialog și să continue să promoveze adevăratele valori și nu cele impuse de un sistem.

Aș vrea sa fiu mândră de ţara mea. Pentru moment, mă mândresc cu oamenii care îndrăznesc să schimbe lucrurile. Lor le dedic filmul cu speranţa că vor rămâne integri orice s-ar întâmpla.

 

Cuvânt de încheiere

Cum spuneam și mai sus, viața nu este un drum drept și nici așa cum am dori să fie. Nu are manual de utilizare, asta este clar! Dar poate fi adaptată și schimbată.

Chiar dacă avem obstacole, le putem ocoli. Chiar dacă avem „stop”, putem găsi soluția de a ne întoarce și a apuca o altă cale. Nu putem șterge trecutul, dar putem scrie viitorul! Iar dacă nu ne place, ștergem și rescriem de mai multe ori, până devine ceea ce ne dorim.

Viața este un film. Nu ca cele unde totul este roz, dar ca acelea despre învingători, oameni care iau cartea în mână și scriu propriul scenariu. Oameni care iată, aleg să vorbească despre dureri, tristeți, lucruri mai puțin bune, dar reale și care, indiferent de griul „dintre blocuri” își iubesc încă țara.

Ca să ajungem unde ne dorim, trebuie să ne punem o dorință și să fixăm un scop. Dacă scopul nostru este România și un viitor mai bun, atunci trebuie să știm că acesta începe cu fiecare dintre noi și schimbarea din mentalitatea noastră.

Personal, nu îmi doresc  o țară ca afară. Îmi doresc o Românie autentică, plină de tradiții, vindecată de răni și demnă!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *