Ana Barton și scrisul ei direct din pulsul gândurilor sale, în sufletul nostru

Ana consideră că „Nimeni nu e nimeni.” Este un motto la fel de profund precum ea. Cumva, cred că și numele ei are o predestinație în tot ceea ce este și face. Un suflet prins în zidurile propriilor trăiri pe care le lasă libere prin scris! Așa sparge ea zidul, lăsând lumina înlăuntrul.

Trăitul ca ocupație principală

Sunt o fată de la țară, Ramona. M-am născut într-o comună din România și am trăit acolo șapte ani, cu bunicii mei materni. Am avut tot timpul senzația că în acei ani nu m-a învățat nimeni nimic, nu prin cuvinte, doar prin exemple. Nu mi-a zis nimeni nu face aia, nu face ailaltă. Dar mi-au zis ai mei hai să mergem acolo, hai dincolo, așa vrei, așa îți place, cum vrei tu să facem? A contat enorm, adesea mă gândesc că felul ăsta de creștere mi-a ținut mințile întregi. M-am simțit un copil iubit, iar asta a născut în mine un continent în care viața palpită, foșnește, chiar și atunci când nu mă simt foarte bine. E locul meu, doar al meu, la care mă întorc oricând vreau eu, ca să mușc un pic din lumină și să merg mai departe.

Pe urmă, au luat-o ai ei la școală, la oraș. Nu i-a plăcut, nu s-a obișnuit și-n suflet cu asta. Altfel, a funcționat optim, nu și-a dat nimeni seama că smulgerea a frânt-o într-un fel pentru totdeauna.

În ultimii ani, a început să se gândească c-a învățat foarte bine mereu fiindcă a găsit în citit și-n învățătură refugiul perfect. Așadar, n-a provocat nemulțumiri familiei, n-avea nimeni ce să-i reproșeze, se achita excelent de toate obligațiile. În timpul ăsta, visa că se va întoarce, după terminarea liceului, la bunici. De tot. Ceea ce a și făcut.

În ziua ultimului examen de bacalaureat, mi-am pus câteva haine într-o boccea, am luat o rată care te îneca de praf și-am plecat… acasă. La București, am ajuns câteva luni mai târziu, dar a contat enorm că veneam de acasă, chiar dacă atunci n-am înțeles asta. Era prea curând. Acum, acasă e la părinți, în orașul unde am învățat doisprezece ani. Casa bunicilor nu mai există. Se schimbă perspectivele, iar ăsta e cel mai frumos joc al vieții. Cred că tot ce trăim decide omul care suntem, chiar dacă noi nu știm asta în timp ce trăim. Și e normal să fie așa, suntem ocupați cu trăitul. Apoi, omul devine tot timpul, de-aia mă și amuză replica asta: așa sunt eu, îți convine, bine, nu-ți convine, treaba ta.

Ana Barton – portret de scriitor

Și zi așa, vis de tinerețe, tocmai m-ai făcut bătrână. Am 45 de ani, iar de vreo trei încoace încep să dezbătrânesc. Poate are legătură cu faptul că fata mea e adolescentă, poate e frica de moarte, bine deghizată, poate e conștientizarea vieții. Deși cred că cel mai aproape de adevăr e faptul că am învățat să mă bucur de-adevăratelea. Cu mulți ani în urmă, credeam că ce învăț și ce înțeleg mă face deșteaptă. Între timp, nu doar am dezbătrânit, dar m-am și dezdeșteptat. Mari binecuvântări astea două.

A scris poezii, ca toți copiii, nimic special. Proză a început să scrie pe la 37 de ani, cumva, într-o doară, fără să se gândească la volume care-ar putea fi publicate. A scris liber, fără constrângerea tipăririi, așa scrie și acum.

Să-mi placă mie. Dacă-mi place mie e posibil să le placă și altor oameni. Trăiesc cu bucurie faptul că mulți oameni se regăsesc în ce scriu. Asta poate pentru că sunt un fel de luntraș de nuanțe fiindcă viață în stare pură nu există.

Pentru cei care nu au descoperit-o încă, îi informăm că dacă ar intra într-o librărie, ar găsi cinci tiluri semnate de Ana Barton: Nemuritorii de rând, Pervazul lui Dumnezeu, Jurământ de rătăcire, Mamifer și Prospect de femeie , dar și volume colective în care are și ea câteva proze: Cartea simțurilor, In the mood for love etc.

Toate mă reprezintă cu totul pe mine. N-ai cum să scrii în afara ta, indiferent de faptul că personajele și acțiunea nu au legătură cu viața ta. Însă cărțile tale sunt carne din carnea ta.

Ana Barton nu este un autor ușor, pe care să îl răsfoim în timp ce savurăm o cafea. Ea pur și simplu se joacă cu limbajele, cuvintele și intertextualitățile. În cărțile ei vom găsi pasaje fine autobiografice, dar trebuie să știm și să înțelegem clar că literatura înainte de toate este ficțiune. Chiar și literatura Anei.

Și totuși, Ana scrie memorii, jurnale, proză, narează, dar o face extrem de degajat și unic. Cu ce diferă ea de alți autori contemporani? Prin faptul că este un autor care pune, adaugă greutate cuvintelor ei și în același timp, ele devin ușoare și zboară. Este altceva de ceea ce ne oferă nouă librăriile. Este un autor autentic. Un autor care scrie despre copilărie, traume, bunici, iubire de țară, parfumuri de demult.

Ce făcea Ana Barton înainte de scris? Scria!

Am lucrat într-o galerie de artă, am făcut publicistică, am crescut copilul, mi-am îngropat bunicii, m-am despicat de durere, m-am făcut la loc, prin dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, am descoperit că iubesc marea, m-am bucurat, am dansat – ăsta e răspunsul la întrebarea cu pasiunea –, am gătit, am râs, am plâns, m-am enervat, am dat cu aspiratorul și cu mopul, am spălat baia și bucătăria, am iubit, iubesc – lucruri pe care le fac și azi, viață obișnuită.

Doar mie mi se pare ireală această femeie? Desprinsă parcă din alt Univers unde sufletele au o altă consistență. Direct din stele. Din strălucirea aia firească după care alergăm cu toții o viață întreagă.

Ana Barton: „Iubesc o fetiţă, Rada, a cărei mamă, dintr-un uriaş privilegiu, sunt, şi care îmi spune în fiecare zi că mă iubeşte incomensurabil. Îi place ei sonoritatea cuvântului. E o tânără cu o personalitate de tsunami și o sensibilitate de poem. O splendoare zăpăcită.”

Mentori și susținători, sunt toți binefăcătorii săi, și sunt foarte mulți, spune Ana. De la familie, la profesorii cei iubitori de copii, la prieteni, cititori, toți oamenii degrabă păsători de om.

Puternic și frumos e orice om. Dacă are șansa să fie îmbrățișat de apropiații lui, ca să poată simți și el că e puternic și frumos. Toți ne tragem seva din noi și din cei mai iubiți ai noștri. Dacă avem relații firești, directe, în care nu facem exerciții de imagine, în care nu ne demonstrăm cunoașterile pe pielea celor din jur, dacă spunem ce simțim, și nu așteptăm să priceapă ceilalți, că poate au și ei viață de trăit, dacă nu ne credem buricul Pământului și nu tragem de oameni să ne considere miez.

Viața nu este o lecție. Este o înșiruire de momente pe care le adunăm și le trăim

N-am învățat nicio lecție, Ramona. Am trăit niște momente. Adunate, dau 45 de ani. Am trăit viață, încă o trăiesc. Fac ce cred și ce simt eu că e mai bine în fiecare zi. Dar nu doar mai bine pentru mine, ci și pentru ceilalți. Uneori îmi iese, alteori îmi iese parțial, alteori deloc. Sunt om, fac și bine, și greșesc. Când îmi dau seama, încerc măcar să repar, dar cred că nu întotdeauna îmi dau seama. Când fac bine, mă bucur ca un copil. Altfel, am prostul obicei să mă tot gândesc dacă ăla chiar e binele, dacă aia e chiar greșeală, pe moment pot să discern corect, dar la scara unei vieți lucrurile pot sta diferit. Știu asta din viața mea: unele momente în care mi s-a părut c-am pierdut sau am ratat ceva s-au dovedit ulterior favorabile. E bine că nu le știm pe toate, e cel mai bine, putem respira și nițică smerenie, nu?

În rest, Ana Barton este puternic implicată în viața socială și civică. Dacă fiecare își face partea, n-are cum să nu se simtă o îmbunătățire în societate…

Merge în școli, licee, universități, la întâlniri informale cu copii și tineri. Abordează subiecte pe care sistemul de învățământ n-a găsit de cuviință în 30 de ani să le integreze. Printre acestea, educație de viață privată, educație pentru carieră, educație civică și voluntariat, cultura dialogului, artă sau magia scrisului de mână.

Cred că dacă îți iese să nu faci prea mult rău în viață, aici intră și să nu-ți faci prea mult rău, ai reușit. Nu e o treabă tocmai ușoară, practic, e o provocare continuă. În anumite etape din viață, te caracterizează ceva, în altele, altceva. Viața e vie, vorba aia! Ne irită și ne doare când oamenii nu se gândesc la ce simțim noi. Păi, hai să începem prin a ține noi cont de ce anume simt ei. Poate ar fi un început. Timid, firav, dar început. Măcar ar mai detensiona un pic relațiile.

Și dacă nu m-ați crezut pe cuvânt când am spus că mă aseamăn mai mult decât aș fi crezut cu Ana, cu siguranță acum mă veți crede. Deoarece iată, și România o avem în noi, ca pe o stare de a fi, în ADN-ul nostru.

Nu cred că puteam să ajung oriunde în lume, chiar nu cred. Niciodată nu am luat serios în calcul să plec din țară. Sunt foarte legată, ombilical, de limba română. E mama care mă va crește până la capătul meu, că ea nu are capăt. Sunt legată de familia mea, de mirosurile și gusturile țării ăsteia, cu tot sufletul nădăjduiesc să nu fiu niciodată nevoită să plec din țara mea. România înseamnă identitatea mea intimă. Pot să slăbesc sau să mă îngraș, poate să-mi albească părul, cu trecerea timpului, pot să scad în înălțime, pot să înțeleg unele lucruri, iar pe altele să nu le pricep niciodată, dar să nu fiu româncă n-am cum. O provocare? Nu m-am gândit niciodată așa. E o stare, cum ai zis tu. E o sevă. Sau o sită. Tot ce sunt și tot ce nu sunt trece prin ea. România e o stare de mamă. Indiferent prin câte furtuni treci în dragostea cu mama ta, n-ai cum să faci dintr-o mamă nemamă. Poți să încerci, dar te vei frânge ca un vreasc.

Cuvânt de încheiere

Și iată, stau în fața acetui reportaj, cu toate cuvintele adunate în mine, în suflet, dar care nu vor să se lase expirate. Mi-e dragă, Ana! Mi-e foarte drag de ea, deoarece este un om luminos, exuberant, deschis, ca un câmp plin de flori sălbatice de vară, ca miresmele pâinii din cuptorul bunicii mele.

Ana Barton nu este doar un scriitor. Ea nu scrie. Ea face disecție pe cord. Pune în noi uleiuri ale copilăriei, ale boemului, ale vieții ăsteia exact așa cum este ea. Ea nu fabrică. Ea curge. Ea se varsă ca o cascadă de binefacere în toate rănile noastre și ne vindecă prin literatură. Sau poate mai mult decât literatură, deoarece tocmai am scris că ea nu scrie. Ana este cumva formată din cuvinte și trup, dar eu văd în ea cuvinte. Cuvinte fericite!

Nu știu unde aș putea să o încadrez. Nici nu cred că îmi doresc să fac asta. Ea este infinită. Nu are granițe decât să ne îmbrățișeze prin cuvinte și nu are limite, decât să se oprească alături de noi și să ne coloreze existența.