Alexandru Pribeagu

Ce simțiți la vederea unui moment artistic cu pantomimă? Vă puteți imagina câtă muncă se află în spatele construirii unui act perfect? Cât de dificil este să transmiți emoție, doar prin gesturi și mimică? Astăzi avem confirmarea, venită din partea lui Alexandru Pribeagu, un actor și artist-mim cu o biografie impresionantă pentru vârsta sa, biografie conturată în spațiul cultural francez.

 

Poate la începutul muzelor pantomima nu era curtată sau cunoscută. Este în esență o formă de artă în care omul își imaginează totul, pornind de la interpretul sublim al gestului și ajungând la marele anonim din toate timpurile care este publicul. Mimul este redus la tăcere, o tăcere care trebuie să spună mai mult decât cuvântul, sunetul, culoarea unui artist oarecare.

Oamenii nu-și pierd imaginația, doar îi induc o comă. După ce se trezesc la realitate revin într-o convalescență romantică unde eu intervin cel mai bine. Aici apare epicul pe scenă, acel epic pe care toată lumea îi caută, da nu știe exact cum arată. Trebuie doar să urmăm povestea.

Așa alege să se exprime actorul Alexandru Pribeagu, cel care a ales, de bună voie și nesilit de nimeni, ”să pribegească” profesional prin România, lăsând în spate frumoasa Franța și oportunitatea de a fi un actor la Paris, de a fi un mim modern într-o spațiu generator de cultură.

 

Artistul, actorul nu poate fi decât complet

Pantomima este pentru acei actori care desăvârșesc o lume interioară bogată și care sălăsluiesc artistic în ea.

Nu cred într-un artist incomplet, nu cred într-un actor care nu are un strat cultural consistent, care nu este curios de poezie, de proză, de flaut, de nai, de gest, de artă, de diferența sublimă dintre surâs și râs. Idealul pantomimei este completul, întregul plăsmuit din fața spectatorilor, care rămâne într-adevăr ideal, în sensul argotic că nu poate fi cucerit până la capăt căci e ideal, dar în sens livresc oferă un spirit de a trăi, „une joie de vivre, d’exister” care îți înrâurește destinul uman și artistic.

Trecând peste exprimarea ușor stângace în raport cu pragmatismul zilelelor noastre, Alexandru Pribeagu continuă cu tristețe mocnită:

Știu că acum toată lumea vorbește în termeni, barbari, pragmatici, despre tot, inclusiv despre artă. Acum totul se învârte în jurul banilor. E o lume dură, cum poate a fost întotdeauna așa alcătuită, însă acest lucru nu trebuie să ne învețe să nu mai visăm. Prin reprezentarea sa, lumea ar vrea să obțină de la noi un reflex pavlovian. Existența noastră nu poate fi compusă ca întreg din reflexe pavloviene de tot felul. Din acest considerent am fugit în artă, în pantomimă. Este escapada mea artistică când în jur rinocerii lui Ionescu invadează ecranul. Prin România de multe ori invadează și scena, instalându-se absolut confortabil unii dintre ei. Și apoi nu mai vor să coboare de acolo. Se atașează de ea ca de politică și lucrurile își urmează cursul.

Alexandru Pribeagu

Marius Vernescu și Alexandru Pribeagu în spectacolul The Fly. Foto Credit: Adi Tudose

 

10 ani de cultură pariziană

Visele lui Alexandru prindeau curaj și aripi la Sorbona când a început să studieze actoria. Experiența pariziană și-a lăsat amprenta decisiv asupra ”personajului” Alexandru Pribeagu. I-au deschis orizonturile și i-au prilejuit întâlniri care l-au marcat și ajutat să-și construiască un drum în această meserie.

În București a pornit cu entuziasm, un entuziasm incurabil și molipsitor, specific clar unui idealist ce suportă realitate prin zâmbete și muncă.

La Sorbona am plecat cu un zâmbet pe față și o gălăgie de vise în suflet. Voiam să mut munții din loc și încă vreau acest lucru, fără să fac vreun rău cuiva. Mi s-a impregnat în spirit o eleganță a creației pe care am împrumutat-o din spațiul francez. Aici în București îmi este greu să mențin, mai ales în raport cu mulți artiști, care mă privesc suspicios, ca un Sorbonel dubios ce strică piața bine ticluită de unii și alții. Glumesc, evident! Publicul român va fi pe viitor protagonistul unei mișcări experiment în ansamblu în România. Va veni și la noi o nebunie curată, sănătoasă din care să ne tragem cu toții seva și suflul artistic al noului.

Alexandru Pribeagu

Foto Credit: CCUNB

 

Alexandru Pribeagu și arta sublimului

Urmărindu-l cu atenție pe scenă și în timpul creației din spatele cortinei, am înțeles că pantomima este una dintre cele mai sublime arte, în care corporalitatea se împletește desăvârșit cu arta dansului, în care mimica și gestica nasc simțuri dincolo de limita realului.

Alexandru Pribeagu mi-a povestit despre pasiunea sa pentru arta sublimului. Mi-a povestit atât prin tăcere cât și prin cuvinte, acolo unde emoțiile înlocuiesc cuvintele. Cel care de mic visa să ajungă stăpânul gestului, îmblânzitorul de imaginație al publicului, ne vorbește zâmbind din inimă de mimul modern, cel care însuflețește imaginația oamenilor, cu inteligență și istețime actoricească.

România încă nu e exploatată artistic îndejauns de mult. Aici vreau să-mi concentrez energiile, de aici aș vrea să pornesc în escapada mea continuă, de unde să mă reinventez la nevoie. Sunt implicat într-o groază de proiecte cu tot felul de artiști. Așa că la muncă mă voi întoarce de fiecare dată când vreau să mă reinventez. Mimul modern își cere dreptul la existență. Rămân totuși fidel ideii de actor complet, de artist complet și nu doar un prestator rapace de produse culturale. Zacusca e o artă țărănească excepțională, un prestator cultural este o invenție odioasă pentru spiritul liber al creației și acest lucru, atenție, spune un mim.

Alex și în interviu, când povestește, face ceva cu mâinile și corpul. Cel mai bine e să-l privești și să-ți amintești ce gândești acum când îl observi în toată candoarea și știi că îl vei vedea pe scenă și în următorii zece ani. De undeva din culise, după ce spectacol se va întreba singur și sigur ce a greșit, cum i-a scăzut energia și cum l-au trădat mâinile în raport cu idealul. Noi, restul, vom aplauda!

 

*Interviul cu Alexandru Pribeagu a fost realizat de către Dumitru-Alexandru Filimon, în cadrul concursului lunii octombrie.

 

Cadmiel Boțac

La doar 21 de ani, Cadmiel Boțac este una dintre marile speranțe ale pianului din România. În prezent e student în ultimul an la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. Premii și diplome a obținut multe de-a lungul anilor, dar poate cel mai important e faptul că iubește muzica și cântă la pian de când era mic. Mulți l-au cunoscut și s-au convins de valoarea sa urmărindu-i prestația la emisiunea ”Românii au talent”.

 

Tânărul muzician a ajuns să studieze pianul pentru că îi plăcea de mic să cânte. Era fascinat de orice jucărie care scotea vreun sunet. Chiar cânta cu vocea la grădiniță, destul de bine pentru un copilaș de 2-3 anișori, spun cei care îl cunoșteau încă de pe atunci. Părinții și-au dat imediat seama de faptul că are o înclinație spre muzică. Așa a ajuns ca la vârsta de 4 ani să înceapă studiul pianului cu regretata profesoară Chifor Monica, de la Școala de Muzică din Sighetu Marmației.

Orele de pian erau mai mult scurte ședințe de joacă la instrument deoarece la vârsta respectivă îi era greu să rămână mult timp concentrat la pian. Cu toate acestea, profesoara sa a avut foarte multă răbdare cu el, în toți cei 10 ani în care au colaborat.

Neavând posibilitatea de-a studia pianul în Sighet după ciclul gimnazial, Cadmiel Boțac a continuat în Cluj-Napoca. La pian a fost îndrumat de binecunoscutul pianist și profesor Daniel Goiți. Un muzician rafinat, un pianist extraordinar, un om deosebit de la care Cadmiel a învățat și încă învață multe lucruri. Colaborarea celor doi a rămas aceeași până în ziua de azi, una cu multe roade.

 

Pianistul cu o continuă sete de învățare

Îl cunosc pe Cadmiel ca un tânăr aparte, foarte modest, cu mult bun simț, dornic mereu de a învăța lucruri noi și a se dezvolta pe toate planurile. În primul rând, a învățat ce înseamnă pianul, ce e muzica, acest univers infinit și incredibil de frumos. A mai învățat faptul că poți ajunge la lucruri frumoase doar cu foarte multă muncă, oricât de mult talent ai avea.

A învățat și că în muzică, la fel ca în alte domenii, nu câștigă mereu cei mai buni. Totul ține de împrejurări. Trebuie să te lupți în orice etapă a vieții cu un zid de interese, de oameni ignoranți poate, sau de multe alte probleme care nu au nimic de-a face cu frumusețea muzicii.

Cadmiel Boțac are convingerea că muzica se interpretează și prin prisma propriei vieți, a experiențelor din viața personală. De aceea spune că orice experiență, orice carte citită sau muzică ascultată, orice pictură privită, orice om de la care a avut de învățat, l-au influențat în interpretarea și înțelegerea muzicii.

Pentru el, valorile creștine sunt baza pe care își clădește viața. Credința în Dumnezeu ocupă cel mai important loc în viața sa, și crede că muzica e un dar de la Dumnezeu.

Pe lângă muzică, Cadmiel e foarte pasionat de arta fotografică și de fotbal. Din păcate, sportul său preferat nu-l prea poate practica prea des deoarece trebuie să se ferească de eventuale accidentări.

Cadmiel Boțac

Cadmiel Boțac și marile premii care i-au confirmat valoarea

În mai 2014, Cadmiel Boțac termina concursul “Astana Piano Passion”- Kazahstan pe locul 1. Dintre 120 de tineri pianiști înscriși în concurs, doar 30 au fost selectați pentru a participa. Acolo a avut ocazia să îl cunoască pe rusul Denis Matsuev, președintele juriului, unul din cei mai mari pianiști ai lumii. Pentru Cadmiel, un adolescent de 17 ani din România, acel premiu a fost o frumoasă confirmare că munca sa nu e în zadar și că e pe drumul cel bun. Încrederea acumulată la acel concurs i-a dat putere să lupte în continuare cu toată inima și cu toată puterea.

Un alt premiu important l-a obținut în Zagreb – Croația. Avea doar 10 ani în acel moment, iar în concurs evoluau pianiști cu vârste până la 20 de ani. Spre surprinderea tuturor, Cadmiel a obținut Marele Premiu, oferit pentru cel mai bun participant din tot concursul! Tânărul pianist recunoaște că la vârsta de 10 ani nu realiza foarte bine ce i se întâmplă, dar simțea că e un moment special în viața sa.

La doar 14 ani, Cadmiel Boțac a fost invitat de către Ambasada României în Luxemburg să susțină un recital la Conservatorul local. A fost de asemenea selectat să participe la cursuri de măiestrie la Mozarteum International Summer Academy de la Salzburg şi International Summer Academy de la Viena, unde profesori i-au fost mari artişti precum Robert Levin şi Boris Berman. Nu în ultimul rând, prezența lui Cadmiel la Concursul Internațional George Enescu în 2018 este o nouă confirmare a valorii sale.

Premiile sunt doar un bonus pentru pasiunea mea de a cânta la pian.

American Dream

Un alt premiu important a venit în 2010 – Locul 1 la concursul “Dinu Lipatti”. Din acel moment a început o frumoasă colaborare cu Radio România Muzical. Chiar în această perioadă, a primit din partea conducerii radioului o sesiune de înregistrări solo, iar în curând vom vedea și un disc cu piesele înregistrate.

Competiția te face mai puternic, mai motivat, te expune publicului, și de aceea, cât timp voi putea, voi participa la astfel de evenimente. Concursurile fac parte mereu din proiectele mele. În viitorul apropiat îmi doresc să finalizez acest proiect început cu Radio România Muzical, realizarea unui CD.

Cadmiel Boțac

Un mare vis al său, ca al oricărui muzician, este să cânte la Carnegie Hall New York într-o bună zi. Cadmiel crede că participarea sa la un concert în New York l-ar putea ajuta să cunoască oameni influenți în domeniul muzicii. Un oraș atât de important te face cunoscut în fața publicului avizat, de aceea o astfel de ocazie nu trebuie ratată.

Chiar dacă încă nu a ajuns pe celebra scenă newyorkeză, a cântat totuși pe tărâm american. În urmă cu aproape 8 ani a primit o bursă de merit în SUA, care a constat într-o tabără de vară în Boston. Această tabără nu a fost legată de muzică, ci mai degrabă de sport, fotografie, arte plastice. Organizatorii, aflând de pasiunea sa, i-au organizat un recital solo în Boston la un club privat de artă. Emoțiile unui adolescent de 13-14 ani sunt intense într-un astfel de moment, iar succesul acelui recital a fost o nouă etapă parcursă în evoluția sa ca pianist.

Cadmiel Boțac nu s-a văzut niciodată făcând altceva în afară de muzică. Toate premiile de mai sus sunt pietre de aducere aminte în viața sa, pe lângă multe altele. Premiul din Kazahstan a fost însă punctul zero, fiind copleșit de importanța momentului. Atunci a știut cu adevărat că va face pian toată viața.

 

Marile probleme ale unui pianist student în Cluj

Cu toate că a avut multe oportunități de a pleca din țară, a ales să continue deocamdată în România, deoarece încă are lucruri de învățat de la profesorul său. A ales să rămână deocamdată în România pentru că își iubește țara. A dezvoltat relații frumoase cu oameni minunați, a început colaborări de lungă durată.

Cu toate astea, și-ar dori ca anul viitor să studieze la o universitate de prestigiu din Europa. Prima ușă deschisă e în Viena. Crede că orice tânăr muzician român are nevoie de această schimbare, pentru că nivelul din școlile europene e mult mai ridicat decât în România. Dacă această mutare nu e posibilă, cu siguranță va încerca să păstreze legătura cu mediul bun din străinătate.

Cadmiel Boțac consideră că prima provocare din viața oricărui student care vine în Cluj e să își găsească o locuință bună. Pentru pianiști, lucrurile se complică puțin, pentru că nu pot studia la instrument oriunde, depinzând foarte mult de pianele conservatorului de muzică. Programul la conservator începe la 6 dimineața, iar ca să ai siguranța unei săli cât mai bune, trebuie să fii prezent în fața academiei începând cu ora 5. În timpul anului universitar se dă o adevărată bătălie pentru sălile din conservator, dar acest lucru îi ajută să fie foarte bine organizați și disciplinați.

 

Cadmiel Boțac și jazz-ul

În ultima vreme, Cadmiel Boțac a devenit preocupat și de Jazz. E un domeniu atât de complex și frumos, încât necesită o dedicare exclusivă. Din păcate, timpul nu îi permite să aprofundeze și jazz-ul, dar își dorește mult ca în viitor să îi poată acorda mai multă atenție.

Cadmiel Boțac a și compus muzică, mai mult ca un exercițiu. E foarte interesant să experimentezi din mai multe laturi ale muzicii, acest lucru te pune în contexte diferite și te ajută să înțelegi complexitatea muzicii. Cu toate astea, simte că partea de compunere a muzicii nu e domeniul lui.

Aș vrea să vă mulțumesc pentru invitația dumneavoastră, și vreau să vă spun de la bun început că experiența mea e mult prea mică și umilă, dar din puținul meu, îmi doresc să împărtășesc lucruri frumoase și, sper eu, ziditoare pentru alții.

Sonia Coman

Se numără printre românii din diaspora care fac cinste țării, chiar dacă acasă, în România nu sunt mulți care să le cunoască realizările. Sonia Coman e curator la „Muzeul Freer” din Washington DC, o secţie de artă asiatică a Muzeului Smithsonian. Are 36 de ani și e licențiată „Magna cum Laude” a Universităţii Harvard (SUA) şi doctor în „Istoria artei”, cu dublă specializare în artă franceză şi japoneză, la Universitatea Columbia, New York (SUA).

 

Poezii scrie din copilărie. La Liceul de coregrafie și artă din Constanța, a cărei secție de grafică și arte plastice a urmat-o, s-a apropiat de arta și cultura japoneză. O întâmplare a făcut ca încercările sale literare să fie citite de poeta Constanța Buzea, la a cărei recomandare își îndreaptă talentul și atenția spre haiku.

Tata a fost cel care m-a încurajat să particip la un concurs de haiku în Japonia. Am trimis câteva încercări în limba engleză, iar un poem a câștigat unul dintre premii, fiind apoi tipărit pe cutiile de ceai ale companiei care sponsoriza concursul.

Sonia Coman consideră educația primită în România drept una excepţională, datorită, în special, profesorilor din liceu, foarte dedicaţi elevilor. Aceștia au deprins-o cu disciplina de lucru, învățând-o să-și organizeze timpul astfel încât să-i ajungă pentru tot ceea ce-și dorea să facă într-o zi. Asta pentru că orele normale de curs erau dublate de altele, petrecute în atelierele de specialitate.

Cine-și închipuie că i-a fost ușor, se înșală. Dar Sonia le-a considerat pe toate provocări cărora le-a făcut față cu succes și, ce e mai important, fără nicio urmă de regret.

 

Cel mai bun student român, în 2013

La sfârșitul liceului, s-a înscris la trei universități americane – Harvard, Princeton și Columbia, intenționând să studieze istoria artei și literatură.

Am ales universităţi care ofereau burse complete studenţilor străini, dar şi pentru că sunt de tipul „liberal arts”, oferind posibilitatea de a-ţi crea propriul program de studiu. M-a atras calitatea educaţiei americane, dar şi posibilitatea de a cunoaşte mai multe culturi, pentru că în universităţile americane sunt studenţi veniţi din toată lumea.

A fost admisă la toate cele trei facultăți americane, dar a optat pentru Harvard. Ținuse legătura, timp de șapte ani, cu câțiva poeți din Boston, cunoscuți la o conferință de haiku, și i se părea, cumva, un alt fel de acasă.

În 2013, Sonia Coman a fost desemnată cel mai bun student român din străinătate.

Acest titlu este conferit de către Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), în cadrul proiectului Gala Studenților Români din Străinătate. LSRS este o organizaţie neguvernamentală, lansată oficial pe 8 ianuarie 2009, care aduce în prim-planul opiniei publice tineri valoroși educați în străinătate, dar și în țară, ca modele de profesionalism și competență. În prezent, LSRS numără mai mult de 13.000 de membri din peste 50 de țări.

 

Un cetățean universal atins de cultura japoneză

Uneori, Sonia pictează. O face atât de bine, încât lucrările sale au fost incluse în numeroase expoziții, personale și de grup, atât în România, cât și în străinătate.

Sonia Coman

Ceasul – pictură de Sonia Coman din 2009

E ceva aparte în întreaga ei ținută, în gesturi, în tonalitatea vocii, în zâmbet. Dincolo de o incontestabilă erudiție, de cele câteva limbi străine pe care le vorbește cu o ușurință nativă, transpare ceva autentic românesc. Poate aparenta fragilitate, dublată de conștiența propriilor capacități profesionale, ce-i conferă siguranță de sine. Poate modestia cu care răspunde oricărei aprecieri venite din afară.

Acasă mă simt în mai multe locuri şi mă simt binecuvântată că pot spune acest lucru. Acasă e la Constanţa, pe malul mării, ascultând pescăruşii; la New York, unde m-am format din punct de vedere profesional; în anumite locuri din Japonia, unde simt conexiunea cu tradiţia, mai ales în Arita, oraşul unde s-a născut ceramica japoneză, unde sunt primită cu braţele deschise de nişte oameni cu o pasiune extraordinară pentru arta şi tradiţia lor. Acasă mă simt oriunde am ocazia să intru într-o biserică românească.

Chiar dacă e un ”cetățean universal”, un artist atins de muze din cele mai diverse culturi ale lumii, Sonia rămâne un om credincios. Poate și pentru că unul dintre înaintașii săi este Macarie Protopsaltul(1770-1836), considerat „întemeietorul” şi fondatorul muzicii psaltice româneşti.

Sonia Coman nu a renunțat să scrie haiku, ba chiar a și publicat deja câteva astfel de volume. Spune că haiku este o poezie a clipei, de aceea îl gândește în limba franceză, când e la Paris, sau în japoneză, când e la Tokio. Dar pe majoritatea le gândește şi le scrie în limba engleză, pentru că în SUA își petrece cea mai mare parte a timpului. Oricum le-ar gândi, însă, oricum le-ar scrie într-o primă fază, le traduce mai apoi în limba română, ”limba mea maternă şi limba sufletului meu”, după cum afirmă.

Cred că haiku e o formă de a trece un pod între lumea noastră interioară şi lumea reală, locul în care ne aflăm în momentul respectiv.

 

Sonia Coman: ”Se știe prea puțin despre România!”

În foarte multe dintre momentele vieții sale, Sonia Coman a activat în comunități eterogene. A cunoscut oameni din toate colțurile lumii, veniți ”pe pământul făgăduinței” cu un bagaj cultural extrem de variat.

La Universitățile Harvard și Columbia, la Muzeul Metropolitan, în cercurile sale personale și profesionale, a întâlnit români de excepție. A ajuns să-i admire pentru curiozitatea intelectuală, disciplina de lucru, perseverenţa şi, mai ales, încrederea că îşi pot împlini visurile. Sunt români care reprezintă, la ora actuală, un model pentru comunitățile americane din care fac parte.

Cu străinii, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Cu toate că SUA e o lume însetată de poveşti, se ştie prea puţin despre România, despre istoria, arta şi literatura noastră.

Mi-aş dori să contribuim toţi în a contura o Românie cu o identitate pozitivă, pe care lumea să o recunoască, să o înţeleagă mai bine şi să o respecte.

Chiar dacă firea sa artistică pare mai degrabă înclinată spre melancolie, Sonia Coman privește cu mare încredere în generațiile tinere. Încredere în sine, în propriile forţe, determinare, perseverenţă, încredere în frumuseţea visurilor pe care le au sunt câteva dintre cele pe care Sonia le consideră necesare celor aflați la un început de drum.

Celor tineri le-aş spune că pot realiza tot ce-şi doresc, că nimic nu-i împiedică să-şi realizeze visurile. Trebuie să fie convinși că, dacă perseverăm pe drumul ales, vom izbândi. Fără această perseverenţă nu vom şti niciodată dacă un anume vis e posibil sau nu.

 

 

*Reportajul despre Sonia Coman a fost realizat de către Camelia Stârcescu, în cadrul concursului lunii octombrie.

Trupa Dirty Shirt a devenit foarte cunoscută în ultimii ani datorită locului doi obținut la Wacken Open Air, cel mai important concurs de trupe rock din lume. A urmat albumul ”Dirtylicious” și turneul ”FolkCore DeTour” alături de Ansamblul Transilvania. Combinând folclorul autentic cu muzica rock, Dirty Shirt a spart bariere care păreau de nepătruns. Mihai Tivadar este chitarist și clăpar al trupei Dirty Shirt și în același timp cercetător în economie spațială la Irstea, Grenoble, Franța.

 

Chiar dacă a copilărit într-un Maramureș comunist, Mihai Tivadar a descoperit muzica rock chiar în acea perioadă, ascultând discurile pe vinyl ale tatălui său și ale unui vecin student.

Din păcate însă, a învățat prea puține lucruri despre rock într-o Românie în formare. S-a dezvoltat târziu, în Franța, datorită festivalurilor pe care le-a organizat dar și trupelor franceze alături de care Dirty Shirt a mers în turnee între 2005-2009. Pe urmă, evident, a învățat pe măsură ce trupa a crescut și a intrat în contact cu oameni importanți din domeniu, din țară cât și din străinătate.

 

Rockerul cu pasiuni diverse

Încă de mic, Mihai a avut o mare pasiune pentru literatura SF. Seriile importante ale genului, precum Dune, Fundația, Ender, Heliconia sunt printre preferatele sale. În ceea ce privește valorile și principiile de viață, Mihai Tivadar consideră că trebuie să profiți la maxim de toate momentele și să dai ce e mai bun din tine, atât în relațiile cu oamenii (în primul rând cu cei apropiați), cât și în orice faci.

Din punct de vedere muzical, sunt multe formații/albume care l-au influențat. După primul val de descoperire a metalului, a fost o perioadă mare fan Pantera (“Cowboys from Hell”) și Faith No More (“Angel Dust”). Ulterior a fost impresionat de scena progresivă, în primul rând datorită albumului Dream Theater: “Images And Words”. Însă, probabil, aportul cel mai mare l-a avut valul alternative/nu-metal/industrial, cu trupe precum Korn, Tool, Nine Inch Nails, Rammstein, System of a Down, etc.

Înainte să discutăm despre muzică, merită punctate câteva detalii interesante și puțin cunoscute despre Mihai Tivadar, cercetătorul în economie spațială.

 

Mihai Tivadar și studiile academice din Franța

A plecat în Franța în 2001, într-o perioadă pre-internet, când perspectivele în țară păreau foarte triste. Criza tranziției ajunsese la nivelul maxim, iar în rândul populației era o decepție mare în urma eșecului de guvernare al coaliției. Cum a mai fost în Franța ca turist și avea deja prieteni francezi care au venit în România, știa că o să îi placă. După câteva luni ca student Socrates, îi era clar că o să rămână cel puțin câțiva ani acolo.

În Franța, Mihai a absolvit un doctorat în economie și a realizat două postdoctorate, un parcurs necesar pentru a ajunge conferențiar sau cercetător în această țară. Până să ajungă aici, a parcurs etape mai puțin cunoscute celor care îl știu pe Mihai doar în calitate de chitarist și clăpar al trupei Dirty Shirt. Astfel de detalii nu le-a mai dezvăluit altor publicații, așadar aveți acum posibilitatea să cunoașteți o altă față a rockerului rebel de pe scenă.

Fiind student în master la Studii Europene (Facultatea de Științe Economice Timișoara), Mihai Tivadar a obținut o bursă Erasmus/ Socrates la Universitatea din Lille. Acolo, anul următor s-a înscris într-un nou master, specializându-se în modelarea economică. A terminat șef de promoție, obținând astfel o bursă de doctorat ADEME (Agenția de Mediu din Franța). Teza de doctorat intitulată ”Structuri sociale urbane și orașul ecologic” a avut o orientare teoretică (modelare matematică, simulări numerice, statistici).

A continuat cu două contracte postdoctorale, cu obiective aplicate: analiza impactului economic și ecologic al unei linii de tramvai și alte politici de transport locale în Lens, respectiv impactul schimbărilor demografice asupra cererii de locuințe și a relațiilor urban-periurban-rural în departamentul Hérault.

 

Cercetător în economie spațială, profesor de microeconomie și statistică aplicată

În prezent, Mihai Tivadar e cercetător în economie spațială la institutul Irstea (Institut national de recherche en sciences et technologies pour l’environnement et l’agriculture). Nu e vorba de spațiul galactic, ci de introducerea problemelor de localizare în analiza economică.

Pe de o parte, continuă cercetarea în economie urbană (modelizarea comportamentului de localizare, dezvoltarea de metodologii și soluții informatice pentru măsurarea și testarea segregației sociale și a inegalităților spațiale, etc.). Recent a început să se intereseze de o altă problemă de actualitate, problema energetică și a alternativelor „verzi”, cu focalizare pe soluția lemnului, o resursă sub-exploatată în Franța.

Trebuie să menționăm că, în Franța, teza de doctorat e dedicată 100% activităților de cercetare. Doctorandul nu este obligat să urmeze cursuri, decât dacă îl interesează în mod special. Are însă posibilitatea de a preda un număr limitat de ore în cadrul seminariilor universitare.

Astfel, pentru trei ani, Mihai Tivadar a predat la Universitatea Lille 1 diverse seminarii de microeconomie aprofundată. Pe urmă, timp de doi ani a fost „atașat temporar pentru învățământ superior și cercetare”, predând cu normă întreagă la Universitatea Lille 2 și la ESAM Paris. În prezent, în calitate de cercetător, Mihai continuă să predea, mai ales în domeniul anchetelor statistice aplicate la Universitatea Lyon 2 și Universitatea din Grenoble.

 

Cea mai mare contribuție în domeniul științific

Mihai Tivadar are la activ un număr foarte mare de prezentări la conferințe și congrese internaționale. Printre conferințele cele mai importante se numără mai multe ediții ale congresului European Regional Science Association, EcoMod International Conference, Conference of European Society for Ecological Economics, etc..

Prezentarea la conferințele științifice este obligatorie pentru orice cercetător, deoarece îți permite să îți prezinți munca în fața comunității științifice din propriul domeniu și să primești feedback foarte pertinent, atât de la cei prezenți dar și de la raportori, în cazul conferințelor mari. Mai mult, în cadrul congreselor, ai posibilitatea să îți dezvolți rețeaua personală (atât profesional cât și uman), să cunoști cei mai buni specialiști în domeniul tău, să schimbi idei, să decoperi ultimele metode, rezultate și modele.

Dacă în România publicarea de cărți este indispensabilă în sfera academică, pentru un cercetător din restul Europei articolele publicate în jurnale științifice de top sunt mai importante. Cărțile se scriu mai degrabă după zeci de ani de cercetare, spre capăt de carieră, ca un rezumat pe o temă sau domeniu de cercetare.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto Credit: Ciprian Vlăduț

Până în prezent, Mihai a publicat articole în Regional Science and Urban Economics, Journal of Statistical Software, Journal of Ecological Economics, Transportation Planning and Technology, Review of Agricultural, Food and Environmental Studies și European Journal of Geography. De asemenea, teza sa de doctorat a fost publicată de Editions Universitaires Européennes.

Ca produse științifice, principalul său aport e în proiectul Oasis (Outright Tool for the Analysis of Spatial Inequalities and Segregation). Alături de o echipă de cercetare Irstea, a realizat o platformă online complet automatizată ce permite o analiză completă a segregării sociale pentru orice zonă din Franța și un pachet pentru software-ul ștințific R. Dacă package-ul R este destinat în principal către comunitatea științifică și mediul universitar, platforma online are o utilizare mai largă. A fost folosită inclusiv de birourile de studiu din cadrul consiliilor departamentale/regionale sau de agenții publice naționale (comisariatul general al planificării, de exemplu).

 

Cum poate o trupă (rock) să devină emblemă națională

Prezent încă din 1995, Mihai Tivadar este unul din membrii fondatori ai trupei rock Dirty Shirt. Dintre multele premii ale trupei, relevant este mai ales locul doi la Festivalul Wacken în 2014, unde are loc cel mai important concurs pentru formații rock din întreaga lume.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Dirty Shirt, locul 2 la Wacken Open Air 2014. Foto credit: Wikipedia

Că perseverența este calea spre succes s-a demonstrat de numeroase ori. Doar că aceasta trebuie dublată de talent, mai ales în ziua de azi, când oferta artistică e enormă și „piața” se fragmentează în nișe din ce in cei mai diverse.

Dacă muzica este de calitate și continui să investești timp, bani, energie și pasiune în ceea ce faci, în mod organic trupa va crește. Mihai îmi reamintește că trebuie răbdare, înțelegere și câteodată chiar sacrificii. Însă, în același timp, a cânta în fața unui public numeros e o recompensă suficientă.

Mai e un element extrem de important în calea succesului: norocul. Însă dacă o luăm statistic, și acesta e legat de perseverență. Dacă mereu ești pregătit să dai ce e mai bun din tine, să fii mereu prezent când apar oportunități, la un moment dat apare și ocazia ta.

Pentru noi, una din șansele mari a fost Wacken (țin să precizez că abia la a treia participare am ajuns la WOA…), dar și turneul cu Orphaned Land, concertele cu Skindred, opening act-urile la Megadeth si Godsmack, REF, MH Meeting. Și, bineînțeles, proiectul FolkCore DeTour.

FolkCore DeTour este o producție unică în întreaga lume. Este pentru prima dată când o trupă metal urcă pe aceeași scenă cu un ansamblu folcloric, în cazul de față Ansamblul Transilvania. Acest impresionant proiect a scos Dirty Shirt din lumea rock-ului și i-a transformat într-o adevărată emblemă națională, cunoscută atât în țară, dar și peste hotare.

 

Temele folclorice în muzica trupei rock Dirty Shirt

Primele elemente de folclor au apărut imediat după ce Dirty Shirt a scos primul album, ”Very Dirty” (1999). Atunci, trupa a decis să renunțe la rock-ul progresiv, să încerce ceva mai modern, mai ”crossover”.

În timp, album după album, folclorul a devenit o sursă de inspirație tot mai importantă în muzica trupei. Albumul ”Dirtylicious” (2015) a fost practic integral presărat cu elemente tradiționale. ”Dirtylicious” i-a propulsat pe muzicienii maramureșeni pe scena românească și chiar în străinătate, o sursă excelentă de inspirație pentru un proiect de magnitudinea ”FolkCore DeTour”.

Ideea turneului și-o doreau pusă în aplicare încă din 2014, din timpul înregistrărilor ”Dirtylicious”. Trupa a trebuit să aștepte să mai crească un pic până să își asume riscul organizării unui turneu cu aproape 25 muzicieni pe scenă și cu o producție mobilă enormă.

Colaborarea cu cei din Ansamblu a fost excelentă. Ne cunoșteam deja cu o parte din ei deoarece au participat la înregistrările de studio. Live a fost o minune. Ne-am simțit extraordinar.

Concertul de la Arenele Romane a fost înregistrat integral și lansat sub formă de DVD/CD, prin casa de discuri franceză Apathia Records. Acest material este o realizare extraordinară nu doar pentru trupă, ci și pentru rockul românesc.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto credit: Ciprian Vlăduț

Spectacolul cu orchestra tradițională a avut un succes peste așteptări, ce a depășit granițele României. Din păcate, programul Ansamblului este prea încărcat încât să poată colabora atât de des pe cât de mult s-ar dori. Așa au creat proiectul „Transylvanian FolkCore Orchestra”, invitând tineri muzicieni cu formare mai degrabă clasică.

Există un „șablon” privind percepția muzicii tradiționale din Europa de Est (mai ales din Balcani datorită lui Bregovic și Kusturica). La concertele noastre din străinătate, cred că lumea a simțit un pic din trăirile și emoțiile specifice muzicii din partea asta a Europei.

 

Viața de trupă rock în România

Mihai Tivadar s-a implicat activ în organizarea a numeroase concerte și festivaluri. Alături de colegii de la Dirty Shirt, a organizat timp de ani buni festivalurile Dirty Fest, East West Fest și Moș Crăciun e Rocker. Acesta din urmă este un proiect caritabil prin care de ani buni se strâng jucării și bani pentru centrele de copii defavorizați.

Însă ca trupă invitată să cânte, s-a confruntat în țară cu o mulțime de probleme de neconceput în concertele de afară.

După perioada de “stagiu” (2005-2009), am încercat să aplic în România ceea ce învățasem, și trebuie să recunosc că a fost greu. Când am venit cu ridere tehnice, info sheeturi, cu sunetist și luminist, mai mult cu lumini proprii când nu erau în cluburi, se uita lumea la noi destul de ciudat. Între timp lucrurile s-au ameliorat mult, dar încă există diferențe între felul cum ești tratat în străinătate ca și artist, și cum ești în România. De exemplu, atât cu Orphaned Land cât și cu Skindred, deși eram trupa de deschidere, am fost primiți în condiții identice cu headlinerii. În România, deși am ajuns la un nivel destul de bun, încă sunt cluburi sau evenimente unde trebuie să insistăm să ni se asigure chiar apă pe scenă…

 

Evenimente inedite în istoria Dirty Shirt

Primul loc non-convențional de cântare care i-a venit in minte lui Mihai Tivadar alături de Dirty Shirt este manoir-ul familial (han) a doi membri ai formației franceze Toumaï. Trupele se cunoșteau și apreciau reciproc. În 2013 aveau o dată liberă în cadrul turneului european și căutau un concert în sudul Franței. I-au contactat pe cei de la Toumaï și s-a nimerit ca exact în data respectivă să lanseze primul lor album, cu un private party de peste 100 de persoane, doar familie și cunoștiințe. Evenimentul a avut loc la hanul familiei, într-un cadru magnific (Provence), la inceput de septembrie, cu piscină, curte interioară, masă, cocktailuri.

Nu trebuie uitată nici perioada Dirty Fest-urilor organizate de trupă în Seini, unde scena era… o remorcă de camion. În timpul East West Fest-ul din 2006, datorită furtunilor, tot județul Maramureș a rămas fără curent, iar generatorul rezolvat peste noapte nu avea capacitate și pentru lumini. Astfel, trupa a cerut publicului să vină cu mașinile pe stadion să lumineze scena cu farurile.

Ce e fain cu Dirty Shirt e că oriunde cântăm, în România sau în străinătate, iese cu petrecere și cu ambianță. O bună parte din piesele noastre sunt în engleză, însă nu contează faptul că nu înțeleg versurile la piesele în română. Important e vibe-ul, energia transmisă. Mereu dăm tot ce putem la fiecare concert al nostru. Suntem foarte sinceri pe scenă și cred că publicul captează acest lucru și îți retransmite la rândul lui o energie pozitivă. Barierele lingvistice nu mai contează.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto Credit: Dirty Shirt

 

Dirty Shirt pregătesc un album nou și un turneu pentru începutul anului 2019

Trupa Dirty Shirt e nerăbdătoare să prezinte fanilor următorul material de studio ce va fi lansat la începutul anului viitor. Mihai Tivadar nu mi-a dezvăluit titlul său, ci doar faptul că va fi o surpriză. Deși păstrează soundul și conceptul Dirty Shirt, va fi un album mult mai îndrăzneț, mai variat, mai experimental.

Vor fi noutăți și în ceea ce privește sonoritățile. Au introdus o secție de alămuri, vor avea mult backing vocals și numeroase instrumente acustice. La înregistrarea albumului au participat 25 de muzicieni.

În viitor vom continua să explorăm diverse universuri muzicale, fără a rămâne împotmoliți într-o etichetă.

Albumul va fi promovat printr-un turneu european destul de mare. În prima parte (februarie – mai 2019) sunt prevăzute peste 25 de concerte, majoritatea în străinătate. Până în prezent au fost anunțate concerte în Londra, Birmingham, Paris, Les 2 Alpes, București, Cluj-Napoca, Brașov și Baia Mare, o parte din ele alături de Transylvanian FolkCore Orchestra.

Nouă nu ne rămâne decât să așteptăm albumul și să căutăm cel mai apropiat loc pentru a-i putea vedea live.

Chris Simion

E autentică în tot ceea ce face. De peste 15 ani de când îi citesc cărțile, și îi văd piesele puse în scenă, de când o văd zbătându-se pentru proiectul ei de teatru independent Grivița 53, Chris Simion e unică. Spectacolele ei reprezintă provocări atât pentru actorii cu care lucrează, cât şi pentru spectatorii care îi prizează poveştile. Cărțile îi sunt radiografii lucide la experiențe de viață care te scot din zona de comfort.

 

La fel și cea mai recentă dintre ele, „Care dintre noi”, un album-manifest care descrie felul în care face față cancerului, o „entitate” pe care, în loc să și-o facă dușman, a ales să o transforme în aliat. Un aliat în redescoperirea unor noi fațete ale personalității sale, dar și a limitelor și a puterii pe care ți-o dă doar vulnerabilitatea.

Pentru că despre carte am scris și în Revista Cariere, urmare a testimonialului pe care Chris l-a prezentat la evenimentul „Sănătatea și echilibrul interior sub presiunea socio-profesională”, am invitat-o, în premieră pentru ea, la un chestionar cu întrebări-fulger. Iată ce a ieșit:

 

Cinci cuvinte care te descriu cel mai bine:

Învingătoare, talentată, deșteaptă, înțeleaptă și frumoasă.

Cine știu oamenii că ești?

Regizoarea a 40 de spectacole de teatru, printre care amintesc COPILUL LUI NOE, MAITREYI, OSCAR ȘI TANTI ROZ, DOMNUL IBRAHIM SI FLORILE DIN CORAN, DRAGOSTEA DUREAZĂ 3 ANI, DYBUK, CU CE VĂ SERVESC?AUTOAREA a 9 cărți, printre care CARE DINTRE NOI?, CE NE SPUNEM CÂND NU NE VORBIM, 40 DE ZILE. Inițiatoarea festivalului de teatru independent UNDERCLOUD. INIȚIATOAREA PROIECTULUI GRIVIȚA 53, PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ. Nebuna aia care a vândut casa bunicii sale și cu banii primiți a cumpărat terenul din Grivița 53, pe care vrea să construiască primul teatru de la zero, după 72 de ani.

Cine ești, de fapt?

Nu sunt și nici nu am fost fiica lui Eugen Simion, nu sunt și nu am fost amanta lui Pascal Bruckner, am avut neșansa să mă nasc femeie și să îmi aleg o meserie condusă în mare parte de bărbați, dar am avut norocul să am niște valori foarte puternice, o educație sănătoasă și nu am făcut nici un compromis pentru a reuși. Am avut încredere în valoarea mea mai mult decât în propunerea unui director de teatru de a mă culca cu el pentru a face un proiect, mi-am văzut tot timpul de drum și nu am intrat în găști, invidia și răutatea celorlați m-au ajutat și mai mult să cred în mine și să îmi iubesc meseria. Și iată că am putut ajunge unde sunt.

Ce nu ai vrea să știe oamenii despre tine?

Nu am nimic de ascuns. Și asta enervează. Știu.

Ce ți-ai spune dacă te-ai întoarce cu 20 de ani în urmă?

Să am mai multă răbdare.

În ce crezi?

În Dumnezeu, în adevăr, în bine.

Ce e norocul?

O ipostază.

Care e sensul banilor?

Sensul pe care îl dai.

Care e sensul vieții?

Mântuirea.

Care este prima amintire din copilărie?

Cu mama în pat, întrebând-o la 3 ani „ce este moartea?”.

Cum arată copilul interior Chris?

Cum e și cel exterior. Sunt copilăroasă în viața mea personală pentru că am un soț cu care pot să fiu ce vreau eu. În viața profesională nu am încercat încă, dar eu niciodată nu spun niciodată, totul e posibil.

Ce este eșecul?

Să te ratezi, să te pierzi, să încremenești.

Ce nu știe nimeni despre tine?

Ce nu știu încă nici eu.

De ce lucrează oamenii cu tine?

Pentru că îi iubesc, pentru că ne interesează același drum, pentru că avem aceleași preocupări, pentru că ne simțim bine.

Cum ai vrea să se vorbească despre tine?

Cum se vorbește, că oricum nu mă interesează.

Care este imaginea/concepția ta despre fericire?

Să fii în acord cu sufletul tău, să nu ai conștiința încărcată, să fii liber.

Care este cea mai mare teamă a ta?

Nu am temeri. Iau ce vine așa cum vine și ce nu vine așa cum nu vine.

Care este trăsătura ta de caracter care îți displace cel mai mult?

Indulgența.

Care este trăsătură de caracter care îți displace cel mai mult la ceilalți?

Ipocrizia.

Cine este persoana din viața ta pe care o apreciezi cel mai mult?

Există persoane, la plural, pe care le apreciez. Sunt norocoasă că am mai multe, nu? Chiar sunt mulți și nu aș vrea să pierd vreunul pe drum. De la soț la duhovnic, de la câțiva prieteni la câțiva colegi, părinții… profesori…

Care este cea mai mare extravaganță pe care ți-ai permis-o?

Să ne cumpărăm un pat cât dormitorul de mare, e ca o sculptură, ne petrecem noaptea într-o operă de artă.

Care este starea ta de spirit obișnuită?

Plină de viață.

Ce calitate apreciezi cel mai mult la tine?

Pasiunea, credința, curajul de a visa.

În ce situații minți?

În cele în care nu sunt lăsată să spun adevărul. Uneori oamenii nu sunt pregătiți să primească adevărul simplu și cer să fie mințiți. Și le dai ce au nevoie. Dar am făcut asta rar, în situații extreme. Nu consider minciună un mod de a rezolva o situație.

Ce-ți displace cel mai mult în înfățișarea ta?

Mă simt bine în trupul meu, iar de când sunt rasă în cap m-am îndrăgostit de mine. Am întâlnit-o pe Chris pe care o așteptam de-o viață.

Cine este persoana din viața ta pe care o disprețuieșți cel mai mult?

Disprețuiesc aroganța, lașitatea, ipocrizia, prostia, răutatea, invidia, incultura, orgoliul.

Ce calități apreciezi cel mai mult la un bărbat?

Umorul, bunul simț, smerenia, cultura, spiritul de aventură, gingășia, generozitatea.

Ce calități apreciezi cel mai mult la o femeie?

Independența, cultura, spiritul de inițiativă, vulnerabilitatea.

Ce cuvinte sau fraze folosești foarte des (tic verbal)?

Amin.

Ce sau pe cine iubești cel mai mult în viața ta?

Pe cine? Pe Soțul meu, pe Tiberiu-Octavian. Pe mama mea, Elisabeta. Pe copiii noștri, Alexandra și Radu. Pe duhovnicii mei. Ce iubesc? Să fiu sănătoasă.

Chris Simion

Când și unde ai fost cea mai fericită?

În fiecare zi există cel puțin un moment de fericire totală. Fericirea mea vine din simplitate. Îmi trebuie puțin să fiu fericită, dar îmi trebuie ceva esențial.

Ce talent/abilitate ți-ar fi plăcut cel mai mult să ai?

Să fiu mai ignorantă. Mi-ar fi fost mai simplu, uneori.

Dacă ar fi să schimbi un singur atribut al tău, care ar fi acesta?

Nu aș schimba nimic. Îmi e tare bine cu mine așa cum sunt. Îmi accept și erorile, greșelile. Mereu am învățat din ele. Și am avut de câștigat.

Care crezi că e cea mai mare realizare a ta?

Tot ceea ce am. Cred că ne definesc faptele, nu textele. Sunt o femeie împlinită. Am o carieră împlinită, ard pentru ceea ce consider că mă definește. Am un soț care mă iubește și pe care îl iubesc, am primit în dar și doi copii cu care m-am înțeles minunat din prima clipă și pe care de la bun început i-am tratat ca pe copiii noștri. Trăiesc viața pe care mi-am dorit să o trăiesc. Suntem fericiți.

Dacă ar fi să mori și te-ai putea întoarce în lumea aceasta ca ființă sau lucru, care ar fi acela?

Apă.

Unde și cînd ți-ar fi plăcut cel mai mult să trăiești?

În România? în perioada interbelică, mai recent. În afara țării… în perioada flower power, hippy.

Care este bunul tău cel mai de preț?

Sufletul.

Care crezi că e culmea disperării?

Când nu ai un sens, când nu știi pentru ce trăiești, când nu ți-ai găsit menirea.

Care este ocupația/pasiunea ta favorită?

Regia de teatru și scrisul…

Care este caracteristica ta cea mai evidentă?

Visez întruna și culmea, mi se și împlinesc visele.

Ce prețuiești cel mai mult la prietenii tăi?

Prezența.

Care sunt scriitorii tăi favoriți?

Dostoievski, Tolstoi, Sfinții Părinți.

Care este eroul tău de ficțiune preferat?

Micul prinț.

Cu care personaj istoric îți place cel mai mult să te identifici?

Cu Ioana d’Arc.

Care sunt eroii vieții tale?

Isus Hristos

Care sunt numele preferate?

De băieți Nectarie, Antonie, Ioan, Toma, Partenie și altele. De fete: Maria, Ana, Alexandra, Lea, Sophia și altele. Detest prescurtările.

Ce urăști cel mai mult?

Minciuna.

Chris Simion

Care este cel mai mare regret al tău?

Că nu am pus punct când a trebuit, ci virgulă. Mi-am irosit timp cu oameni care nu au apreciat prezența și implicarea mea decât prea târziu, când am plecat. La mine durează mult să mă desprind de cei la care țin, dar când o fac, e definitiv, nu mai e cale de întoarcere.

Cum ți-ar plăcea să mori?

Cu conștiința împăcată și să las în urmă ceva. Să construim Grivița 53 – PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ. Altfel nu aș muri împăcată, aș bântui.

Care este motto-ul tău după care îți ghidezi viața?

Iubește și fă ce vrei.

Ce-ai vrea să fii întrebată, dar nu ai fost întrebată niciodată?

Cum te pot ajuta cu proiectul GRIVIȚA 53, astfel încât să devină mai repede realitate? Căci nu e doar visul tău, e al nostru și când o să fie ridicat, va fi o bucurie atât pentru generația, de azi dar și pentru cei care urmează.

 

Răzvan Popovici SoNoRo

Pe muzicienii de la SoNoRo i-am ascultat prima dată într-o catedrală. Apoi la un conac de poveste, în mijlocul podgoriei de la Avincis. Apoi la Casa Enescu, în interiorul micuțului și cochetului salon, dar și în splendida curte interioară, transformată într-o adevărată feerie muzicală în seri de vară. I-am văzut cântând în clădiri istorice, de patrimoniu, în vechi conace ale României, în cetăți medievale, în galerii de artă, universități, și alte spații neconvenționale, dar și în clasicele săli de concerte ale Ateneului sau filarmonicilor. Muzica SoNoRo e mai mult decât muzică clasică, desăvârșit interpretată, e o lecție de istorie, de arhitectură, de tradiții, toate într-o proporție și un amestec care „îți pun sufletul la locul lui”, așa cum descrie Răzvan Popovici efectul pe care spectacolele SoNoRo îl au asupra publicului.

 

Aparițiile lor sunt din ce în ce mai surprinzătoare, încărcate de o doză de umor, spirit ludic și creativitate care îi face unici în domeniu. Dovadă și titulatura concertelor: Vertigo, HaydnSeek, Despre dragoste și alți demoni, Clarobscur, Anima Allegra, Side Effects, Lunatique.

SoNoRo e special și prin „intimitatea pe care o are un festival de muzică de cameră”, așa cum declară violistul Răzvan Popovici, director executiv al Festivalului SoNoRo și iniţiatorul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo. Pe lângă faptul că este un interpret desăvârșit, Răzvan Popovici este și manager cultural, antreprenor al acestui proiect pe cât de inedit pe atât de îndrăzneț, un idealist revenit din Germania după ani mulți de studii muzicale.

S-a încăpățânat să creadă că muzica de cameră poate depăși granițele convențiilor genului și a reușit să convingă, chiar dacă nu i se dădeau șanse de izbândă. Privită din afară, interpretarea și punerea în scenă a muzicii clasice marca SoNoRo schimbă toate regulile. Chiar dacă ești un consumator și iubitor de muzică clasică, greu asociezi acest gen cu umorul, cu spiritul ludic, cu asocierile inedite de genuri de muzică din registre diferite. Imaginați-vă un Smooth Criminal al lui Michael Jackson interpretat de un cvartet de coarde și veți avea o idee…

 

13 ani de Festivaluri SoNoRo

Răzvan Popovici împărtășește această viziune a muzicii cu pianista letonă Diana Ketler, directorul artistic al Festivalului SoNoRo. Împreună construiesc un antreprenoriat cultural unic în România, în condițiile în care au fost descurajați de multă lume care a considerat că proiectul lor e o utopie. Chiar tatăl lui Răzvan, muzician la rândul său, s-a arătat foarte sceptic la începuturi, într-o lume care acum 14 ani era racordată la cu totul alt gen de muzică.

Artiștii SoNoRo s-au întors recent din turneul „Rhapsodie Roumaine”, cu care au concertat în Austria, Turcia sau Japonia, în renumita JT Hall din Tokyo. Sunt în plin Festival SoNoRo, care are loc în perioada 2-20 noiembrie, în clădiri de patrimoniu din București, Cluj, Sibiu, Timișoara, Brașov. Intrarea este deseori liberă, o performanță pentru un festival care rezistă de 13 ani.

L-am rugat pe violistul Răzvan Popovici, fondatorul acestui festival și cumva liderul „fenomenului” SoNoRo, să ne povestească despre ce îi motivează pe acești artiști atât de speciali și cum au reușit să evolueze atât de frumos în vremurile acestea atât de complexe.

 

Calitativ, surprinzător, jucăuș, consecvent, vizionar, elegant, într-un cuvânt, SoNoRo

Daniela Palade-Teodorescu: Creativitatea concertelor SoNoRo este cuceritoare. Și te surprinde de fiecare dată. Un concert ca al dvs. e ca o călătorie în timp. Cine e responsabil pentru această creativitate debordantă?

Răzvan Popovici: De la început, SoNoRo a fost creat ca un festival conceptual și pentru acest lucru sunt responsabil împreună cu Diana Ketler, directorul artistic al festivalului. Ne-am dorit sa invităm publicul, la fiecare ediție, la o călătorie într-o lume anume, creând un adevărat fluid între repertoriu, spații și artiști, toate subordonate temei festivalului: anul trecut ne-am jucat „hide and seek/de-a v-ați ascunselea” prin București, iar în acest an căutam diverse „side effects/efecte secundare” în cinci orașe din țară. Găsim o uriașă plăcere în a face publicul curios, a-i stimula simțurile, a-l surprinde și, desigur, a-l convinge și chiar cuceri.

DP-T: SoNoRo e deja un brand. Care îi sunt atributele?

RP: Calitativ, surprinzător, jucăuș… dar și consecvent, vizionar, elegant. Și, desigur, care nu se ia foarte mult în serios.

DP-T: Ce nu se schimbă niciodată în muzica clasică, indiferent de vremuri?

RP: Frumusețea acestei muzici este eternă, va emoționa, încuraja și stimula întotdeauna oamenii. Este muzica ce poate transforma în bine pe oricine, e un univers care, odată descoperit, oferă satisfacții nebănuite, extrem de valoroase și unice. Muzica clasică dezvăluie cel mai clar măreția ființei umane.

 

Răzvan Popovici: „În interiorul fiecărui ansamblu pot exista mai mulți lideri: muzicali – de obicei pianiștii, sau organizatorici – de regulă violiștii.”

DP-T: Ce are SoNoRo specific românesc? Redescoperirea clădirilor emblematice, ieșirile în țară, la muzee și conace uitate, concertele în aer liber?

RP: De la început, SoNoRo a fost un festival internațional: conceptul general, artiștii invitați, repertoriul ales, reprezentând deseori o noutate pentru publicul local. Dar sălile și spațiile în care concertăm, efervescența sonoră, posibilitatea de a realiza un festival cu personalitate, dar extrem de personal, prin aportul și generozitatea uriașă a celor care ni s-au alăturat pe parcursul anilor, totul face din SoNoRo un festival specific românesc. Prin turneele SoNoRo Conac, acest lucru devine și mai clar pentru că am reușit să atragem atenția asupra minunățiilor arhitecturale ale țării, de o diversitate și o bogăție surprinzătoare. Este o mare satisfacție personală să arătăm acest lucru celor din afară, cărora le vine deseori foarte greu să creadă că ceea ce văd există în România!

De unde vine inspirația în găsirea de noi formule care să atragă publicul larg, nu doar pe cel de nișă?

Cred că cel mai important lucru pe care am reușit să-l realizăm în acești 13 ani a fost faptul că am rămas credincioși dorinței de a nu subestima niciodată publicul. Asta înseamnă că programe inventive și variate, interpretate excelent, explicate publicului cu spirit și umor, prezentate „à la SoNoRo”, au succes nu doar în marile orașe, dar și în colțurile cele mai îndepărtate ale țării.

Răzvan Popovici SoNoRo

 

Răzvan Popovici: „Ne-am dorit dintotdeauna să facem ascultătorii fericiți, să le punem, prin muzică, sufletul la loc.”

DP-T: Este artistul un lider pentru public? E nevoie de un lider în interiorul formației?

RP: Dintotdeauna artiștii buni au fost apreciați, curtați, idolatrizați. Pentru a putea opera sănătos cu această energie copleșitoare, primită seară de seară de la public, este necesară o porție bună de realism și mai ales de umor. După părerea mea, este important să-ți știi valoarea, însă este și mai important să înțelegi unde ți-e locul pe o scară mare. Nu este ideal să te mulțumești a fi un „big fish in a small pond”. Cei care se iau prea tare în serios nu ajung foarte departe. În interiorul fiecărui ansamblu pot exista mai mulți lideri: muzicali – de obicei pianiștii, pentru că au cele mai multe note de cântat și cea mai bună privire de ansamblu asupra pieselor. Sau organizatorici – de obicei violiștii, pentru că au capacitatea mentală și de timp pentru a pune lucrurile în ordine fără prea mult stres.

DP-T: Spectacolele voastre îmi aduc aminte de trupe faimoase care au ales să iasă din sala de spectacol, implicându-se în campanii sociale. Care ar fi misiunea socială a SoNoRo? Ce putem face să știe cât mai multă lume de voi?

RP: În cazul nostru cred că cel mai bun lucru este că am convins publicul să vină în sălile de concerte, acestea fiind singurul loc în care liniștea mai vibrează așa cum trebuie. În altă ordine de idei, ne-am dorit dintotdeauna să facem ascultătorii fericiți, să-i îndemnăm să se oprească din goana cotidiană și să le punem, prin muzică, sufletul la loc.

Turneul național SoNoRo Conac aduce de șapte ani în prim-plan frumusețea arhitecturală a patrimoniului construit al țării și redă astfel oamenilor o parte din valorile pierdute în timpul comunismului. Amplul proiect educativ SoNoRo Interferențe construiește de 12 ani elita muzicală a țării, prin peste 300 de burse acordate unora dintre cei mai talentați tineri muzicieni români. Pentru a ne ajuta, puteți întotdeauna să deveniți „prieten” al festivalului și să donați ca firmă sau persoană privată. Astfel, o mică parte din festival vă va aparține. Formularele de aderare se găsesc pe www.sonoro.ro și vă mulțumim anticipat!

 

Răzvan Popovici: „Sălile de concerte sunt singurele locuri în care liniștea mai vibrează așa cum trebuie.”

DP-T: Cum vă primesc spectatorii din diaspora?

RP: Concertele bune sunt apreciate la fel de entuziast atât în țară, cât și în străinatate. În acest an centenar am avut marea bucurie să lansăm CD-ul „Rhapsodie Roumaine” în Sala Musikverein din Viena, după care a urmat un amplu turneu internațional care ne-a dus la München, Anvers, Izmir, Arezzo, Kobe și Tokio. Reacția publicului când a ascultat Rapsodia română a lui George Enescu, într-un aranjament inedit pentru cvartet cu pian, a fost extraordinară: străinii, mai degrabă fascinați de ritmurile cuceritoare, iar românii din diaspora au fost readuși pentru câteva clipe în locul pe care îl idealizează necontenit, ca oricine care a avut curajul să plece din propria țară și să aleagă drumul pribegiei.

DP-T: Începem să vorbim tot mai mult despre identitatea poporului român, atât de mult „zdrențuită” de toate influențele nefaste. Cum se vede această identitate din turneele dvs.?

RP: Nu cred că muzica noastră vorbește neapărat despre identitatea poporului român, fiind universală. Ceea ce reușește SoNoRo de foarte mulți ani este să pună Bucureștiul și România pe harta culturală europeană care contează. Este extraordinar să constat câtă admirație și încântare arată publicul din străinătate când intră în contact cu inițiativele SoNoRo: fie că este festivalul SoNoRo Arezzo, desfășurat anual în unul dintre cele mai importante centre culturale ale Italiei, în mirifica Toscana a lui Piero della Francesca, Giorgio Vasari și Francesco Petrarca, sau că vorbim despre broșurile SoNoRo în care publicul poate vedea ce săli splendide există în România, sau despre spoturile de promovare originale, de-a dreptul atipice pentru domeniul nostru și care arată o creativitate extraordinară, sau despre albumele foto și CD-urile festivalului, care au încântat critica internațională.

Mi-am dat seama de mai mulți ani că ambasadori ca noi pot arata în modul cel mai elegant și eficient ce poate România și, astfel, să contribuim la crearea unei identități românești în context european.

DP-T: Care e muzica ce s-ar potrivi cel mai bine la actuala criză în care se află țara noastră?

RP: Criza despre care vorbiți ar putea fi rezolvată cu ușurință dacă politicienii ar asculta și înțelege doar un pic muzica clasică: de la Ludwig van Beethoven ar învăța măreția ființei umane; de la Wolfgang Amadeus Mozart – generozitatea; de la George Enescu – dragostea de țară, departe de orice kitsch și populism ieftin; de la Dmitri Șostakovici – determinarea și hotărârea în situații limită; de la Piotr Ilici Ceiakovski – noblețea; de la Gabriel Fauré – eleganța.

Răzvan Popovici SoNoRo

 

Răzvan Popovici: „Iubirea și zâmbetele mi-au fost dintotdeauna cei mai buni aliați în viață.”

DP-T: În lumea asta plină de kitsch și zgomot, cum vă pastrați autentici?

RP: Încercând să facem muzică cât putem de bine. Și când cel mai important lucru este calitatea concertelor, nu poți fi influențat de kitsch. În muzică, probabil mai mult decât în multe alte arte, meșteșugul este cel mai important – dacă nu ești în stare, nu ai ce căuta pe scenă. Doar așa publicul va reveni, din ce în ce mai numeros, la concerte, pentru a asculta concerte bune și a petrece serate memorabile.

DP-T: Sunteți adevărați păstrători de comori prin tot ceea ce interpretați – muzică, instrumente, apariție scenică, scene improvizate în clădiri de patrimoniu, concept de turnee. Cum le combinați de iese mereu așa un „tot” rotund și plin?

RP: Din dorința de a aduce publicului frumusețea. Asta înseamna că preocuparea pentru detalii este unul dintre cele mai importante aspecte în organizarea Festivalului SoNoRo. Fiind muzician știu cât de importante sunt detaliile, iar publicul se obișnuiește rapid cu lucrurile bune, lucru care ne face și pe noi, organizatorii, să încercăm să ne depășim pe noi înșine cu fiecare ediție.

DP-T: Practic, sunteți mai mereu pe drumuri. Nomadismul e noua paradigmă a profesioniștilor din toate domeniile. Cum e viața personală a unui artist în această formulă?

RP: Este adevărat că petrec aproape fiecare săptămână în altă țară, dar este un lucru normal pentru un muzician care concertează. Acest nomadism, așa cum îl numiți, este însă un lucru extrem de benefic pentru că am ocazia să rămân treaz, curios și, mai ales, să progresez necontenit. Muzicienii sunt într-un fel precum vinul: cu cât înaintează în vârstă, cu atât devin mai buni. În acest context, cel mai sănătos lucru este să ai o viață personală stabilă. Doar așa îți poți extrage seva și puterea de a porni în fiecare săptămână spre alt colț al lumii. Personal, sunt foarte norocos că am o soție încântătoare care nu doar că înțelege nevoile unui artist, dar îi este și muză. Iubirea și zâmbetele mi-au fost dintotdeauna cei mai buni aliați în viață. Iar reîntoarcerea acasă este întotdeauna de o dulceață irezistibilă!

Viorica Răduță

Viorica Răduță este deschizătoare de drumuri, o forță inspirațională, o schimbătoare de oameni, un artist desăvârșit a cărui misiune pe Pământ nu s-a încheiat. Un scriitor atipic și original, care sparge tipare, trece granițe nevăzute, dar mai ales inspiră alți oameni să scrie, să viseze, să citească, să fie creativi, să creeze frumos într-o lume cenușie care și-a uitat valorile și care nu face nimic pro bono.

 

Dacă dai un search pe Google, afli că Viorica Răduță este scriitoare cu o vârstă respectabilă. Își duce traiul în Ploiești, dar provine din Râmnicu Sărat. Absolventă de Universitate în București, anul 1976, a predat la Liceul Teoretic Alexandru Ioan Cuza din Ploiești.

Dacă mă întrebi pe mine, Viorica Răduță este un om excepțional! Am avut onoarea să o cunosc într-o perioadă tulbure, când nimeni nu dădea doi bani pe mine, nici măcar eu.

Eram în liceu, în clasa a noua, când profesoara de română pe care o credeam toți puțin sărită de pe fix, a văzut ceva în mine. Nu știu unde a citit, dacă în ochii mei sau în stele, dar a văzut potențial unde nici eu nu vedeam.

Are un păr extrem de negru pentru vârsta ei. O vezi îmbrăcată modest, aproape cenușiu, fără machiaj pe față, de o tinerețe incredibilă, mergând cu o geantă mică și neagră pe umăr într-un pas vioi. Are o voce dulce, caldă, de bunică iubitoare, mereu mi-a adus aminte de mamaia mea de la munte.

 

Viorica Răduță – o Vitoria Lipan modernă

Nu o să am cuvinte niciodată pentru acest om care mi-a dat aripi când mă tăvăleam în noroi. Nu eram eu liceana populară, poate pentru că eram lipsită de falsitate, timidă și prost-îmbrăcată datorită situației precare de acasă. Viorica Răduță m-a ridicat însă la culmi pe care nu aș fi ajuns niciodată fără ochiul ei cunoscător!

Când îmi punea întrebări în fața clasei, brusc îmi găseam glasul și răspundeam bine. Uneori mai spuneam și ce credeam eu, indiferent dacă era corect, adevărat sau nu. Îmi dădea cele mai mari note tocmai pentru că la final de teză scriam mereu o idee personală, o interpretare originală a oricărei opere. Mi-am lăsat puțin imaginația liberă, iar doamna Răduță a apreciat asta fără să-mi dezvăluie secretul.

O ascultam fascinată cu ochii mei mari și visători. Cred că vedea în ochii mei cât îmi deschide mintea. A văzut cum scriu. Femeia asta extraordinară a fost pentru mine o Vitoria Lipan modernă. Mi-a pus pixul în mână și m-a trimis în lume cu un caiet verde.

Când i-am cerut părerea despre textele mele, a zis doar că e bine. Nici că am talent, nici vreun mare compliment. M-a invitat să scriu în continuare, de ce am nevoie de confirmarea ei să fac ceea ce știu deja că știu să fac? Tonul ei rece nu m-a descurajat, ci m-a împins să fac ceea ce fac și acum.

Poate nu știe, dar scriu acest text și plâng. Plâng de parcă scriu despre o rudă, despre un mentor pierdut sau despre un om de care mi-e foarte dor. Da, mi-e foarte dor de orele de română.

Mi-e dor de momentele când ne interpreta poezii și ne făcea să râdem, când făcea teatru din explicațiile pe care le ceream. Când ne explica un lucru, de fapt nu ne dădea un răspuns clar. Primeam un ghiont să o luăm într-o direcție și să înțelegem ceea ce citim, să ne formăm opinii. Aș da orice să mai am o oră cu dânsa!

 

Când orele de română ies din tipar

În 3 ani de liceu, Victoria Răduță nu ne-a dictat niciodată. Dacă la început ne venea să o reclamăm directoarei, să cerem alt profesor, la final am primit cu toții note excepționale la proba de limba și literatură română.

Era un fenomen. Ne ghida pentru bac încercând să facă altceva din ora de română. Un fel de cerc literar, un spațiu unde să comentăm textele din propriile conștiințe, să înțelegem și să legăm lucrurile. Avea mereu un chef de viață și de comentat, de disecat textele, care te făcea să iubești orice carte. Când ne recomanda o carte, o făcea că și cum ar fi cea mai gustoasă mâncare. Dintr-odată, îți venea pofta de lectură.

Modul în care înțelege arta este covârșitor. Îți poate vorbi o oră întreagă despre condiția Ionei, despre avântul păsării lui Brâncuși, întregul Muzei adormite, complexitatea operei La Țigănci. Despre admirația pentru Cărtărescu sau Marquez, miticul din Hanu’ Ancuței, Vitoria Lipan ca o femeie neînfricată, avarul și ambițiosul Ion… Despre orice operă.

Suflet sincer, ne povestea despre cerșetori sau oameni săraci pe care îi întâlnea în tren. A încercat să ne insufle compasiunea, empatia, bunătatea. Să ne facă pe toți să gândim, să ne spunem propriile idei. Aprecia sinceritatea, dădea 5 dacă recunoșteai că nu ai citit, decât să o minți. Din primele 5 secunde, putea să îți spună clar dacă ai citit, ai frunzărit sau nu ai citit deloc. Înțelegea oamenii perfect și încerca să îi ajute să se dezvolte.

 

Recomandările scriitoarei lărgesc orizonturi

Amintirile din liceu, drumurile mele la biblioteca școlii îmi provoacă emoții intense. Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă de lectură, cea mai bogată și cea mai fructuoasă.

La recomandarea dânsei, am citit câteva dintre cărțile de căpătâi, pe care orice om ar trebui să le citească. Crimă și pedeapsă – F. Dostoievski, Maestrul și Margareta – M. Bulgakov, Eseu despre orbire – J. Saramago, Femeia nisipurilor – Kobo Abe… Toate cărțile lui Murakami, Dragoste în vremea holerei – G.Marquez, cărțile Herthei Muller, Străinul de Albert Camus sau Cântăreața cheală, Scaunele – teatru de Eugen Ionescu, poeziile lui Cristian Popescu, Maitreyi, Sacrul și profanul – Mircea Eliade. Viorica Răduță promovează inclusiv literatură japoneză și pe cea de origine slavă. Ne încurajează să citim opera întreagă a unui autor pentru a-i înțelege gândirea, universul poetic dacă se aplică.

Nu are nicio problemă să citească autori care te pun pe gânduri serios, dar nici să descopere minuni din propria țară. Deși nu iubește poezia, cred că este sătulă de poezie tocmai pentru că o creează în genul epic pe care îl scrie. A încercat să dea o formă inedită poeziei introducând-o în romane. Poate nu am cele mai alese cuvinte, nu sunt critic literar. Mi-aș fi dorit să discutăm împreună Moromeții, una dintre operele mele românești favorite.

Am avut senzația că am ales scrisul fiindcă, după marea dragoste, filmul, o nevoie de exprimare mai la îndemână nu am găsit. Sunt în această formulă ca într-un provizorat care se lungește. Dar nu mai am timp de întoarcere.

 

O profesoară altfel, o scriitoare altfel

Viorica Răduță nu s-a plâns niciodată de bani. Nici de salariul mic de profesor, nici de prețurile mari, nici de guvern. Acum probabil are o pensie, din cărți nu câștigă cine știe ce, asta o știu sigur, dar nici aici nu am auzit-o plângându-se. Are strictul necesar și îi este îndeajuns atât timp cât poate trăi pentru a crea. Creează pentru a trăi și trăiește pentru a crea.

Nu și-a bârfit vreun coleg în fața elevilor săi, este de o bunătate cruntă. Atât de bună încât te doare că nu poți să îi dai nimic în schimb. Trăiește ca o sfântă fără să vorbească despre religie, are o modestie imensă și uneori pare că este timidă. Parcă este prea la locul ei pentru vârsta pe care o are.

Am auzit-o vorbind despre falsitatea din lumea scriitorilor. Toți se dau mai mari decât sunt, iar Viorica Răduță nu vrea să socializeze, ci doar să își vadă de cărțile sale. Nu o interesează dacă are sau nu prieteni scriitori, cel puțin așa am înțeles eu.

Diferită, foarte diferită, autentică, reală. Un om care își trăiește viața pentru genul său de artă, neregretând nimic. Nu a pomenit niciodată despre faptul că și-ar fi dorit un copil, o familie. Era un subiect tabu și nu ne-am băgat niciodată.

Citindu-i cărțile, în special romanul În două lumi, redescopăr liceul mult-iubit și aflu lucruri noi despre profesori. Ce telenovelă era departe de ochii elevilor…

Viorica Răduță

 

Cărțile unei scriitoare – bucăți de sine!

Din motive lesne de înțeles, o mamă bolnavă care are nevoie de îngrijiri și care întreabă zilnic ce îi fac găinile, doamna Răduță a plecat în 2012 acasă, la Râmnicu, așa cum îi zicea. Mama sa a murit și a ajuns personaj în cartea sa, iar eu… am ajuns să fac română cu altcineva, fără nicio urmă de entuziasm.

Viorica Răduță a continuat să scrie. M-a invitat la o lansare de carte unde am regăsit puțin din spiritul său de artist, de scriitor plin de pasiune, elan, iubire de meserie, dar mai ales un amor nestins, infinit, incomensurabil pentru cuvinte și forța lor.

Ne-am întâlnit printre călătorii autobuzului 30 și a scos din plasă două cărți. Și-a cerut scuze că nu le are semnate. De fiecare dată când îmi dădea o carte, o făcea cu atâta iubire, grijă, de parcă îmi dădea cea mai mare comoară, o carte de căpătâi ca Biblia. Avea grijă și iubire pentru gândurile sale. Fiecare carte însemna o parte din gândurile sale.

Cartea sa este sufletul său, mereu străbătut de gânduri, de căutarea sensului vieții, de trecerea peste viața trăită în comunism, motiv frecvent abordat în operele sale. Unele răni nu se închid niciodată pentru generațiile dinainte de noi. Spunea că, pentru a ne spăla memoria, trebuie să înțelegem ce ni s-a întâmplat, să recunoaștem că nu ne-a fost bine în dictatură. Cred că vrea să ne dea o lecție, de patriotism sau deopotrivă de statură morală: recunoaște-ti trecutul pentru a putea merge mai departe!

 

Un Picasso al cuvintelor

Cărțile doamnei profesoare sunt încifrate, metaforice, greu de înțeles. Este un fel de Picasso al cuvintelor. Privești printr-o lentilă care transformă realitatea în forme distorsionate și este de datoria ta să înțelegi ce au fost la început. Poate de asta nu e atât de cunoscută, pentru că oamenilor le este greu să înțeleagă ce a vrut să spună.

Avea o admirație rară pentru Herta Muller care tocmai luase premiul Nobel în anii mei de liceu. Am citit și Herta Muller găsind o similitudine în incifrarea Hertei, dar mult mai ușor de înțeles decât a doamnei Răduță.

Viorica Răduță își scrie viața în fiecare carte, dar ai impresia că e o lume a unei opere de Picasso: fragmente, frânturi de imagini, acțiune sau lipsa acțiunii. Nu îți poți forma o idee, nu există o narațiune tradițională. Ești bulversat și rămâi gândindu-te în gol cu ochii în tine, încercând să găsești răspunsuri la întrebarea “Ce ai citit?”.

S-a lansat cu o carte de poezii în anul 1998 – Patimi după mine. Au urmat peste 15 alte romane sau volume de eseuri, colaborări cu poezie, proză, cronici la diverse reviste din România. În 2014, la Serile de la Bradiceni, a obținut premiul naţional pentru critică poeziei cu un laudatio făcut de Gheorghe Grigurcu.

 

O personalitate modestă, care te pune pe gânduri

Cărțile sale creează o nevoie de concret, palpabil, dar scriitoarea tocmai asta a făcut. Precum Brâncuși a scos forma din operele sale lăsând ideea unui obiect sau om, Viorica Răduță scoate acțiunea, tradiționalul, concretul din operele sale creând un stil nou, modern inegalabil, greu, năucitor. Deși scrie despre sine, sinele său este o resursă inepuizabilă pentru că în el conține orice întâmplare, multe cărți, creativitate. Uneori ai impresia că această femeie drăguță cu un ten perfect este o ființă superioară care vede totul de la înălțime asemeni Demiurgului lui Eminescu.

Alter-ego, ego, dedublare, polivalență, metaforizare, încifrare, ingambament, proiectare, povestire în ramă, planuri paralele, buildings român, catarxis. Sunt câteva sintagme pe care Viorica Răduță le-a introdus în mintea și câteodată în vocabularul elevilor săi. Sunt cuvinte care le-au rămas pe viață în minte și cu ajutorul cărora înțeleg viața mai bine, mai ușor și mai creativ.

În acest moment, Viorica Răduță se pregătește de două lansări a volumului de poeme ”Arsura umblă după trup”, una la Humanitas Kretulescu, București, alta la Ploiești. Va scrie în continuare încercând să schimbe mentalități, să facă tinerii să citească mai multe cărți care să-i provoace să gândească, să fie autentici, dar mai ales să ne facă să privim lucrurile în profunzime căutând esențialul, originalul, începuturile.

Cred că nu i-a plăcut prea mult rigiditatea sistemului educațional public, dar pentru mine a fost și va rămâne o deschizătoare de drumuri. Îmi pare rău că nu a stat mai mult în învățământ să schimbe viețile mai multor oameni. Eu am ajuns să scriu, să îmi găsesc vocația și sensul vieții datorită dânsei și nu o să am niciodată cum să îi multumesc destul. Poate să îi pun numele într-o carte.

 

Horea Crișovan

Horea Crișovan este unul dintre cei mai talentați chitariști și compozitori din scena muzicală românească. A cântat cu o mulțime de muzicieni și a făcut parte din numeroase trupe etalon din România, de la rock și pop până la muzică simfonică sau de teatru. Iată doar câteva repere din viața acestui mare artist timișorean.

 

Horea Silvio Crișovan mi-a câștigat admirația încă din timpul liceului, datorită albumului de debut al trupei Neurotica. De atunci, am urmărit constant activitatea acestui nume trecut prin numeroase proiecte și experimente muzicale.

Este poate cel mai polivalent chitarist din România. De la proiectele lui Ilie Stepan la TM Groove & Maria Hojda, de la Mozart Rocks la Genius sau Feli Donose, de la Aura Urziceanu band la AG Weinberger, chitarele sale au acompaniat cam toate genurile muzicale.

Unele trupe sau proiecte sunt astăzi istorie, în timp ce altele au fost doar puse pe pauză. A pus foarte multă speranță în BIO, un proiect cu multe compoziții proprii. Le-au lipsit din păcate promovarea care să susțină acest proiect, iar energia a dispărut treptat. Despre BIO, Horea spune că nu este mort, ci doar se odihnește…

Totodată, speră că Neurotica va reveni pe scenă. Nu exclude nici prezența ca invitat pe un disc cu trupa Cardinal (pre-Neurotica). Muzica trupei este compusă în mare parte de Sorin Badin, un super chitarist stabilit în Germania. Între timp, Horea Crișovan și percuționistul Florin Cvașa continuă și astăzi tradiția acestor trupe marcante din istoria Timișoarei.

Și-ar dori să aibă timp să cânte alături de Blazzaj, o altă trupă care a adus un aer nou în muzica românească. Dar, dacă va fi invitat pe vreun eventual nou album, nu va refuza invitația.

 

Horea Crișovan și revelația de a face muzică toată viața

A cântat prima dată pe o chitară rece Reghin, cumpărată de mama sa cu 333 lei. Era mic și nu știa atunci cât de apreciat va deveni în timp. Momentul când a știut că toată viața va face muzică, la modul serios, a apărut doar 13 ani mai târziu, pe scenă la Lăptăria lui Enache, alături de Toni Kuhn, Electric Version jazz rock group. Era anul 1994, la doar un pas să se lase de facultatea de Istorie din Timișoara. Începuse să facă turnee și cu Neurotica, încă un motiv suficient de puternic pentru a deveni muzician.

Oamenii care i-au influențat cel mai mult viața sunt mama lui, Ilie Stepan, Toni Kuhn, Liviu Butoi și Grigore Bujor Hariga. De asemenea, cărțile din domeniul SF, cu precădere cele semnate Gerard Klein și Asimov, dar și operele lui Orwel, Suskind sau Marques.

 

Consacrarea ca artist

Horea Crișovan a făcut parte din Mozart Rocks, cel mai important proiect de rock simfonic produs în România. Unul dintre cele mai bune și aplaudate concerte a avut loc la Timișoara, iar cântecul de lebădă a fost în 2012, la Sankt Petersburg. Ca de obicei, fondurile necesare închirierii spațiilor, a filarmonicilor, au dispărut…

Însă cel mai mare nume cu care s-a intersectat este Ilie Stepan. Horea Crișovan cântă și acum cu acest mare muzician. Îl caracterizează cu mare respect, ca pe un critic (motivat) și compozitor talentat, nu doar muzician sau interpret. Surprinde prin detalii savuroase, umor negru uneori, dar și lumină ce iese la iveală când nu te aștepți. Ilie Stepan e cel care l-a învățat note și chitară clasică, l-a supravegheat din umbră și când a fost nevoie, a intervenit cu sfaturi pe care chiar le-a crezut și respectat.

Cel mai recent proiect este TM Groove, unde Horea Crișovan o are invitată permanentă la voce pe Maria-Alexandra Hojda, celebră în urma concursurilor Megastar, X Factor și Vocea României. TM Groove face o fuziune de stiluri, un fel de “Party-ART-Band”, o viziune datorită căreia membrii formației reușesc să trăiască din muzică.

 

În căutarea propriei voci prin chitară

Ajuns la maturitate muzicală, Horea Crișovan evită chitarele produse de firme mari. A preferat mereu să își comande instrumentele de la lutieri celebri din Europa, în funcție de etapele prodigioasei sale cariere.

Când a avut nevoie să fie tăios, ”metal”, a lucrat cu lutierul german Siggi Braun. Chitara mai blândă, mai ”soulful”, și-a comandat-o din Italia de la Andrea Ballarin sub brandul Manne. Senzaționale au fost și chitara Auden din Anglia sau cele două chitare acustice desenate de Claudio Pagelli.

Eu îmi caut propria voce și de aceea lucrez cu lutieri. Un Fender îți va aminti de legende întotdeauna. La fel ca un Gibson. Noua generație se pare că e în căutare de scurtături și preferă directa legătură cu legendele. Deci preferă Gibson, Fender, Ibanez.

Cumpărătorii normali cred cu tărie că sunetul lor izvorăște din firma de chitară, pe principiul “dacă ai un Gibson cânți ca Gary Moore”. Nimic mai fals, subliniază Horea. Toți marii chitariști pe care îi cunoaște au acasă chitare de lutier cu care înregistrează trackuri de studio, chiar dacă live cântă cu alte instrumente, aflate sub semnătură.

Din păcate însă, acești lutieri sunt cumpărați de marile firme. În orice caz însă, după 6 ani în care a participat la Frankfurt Musikmesse, în care a urcat pe aceeași scenă cu mari artiști ai lumii, Horea Crișovan poate spune că bătălia se dă acolo.

Lutierii români trebuie să se concentreze pe eficiența instrumentelor și pe stabilitatea lor din punct de vedere strict mecanic, adică griff stabil, finisaje bune ce conferă playability, nu neaparat frumusețe. Așa se pot câștiga clienți. Nu pierdeți timp cu aspectul, ci cu eficientizarea instrumentului!

 

Scena muzicală actuală din România sub lupa lui Horea Crișovan

Mainstream-ul a devenit o pepinieră de oameni semi-disponibili, cititori de note proaspăt absolvenți de facultăți de muzică. Paradoxal, plătiți prost și ascunși în spatele Divelor și Divilor.

Chitaristul e de acord că există și excepții. La Smiley, toți sunt foarte buni și primesc respectul cuvenit. Probabil și la Loredana sau la Brenciu, dar nu are informații exacte despre aceștia. Se ține foarte departe de lumea asta, ceea ce-i face foarte bine.

Degeaba sunt muzicieni valoroși în București. Chiria e scumpă și bate la ușă și întreținerea. Ai de ales între a cânta pe sume derizorii dar să poți plăti chiria sau să pleci acasă la mama, tata, unchiu’…

Are prieteni minunați în București, care știu cum e și ce poate el oferi. Și ca să le zică lucrurilor pe nume, a încercat să stea în București o perioadă. Nu a funcționat. Acolo e un mediu artistic foarte puternic, în care din păcate nu s-a simțit integrat. A preferat să plece cinstit decât să rămână “că așa e moda și dă bine să te pui bine cu conducătorii muzicii românești”.

Până la urmă, nici nu trebuie să ajungă în București să ia locul vreunui prieten sau coleg de breaslă în vreo trupă mainstream. Fiecare om cu locul lui. Iar lui Horea îi place Timișoara, centrul rock-ului românesc!

Horea Crișovan

 

Emoţia transmisă, mai importantă decât virtuozitatea

Cu toate că se face multă muzică în România, foarte puțini reușesc să scoată albume la case de discuri din afară. În afară de Negură Bunget (RIP Negru) și DorDeDuh (și proiectul lor, Sunset In 12th House), tot trupe timișorene, nu prea știu multe nume care să fi scos albume în afara ţării. Cum Horea Crișovan este un bun cunoscător al fenomenului muzical din Europa de Vest, am vrut să aflu care sunt cele mai mari probleme ale trupelor autohtone pentru a se afirma acolo.

Astfel, marea greşeală este să scoţi ceva tehnic(ist) în vest. Sunt mii de instrumentişti mai tehnici decât cei mai tehnici muzicieni români care vor recunoaştere acolo. Perioada neoclasică în chitară apune încet. Acum e la putere emoţia transmisă pe instrument. Sound-ul, forţa şi originalitatea sunt esenţiale.

Negură Bunget, Dor De Duh sunt originali, exotici. Se schimbă vremurile. Se cere ascultarea sufletului şi a sentimentelor lăuntrice. Cei din vest vor Oameni pe scena. Nu roboţi perfecţi. Eram la Frankfurt pe acelaşi palier cu chitarişti care mă făceau să mă întreb: “oare ce caut eu aici”. Nici în momentul de faţă, cei mai tehnici chitarişti din România nu se apropie de ceea ce am văzut acolo. Supra-oameni la care nu se uită nimeni, semn că neoclasicul în chitară apune încet. Noi, muzicienii, ne uităm la roboţi care arpegiază pe 3 octave fraze fulminante, însă oamenii preferă emoţiile.

Oamenii de rând habar nu au că nu ştiu ce mod se suprapune bine peste altul. Vor să plece acasă cu teme muzicale. Cu lucruri frumoase. Cu emoţii. Ca după o carte bună, mai spune Horea Crişovan.

 

Întâlnirea cu Goran Bregovic

Chiar dacă este foarte apropiat de scena sârbească și maghiară, relaţia chitaristului român cu Goran Bregovic este pur întâmplătoare. Doar o simplă colaborare în calitate de compozitor pe un album al unei cântăreţe talentate, Anca Pop, nelansat încă oficial. A stat puţin la Goran Bregovic acasă, au băut un vin bun şi l-a rugat să înregistreze ceva pe o piesă. Cu toate că întâlnirea s-a limitat doar la atât, amintirea este încă foarte vie. Iar Goran e un om bun, mărturiseşte Horea.

Dintre chitariștii tineri ai României, Horea îi preferă pe Pocorschi JR, Marius Pop (băiatul lui Călin Pop de la Celelalte Cuvinte) şi pe Alex Muşat. Lista de talente este mult mai lungă și include inclusiv pepiniera lui Corrado (neoclasic@fusion kids, toţi foarte SF şi tehnici).

Cât despre marii muzicieni ai lumii, în afară de Greg Howe, și-ar dori să cânte în primul rând cu chitariști italieni. Are el o slăbiciune pentru Italia, ca suflet, ca energie, poate ca și istorie. Leo Fabrizio, Claudio Pietronik, Andrea Braido și mai ales Gianluca Mosole, favoritul său din acest moment.

Horea Crișovan

 

Albumele solo și planuri de viitor

În 2014, Horea Crișovan lansa primul album solo, ”My Real Trip”. Acesta este ca o întoarcere în cerc, la esenţă. Reprezintă decizia sa de a se întoarce cu totul acasă. E un Trip sincer. Mellow. Mild. Atemporal într-un fel. Cea mai frumoasă cronică a albumului a fost scrisă de Nicu Alifantis. La realizarea albumului, Horea Crișovan a colaborat cu Vlatko Stefanovski din “Leb i Sol” Mind Blowing experience. Albumul a fost înregistrat de Horea acasă și a fost mixat în Franța de Adrian Popescu.

Albumul numărul doi e pe drum și în curând vom afla mai multe despre el. Până atunci, îl putem admira în următorul concert cu Jazzy Bit la Jazz Banat Jazz Fest in Timișoara.

Eu cu siguranță o voi face, și mă bucur că am avut șansa să vă prezint un om pe care îl respect de atâția ani! Rock-ul românesc nu ar fi fost la fel fără influența lui, iar noi am crescut alături de o muzică de mare calitate.

Eu sunt mult prea mic să pot începe vreo revoluție aici. Însă am ales să stau în matricea mea culturală pe axa Munchen-Wien-Budapest-Timisoara și să îmi respect istoria muzicală a locului.

Luiza Zan

Luiza Zan face parte din rândul puținilor artiști contemporani care nu au nevoie de oportunitățile capitalei pentru a-și câștiga și menține notorietatea. Câștigătoare a premiului 1 la Cerbul de Aur Brașov în 2004 și al locului doi la Festivalul de Jazz din Montreux, Luiza Zan s-a dedicat muzicii și familiei în egală măsură.

 

Născută în Tulcea în anul 1980, Luiza Zan câștigă primul premiu la doar 4 ani, locul 1 la un concurs ”Șoimii Patriei”. În 2004 obține premiul I la Festivalul Internațional Cerbul de Aur Brașov. Interesant e că ambele performanțe s-au datorat interpretării aceleiași piese, „Frunzuliţa d’alior”. Însă cea mai importantă recunoaștere a valorii sale este premiul al II-lea la Festivalul de Jazz din Montreux (Elveția), chiar cu o săptămână înainte de cucerirea Cerbului de Aur.

Au urmat ”Premiul Confirmării” la Gala Premiilor de Jazz din 2004, ”Muzicianul Anului” în 2011 la Gala Jazz Prize, multe alte trofee interne și internaționale.

Până în prezent a lansat 5 albume de muzică, dintre care ”Heritage” (2016) este cel mai apreciat. A cântat gospel cu Snaps încă din 2005 și încă mai cântă împreună, deși nu a găsit în România o nișă pentru genul ăsta. Oamenii sunt reticenți și, în general, nu înțeleg muzica asta, subliniază artista.

În teatru, a avut șansa să lucreze cu Radu Afrim, la Năpasta (Teatrul Național). Apoi cu Vlad Massaci (True West – Teatrul Andrei Mureșanu), cu Sebastian Marina (Șapte ⬇️- Teatrul Andrei Mureșanu). E o muncă frumoasă și uneori cruntă, plină de răsplată emoțională, spune Luiza Zan.

 

Suntem suma oamenilor pe care-i întâlnim în viață

Vedem așadar cum Luiza și-a dedicat întreaga viață muzicii, artei în general. Jazz-ul apare însă undeva prin 1992-‘93, odată cu vizita unui prieten belgian al tatălui său, Pierre Vanhoorde, căruia și azi îi mulțumește pentru discul cu Nat King Cole. Stilistica vocală a marelui artist i-a demonstrat că nu există diferențe între voce și alte instrumente, că nu există bariere tehnice în abordarea unei melodii.

Un alt album care i-a croit cumva gândirea muzicală este interpretarea lui Sviatoslav Richter a concertului nr.2 op.18 pentru pian și orchestră în do minor de Rahmaninov. Aceasta este o înregistrare din 1959 pe bandă de magnetofon, pe care a ascultat-o de nenumărate ori.

Cei 9 ani de canto clasic la Liceul de Artă din Piatra Neamţ și la Universitatea de Arte Iași, suprapuși peste talent și multă muncă au stat în spatele succesului său. Cea mai importantă lecție este dată de profesorul său de jazz din facultate. Datorită lui Rick Condit, Luiza Zan a învățat să asculte jazz corect și să aibă curaj să greșească atunci când cântă.

Momentul zero, în care a știut că se va dedica jazz-ului, a fost însă pe scena Festivalului de la Montreux. Nu pentru că reușise să cânte acolo, nici măcar neapărat pentru marele premiu obținut. A avut marea șansă să cunoască îndeaproape nume mari, pe care nici nu visa să le întâlnească. Geri Allen, Bob Hurst, Eric Harland sau Omar Hakim sunt doar câteva din numele cu care a împărțit scena unuia dintre cele mai prestigioase festivaluri de jazz din lume. A decis atunci, în acel clipe unice, că va căuta mereu oportunități de a cânta cu oameni valoroși.

Luiza Zan

Luiza Zan @ George Enescu Square Bucharest

Căutarea liniștii după recunoașterea valorii

Toate aceste distincții nu au fost suficiente pentru a o reține pe Luiza Zan în București. Cu toate oportunitățile pe care i le oferea capitala, a ales să-și urmeze sufletul. Iar sufletul său pereche, soțul, partenerul și managerul ei personal locuia în Sfântu Gheorghe… Așa că artista a lăsat vacarmul capitalei pentru a se bucura de avantajele unui oraș mic și liniștit.

Cea mai mare dificultate este să accepți liniștea. Pentru mine. În același timp, liniștea este și cel mai mare avantaj al vieții departe de tumultul capitalei. Când ești pregătit să afli cine ești, te retragi într-un loc care nu te obligă neapărat să fii “cineva”.

Viața personală și cea de muzician au început să se contureze mult mai frumos de când Luiza a devenit mamă. Ca om, petrece mai mult timp bucurându-se de lucrurile mici, dar importante, iar ca artist, e mai selectivă în alegerea concertelor.

Rămâne un om spontan în reacții, dar nu neapărat imprevizibil. Îi plac mișcările pregătite, precupețite. Pentru fiecare alegere, are în cap două consecințe posibile. Nu întotdeauna alege bine, dar surprinsă nu prea e, mărturisește artista.

 

Educația jazz-ului dincolo de reguli

De la mama sa, Luiza a moştenit darul predării muzicii. Când a părăsit capitala, a renunțat să predea la Conservator, iar acum educă după propriile reguli în orașul său adoptiv.

Eu predau în confortul micului meu studio, în termenii pe care singură mi-i impun. Dacă un elev are nevoie de 3 ore de lucru, în loc de două, nu ne oprim doar pentru că o cere programa universitară. Sunt liberă să îmi aleg elevii după cum consider că pot ajuta respectivul om, nu sunt constrânsă să lucrez cu nimeni, nicicând. În plus, e liniște, miroase a lavandă mereu și e foarte zen, așa, la mine…

Artista cunoaște bine minusurile sistemului educațional și crede că avem o problemă cu lipsa jazz-ului în licee. Mediul academic de jazz suferă din lipsa elevilor bine pregătiți și bine motivați, care să nu fie luați de la zero odată intrați în Conservator. Aici, pedagogii bine pregătiți nu pot preda la un nivel superior, astfel încât munca lor să fie cu adevărat motivantă și plină de satisfacții.

În contradicție cu, de exemplu, țara vecină, Ungaria. Luiza are turnee anuale și albume scoase în Ungaria, este rezidentă permanentă la Budapest Jazz Club. Acolo sunt mult mai mulți muzicieni de jazz, tocmai pentru că există mai multe școli de profil, mai mulți profesori, săli mai mari, mai numeroase, arhipline la orice concert de jazz.

Poate dacă ar exista o competiție între licee de muzică pe partea de jazz, am vedea o mai bună prezență la admitere la Conservator.

Pe toți cei care vor să evolueze, artista îi sfătuiește să își dorească și să facă tot ce le stă în putință să evolueze, să se facă auziți, să se înconjoare de muzicieni care îi fac să fie mai buni și de oameni care cred în visele lor.

Luiza Zan

Luiza Zan @ Romanian Peasant Museum

 

Publicul, marea necunoscută a unui concert

Publicul este o necunoscută mereu. Nu ai garanția că te va plăcea, orice ar fi. Nici dacă epuizezi toate biletele cu o lună înainte de concert, nu poți fi sigur de reușita unui concert. Poți controla acest aspect doar în momentul în care pășești pe scenă. E o sarcină de care ai relativ puțin timp să te achiți și care cere concentrare, determinare, profesionalism și un pic de sclipici.

O altă educație muzicală, publicul nu necesită, spune artista. O conduită diferită poate că există “afară”, în funcție de locul unde cânți. Luiza a întâlnit public crispat și aici, dar și afară, la fel și public efervescent. Nu crede că trebuie neapărat o doză superioară de cunoaștere muzicală. Însă, cu siguranță, un public “experimentat” e de preferat, pentru că e la fel de important coechipier precum colegii de scenă.

Cât despre dificultățile organizării unui turneu în țară, Luiza îmi amintește că România este țara tuturor posibilităților. Trebuie să țină mereu cont că orice detaliu stabilit cu mult înainte se poate schimba în ziua concertului. Atâta timp cât nu există un sistem care să protejeze cu adevărat artistul, acesta va fi mereu expus la … tot felul de posibilități.

Din fericire, Luiza Zan are o experiență internațională extrem de bogată. Lucrează cu muzicieni renumiți de peste hotare, cu organizatori de concerte sau turnee cu metode pe care am face bine să le preluăm mai des.

 

Luiza Zan: „Muzica reprezintă amprenta sufletului unui popor”

Până la urmă însă, Luiza cântă oriunde vede că oamenii sunt deschiși sau… natura primitoare. Artistei îi plac foarte mult provocările și a ieșit de multe ori din cluburile clasice de jazz. De la un jam session în rezervația Joshua Tree din California la curtea unei grădinițe, de la o sală de sport plină de dansatori până la o scenă de teatru plină de pământ, într-o arenă de tenis sau în Ljubljana pe stradă.

Pentru a susține același ritm, are nevoie de un loc cald, primitor, un loc în care se simte în siguranță, bine, acasă. Iar acesta nu poate fi altul decât România. Aici s-a născut, aici este familia ei, de aici își poate dezvolta fără grijă o carieră internațională. Iar pentru Luiza Zan, sunt suficiente motive de a rămâne mereu alături de casa sa.

Muzica reprezintă amprenta sufletului unui popor. Ritmurile tradiționale reflectă spiritul ludic, iar melodiile – creativitatea acestuia. Desigur că îți poți forma o părere despre un popor analizându-i muzica, însă nu ne putem permite să fim selectivi în evaluarea acesteia. Trebuie culese informații complete, atât căutând între piesele etnice, cât și între cele moderne.

 

Proiecte de viitor, simple și sincere

În prezent, Luiza Zan are în lucru două materiale discografice. Unul dintre proiecte presupune întoarcerea la a crea simplu şi sincer. Așteaptă momentul potrivit să lanseze acest proiect, care a ajuns la a șasea piesă în studioul ei.

Nu știu cât de pregătit este publicul român să asculte ceva simplu și sincer. Observ că trendul este la polul opus în întreaga lume, nu ne place sinceritatea, iar simplitatea ne plictisește…

Al doilea proiect este un album de duo – chitară și voce. Anul 2019 ar trebui să fie unul sclipicios, cum îi place artistei să spună. Asta presupune multe concerte faine, aici și peste hotare. Dar fiecare lucru, la timpul lui.

Până atunci, fiți cu ochii și urechile pe afișele care anunță vreun concert sau material discografic cu Luiza Zan!

Aș prefera să gust esența vieții când voi fi pe drumul către cealaltă lume. Deocamdată, mă îmbăt cu viață. Jazz-ul este muzica omului-explorator, a omului liber, a omului iubitor de cunoaștere și exultare.

Marius Matache

Marius Matache este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai noului val de folk. Muzica sa are la bază o chimie care aduce zâmbetul pe buze. Cum se îmbină cariera în chimie cu pasiunea pentru folk aflăm din rândurile următoare, în care muzicianul chimist și-a deschis sufletul către voi.

Marius Matache este doctor în chimie din 2006 și are un postdoc în știința mediului. De aproape 20 de ani lucrează în cadrul Centrului de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact din Universitatea din București.

De 15 ani e prezent pe scenele patriei, ca folkist. De 10 ani e blogger cu acte în regulă, 2008 fiind anul de înființare a site-ului de muzică folk www.foreverfolk.com. Din 2009, cu câteva pauze, face și puțin radio, trecând prin Radio România Cultural, RFI România și acum Radio Seven.

Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia

Are două albume de autor: HOINAR prin Piața Matache (2013) și Alchimie (2016). E prezent pe mai multe albume colective: Ziua de mâine Alba Iulia (2008), Folk din pana mea vol. I (2011) și II (2016), Fălticeni Folk (2014), dar și pe albumul 2010 ani de folk alternativ al băieților de la Țapinarii. Și e foarte mândru că a contribuit la primul imn al naționalei de rugby a României.

A ajuns la folk total întâmplător, pe la 17 ani (1995). Punctul oficial de plecare în carieră îl consideră concertul din Big Mamou, 8 aprilie 2004.

Niște prieteni de-ai mei din liceu cântau în parc, mă uitam la mâna lor și apoi mergeam acasă și repetam mecanic ce vedeam la ei. Tocmai de aceea, când sunt întrebat ce studii muzicale am, îmi place să spun Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia. Până în acel moment, iubeam folkul ca simplu spectator, neimaginându-mi vreodată că voi reuși să învăț să cânt la chitară, cu atât mai puțin că voi face din asta o profesie.

Nu ai nevoie de o religie pentru a fi un om bun

Make, cum îi zic prietenii, se consideră ateu. Cu toate că acest detaliu ar putea face o persoană habotnică să strâmbe din nas, el are un sistem de valori foarte bine consolidat. Marius crede că e foarte important să faci bine în viață și, atât cât poate, încearcă să schimbe lumea din jurul său în bine.

Din lista de albume care i-au marcat existența, enumeră doar ”The Wall (Pink Floyd), cu tot cu filmul aferent, Evenimentul zilei…și altele (Valeriu Sterian), Brothers in Arms (Dire Straits), Last Ship (Sting), Cântece de șemineu (Nicu Alifantis).

Îi place foarte mult la Alexandru Tomescu modul în care explică pe scenă muzica, dar și filozofia din spatele ei, dar și cum reușește în fiecare an să aducă muzicieni străini alături de domnia sa în turneul Stradivarius. Consideră că aceștia vor deveni, la rândul lor, ambasadori pentru România în țările din care provin.

Datorită facultății și meseriei sale de bază, știința a devenit principala sursă de literatură. Cu toate astea, își mai face timp și pentru alte genuri de lecturi. Ultima carte citită este Șapte ani în Provence, a lui Ioan T. Morar.

Nimeni nu poate să meargă pe drumul altcuiva. Fiecare din noi are propriul drum, pe care și-l croiește așa cum crede, știe, poate. Sunt puține lucruri pe care nu le putem face, dacă ne dorim cu adevărat. În 1996, când am ales să dau la facultatea de chimie, lumea mă și vedea murind de foame, la momentul respectiv chimia fiind “rău-famată” pe fondul falimentului industriei chimice și a “trecutului glorios” asigurat de academiciana” Elena Ceaușescu. Indiferent de domeniu, dacă îți faci meseria corespunzător, rezultatele apar. Oricât de greu pare, dacă veți fi printre cei mai buni, puteți reuși, indiferent de domeniu. Aici sau în alt colț de lume.

Folkul românesc în 2018

Am vrut să aflu de la Marius cum arată folk-ul în anul 2018 și ce crede că îi lipsește pentru a-și recâștiga popularitatea. Dincolo de propria sa glumă, prin care Make spune că folkul nu e popular pentru că are prea multe cuvinte, artistul vine și cu o explicație serioasă, care ar trebui luată în seamă de către generația actuală de folkiști:

Folkul nu va fi prea curând un gen cu impact, pe de-o parte din cauza conjuncturii actuale, pe de altă parte ca o consecință a profesionalismului redus al celor care îl prestează. Sunt foarte puțini artiști din zona folk cu adevărat adaptați la realitățile industriei muzicale din 2018. Și nu e o critică sau un reproș, e pur și simplu constatarea unui om care de 15 ani face parte din breaslă, de 10 ani scrie și de 2 ani face o emisiune despre muzica folk. Folkul are nevoie de branduri noi, puternice, de evenimente cu impact, construite în timp, care să atragă lumea (de tip Electric Castle).

Muzica lui Marius Matache nu e cel mai normal folk din curtea școlii. E suficient să ne gândim la piese precum Baladă pentru bormașină și târnăcop. A vrut să aibă și el ceva de genul concert pentru pian și orchestră, dar atât a putut, spune în glumă Marius Matache despre această piesă.

Piesele mele au un singur scop: să îi facă pe oameni să zâmbească. Acesta e scopul meu când mă urc pe scenă. Oamenii au deja problemele lor. Nu au nevoie să vină la concert și să le asculte și pe-ale mele.

Chiar și piesele sale de dragoste sunt, de multe ori, simpatice. Marius Matache face o muzică cu mesaj (subversiv, ar zice unii). Ea te pune să gândești și presupune să fi citit mai mult de abecedar și carte de bucate înainte de a merge la un concert de-al său.

Marius a cântat în multe locuri neconvenționale. Pe un câmp de pe care se recoltase recent floarea-soarelui sau porumbul sau în pădure, având un generator pe motorină ca sursă de curent. A cântat în curtea bisericii fortificate din Mediaș, în cadrul proiectului Trubadur pe Drumul Cetății, implementat alături de Bitdefender. A cântat de asemenea în deschiderea meciului de rugby România – Uruguay, pe stadionul Arcul de Triumf.

 

Chimia și folkul l-au făcut să rămână în țară

A rămas în țară pentru că, lucrând în proiecte europene încă din facultate (1998 mai exact), a crezut că se poate și în România. Aparent, încă mai crede. El nu e plătit la universitate de statul român, ci din proiectele pe care le atrage. După 20 de ani lucrează în același loc, după aceeași rețetă, încercând să schimbe lucrurile în bine și în România.

Este adevărat că, uitându-se înapoi cu mintea și experiența de acum, nu știe dacă ar alege la fel. Cu toate astea, nu are regrete față de alegerea sa de atunci. Celor care își doresc să plece le recomandă să evalueze atent avantajele și dezavantajele deciziei, nu doar cele materiale, ci și pe cele emoționale, care uneori pot acoperi orice satisfacții financiare.

Cea mai puternică legătură între chimie și folk sunt eu (haha!). Așa cum îmi place mie să spun, atunci când mă transform în ambasador al chimiei, chimia este pretutindeni, deci și în muzica folk. De exemplu, corzile mele conțin fosfor și bronz (deci cupru, staniu și încă vreo câteva elemente), prăgușul, penele și înălțătorul sunt polimeri. Iar oamenii care mă ascultă au parte de adrenalină, de serotonină.

Oamenii care îl cunosc de pe scenă sunt, de multe ori, contrariați că are un doctorat în chimie și că încă lucrează în mediul academic. Oamenii care îl cunosc de dincolo de muzică sunt fascinați de cât de mult călătorește datorită muzicii, cât de vizibil e pe rețelele sociale.

Marius Matache

Elita României e făcută din toți cei care își fac meseria cu simț de răspundere

Am dorit să aflu de la Marius Matache cum arată în opinia sa elita României din zilele noastre și care consideră că sunt modelele cele mai importante pe care ar trebuie să le aibă acest popor în prezent.

Elita României (cea reală, nu farsele care se află în fruntea țării) este, de multe ori, plecată prin alte țări, de soare pline. E normal, atât timp cât în România nu au cadrul de manifestare. Aici mă gândesc la primul meu coleg de scenă, Mădălin Giambașu, care a plecat la doctorat în SUA (la aceeași universitate la care a învățat Bob Dylan), pentru că în România nu avea nici o șansă la momentul 2005. Mă gândesc ce le oferim zecilor de olimpici care anual aleg să plece la studii în cele mai bune universități din lume.

Unii aleg să se întoarcă, alții au nevoie să confirme peste hotare pentru a fi recunoscuți în România. Alții ne reprezintă cu cinste în țările de adopție pentru că un român care se impune într-o universitate din afară contribuie semnificativ la imaginea României. Nici unul din ei nu e mai puțin român ca oamenii care au ales să rămână și să țină România pe linia de plutire, e de părere Marius Matache.

Ei sunt elita României, cei care fac lucrurile să meargă, cei ce reușesc adevărate minuni făcându-și meseria cu simț de răspundere, indiferent de poziția în sistem.

Dacă vi se pare că elită sunt doar intelectualii, vă doresc să experimentați o grevă de 2-3 săptămâni a celor de la salubritate. De multe ori, elitele sunt rupte de realitatea cotidiană, iar acest lucru poate determina disfuncționalități atunci când oameni valoroși ajung în funcții de execuție.

Marius Matache

Lansează în curând un album cu cântece de iarnă

Provocările pentru un artist care trăiește în România sunt la tot pasul. O industrie muzicală încă în formare, o fiscalitate ridicată, complicată și incoerentă. Un mediu perturbat de stat prin concerte gratuite, un public cu o putere financiară destul de scăzută, lipsa unor spații de manifestare civilizate la prețuri decente. Apoi, evoluția năucitoare a tehnologiei, care are un impact serios și asupra industriei muzicale. Dar cea mai importantă este aceea de a trăi exclusiv din muzică. Lui Marius Matache i se pare undeva la limita imposibilului.

Marius Matache are mai multe proiecte de viitor, unele în desfășurare. A început să lucreze la un album cu cântece de iarnă, care speră să apară până la Crăciun măcar pe platformele digitale. Își dorește la un moment dat un album cu piese în limba engleză. În prezent, are piese pentru încă două albume de autor. După ce face măcar două din cele patru, o să se gândească la un best of.

Pentru 2019, își dorește un turneu aniversar pentru cei 15 ani de carieră. Și își mai dorește să ajungă în orașe din România în care nu a cântat încă: Târgu Mureș, Deva, Hunedoara, Oradea, Galați, Slatina, Bârlad, Rădăuți șamd.

Cum va arăta viitorul folkistului Marius Matache depinde mult și de cei care se interesează de ceea ce el crează. Eu vă recomand să-i ascultați muzica și, dacă vă place, luați legătura cu el și chemați-l să vă încânte sufletul. O va face cu mare drag!