Camelia Stârcescu

Alături de Camelia Stârcescu, pășim pe un teritoriu mai puțin explorat în Elita României, cel al articolelor de tip Q&A. De obicei, vedeți la noi reportaje în care sintetizăm informații relevante despre eroii României, însă mai sunt și câteva excepții.

 

Ei bine, articolul despre Camelia este excepția din toată această serie de prezentare a echipei noastre. Am considerat că este o bună ocazie să observați tipul de dialog pe care îl purtăm cu interlocutorii noștri.

Mai important însă, curg atât de frumos toate cuvintele ei, încât orice modificare i-ar face mai degrabă un deserviciu! Este, de altfel, calitatea pe care eu personal o apreciez cel mai mult la Camelia Stârcescu. Articolele ei sunt perfecte. Îngrijite. Complete și fără cusur.

O citesc cu mare plăcere și mă bucur de fiecare dată când un reportaj de-al său este dedicat platformei noastre.

Cred că am vorbit destul despre valoarea și importanța Cameliei în media românească. Mă opresc aici și îi dau cuvântul, fiindcă are multe lucruri interesante să ne povestească!

 

Cine este Camelia Stârcescu și de unde a pornit?

M-am născut în 19 februarie 1971, la Hunedoara, dar am copilărit la Simeria. Am fost un copil ca oricare altul, cred. Am avut norocul să am o educatoare deosebită la grădiniță, datorită căreia am învățat să citesc chiar înainte de a merge la școală. Aveam șase ani jumate când am mers la școală și am dus după mine dragul de citit, apoi pe cel de scris și, în paralel, plăcerea de a descoperi lucruri noi, învățând.

Am fost premiantă până în clasa a VI-a inclusiv, cu 10 pe linie, fiind, cum se întâmpla la vremea aceea, comandant de detașament și de unitate. Apoi, ne-am mutat la Deva. Alte școli, alți copii, alte năravuri…

Plăcerea de a învăța a scăzut în intensitate direct proporțional cu tactul pedagogic al noilor „cadre didactice” prin ale căror mâini treceam. Doar o mână de dascăli adevărați aveam să mai număr până la sfârșitul liceului…

 

Îmi poți spune ceva unic despre copilăria ta, ceva doar al tău?

Chiar dacă e un truism, am să-ți răspund că fiecare copilărie e unică, în integralitatea sa. Am suferit mereu că bunicii locuiau în același oraș cu noi și, la fiecare început de an școlar, în tradiționala compunere „Cum mi-am petrecut vacanța”, nu puteam povesti despre casa de la țară a bunicilor.

Sigur, bunicii locuiau la casă, iar noi la bloc și vacanțele ni le petreceam la ei. Erau mulți copii pe stradă pe-atunci, ne jucam cât era ziua de lungă, făceam năzbâtii. O ajutam pe bunica în gospodărie și era o bucurie maximă atunci când, bucătăreasă la nunți fiind, bunica lipsea de acasă câte o săptămână, toată grija gospodăriei căzând în seama mea și a fratelui meu.

Adoram să îngrijesc grădina, să culeg roșiile, castraveții, fasolea verde, toate bunătățile pământului, să le gătesc… Asta se întâmpla cam din clasa a V-a și era extraordinar. Părinții veneau doar ca să se asigure că avem ce ne trebuie, în rest, raiul ne aparținea. Cred că de-atunci am nostalgia asta după sat, după traiul la țară, după munca pământului și atingerea sa pe palme, ca nici o alta.

Mi-amintesc că în căsuța bunicilor – care însemna o cameră, o bucătărie, un hol și o cămară – exista un fel de bibliotecă micuță, cu doar câteva rafturi. Două dintre ele erau pline cu ziare și reviste destul de vechi. Ei, bine, în vacanța de iarnă, când ne săturam de joaca prin zăpadă sau nu aveam voie să ieșim afară, mă așezam pe un scăunel, cu spatele lipit de latul sobei de fontă din bucătăria bunicii, și-mi aduceam teancuri de ziare și reviste, pe care le citeam cap-coadă.

Erau ziarul ”Magazin” de prin anii ’60, un format mare, cu frontispiciul verde cu violet, și era revista ”Flacăra”, de prin anii ’60-’70. N-aveam încă vârsta deciziilor profesionale, dar, cu siguranță, prin suflet se va fi conturat încă de pe-atunci un început, ceva cărămizi se vor fi pus la construcția jurnalistului care am devenit.

Adrian Păunescu, Carmen Dumitrescu, Victor Niță, Fănuș Neagu, Mircea Micu și alții, cu siguranță, nume grele ale jurnalismului românesc, îi citeam fără să știu cine sunt sau de ce-mi plac. Acum știu.

 

A existat vreun moment anume care să fi influențat formarea jurnalistului Camelia Stârcescu?

Nu aș spune asta. Niciodată nu mi-am dorit să devin altceva decât jurnalist, și asta încă de prin gimnaziu. Ascultam non-stop Radio România, mai cu seamă emisiunea ”Orele serii”, realizată de Viorel Popescu, de a cărui voce mă îndrăgostisem.

Știam numele tuturor redactorilor și corespondenților din țară, ba, la un moment dat, timp de câteva luni, scrisesem cuvânt cu cuvânt toate emisiunile realizate de Viorel Popescu, în niște caiete groase, pe care i le-am făcut cadou ceva mai târziu, când s-a-ntâmplat să ne cunoaștem.

Dacă plecam cu părinții în week-end, pe la prietenii de la țară, eu aveam în grijă să iau aparatul de radio, un VEF rusesc, destul de mare și greu, și vreo două schimburi de baterii pentru el. Și toată lumea știa că trebuie să mă lase-n pace când ascultam ”Orele serii”: nu mă chemau la masă, nu mă întrebau nimic. De fapt, îmi luam radioul și o pătură și-mi găseam un loc liniștit, unde nu mă deranja nimeni câteva ore.

Eram doar eu, radioul și o carte sau jurnalul în care-mi scriam dorurile. Iar în serile de joi, când se transmiteau spectacolele Cenaclului Flacăra, nici să respir nu-mi prea permiteam, de teamă să nu pierd vreo fărâmă din oxigenul acela cultural, poetic și muzical ce m-a format, indubitabil, ca om, modelându-mi frumos mintea și sufletul.

 

Știu că ai o poveste atipică despre studiile superioare…

E sinuos și ciudat parcursul meu școlar. Având o mamă extrem de autoritară, n-am avut dreptul să-mi aleg facultatea pe care-mi doream s-o urmez. Aș fi vrut filologie, pentru că-mi doream să fiu jurnalist și, credeam pe-atunci, asta e cea mai potrivită alegere, căci facultate de jurnalistică nu exista. Se-ntâmpla prin 1987, cu doi ani înainte să gat liceul.

Mama a zis ”Drept” și n-am avut cum să mă împotrivesc. E, de-aici cam de-a valma s-au dus toate. Am picat, desigur, apoi a venit Revoluția. Studentă am mai fost, dar, cum din iunie 1990, devenisem corespondent cu acte în regulă la Radio România, am trăit la maxim fiecare secundă profesională, lăsând deoparte studiile. Mi-a plăcut mai mult să fiu jurnalist decât studentă și nu regret asta.

Mi-am finalizat studiile superioare în 2009, la Facultatea de Jurnalistică de la Sibiu, dar le-am făcut doar pentru a ”intra în rândul lumii” și a scăpa, cum spunea Tudor Octavian (un alt respectabil jurnalist), de un complex pe care altfel l-aș fi dus cu mine toată viața.

Profesional, aveam deja 19 ani de experiență și, cu tot respectul, cei trei ani de facultate nu m-au învățat nimic în plus, mai cu seamă că nici unul dintre profesorii mei nu lucraseră vreodată în vreo redacție de presă.

Spre exemplu, în cele trei mari instituții de presă unde lucrasem până atunci – Radio România, Formula AS, Media Pro – nu mi se ceruseră actele de studii, ci am fost dorită și plătită (bine!) pentru competența profesională.

 

Cine sunt jurnaliștii pe care îi apreciezi cel mai mult?

Am preferat să fiu jurnalist și nu studentă datorită, desigur, și faptului că am avut privilegiul, bucuria și onoarea de a fi acceptată lângă cei mai mari jurnaliști ai României, recunoscuți ca atare la toate nivelurile: regretații Paul Grigoriu, Sorin Caracseghi și Marius Grozea, dar și George Enache, Florin Helmis, Ioana Cristea, Dorina Zdroba, Anca Florea – la Radio România, apoi Sânziana Pop și Ruxandra Constantinescu – la Formula AS, dar și alți ”lupi bătrâni” și buni condeieri în presa locală din județele Alba și Hunedoara, pe unde am mai lucrat, în timp.

Nu am învățat de la fiecare în parte. Ceea ce sunt, jurnalistic, li se datorează tuturor. Am învățat, în primul rând, să respect cu sfințenie Limba Română, să răspund pentru ceea ce scriu și să semnez cu responsabilitate tot ceea ce scriu, asumându-mi consecințele.

Am fost, după câte știu, singurele – eu și prietena mea – pe care Paul Grigoriu le-a acceptat alături, câteva luni la rând, în nopțile în care realiza emisiunea ”Matinal”. ”Nu știu nici ce, nici cum să vă învăț!”, ne-a spus, dar ne-a pus la treabă. Și-am învățat!

Au fost, de asemenea, zeci de nopți în care am avut ocazia să fac corectură pe litere de plumb, pentru săptămânalul la care am lucrat la Alba-Iulia. Am prins vremuri în care în presa scrisă încă se mai făceau anchete, trei dintre cele realizate de mine aducându-mi tot atâtea procese de calomnie. Câștigate, cum altfel? Căci am răspuns pentru ele, încă înainte de a le da tiparului, în fața lui Dumnezeu și a conștiinței mele.

 

Ce îți dorești să obții prin scris?

Greu de spus. Cred că n-ar fi corect. E, cumva, ca în iubire: nu iubești pentru un motiv anume, ci iubești pentru că iubești, cum spunea un scriitor.

Scriu pentru că nu pot altfel. Pentru că-mi doresc ca oamenii să devină mai buni. Pentru că nu suport nedreptatea, minciuna, urâtul. Pentru că sunt în țara asta atâția oameni faini, atâtea locuri binecuvântate, încât e păcat să nu ajut, atât cât pot, să afle cât mai mulți despre toate astea.

Personal, jurnalismul mi-a înlesnit accesul la locuri/momente/oameni la care nu oricui îi e dat să ajungă. Și mă simt eu însumi binecuvântată pentru asta.

Am primit, desigur, și amenințări, de la oameni prea slabi să-și asume responsabilitatea și adevărul celor scrise de mine. Dar s-a-ntâmplat și să mi se mulțumească de către mulți dintre cei despre care scrisesem ”de rău”, aceștia recunoscând corectitudinea celor scrise de mine și apreciind faptul că nu i-am împroșcat cu noroi.

 

În toată cariera ta, care crezi că e cea mai importantă realizare?

Cea mai ciudată întrebare e asta, cel puțin pentru mine. În primul rând, pentru că nu consider că am o ”carieră” în jurnalism, chiar dacă e un termen la modă. Se spune că, dacă faci ce-ți place, nu va trebui să muncești o zi în viața ta. Asta am făcut.

În al doilea rând, o realizare implică să-ți propui un scop, pentru care să muncești, să faci sacrificii ca să-l atingi. Au fost și oarece sacrificii, dar cine și le mai amintește?

Nu mi-am propus niciodată vreun scop, nici profesional, nici personal. Mi-am dorit, cum spuneam, să fiu jurnalist. SUNT! Pentru că DUMNEZEU a rânduit ca asta să se întâmple: să fiu acceptată corespondent Radio România la doar 19 ani, să fiu acceptată în echipa Formula AS pe la 22 de ani, să fiu parte la nașterea atâtor publicații locale, încât, dacă ar fi fost prunci, aș fi fost mamă-eroină, să fiu, din când în când, plătită bine pentru cum/că scriu. Trăiesc prin scris, nu din scris (draga Limbă Română!…).

Iar în plan personal, cea mai mare realizare e faptul că, deși târziu, la peste 40 de ani, mi-am descoperit, mi-am revendicat și mi-am asumat libertatea, ca singura aducătoare de liniște sufletească. Între personal și profesional, la mine e o identitate aproape perfectă. A respira nu e o realizare, ci un dar de la DUMNEZEU. Pentru mine, a scrie înseamnă a respira, adică a trăi.

 

Când nu scrii, cu ce-ți ocupi timpul?

Sunt mamă-singură, de adolescent în clasa a VIII-a. Colaborez cu o florărie din Mediaș, pentru că mă relaxez făcând decorațiuni florale – când obosesc scriind, când nu-mi mai găsesc cuvintele, fug la flori, apoi mă întorc și e bine. E un fel de alternanță între o relaxare și alta, întru evitarea rutinei.

Camelia Stârcescu

De curând, am început să fac tablouri din șnururi, niște mici ghidușii pe care le voi aduna, poate, într-o expoziție. E aproape gata de tipar o carte de poezii și am început s-o pregătesc pe cea cu articole apărute, în 25 de ani de colaborare, în revista Formula AS.

Și, uneori, când sufletul nu se poate ridica din genunchi, din varii motive, plec la drum, fie să mai documentez câte ceva, fie în Apuseni, la Valea Verde, colțul meu de rai unde renasc pe de-a-ntregul.

 

Ce ți-ai propus să faci până acum și nu ai reușit?

Mi-am dorit să ajung în Maramureș, încă de când eram copil, visând la asta așa cum alții visau să ajungă-n țări străine (pe când asta era aproape o utopie). Încă n-am ajuns în Maramureș. Au fost câteva ocazii, dar ceva s-a pus de-a curmezișul în ultimul ceas. N-a fost să fie. Poate că trebuie să ajung acolo cu un om anume. Încă îl aștept.

În rest, nu-mi fac planuri. Abia în urmă cu cinci ani, când mi-a murit omul iubit, am înțeles că mâine nu există. Trăiesc azi, încercând să-mi las amprenta curată pe fiecare zi. Dacă seara, înainte de culcare, sunt împăcată de cum mi-am trecut ziua, eu zic că e bine.

 

Pentru final, ce îi recomandă Camelia Stârcescu unui student la jurnalism?

Hmmm! Eu sunt o jurnalistă bună (mi se spune), deși am fost o studentă ratată (spun eu). Jurnalismul NU se învață în școală! Se învață tocindu-ți papucii pe drumuri, în documentare, citind până la epuizare cărți și presă (cam greu, în ziua de azi…), respectând Limba Română, ”mirosind” subiecte și acolo unde nu par a fi (unele dintre primele mele corespondențe la Radio România au fost ”Interviu cu firul de iarbă” și ”Se coace grâul în Ardeal” și le-am scris pentru că mi se ceruseră materiale și nu aveam nimic la îndemână… – au fost printre cele mai apreciate!).

Poți fi un jurnalist bun indiferent ce facultate ai făcut, căci absolvirea unei facultăți de profil NU te face niciodată jurnalist – poate lucrător în presă, ca să spun așa, dar NU jurnalist.

Cred că jurnalist te naști, ce se întâmplă după – educație, bun-simț, voință, noroc ș.a. – nefăcând decât să-ți definească concret un drum predestinat.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *