Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin Dragoș Munteanu are 41 de ani, barbă, umor profund și fumează țigări rulate pe care și le răsucește fără grabă. ”Ăla cu Dinică”, după cum spun unii. Adică este sculptorul care a făcut portretul* lui Gheorghe Dinică de la Teatrul de Comedie. Nu prea dă el interviuri, nu l-am văzut niciodată perorând în fața propriilor creații.

În general, când comanda socială se referă la un eveniment sau o persoană anume, ei sunt actorii din toată piesa de teatru care înseamnă sculptură pentru public. Tu ai fi regizorul. Ai aplaudat vreodată un regizor la scenă? Nu prea ai ce să spui. Ce să povestesc despre Dinică? Ar fi o impietate, acela e un semizeu. Eu m-am înclinat în fața lui, mi-am scos pălăria, a ieșit lucrarea de la Teatrul de Comedie și am rămas așa… ”a, ăsta-i ăla cu Dinică”.

*Prin ”portret” înțelegem, în limbajul nostru, al neinițiaților, ”bust”.

 

Portretele lui Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin a realizat multe portrete, dar nu prea vorbește despre ele. Îmi zice câteva nume, pe altele le știu eu. Apoi mă asigură că are o evidență a lor: și-a făcut un tricou pe care a printat, cu scris mic, numele celor cărora le-a făcut portretul. ”Acum am trecut și pe spate, pe față nu am mai avut loc”, se amuză el. Cred că se mai amuză și că încerc, cred eu, subtil, să obțin o poză cu tricoul.

Așa că revenim la Dinică și la ceea ce, în mare, știam deja. Portretul lui Gheorghe Dinică de la Teatrul de Comedie este mai cunoscut, dar nu este primul. Primul Dinică a fost făcut cu câțiva ani mai devreme și este expus în Cimitirul Bellu, la mormântul actorului.

Acela a fost și ”recomandarea” pentru portretul lui Jean Constantin. Adică portretele, că până la urmă au fost două, ambele expuse în Constanța. Plus unul atât de îndrăzneț pentru acel moment (2010), încât a rămas la stadiul de ipsos.

Iar când a câștigat contractul pentru Dinică de la Teatrul de Comedie (după vreo 6 concursuri!), un membru al comisiei de examinare l-a sfătuit să arunce un ochi și la Dinică cel de la Bellu. Ca să vadă un portret bine făcut. Habar n-avea că dădea sfaturi autorului! Cătălin s-a simțit complimentat, și-a făcut treaba și și-a căpătat deja cunoscuta titulatură de ”ăla cu Dinică”.

O lucrare complexă, de care este foarte mândru, este galeria de portrete din foaierul Sălii Studio a Teatrului Odeon. Un loc fain, vegheat de șase actori: Ștefan Mihăilescu Brăila, Ștefan Bănică, Jorj Voicu, Elena Deleanu (fosta directoare, care de fapt a înființat Teatrul Odeon), Geo Costiniu și Corneliu Dumitraș. În principiu este mai puțin cunoscută, dar e întradevăr frumoasă, cu stiluri și abordări diferite.

Cel mai legat sufletește de simte, însă, de Nicolae Cajal. I se schimbă și vocea când vorbește despre Cajal: devine mai caldă, mai emoționată și răsună ca din amintiri.

Lucrarea care acum îmi este cea mai dragă este Cajal, pentru că este și cea mai hulită, săraca, cea mai frumoasa, după părerea mea. Este lucrarea unui om care a trecut peste suferința proprie, e o poveste acolo, o poveste mai lungă.

 

De la ”Bisisica” la Londra

În facultate a fost în clasa lui Darie Dup: bun artist – dificil om! Cătălin nu își trasase încă direcția, era oaia neagră, Bisisica clasei (vezi ”Moromeții” lui Marin Preda). De fapt, cam toți studenții de la Sculptură erau mai… aparte. A trecut prin iubirea de Michelangelo, dar a divorțat destul de repede de el. Nu că ar fi pentru adolescenți, în nici un caz, dar e departe de felul în care este Cătălin. A avut, cu siguranță, modelele lui, în ciuda faptului că i-ar plăcea să nu fi avut. ”Să fim serioși, cine n-a avut?!” râde și trece îngăduitor peste propriul acces de mic orgoliu. A fost o perioadă efervescentă de experimentare, condimentată cu trăsnăi care nu aveau, neapărat, vreo legătură cu eventuale modele.

Unul dintre oamenii care a crezut de la început în el este Mihai Istudor. De el îi este foarte dor, pentru că era un om care, cu toată boala lui, bătea sute de kilometri doar ca să vadă ce mai lucrează. Tot Mihai Istudor i-a dat cel mai important sfat: să greșească! Multă vreme nu a înțeles, ”ce sfat e acesta?!”. În timp s-a convins că greșelile, de fapt, salvează!

În anii trecuți a participat la două tabere de sculptură în Franța. Anul acesta a aplicat la o expoziție organizată în Londra de o asociație a artiștilor sprijinită de Casa Regală. În luna mai, după o preselecție dură, a avut bucuria să-și expună una din lucrări la o galerie de artă din centrul Londrei. O experiență care i-a plăcut, în care a cunoscut sculptori din alte părți ale lumii. Tendințele în Europa sunt destul de cuminți. Cătălin a surprins cu… drujba! Da, se pot face clasici și cu dalta, și cu drujba; totul este despre interiorul tău, despre ce ai tu de spus.

 

Cătălin Dragoș Munteanu: ”Ca să faci portretul cuiva trebuie să-i afli spiritul.”

Toată discuția se învârte în jurul portretului. Are un permanent dor de portret, a prins drag de portretistică. Stilul lui, ca artist? Nu îl interesează să se încadreze undeva, el știe că este un artist greu de digerat. După gustul lui, Dinică și Cajal și câteva din portretele de la Odeon sunt mult prea cuminți. Ar duce lucrurile într-o zonă mai arhaică, mai puțin intelectualizată. Cât despre originalitate… probabil că noi, cei de pe margine, facem mai mult caz de asta!

În momentul în care ești tu singur cu lutul, ultimul lucru la care te gândești este ce-or să zică ceilalți. E foarte lung drumul pentru că este foarte greu să-ți însușești un personaj atunci când faci un portret. Măi, ce fel era omul acesta? Asta cred că e partea cea mai grea. Și în momentul în care ai rezolvat asta, orice vei face va fi acel personaj.

Povestea asta cu portretistica e o luptă lungă, pe care mi-o deslușește agale. Cel mai comod ar fi să respecte anatomic niște date, dar asta nu o să dea niciodată o operă de artă. E ”evidența populației”, toată lumea știe că un om are doi ochi, un nas etc.

Ca să faci portretul cuiva trebuie să-i afli spiritul.

Și pentru a ajunge la spirit Cătălin vede multe, dacă nu chiar toate filmele cu el, dacă e actor, îi citește cărțile, dacă e scriitor. Caută să îi descifreze personalitatea, să îi cunoască viața. Sunt luni de zile în care se conectează cu acel personaj. Din fiecare perioadă de acest fel a rămas cu replici și cântece în minte, cu poveștile vieților studiate.

 

Să semene și să fie o lucrare de artă sunt două lucruri foarte diferite

Apoi începe lucrul. Versiune după versiune, până reușește să prindă acel ”ceva” care nu ilustrează, ci este personajul.

În 25 de ani nu or să mai existe oameni care au văzut filme cu Dinică. Pentru că nu se mai uită nimeni la ele. Este foarte important ca lucrarea de acolo, dacă va rezista, să-i intrige și să le povestească despre personaj suficient încât ei să se întrebe ”Măi, cine a fost ăsta?” Să devină curioși. Dar important e ca lucrarea să aibă ceva-ul acela care să-l transmită pe Dinică.

Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin Dragoș Munteanu – Portret Gheorghe Dinică (Teatrul de Comedie)

Asta este greu de obținut, să semene și să fie o lucrare de artă sunt două lucruri foarte diferite. E diferența față de ”poza tip buletin”. E perioada în care capătă un fel de obsesie. Îmi zice că îți intră în sânge, te culci, închizi ochii și vezi cu mintea lucrul. Ziua lucrezi, seara distrugi totul, pentru ca în ziua următoare să îți dai seama că ai stricat ceva bun. Că ai greșit!

Cătălin Dragoș Munteanu a mai învățat și că un portret poate arăta superb în atelier, dar dezastruos în aer liber. Există lucrări prost făcute tocmai din acest motiv, că autorii nu au luat în calcul locul în care vor fi expuse. Și trebuie să ai multă forță interioară, ca sculptor, să pui o lucrarea afară; lumina naturală este un inamic al sensibilității.

Eu am o manieră mai bizară de a modela. Trebuie să verific cum arată lucrarea aia în diferite lumini. Și petrec zile în șir doar urmărind lucrarea: cum arată dimineața, cum arată seara, noaptea.

Se oprește atunci lucrarea devine o poveste, ea în sine, când transmite personajul. Sau când apare teama de greșeală. Ajunge în zona în care, după ”n” versiuni, orice ar face, de oricâte ori ar relua lucrul, iese la fel.

Aici apare cea mai mare ”tragedie”: când lucrarea ”îți iese”. Recunoaște că aproape se roagă să nu fie gata, să mai greșească, să trebuiască să modifice ceva, orice.

 

După vernisaj ”viața e pustiu”

Se amuză melancolic: până la montajul pe soclu îl mai găsești pe fecior-tău că îi mai trage niște ciocane în cap lui X că sună mișto, ”ia uite, tati, sună ca un clopot!!”. Dar măcar, până la montajul pe soclu, lucrarea e în custodia artistului, adică e încă a lui.

Cel mai trist moment apare la câteva zile după vernisaj, când realizezi că nu mai ai acces la lucrare. Că nu mai ai voie să o atingi, că nu mai e a ta.

După ce trăiești câteva săptămâni, o lună, câteva luni în cazul vedetelor mari, cu același personaj în minte, îți trebuie ceva timp să te golești. Ca un butoi care miroase a varză și tu încă nu poți să pui vin în el, sau invers.

După un vernisaj ”viața e pustiu”, că doar așa a zis Mihăilescu-Brăila! I-ar plăcea să se răsfețe puțin sub mantia de ”artist neînțeles” dar, din păcate (sau din fericire?), familia îl înțelege. Nu doar că îl înțelege, dar îi dă și replici proaspăt învățate. Asta până la următorul personaj care se va instala în atelierul lui.

 

Utilitatea inutilității artei

Cătălin Dragoș Munteanu îmi spune, cu gesturi calme:

Eu, ca artist, mă definesc cumva prin inutilitate. Când arta mea capătă o utilitate nu mai e gest artistic, e un pic de meșteșugărie acolo.

Apoi îmi vorbește de Cajal, care a spus într-un interviu că ”sensul vieții este să fii util”. Este un fel de a 11-a poruncă, sensul suprem al vieții! Cătălin i-ar fi scris asta și pe soclu, pentru că omul acesta chiar a fost util. Și atunci unde găsim utilitatea artei, fără ca aceasta să devină un meșteșug?

Poate chiar la portretul lui Cajal, cel de la Baba Novac. Un portret pe lângă care trec zilnic sute sau poate chiar mii de oameni care îl văd sau nu, cărora le place sau nu. Cei de la ”Monumente” l-au trimis pe Cătălin să cioplească toiagul lui Esculap pe soclu. Cât timp a băut o cafea, a mai făcut poze la lucrare, se mai oprea câte cineva. Ei, dar când a luat dalta și ciocanul și a început să lucreze… brusc toată lumea care s-a nimerit acolo a vrut să apere lucrarea de ”vandalizator”! Apostrofat, luat de guler, tras de lângă statuie… a reușit, în cele din urmă, să explice cine e și ce face!

Cătălin Dragoș Munteanu – portret Nicolae Cajal (versiune de lucru)

Sau la portretul de la mormântul lui Jean Constantin. Despre portretul ăsta publicul avea păreri oarecum împărțite, de la ”wooow” până la ”ce-i prostia asta?!”. Aici Cătălin trebuia să modifice ceva la soclu, așa că a luat bustul și l-a depozitat undeva pentru câteva zile. Între timp, în presa locală a apărut știrea că a dispărut bustul. Când Cătălin a revenit cu portretul să îl monteze la loc, directorul cimitirului pur și simplu s-a așezat pe scaun și-a oftat prelung: ”Bine c-ai venit, că nu mai pot! În fiecare zi sunt cel puțin câteva zeci de oameni care-mi spun ”Maestrul! Unde-i maestrul? S-a furat maestrul!!!” De atunci portretul de la mormântul actorului a fost acceptat unanim.

A văzut, astfel, că lucrările lui deveniseră un fel de borne, că oamenilor le-ar lipsi dacă le-ar lua de acolo.

Orice lucrare de for public educă, acesta e primul ei rol. Or educația vizuală se face cu tot ce vezi în jurul tău. Îmi place să cred că eu educ, nu informez publicul. Și sunt mândru de publicul românesc.

Un sfat pentru studenții care se pregătesc, la rândul lor, să educe publicul? Același pe care l-a primit și el:

Nu vă fie teamă să greșiți! Există atât de multă întâmplare în sculptură…

 

Portretul lui Cătălin Dragoș Munteanu

Îl întreb brusc: ”Ți-ar plăcea să ți se facă un bust? Nu acum, evident, ci după… ăăă… știi tu…”

Izbucnește în hohote de râs și strigă ”NU!” Ei, nu?! Păi sigur o să-i vină cuiva ideea să-l onoreze.

Rămâne tot pe ”nu”, și nu din cauza rahatului de porumbei (care, după părerea lui, afectează doar lucrările proaste). Apoi se răzgândește: vrea, dar să și-l facă singur, că cine știe cum i-l fac alții!

Apoi se răzgândește din nou.

Dacă totuși nu o să mai fiu pe-aicea și o să mi se facă vreun bust, vă rog eu, alegeți-l pe cel mai tâmpit, pe acela care vine beat la cursuri, Bisisica dintre ei! P-ăla alegeți-l, pentru că sunt convins că va face lucrarea cea mai frumoasă dintre ei, Bisisica. Nu ăia talentați, nu-i alegeți p-ăia. Alegeți-l p-ăla care va greși de cele mai multe ori și el va face cea mai bună lucrare!

 

Multe mulțumiri doamnei Nicoleta Nicorici, Consultant Artistic la Teatrul Odeon, care mi-a permis, pentru documentare, accesul în galeria de portrete a Sălii Studio a Teatrului Odeon.

2 raspunsuri
  1. anton marius
    anton marius says:

    emotionant….stie ca e bun in ceea ce face…de aceea si modestia care il caracterizeaza…am copilarit impreuna si am fost bun prieten cu Catalin…..mereu misterios…ganditor…nu vorbea foarte mult…dar si ceea ce spunea….te punea pe ganduri,…uneori.imi lipsesti prietene…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *