Antonia Zavalic

Trăim vremuri în care interesul pentru poezie a scăzut dramatic. Majoritatea oamenilor acestui secol trăiesc într-o agitație continuă după aspectele materiale ale vieții. Cu toate astea, mai există poeți tineri și valoroși, care mai au timp să-și urmeze latura sufletească. Printre ei, Antonia Zavalic-Dubovici, tânăra originară din Sighet care a descoperit fericirea în lucrurile simple!

 

Antonia Dubovici (n. Zavalic), s-a născut în 24 iulie 1989, în Sighetu Marmației. Din anul 2011 e licenţiată în Asistenţă Socială iar din 2013 absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere, în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. De aproape un an trăiește în S.U.A. alături de soțul ei.

Antoniei i-a plăcut dintotdeauna să scrie. Încă din copilărie ținea un jurnal în care păstra cele mai inedite momente trăite, visele și dorințele cele mai fierbinți. Știa că numai consemnându-le vor rămâne vii și nealterate. În paralel, a început să scrie și versuri.

Când eram copil îmi plăcea să mă refugiez în natură. Mă simțeam plină de viață explorând pădurile, simțind efectul benefic al naturii asupra ființei interioare. Atunci m-am redescoperit la un nivel mai adânc, ca și cum o fereastră se deschisese în mine și puteam privi înlăuntrul meu la fel de bine cum puteam privi în afară, constatând că noi oamenii suntem ceea ce alegem să privim, sufletul nostru formându-se la atingerea delicată care ia naștere între aceste două lumi.

Antonia Dubovici

Cum au apărut primele poezii

Primele poezii pe care le-a scris au avut ca temă tărâmul fascinant al misterului care ne atinge. Viața, dragostea, moartea. Un circuit neobosit și neîntrerupt.

Antonia mărturisește că era o mare provocare să scrie. Ca și cum ar fi fost să prindă văzduhul cu mâinile libere.

O cunoaștere și o zidire interioară m-au făcut să ajung la poezie. Cred că sufletul meu s-a copt timpuriu, uneori simțeam că acestui trup nu-i corespunde vârsta spirituală și cumva, căutările mele ca și copil îmi depășeau vârsta biologică. Dintotdeauna m-au preocupat aspecte legate despre viață și despre suflet, lucruri pe care nu le putem percepe cu ochiul liber. Eram fascinată de tot acest mister care ne locuiește și care există pretutindeni.

Ea crede că poetul are rolul de a aminti și celorlalți esența lucrurilor, adunând, aducând și convertind nespusul pe înțelesul tuturor, într-un limbaj efervescent.

Asta pentru că viața nu înseamnă doar muncă, carieră, bani, lucruri care te epuizează și te storc. Viața înseamnă o călătorie plină de învățăminte, o maturizare continuă, iar miza este libertatea interioară, renunțarea la elemente toxice și inutile.

Fericirea constă în simplitatea unei vieți trăite și asumate care se creează de la sine, atunci când înțelegi că nu lucrurile, nu posesiunea, nu titlurile dobândite, nu premiile câștigate și nici numărul de cărți scrise te vor face să te simți împlinit, ci autocunoașterea, iar prin tine, a celorlalți. Cu cât ești mai aproape de tine, cu atât te vei simți mai viu, iar poezia este o cale de a trăi mai intens, de a te desface pe dinlăuntru și a ajunge acolo unde dispar toate umbrele și temerile.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este, în viziunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune. Dacă omul este dator cu ceva în această viață, ar fi să se cunoască pe sine, să-și cunoască rănile și să încerce să le vindece.

 

Antonia Zavalic – Dubovici, portofoliu poetic

Toate cărțile citite au format-o pe Antonia în primul rând ca om, iar pe urmă ca poet. Dintre cele cu care ea a rezonat foarte puternic, se numără „Profetul” (Kahlil Gibran); „Lupul de stepă” (Hermann Hesse); „Jurnalul Fericirii” (Nicolae Steinhardt); „Batranul și Marea” (Ernest Hemingway); „Maestrul și Margareta” (Mihail Bulgakov); „Cartea de nisip” (Jorge Luis Borges). Alți autori care au impresionat-o sunt: Albert Camus, Sylvia Plath, Franz Kafka, Savatie Baștovoi, Gellu Naum, Nikolai Gogol, Fyodor Dostoevsky, Lev Tolstoy, John Keats, W.B. Yeats, Anatol Baconsky, T.S. Eliot, Rilke etc.

Îi plac cărțile care pătrund în adâncimea subtilă a ființei umane, descompunând straturile fine de înveliș lăuntric. Anatomia sufletului este o disciplină dificil de abordat, iar scriitorii care își propun studiul acestui târăm fascinant, întotdeauna i-au trezit interesul.

Întreg portofoliul literar publicat de Antonia Zavalic poate fi găsit aici. Volumul de debut „Despre fluturi şi praf” a fost tipărit când Antonia era în studenție și însumează zbaterile sufletești ale unei tinere care a găsit în poezie o casă de locuit. Toate neajunsurile, frământările și firimiturile de dragoste sunt scrise cu o luciditate tulburătoare, care nu îndulcește cuvintele, ci le lasă așa cum sunt, cu gustul lor viu.

Volumul „Despre înfrângerea definitivă a întunericului” reprezintă o călătorie care are ca destinație sinele. Aici, cuvintele luminează pe cerul lăuntric, dezvelindu-le miezul incandescent.

În anul 2019 va fi tipărită cea de-a treia carte, un volum de poezii trilingv (română, engleză, ucraineană) „Templul de Adamant * The Adamanth Temple *Храм Адаманта”. Volumul va fi lansat vara acesta atât în România cât și în SUA. Fiecare dintre aceste volume de poezii cuprinde un nivel al maturității interioare, o evoluție spirituală care culminează cu Templul de Adamant.

Actul creației poetice pentru Antonia Zavalic

Antonia își trăiește viața încercând s-o simplifice, făcând tot posibilul să se bucure de darul fiecărei zile. A ajuns la concluzia că cea mai importantă sursă și resursă a fericirii este de a fi alături de cei dragi, de familie, de a investi în sufletul celor din jur, nu doar ca poet, dar mai ales ca om.

La aproape 30 de ani, consideră că cea mai prețioasă stare pe care o putem atinge este cea de liniște, de netulburare interioară. Este singurul triumf pentru care chiar merită să ne zbatem. Provoacă același sentiment ca atunci când, după un urcuș anevoios, ajungi pe vârful unui munte și te bucuri în mod deplin de priveliște. O comparație care, iată, dezvăluie una din marile plăceri ale tinerei poete.

Liniștea interioară este necesară pentru a trezi inspirația, fiindcă atunci gândurile se materializează cel mai ușor. Scriind pot vizualiza cuvintele, sentimentele și emoțiile ca într-un film, totul căpătând un nou sens, cuvintele devin vii și neîncăpătoare în cochilia lor, de aceea erup și caută să se extindă mai departe în universul lor nemărginit.

Ceea ce a fascinat-o întotdeauna a fost drumul de la emoție la gând, iar apoi la cuvântul consemnat. Stadiul final de materializare a cuvintelor este produsul unui proces complex, caracterizat de o finețe excepțională.

Momentele de inspirație nu le poate alege, ele venind nechemate. Atunci când vin, ea trebuie să fie pregătită, fiindcă durata lor este scurtă, iar odată pierdute, nu mai pot fi recuperate. Fiecare moment de inspirație este diferit și are o intensitate diferită, de aceea și produsul rezultat este unic și irepetabil.

 

Cum să faci publicul să înțeleagă poezia

Întotdeauna poezia va avea cititorii ei fideli. În opinia mea numărul lor contează mai puțin, contează mai mult intensitatea lecturii. Când citești, fă-o ca și cum te-ai îndrăgosti, dăruiește-te fără rezerve, acesta este secretul. Dacă citești, îndrăgostit de cuvinte, le vei și înțelege, vei fi lângă umărul scriitorului și-i vei simți respirația, bătăile inimii. Cam aici ar trebui să se situeze educația publicului în înțelegerea poeziei. O educație fără implicare emoțională este stearpă.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză. În detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite, ne amintește Antonia Zavalic.

Poeta consideră că în zilele noastre, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, în care trupul este pus pe piedestal, supraalimentat, supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă.

Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară. Ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie, înțelegi că nevoia ta nu este de a arăta bine (în timp ce te simți prost), doar ca să pari puternic, ci de a-ți îmbrățișa slăbiciunile, de a fi autentic. Nu îți mai e frică să te expui, fiindcă ești autentic devii ușor de înțeles, iar publicul întotdeauna va aprecia sinceritatea celui care se dăruiește.

 

Dar ce înseamnă poezia pentru Antonia Zavalic?

Pentru Antonia, a scrie poezie înseamnă un exercițiu de luciditate. Provocarea de a privi deopotrivă obiectiv și subiectiv, în același timp, acele lucruri care o ating. Când mintea și sufletul conlucrează, produsul finit este foarte valoros, indiferent de tipul de creație.

Poezia este mai mult decât o pasiune, este un fel de a fi, un nivel superior de a exista și de a rămâne în conștiința celorlalți și după încetarea existenței. Prin poezie, de fapt, poți măsura magnitudinea vieții interioare, la fel ca „un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește. ”

Miza adevărată a unui scriitor nu este de a face bani, sau de a ajunge vedetă, ci de a rămâne fidel sufletului său, indiferent de costuri, indiferent dacă este recompensat sau nu. Evident, este o bucurie să fii apreciat în timpul vieții pentru ceea ce realizezi, însă capacitatea creatoare ar trebui să fie detașată de reacția publicului. Poetul nu ar trebui să fie pus în situația de a pescui cititori, el ar trebui să fie asemenea unei fântâne, la care cei însetați să vină de bunăvoie și să-și potolească setea.

Antonia definește performanța ca fiind capacitatea de a rămâne tu însuți, nealterat de variabilele care se strecoară în mod insidios în viețile noastre. În viziunea ei, poeții și scriitorii care au făcut performanță, sunt cei care nu și-au trădat valorile sau credința.

Cât despre tinerii de astăzi care aspiră să devină poeți, îi roagă să nu uite că poezia adevărată este liberă, așa cum și sufletul este liber.

Antonia Zavalic

Viața de poet în România versus SUA

Antonia s-a mutat acum doi ani în SUA, alături de soțul său. Acolo, dacă scrii poezie sau ești un artist, aprecierea este mult mai mare, munca fiind răsplătită în mod generos.

În România, cei mai mulți poeți și artiști trăiesc la limita subzistenței. În majoritatea cazurilor, dacă reușești și faci performanță în orice domeniu, din păcate, de cele mai multe ori ești dat la o parte și ignorat, nici vorbă să fii răsplătit, mărturisește, dezamăgită, Antonia.

Când a publicat prima carte, era proaspătă absolventă. Avea un venit foarte mic și nu-și putea permite să-și cumpăre cărți, sau să călătorească pentru a participa la diverse competiții sau recitaluri. Aceste lucruri te izolează de lumea artei.

Este foarte frustrant să fii limitat, mai ales din rațiuni obiective. Dacă vrei să scrii, sau să produci artă și te lovești de probleme financiare și nu ai suport, de cele mai multe ori ești nevoit să renunți. Te afunzi în unul-două joburi și nu-ți mai rămâne energie pentru scris.

Când finalizez un poem simt o împlinire de nedescris, iar pe urmă o detașare stranie, ca și cum toate acele cuvinte care până atunci mi s-au supus cu blândețe, s-ar înstrăina de sufletul meu, la final ajungând din poet, un simplu cititor obiectiv și rece, eu care scriam cu inima fierbinte. Atunci îmi dau seama că ceea ce am scris și-a atins scopul: a ars, a dat acea căldură și lumină pentru un timp, a încălzit exact cât trebuia apoi focul s-a stins, așteptând să fie reaprins de alți doritori. La urma urmei, poetul este un îmblânzitor de cuvinte.

Antonia Zavalic-Dubovici face parte din acel segment de tineri poeți care dau un suflu nou și multă speranță poeziei românești de calitate. În final, poeta a dorit să împărtășească un poem (în trei limbi) din noul volum de versuri „Templul de Adamant”, cu dedicație specială pentru cititorii Elitei României.

 

Întru slova mărturisirii

E cald și mărturisesc
că rănile sunt mai dulci
când ultima ninsoare
se așterne ca o mână albă
peste pământul uitat.

Pașii tăi ocolesc apele întunecate
și risipirea văzduhului. E timpul despărțirii.
Temeri dezvelindu-și carnea fragedă.
Ne desprindem de miezul luminii,
de vacarmul unui oraș care ni s-a lipit de suflet.

Între certitudini și îndoieli, picură întunericul.

Dar tu mi-ai îmbrățișat gândurile,
din glasul unui mormânt învelit în lacrimi.
Mi-ai atins liniștea, dincolo de valurile înstrăinării.
Ochii mei s-au deschis ca pentru prima oară
spălați în zăpada cea rece.
Chipul tău
oglindit în adâncuri,
vărsând viață peste tot ce a obosit.

Fiori adânci în care alergăm ca niște căpriori hăituți de fiare flămânde
tot așa gândurile noastre ne topesc în pădurile arse.

Ceva îndepărtat să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim
ne vindecă de moarte ca o tandrețe sfântă.

В листі зізнання

Тепло і, зізнаюся,
що рани солодші,
коли останній сніг
лягає, як біла рука
над забутою землею.

Твої кроки обходять темні води
і витрати повітря. Настав час розлуки.
Страх, розкриває свою слабку плоть.
Відриваємось від ядра світла,
на смуток міста, що прилип до душі.

Між певністю та сумнівами, капає темрява.

Але ти обійняв мої думки,
від голосу могили, покритої сльозами.
Ти торкнувся мого спокою за хвилями відчуження.
Мої очі відкрилися, як вперше
помиті холодним снігом.
Твоє обличчя
дзеркальне в глибині,
проливаючи життя над усім, що утомилось.

Глибокі емоції, в яких ми біжимо, як козулі, на яких полюють голодні звірі,
Так і думки наші тануть у спалених лісах.

Це щось далеке, щоб нагадати, що все, що ми любимо,
лікує нас від смерті, як ніжність свята.

Upon the confession letter

It’s warm and I confess
that wounds are bleeding-hearted
when the snow curtains
spread the forgotten land
like a pale embrace.

Your steps avoid the misty waters
and the air dissipation. It’s farewell time.
Horrors uncovering their weak flesh.
We detached from the light’s core,
the uproar of a city attached to our own souls.

Darkness drops between certainties and doubts.

Still you embraced my thoughts,
in a voice of a tomb covered by tears.
You touched my silence, beyond the alienation drifts.
My eyes opened as in the first day
cleaned in the biting snow.
Your face
‘s mirrored in depths,
pouring life upon all that is weary.

Deep thrills in which we run like stags chased by hungry beasts
seem our thoughts that melt us in burning forests.

It’s something distant to remind that everything we love
relieves us from dying as a holy
tenderness.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *