Roxana Lupu
Roxana Lupu a interpretat mai multe roluri semnificative, cum ar fi: prințesa Tatiana Romanov în Royal Murder Mysteries, Ana în BU21 la Trafalgar Studios, Bev în Frank Sumatra la Teatrul N60, regina Elisabeta a II-a în seriile documentare BBC Inside Buckingham Palace și Inside Windsor Castle, prințesa Margareta în Private Lives of Monarch. De curând, actrița a fost Regina Maria în Queen Marie of Romania, lansat în anul acesta.

 

„Maria, Regina României” este un film în regia lui Alexis Sweet Cahill, recompensat cu premiul secţiunii Avanpremierele Toamnei la festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2019. A avut premiera de gală miercuri, 6 noiembrie, la Ateneul Român. Pe 8 noiembrie a intrat pe marile ecrane, iar pe 9 noiembrie a rulat la Focșani, în orașul unde a copilărit Roxana Lupu.

Filmul apare pe marile ecrane într-un context istoric în care românii aveau nevoie să își amintească despre faptul că, în pieptul acestei națiuni, a bătut cândva inima unei Regine care i-a iubit și i-a respectat cu toată ființa sa.

 

Drumul de la Focșani la Cluj și mai departe spre teatru

Cândva, nu foarte departe, dar nici foarte timpuriu, pe aleile frumoase din Focșaniul cel boem, se plimba și visa o copilă despre care poate puțini aveau să își imagineze că va deveni cumva una din actrițele emblematice ale României contemporane.

Roxana Lupu s-a născut în București, însă copilăria și-a petrecut-o în Focșani, imediat după revoluție, înconjurată de oameni pozitivi, muzică bună și petreceri pline de distracție.

La școală, Roxana a iubit mai multe materii, dar a simțit că sociologia i se potrivea cel mai mult. De aceea s-a înscris la facultățile din București și Cluj, fiind admisă în ambele părți. A ales Științele Sociale la Universitatea Babeș Bolyai, atrasă de atmosfera specifică vieții studențești și culturii cu un ritm de viață aparte din Cluj.

Nu a visat niciodată că va deveni actriță, deși când era mai mică îi plăcea foarte mult să se uite la filmele vechi gen „Pe aripile Vântului” și era atrasă de musichall-uri. Îi plăcea să cânte și să danseze. Admira actrițele marcante ale vremurilor, care lăsau întotdeauna un mesaj puternic în sufletele noastre.

Totuși, Clujul a învățat-o să vadă că teatrul poate face parte din viața ei. La Teatrul Național din Cluj a apărut gândul că locul ei, ar fi acolo sus pe scenă. Și a dat la Facultatea de Teatru din Cluj, unde nu a fost admisă.

Cu perseverența caracteristică laturii sale moldovenești, Roxana a dat după câteva luni la Universitatea de Teatru din București unde a intrat la clasa doamnei Adriana Popovici. Profesor de artă i-a fost domnul Liviu Lucaciu. La UNTC și-a finalizat studiile, licența, masteratul și doctoratul în Pedagogie Teatrală.

 

Călătoria unei actrițe către rolurile sale

Întâmplarea sau poate nu, deoarece coincidențele nu sunt altceva decât oportunități deschise unor vizionari, o găsește în drum spre Viena, alături de soțul ei și de un grup de clujeni care urmau să producă un film independent.

Calea lor însă avea să își schimbe traseul către Germania și Anglia, mai exact Londra, unde au filmat în cele din urmă la British Museum. În Londra, Roxana a găsit un altfel de loc, deloc ca acela din imaginația ei și de care a simțit că o leagă mai mult de atât.

Conjuncturile din țară, rolurile dezamăgitoare, faptul că simțea că poate mai mult, dar primea mult mai puțin, au ambiționat-o să își dorească foarte mult să schimbe toate acestea în altceva, în ceva bun pentru ea și visul ei de a fi actriță. Acela a fost momentul cheie, care a găsit-o în drum spre Londra. Avea 27 de ani.

Ascultând-o pe Roxana când îmi povestea despre această întâmplare, am realizat că de fapt, stelele ei se aliniaseră pe cerul scenei artistice, iar drumul, destinul ei fusese demult scris. Trebuia doar să găsească în ea puterea de a înțelege acest lucru, de a-l schița în sufletul ei și de a auzi chemarea.

A fost ușor? Bineînțeles că nu! Dar succesul de care se bucură acum Roxana, ne demonstrează că a meritat și că lucrurile mărețe se realizează cu mult efort, cu multă îndrăzneală (chiar nebunie aș putea spune) și intuiție.

Ajunsă în Londra, a decis împreună cu soțul ei Nicholas să rămână acolo. Roxana Lupu dă mai multe audiții și joacă în mai multe filme şi piese de teatru. Printre acestea – Regina Elisabeta a II-a, Prinţesa Margareta, Ana, Bev, precum şi Regina Maria, filmul care a atins cea mai sensibilă coardă a românilor și pentru rolul a cărui interpretare îi mulțumim profund.

 

Să te transpui în pielea Reginei Maria și să o reînvii în spiritul națiunii

Știm că pentru a juca un rol trebuie să te documentezi, să remarci toate detaliile, să iei cursuri de dicție, să cunoști protocoalele, să te transpui. Asta a făcut și Roxana Lupu.

A citit jurnalele Reginei, interviurile Domniei Sale, a vizionat chiar câteva interviuri ale altor artiști care au interpretat roluri similare.

Regina Maria a fost una din imaginile cele mai marcante ale României, care și dincolo de ea, de timp, iată că are capacitatea de a ne aduce împreună, de a ne închega și de a ne reda demnitatea națională. Ne arată că suntem la fel de importanți ca națiune, ca oricare alta și ne îndeamnă să fim mândri.

Roxana Lupu

M-am întrebat însă cum este să joci un astfel de rol. Cum se poate el reda cu atâta exactitate și frumusețe, chiar cu sentimentul de teamă de a vorbi în public și a intra în pielea unui asemenea personaj.

Înveți să îți folosești frica respectivă și să o transformi într-un combustibil, ca o energie și îți dai seama că este ceva normal. Ca să pot juca astfel de roluri, încerc să le tratez normal, ca pe orice alt personaj. Persoane ca oricare altele numai că au un statut deosebit față de noi ceilalți. Personal m-am îmbogățit foarte mult de pe urma acestor roluri și a experiențelor acestea. M-am bucurat când am descoperit exact asta la rolurile mele, partea umană. Asta vrea să vadă orice spectator, deoarece partea regală o pot vedea sau descoperi tot timpul, la personalitățile regale, dar partea umană, mai puțin. Și de aici vine satisfacția mea ca actor, să descopăr partea umană a personalităților regale și să o înțeleg, să o arat, să o redau cât mai bine și cât mai subtil.

Și-a învins teama și dincolo de protocoale, de lecții de actorie și teatru, a fost ea însăși în fiecare rol, spărgând cumva bariera dintre ceea ce ar trebui să fie actoria și ceea ce este ea acolo pe scenă.

Roxana Lupu în percepția mea este acea actriță care poate cu o mare ușurință, aproape firesc, să ajungă de pe ecran, în sufletele fiecăruia, să spargă barierele timpului, spațiului și să ne atingă sufletele în cel mai intim mod posibil. Ne face să trăim fiecare gest, replică, ne emoționează și ne bucură. Devenim un fel de lut în „mâinile ei”, modelându-ne trăirile și dăruindu-ne esența adevărată a unei pelicule.

Actorii care îmi plac mie, sunt oameni în primul rând. Eu asta cred foarte, foarte mult. Actoria nu trebuie să fie o mască. Actoria trebuie să fie parte din tine. Dacă este o mască, ceva regizat în tine este ceva total fals. Ca actor trebuie să înțelegi rolul pe care îl ai și să fii cât mai firesc. Actoria nu trebuie să fie falsă, trebuie să aibă acea autenticitate umană, simplă, reală. Eu nu cred că actorul lasă omul, că intră în pielea personajelor, eu nu cred teoriile acestea. Eu cred că trebuie să fie omul în primul rând, cu propriul aport, propria experiență, energia proprie, în tot ceea ce face.

Iată deci, că adevăratele roluri se nasc cu adevărat din adâncul ființei noastre, prin experiența profesiei noastre, a intuiției și a aportului nostru personal și mai puțin din ceea ce ne-am fi imaginat noi ca simpli spectatori.

 

Din culisele filmului „Maria, Regina României”

Filmările au avut loc în Romania și Paris. S-au pus în evidență locații autentice precum Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, Quai d’Orsay din Paris, iar în post producție au fost recreate zone din Calea Victoriei, Gara de Nord, Gare de Lyon, Place Vendome, așa cum arătau în 1919.

Întotdeuna este fascinant să fim ceva ce nu suntem în mod obișnuit, de aceea mi-am dorit ca eu să fiu actrița. A întruchipa o figură Regală este cu atât mai interesant cu cât ele au trăit o viață mult diferită, deosebită față de ce trăim noi în ziua de azi, dar cu orice dar, întotdeauna vine și o mare responsabilitate.

Roxana Lupu

Deși o actriță extrem de apreciată, Roxana Lupu consideră că este un om simplu, care își iubește foarte mult meseria și nu se consideră consacrată. Ea spune că mai are mult de muncă până la consacrare și vede în acest lucru o provocare frumoasă.

Pentru ea, toate rolurile au fost importante, deoarece interpretează o persoană, iar unei persoane, oricare ar fi ea, i se cuvine să-i oferi respect, timp si răbdare pentru a o descoperi. Și în acest fel înveți diverse lecții de viață de la fiecare personaj.

 

Viața unui român în Londra, din perspectiva actriței Roxana Lupu

Mulți români își părăsesc țara deoarece nu mai simt că se regăsesc aici. Unii ajung chiar să se lepede de originile, tradițiile și rădăcinile lor românești. Le este rușine cu țara lor și nu văd nimic demn în istoria acestei națiuni minunate.

România, îngenuncheată sau nu, va rămâne veșnic una din Prințesele demne ale Europei. Oricât de mult o reneagă unii, ea va fi mereu un spirit viu, plin de istorie, de întâmplări grandioase și cu un aport important în evenimentele lumii.

Roxana Lupu

De altfel, chiar faptul că este româncă îl simte ca fiind cel mai mare atu al său în Anglia. Educația, creșterea, maturizarea în România, profesori, familie, comunitate – toate fac parte din ceea ce este astăzi Roxana Lupu.

În opinia actriței, fiecare român din străinătate descoperă la un moment dat importanța rădăcinilor românești, dar fiind obișnuit să-i fie rușine de unde vine, nu îl recunoaște.

Am văzut români care spun că sunt italieni, unguri, sau din Transilvania. De parcă Tarnsilvania n-ar fi România. Cred că această rușine se datorează în primul rând identificării multora cu situația politică actuală, cu niște oameni care nu reprezintă majoritatea și care să o spunem pe șleau, ne fac un mare deserviciu. Mândria mea de a fi româncă vine din cunoașterea istoriei acestui popor, din cercetarea vieții unor legende ca Petre Țutea, Mircea Eliade, Costache Oprișan, Mircea Vulcănescu și în general a intelectualității române din perioada interbelică care au ajuns de referință tocmai pentru că nu le-a fost rușine că sunt români. Nu o să vezi niciodată un britanic, un francez sau italian că se feresc să zică de unde sunt. Da, recunosc niște probleme în tara lor, dar asta nu îi definește ca neam. În acest sens, cred că trebuie să ne trezim și să învățăm să stăm demni. Pentru că atunci când îți reprezinți originea cu demnitate și un străin îți va arăta respect pe măsură și va vedea cine ești tu, nu ce se scrie în ziar despre români.

 

Ce mai face Roxana Lupu, dincolo de scenă

Își face timp pentru ea și familia sa, oricât de ocupată ar fi, pentru că rolurile nu o încălzesc când îi este greu. Îi place natura, să facă sport, să asculte muzică și să își trăiască viața în simplitate pe cât posibil.

A făcut si face workshopuri de dezvoltare profesională pentru corporații si organizații precum Capgemini, Rotaract Uk sau Nespresso. Multă vreme a ținut cursuri de învățare creativă în școli diverse din Anglia, arătându-le elevilor cum să învețe creativ, să recapituleze și în general să facă din procesul de învățare unul frumos, distractiv și care le face plăcere.

Roxana Lupu

Academia de învățare creativă înființată de Roxana și Nicholas Lupu în Londra și București organizează cursuri de dezvoltare profesională pentru corporații sau publicul larg, preponderent prin muzică și actorie.

Ca gând de încheiere, Roxana Lupu ne-a transmis tuturor:

Am învățat că dacă nu mă respect eu, nu am cum să cer acest lucru altora. Am învățat să fiu mândră de unde provin, să fiu un ambasador țării mele, să muncesc, sa păstrez echilibru în a nu fi extrem de umilă sau foarte orgolioasă. Lecțiile acestea le aplic în fiecare zi, încercând să mă îmbunătățesc.

 

Cuvânt de încheiere

Dacă veți citi cu atenție și veți aprofunda cuvintele Roxanei Lupu, veți înțelege faptul că noblețea firii este una din calitățile oamenilor de mare excepție. Oameni care nu se nasc mereu. Se nasc rar și dăruiesc cu intensitate din tot ceea ce sunt. Oameni care apar în lumea această sumbră să ne scoată din întuneric și să ne arate lumina de dincolo de noi și din interiorul nostru.

Artiștii precum Roxana Lupu apar atât de rar în lume, tocmai pentru că ei sunt cruciali la un moment dat. Schimbă! Precum Regina Maria! S-a născut cu un rol clar, definit și sfânt, de a fi Inima României, care deși a încetat fizic să bată, apare din când în când asemeni unei reamintiri a faptului că trebuie să ne ridicăm din genunchi și să ne amintim de noi.

Roxana Lupu este dincolo de artist, un om de mare valoare și excepție umană. Un suflet delicat, dar extrem de decis și puternic. O fire care știe să muncească și înțelege importanța acestui fapt. Un om care nu își pune limite și crede în șanse!

Sandra Ecobescu

Vreau să fac oamenii mai încrezători în forțele proprii, să își dezvolte talentele și abilitățile, să se relaxeze, să îi apropii mai mult, unii de alții, folosind mijloacele pe care artele și științele umaniste ni le pun la dispoziție, cum ar fi muzica, pictura, spiritualitatea, antropologia, istoria și altele. Sandra Ecobescu este motorul care face ca Fundația Calea Victoriei să meargă ca pe roate. 

 

Sandra Ecobescu este numele femeii puternice din spatele unei fundații de succes care vrea și reușește cu pași mici să schimbe educația în țara noastră. Scopul ei este să schimbe lumea în mai bine și să lase ceva în urma ei.

Se consideră un om care dorește să se bucure cât de mult de fiecare zi, să cunoască oameni frumoși, deschiși cu care să împărtășească lucruri și idei valoroase.

Se poate spune că încă din timpul facultății atenția i-a fost atrasă de cultură și limbile străine, de aceea a absolvit Facultatea de Litere din capitală. Profilul său este de română-engleză, iar după absolvire a avut șansa ca pentru un an să ajungă în Atena. Cu ajutorul unei burse oferite de Fundația Onassis a studiat literatura neogreacă.

Mai târziu a studiat dreptul internațional și diplomația în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, apoi a urmat un masterat în Antropologie. A studiat detaliat Studii Vizuale și Societate la SNSPA.

Destul de diverse aceste studii, dar toate utile și complementare, și intenâionez să mai continui și cu alte studii în viitor, în afară de cursurile diverse pe care le urmez la Fundația Calea Victoriei, mai ales în domeniul spiritualității, a teologiei, a filosofiei și a istoriei civilizației și artei europene

Ideea înființării unei fundații culturale

Traseul profesional nu a fost unul lin, dar cu siguranță nu ar fi ajuns omul de astăzi fără diferitele schimbări de peisaj. Mai întâi, bibliotecar la Centrul de Documentare al Consiliului Europei (închis în prezent) sau angajat la Ministerul de Externe. Au urmat poziții într-o firmă de publicitate și o firmă germană de logistică.

Din fiecare experiență a învățat cum să își dezvolte abilitățile, să învețe de la oamenii din jur, să se disciplineze, dar și să descopere propriile puncte forte.

Fundația Calea Victoriei a apărut dintr-o nevoie a sa și a surorii sale, Irina Grigore, de a crea un loc în care tinerii de liceu sau de facultate să aprofundeze teme umaniste.

Istoria, filosofia, istoria artei, psihologia, antropologia, muzica, teologia și spiritualitatea sunt domenii prea rar aprofundate în școală. Deseori formarea din școala de stat se axează pe domenii exacte sau de business, iar latura umanistă rămâne neexplorată.

Un om întreg, complex, educat și împlinit, atât în plan personal cât și în plan profesional, nu poate ocoli zona științelor umaniste, sau, mai bine zis, dacă explorează această zonă este îmbogățit, își dezvoltă inteligența emoțională, empatia, imaginația, creativitatea, încrederea și cultura generală.

Sandra Ecobescu

 

De la idee la concret

Cum s-a făcut trecerea de la idee la realitate? Extrem de ușor și rapid, pentru un om ambițios și plin de resurse ca Sandra Ecobescu.

Totul a început cu schițe, idei pe hârtie și mai ales cu întâlniri cu oameni carismatici pentru a pregăti împreună cursuri non-conformiste și atrăgătoare pentru tineri în special.

Mari personalități ca Neagu Djuvara, Tiberiu Soare, Andrei Pleșu, Georgeta Filitti și alții s-au implicat bucuroși de noua inițiativă.

Cu multă pasiune, imaginație, libertate dar și multă responsabilitate, acești oameni ne-au spus că de abia așteptau să apară o asemenea instituție care să completeze educația și informația deficitară, incompletă sau prost prezentată din sistemul educațional, fie el liceal sau chiar universitar.

În alegerea formei de organizare al viitorului său proiect, Sandra Ecobescu a ales o fundație în detrimentul clasicei firme, inspirată de Fundația Onassia unde a studiat un an. Și-a dorit ca școala sa alternativă, umanistă să fie una non-profit.

Ideea de fundație presupune o construcție, o comunitate, ideea de continuitate și seriozitate, ceea ce am demonstrat în cei 12 ani de proiecte, cursuri și evenimente din București și din țară.

Fundația Calea Victoriei

Sandra Ecobescu, despre specificul și dificultățile cu care se confruntă o fundație culturală

Fundația Calea Victoriei condusă de Sandra Ecobescu oferă tinerilor și adulților interesați cursuri și workshopuri din cele mai variate domenii. Aceasta depune o muncă de pionierat în cadrul educației continue, oferind publicului de orice vârstă șansa de a studia domenii pe care ar fi trebuit să le studieze la școli sau facultăți de profil.

În 2007, când a fost înființată fundația, revistele de promovare a evenimentelor pentru timpul liber nu știau în ce categorie să încadreze cursurile oferite de aceasta.

Am lansat această modă a cursurilor pe care le pot face oamenii seara, în timpul liber în domenii extrem de diverse, în interes personal, nu pentru afaceri sau în cadrul companiei.

Chiar și într-un astfel de domeniu există dificultăți, dar acestea nu sunt niciodată legate de oameni, ci de cifrele de pe hârtii. Este dificil pentru o astfel de fundație să reziste pe o piață culturală fluctuantă, după cum declară Sandra Ecobescu, dar mai ales să acopere cheltuielile de funcționare ale unei clădiri și de plată a angajaților.

Pe de altă parte dificultățile vin și din altă direcție: dorința de a oferi cursuri și evenimente la un preț accesibil, uneori și gratuități pentru tineri.

Sincer, satisfacțiile pe care oamenii le aduc, fie ei colegi, lectori sau cursanți, sunt mult mai mari decât orice moment dificil sau problemă, atâta vreme cât faci lucrurile cu pasiune și cu bună credință. Mereu au existat soluții, mereu am continuat, am fost creativi, inovatori, curajoși și așa vom face în continuare.

Momentele frumoase șterg însă din memorie și din suflete orice dificultate sau necaz. Pentru președinta fundației, aceste momente se rezumă în primul rând la întâlnirile cu domnul Neagu Djuvara, primul profesor al fundației, cel care i-a învățat pe toți ce înseamnă vitalitatea, pasiunea pentru profesie și generozitatea.

Alte momente deosebite sunt concertele de muzică clasică alături de dirijorul Tiberiu Soare și Symphactory Orchestra.

Momente aproapte mistice având în vedere împărtășirea magiei muzicii alături de publicul care de regulă ajunge până la 900 de persoane. A simți bucuria și energia muzicii, a armoniei, a iubirii pentru frumos alături de acești oameni, a vedea zâmbete largi și ochi luminoși pe scenă și în public este compleșitor. Sentimentul că ceea ce faci contează, că schimbă în bine viețile oamenilor, că suspendă timpul și anulează grijile pentru câteva ore, într-o seară.

Fundația Calea Victoriei

Foto Credit: Miluță Flueraș

Cine poate lucra la Fundația Calea Victoriei

Publicul a primit foarte bine ce are fundația de oferit. Oamenii aveau o nevoie concretă de educație, dezvoltare personală și relaxare în același timp. Aceștia merg mai departe, povestesc, aduc alți oameni, iar lucrurile sunt extraordinare!

Cerințele pentru un lector perfect în cadrul fundației?

  • Să fie deștept, educat, coerent, organizat, bine pregătit pe domeniul său.
  • Să fie charismatic, să poată să prezinte lucrurile într-o formă accesibilă și atrăgătoare, fără să piardă esența subiectului.
  • Să fie generos, să vrea să împărtășească cu ceilalți, să asculte, să intre în dialog. Să împărtășească fără emfază și orgolii stupide, să aibă bun simț.

Lectorii fundației nu vin dintr-un loc anume și nu sunt găsiți într-un loc anume. Ei sunt oameni deștepți și bine pregătiți care se dezvoltă și cu ajutorul celor de la fundație. Ori contactează ei fundația, ori fundația le scrie lor.

Beneficiile într-o asemenea fundație sunt mari. Este printre puținele locuri din București unde se poate preda o disciplină umanistă.

A preda la fundația noastră este un privilegiu pentru că intri într-o echipă de elită, în sensul cel mai bun, și asta te ajută să evoluezi.

Sandra Ecobescu: „Împreună se nasc minuni…”

Oamenii îți dau cele mai bune lecții de viață, prin faptul că te învață să ai răbdare:

Cea mai importantă lecție de viață este să ai încredere în oameni. Să vezi ce are bun și valoros fiecare om, să îl ajuți să crească, să se dezvolte. Să ai răbdare și credință.

Sandra Ecobescu vorbește despre șansele oferite persoanelor potrivite, care îți vor fi alături la bine și la greu.

Împreună se nasc minuni, ideile devin realități copleșitoare prin amploarea lor, dacă faci totul din dragoste. Cred că ăsta e cuvântul cheie. Cu inima, nu doar cu mintea, trebuie să faci lucrurile în viață.

Sandra Ecobescu poate fi văzută în fiecare zi la fundație, la cursuri, dar și în interviuri sau la concerte. Momentan se pregătește pentru Concertul Extraordinar de Anul Nou din 7 ianuarie 2020, alături de Tiberiu Soare.

Planuri de viitor?

Să trăiesc frumos, să citesc mai mult, să fiu un om mai înțelept, să mă bucur de familia mea frumoasă. Să călătoresc, să mai fac un master sau să mă apuc de canto.

Motto-ul său este format de fapt din două mantre pe care ni le dezvăluie pentru prima dată: FII BINE CA SĂ FACI BINE sau TOT CEEA CE FACI IESE BINE. Kalokagathia, adică să fim frumoși și buni în exterior și în interior, cum ar spune Platon.

 

Impresii personale

Am fost la Fundația Calea Victoriei cu ocazia unui curs de Bullet Journal și Time Management. Clădirea cu un stil arhitectural superb m-a cucerit. Dacă nu aș fi avut tren repede aș mai fi stat la povești cu lectorul și ceilalți cursanți.

M-a frapat căldura unui astfel de loc. Toți sunt amabili, zâmbitori, simți o deschidere din partea lor cum rar întâlnești. O să revin pentru a mai învăța lucruri, dar și pentru a lua contact cu oameni cu adevărat minunați.

Sandra Ecobescu, felicitări pentru o fundație „ca acasă”, unde și provincialii ar rămâne la povești!

Bogdana Pascal

Artă și sport, artă prin sport sau, de ce nu, sport prin artă. Arta și sportul, două domenii care nu prea se intersectează, deși am auzit de multe ori expresia „un artist al gazonului”. Sau: „Pictează pe teren”. Jucători creativi ca Maradona, Messi, Ronaldinho, Hagi, Dobrin au fost mereu cei mai iubiți de suporteri, așa că unele legături totuși există. Bogdana Pascal, eroina acestui reportaj, pictează la propriu pe terenuri de baschet! Iar de aici se naște o întreagă poveste.

 

Bogdana Pascal este #VoluntarDeElita, iar Asociația Creative Sports poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Bogdana, pentru a-i crește șansele!

 

Până să aflăm povestea, s-o lăsăm pe Bogdana să se prezinte:

Zi de zi sunt producător de televiziune, o dată pe săptămână sunt coordonator de ateliere de creativitate pentru copii, deseori sunt artist vizual freelancer și, în timpul liber, sunt ong-ist. Nu sunt un exemplu de urmat, uneori devine prea mult chiar și pentru mine, care m-am format așa. Am trei cărți de vizită în geantă și sunt situații în care toate devin inutile, mai ales când e suficient să mă prezint doar ca „mama lui Petru”.

 

Bogdana Pascal: „Copiii sunt cei mai sinceri și cei mai exigenți spectatori!”

Bogdana se simte minunat când lucrează pentru copii, iar treaba asta îi dă o satisfacție pură. O face în calitate de scenograf la Opera comică pentru copii.

Văd cum prind viață pe scenă toate lumile imaginate de mine și, mai mult decât atât, primesc imediat feedback-ul celor cărora mă adresez. Mereu o spun: copiii sunt cei mai sinceri și exigenți spectatori. Dacă ai succes cu un spectacol pentru copii, pe urmă ai încredere că poți să faci orice.

Tot pentru copii a pus bazele Creative Sports, o asociație care s-a născut dintr-o nevoie, așa cum se nasc multe proiecte sociale. De când a devenit părinte, Bogdana a început să se preocupe mai mult de lumea din jur, de felul în care cresc copiii. A înțeles necesitatea implicării individuale și și-a dat seama că nu poate aștepta să aducă hazardul schimbării pozitive în societate.

Concret, s-a întrebat cum poate să contribuie la dezvoltarea sănătoasă a copiilor noștri? Cel mai la îndemână i-a fost să se gândească la artă și la sport și la cum le poate face să fuzioneze.

Ținea deja de câțiva ani ateliere pentru copii, dar a vrut să facă mai mult: să creeze contexte și experiențe integrate, care pot produce schimbări în comunități.

Creative Sports s-a înființat acum doi ani, cu obiectivul principal de a-i atrage pe copii să facă sport outdoor, să își formeze obiceiuri sănătoase, dar să își dezvolte în acelaşi timp și gustul pentru artă.

Bogdana Pascal

Bogdana Pascal: „Dacă îi ajutăm pe copii să aibă o viață frumoasă și împlinită, atunci va evolua și societatea noastră.”

 

De la colorat la reabilitat și construit!

A început prin a colora terenuri de baschet, activitate care rămâne prioritară, pe care Bogdanei i-ar plăcea să o realizeze cât mai des. Își dorește, de asemenea, să reabiliteze terenuri distruse și chiar să construiască unele noi.

Există şi o campanie de donaţii on-going pentru reasfaltarea unui teren de baschet în Tei, dar banii vin greu.

După ce au fost redecorate două terenuri în Tei, Bogdana Pascal și Creative Sports au organizat acolo HIT – „Hai în Tei să 3la3!”, un festival sports art fusion, care se pregătește de ediția a III-a în 2020.

Vara este organizat un Creative Camp pentru copii și tineri, care se bucură de feedback foarte bun. Bogdana are o listă destul de consistentă de nevoi în zona asta, care se cer rezolvate. Orice implicare e binevenită.

Am înțeles că nu pot rezolva toate problemele societății, nici nu îmi propun asta, mă concentrez pe ceea ce pot eu să fac și mai ales pe misiunea organizației pe care o conduc. Asociația trebuie să se dezvolte și să devină sustenabilă, pentru că problemele sunt multe și, fără o echipă, e muncă în zadar, fără rezultate. În plus, nu poți lucra pe bază de voluntariat la nesfârșit. Oamenii trebuie să înțeleagă că, pentru a face proiecte, pentru a le implementa, nu e suficient să se adune câțiva nebuni altruişti care să dea din resursele lor (timp, energie, creativitate, bani) celorlalți. Trebuie să contribuim toți, dacă vrem să ne fie mai bine.

Într-o societate sănătoasă, statul rezolvă problemele curente sau, dacă nu știe cum, sprijină ONG-urile să facă asta. Problema e – o spune și Bogdana – că tot noi trebuie să însănătoșim cum putem mediul în care trăim,

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să fac din leadership comunitar un mod de viață, care uneori îmi afectează timpul personal sau cel petrecut cu familia, resursele, uneori chiar sănătatea, dar nu pot să nu mă implic, fiindcă ştiu că se poate să trăim şi altfel.

Pentru a realiza fuziunea perfectă dintre artă și sport, Bogdana are nevoie în primul rând de creativitate, apoi de asumarea faptului că şi sportul şi arta au în spate aceeaşi motivaţie, pun în funcţiune aceleaşi instrumente şi forţe interioare. Încă lucrează la fuziunea asta, „e un proces work in progress”.

 

Oameni frumoși, preocupați de viața sănătoasă a copiilor

Afișul festivalului HIT e populat cu destul de multe logo-uri în zona de parteneri și susținători. În spatele brandurilor sunt de fapt oameni cu valori comune și aceeași credință a schimbării, cărora le place evenimentul şi ce propune el nou.

Sunt cei care au înţeles nevoia şi au vrut să contribuie cu ce au putut la a aduce mai aproape de comunitate sportul şi arta urbană: printre ei sunt foşti sportivi, sunt părinţi preocupaţi de viaţa sănătoasă a copiilor, sunt artişti sau pur şi simplu prieteni ai Bogdanei, care nu-i pot spune nu.

Mulţi parteneri nu înseamnă automat cash, înseamnă ajutor în plan logistic, la organizare, servicii, produse, premii. Înseamnă mult sprijin pro-bono. Ce a reuşit de fapt în aceşti ani Bogdana Pascal, şi e motiv de mândrie, a fost să reunească în jurul Creative Sports oameni faini cu energii pozitive, cu care poţi să ai oricând discuţii interesante şi productive fără să trebuiască să le ceri ceva.

Partenerii noștri în organizare, CCSS Tei și LSA-UNEFS, sunt de asemenea reprezentați de oameni cu obiective similare, care își fac meseriile cu drag, și care ne-au devenit imediat prieteni. Deci e vorba doar de relații între oameni, înainte de a reprezenta instituții sau firme.

Competițiile de baschet 3×3, în jurul cărora s-a construit festivalul, sunt cele mai atractive, dar organizatorii încearcă să crească și partea de „alte sporturi şi activităţi urbane” sau zona de ateliere şi muzică live. Anul acesta s-a bucurat de mult succes şi competiţia de tras la ţintă cu blastere Nerf, la care câştigătoare a fost o fată!

Și ajungem la partea de premii. Organizatorii festivalului nu au anunțat niciodată că vor premia câștigătorii, pentru că nu și-au dorit ca lumea să vină pentru premii, ci pentru plăcerea jocului, activați de curiozitate și de dorinţa de a ieşi din casă. Nu se aștepta nimeni la premii, dar toți participanții au primit câte ceva. Pe lângă cupe și medalii, au mai primit dulciuri sau produse de hidratare, cosmetice, accesorii pentru sport, blastere Nerf şi chiar tabere de vară, inclusiv pentru studenți.

Bogdana promite că anul viitor se va concentra în primul rând pe experiențe, nu neapărat pe produse.

 

Cultura islamică și tatuajele

O persoană atât de creativă și de deschisă ca Bogdana nu putea să nu aibă și câteva hobby-uri tangențiale artelor. Pasiuni „eterne”, cum le denumește ea:

E adevărat, am destule tatuaje şi numărul lor mai creşte din timp în timp, atunci când o anumită experienţă, perioadă sau un prag în evoluţia mea merită însemnate, sau pur şi simplu când nu vreau să uit cine sunt, luată de vâltoarea lucrurilor din jur. Însă nu îmi place să fac caz de asta, nu prea defilez cu ele, trăim totuşi într-o societate în care tatuajele sunt încă asociate destul de mult cu vulgaritatea. Din fericire, hobby-urile mele sunt reflectate sau mai bine-zis incluse în profesiile mele, așadar ajung să explorez diferite tehnici de arte vizuale sau metode de colorat asfaltul, ori devin pasionată de domenii la care nu m-aș fi gândit niciodată (cum e de exemplu antreprenoriatul social), dar pe care le pot folosi în toate activitățile mele curente.

Bogdana Pascal se specializează continuu. A absolvit cursurile Sports Business Academy, unde s-a încărcat cu energia cursanților și cu dorința lor de a face ceva, de a contribui la schimbarea de mentalitate pe care ne-o dorim toți.

S-a conectat la atmosfera încărcată de emoție care se crea de fiecare dată când un sportiv, un campion venea să-și spună povestea la SBA, cu toate succesele și mai ales eșecurile care l-au format ca învingător. A învățat aici lucruri noi, practice, care au ajutat-o să-și clarifice mai bine acțiunile ulterioare.

Și a mai fost un câștig nebănuit, pe plan personal: a înțeles mai bine realitatea vremurilor generației de sportivi din care a făcut parte și tatăl ei, Ilie Pascal, fost rugbist de performanță în anii 70 la U-BT Cluj.

Auzind poveştile sportivilor de vârste diferite, am empatizat cu poveștile trecutului, dar am învățat multe și despre cum ar trebui să fiu ca părinte de sportiv de performanță, așa cum își dorește să devină fiul meu. Recomand deschis tuturor celor care vor să afle mai multe despre lumea sportului, indiferent dacă lucrează sau nu în domeniu, să urmeze cursurile Sports Business Academy, e o echipă serioasă acolo, care se preocupă foarte mult să aibă un aport calitativ, dar și cantitativ – prin sutele de studii prezentate în biblioteca on-line, la procesul de învățare.

 

Bogdana Pascal: „Avem multe de învățat de la Hagi”

Bogdana i-l propune ca lector lui Cristian Gheorghe, fondatorul Sports Business Academy, pe Gheorghe Hagi. Nu doar că este un sportiv uriaș, emblematic, o legendă, un campion adevărat, dar avem multe de învățat de la modelul lui de business cu care face performanţă și din felul în care a ales să se implice în educația sportivă din România.

Am abordat cu Bogdana și subiectul specialiștilor din sport, care lipsesc de cele mai multe ori din structura unui club sau a unei federații. De fapt, lipsa specialiștilor se simte în toate domeniile de activitate…

Până și cuvântul „specialist” a ajuns la noi să sune ușor peiorativ. Nu am expertiză şi nici experienţa necesară să vin cu soluții şi nu-mi place să-mi dau cu părerea, dar cred că orice om de bun simț sau orice părinte de tânăr sportiv poate vedea cum trăim într-un cerc vicios, în care la un capăt e lipsa performanței, iar la celălalt e absența unor programe reale de susținere a sportului de la cele mai mici vârste. Trebuie „să se infiltreze” în structuri oameni care chiar își doresc să facă lucrurile altfel, care au o viziune, un plan cu cap și coadă, cei care îndrăznesc, acţionează… mai ales acționează, nu stau lipiţi de scaune.

Bogdana Pascal a văzut la Sports Business Academy că avem printre noi asemenea oameni şi crede că mai sunt şi alţii. Trebuie doar lăsați și sprijiniți să facă, să repare ce merită reparat sau să construiască ceva nou.

Un sistem care insistă să nu vadă binele comun şi se agaţă de interese mici, personale, trebuie eradicat cu totul. Eu am încredere că se vor produce schimbări, dar trebuie să contribuim cu toții la ele, fiecare în domeniul lui.

 

O temă tribală pe Palatul Parlamentului, cu plante carnivore și maimuțe!

Pentru că Bogdana este artist vizual și pentru că pictează terenuri de baschet, am recurs la imaginația ei.

Cum ar colora un teren de fotbal? „Violet, într-un ton închis… Purpuriu”.

Ce culoare are sportul românesc actual? „Galben”.

Cum ar colora „Casa Scânteii” sau „Casa Presei”? Ar alege niște forme geometrice, linii, cercuri, ceva non-figurativ, dar în culori calde, și, atenție, ar face și un teren de baschet pe verticală: „Cred că s-ar vedea frumos de pe Arcul de Triumf, flancat de copacii de pe Kiseleff”.

Pentru Palatul Parlamentului (Casa Poporului) propune o temă tribală sau o junglă cu plante și animale exotice care poartă măşti umane, desenate geometric și pline de metafore: Niște plante carnivore, câte o maimuță care să iasă de după vreun arbust, poate niște reptile… păsări de pradă, dar totul foarte suav și elegant, să nu se sperie copiii, cam în stilul ilustrațiilor Dixit. Să ai la ce să reflectezi cînd stai la semafor!

Pentru România e simplu, nu s-ar detașa de tricolor:

Aș desena norișori și unicorni tricolori pentru noi toți ăștia care ne încăpățânăm să rămânem aici și să visăm că „mâinele nostru e în mâinile noastre” (nu știu cine e autorul citatului, dar l-am văzut ieri scris undeva și mi s-a părut atât de potrivit!)

 

* Interviul cu Bogdana Pascal a fost realizat de către Victor Partan, Redactor SPORTescu.

Dan Dulciu

Pe Dan Dulciu recunosc că din prima îmi vine să îl întreb: „Ce mai faceți Domnule Capșa?”. Aceasta deoarece în perioada 2002-2009, a fost Director de Marketing al Casei Capșa.

 

Din punct de vedere personal, îmi aduc aminte cu mare plăcere de evenimentele din acea perioadă de aur a jurnalismului, când realizam împreună cu colegii mei Edițiile de Colecție ale Jurnalului Național, cu cât suflet se ocupa Dan Dulciu de bunul mers al lucrurilor atunci când lansarea unora dintre aceste Ediții se transforma într-un eveniment în sine.

Veneau pe atunci la aceste evenimente consacrate (începute de prin 2007), marca Jurnalul Național, o pleiadă de personalități la Capșa și parcă, parcă era ceva din atmosfera de altădată.

“Dragă Roxana, constat cu bucurie că nu ai uitat și avem din nou ocazia să dialogăm, după atâta vreme. Mă simt dator să recunosc faptul că voi, ca jurnaliști, ați avut o inițiativă absolut genială, aceea de a reînvia și a reda acestei cunoscute cafenele menirea avută odinioară: locul de întâlnire al elitelor intelectuale ale vremii, repunând în prim plan lustrul aristocratic avut cândva de acest faimos locaș neconvențional, o altfel de academie a scriitorilor, artiștilor și ziariștilor. Deși mă feresc să folosesc expresii nelalocul lor, voi v-ați nimerit la locul potrivit, la timpul potrivit, fiindcă eu, ocupându-mă în principal cu… iluminarea cu mijloace tradiționale a blazonului Casei Capșa, descopeream virtuțile scrisului, ca formă complexă de comunicare a unui mesaj tradițional, adresat unui public devenit nonconformist, dar și posibilitățile presei de a redeștepta bunele maniere, de a pune trecutul în slujba prezentului dar mai ales a viitorului”.

După această introducere în… atmosferă, îl întreb ce mai face. Cochetează cu scrisul (are blog și este un eminescolog convins), deoarece de la noi jurnalistii de atunci a învățat să „scrie”.

A parcurs ucenicia acestei meserii și iată că acum, privind în urmă, nu poate decât să ne mulțumească, fiindcă poate spune: „scriu, deci exist!”.

 

Un experiment interesant

Consideră că anii lui de manageriat al Capșei au fost anii plini de entuziasm ai unei epoci romantice pentru noua etapă (de atunci) din existența localului. Având o aură de glorie supremă, incontestabilă sub aspect istoric, dar condiționată de un context socio-cultural cu totul schimbat, colectivul extrem de tânăr al acestui vechi și totuși nou local bucureștean se afla în fața unui pariu greu de câștigat: cum să dovedești că actuala Capșa este identică cu ceea ce a fost ea odinioară? Cum să demonstrezi că meniurile, atmosfera și serviciile, purtând inconfundabila amprentă a Casei, s-au păstrat nealterate?

Dan Dulciu continuă să creadă (subliniind că speranța moare ultima) că brandul, printre puținele 10 mărci autentic românești ce au supraviețuit vremurilor tulburi, a fost și va rămâne un simbol de perenitate a valorilor autentice.

Aspectul plin de farmec al noii Capșe (”glamour”, cum spun americanii), constituia un handicap greu de digerat în mentalitatea „lupilor tineri”, cu bani suficienți în buzunar… În această situație voi, tinerii jurnaliști, ați întreprins un experiment interesant: „Edițiile de Colecție”, reunind în saloanele Casei Capșa valorile intelectuale și artistice ale vremii, apoi relatând de la fața locului, precum odinioară celebrul Claymoor (Mișu Văcărescu), ideile expuse în…colocvii de spirit! Dovedeați astfel că, deși erați cu toții foarte tineri, erați zămisliți din alt aluat,  aveați cu totul alte percepții asupra trecutului, erați dominați de alte repere valorice. Pentru aceasta vă mulțumesc.

Actori din Generația de Aur, la Casa Capșa

Care este cea mai frumoasă amintire a lui legată de Capșa? Are mai multe și nu știe la care să se raporteze, dar totuși se oprește undeva în anul 2005. Atunci, ziarul conservator parizian Le Figaro, care avea în mod constant o atitudine rece și extrem de critică la adresa țării noastre, spărgea gheața cu un articol laudativ, dar nu la adresa guvernului, ci a istoriei … Casei Capșa!

 

Cum a inventat Dan Dulciu Capșavital-ul…

Îi este greu să aleagă dintre atâtea amintiri, ba chiar îmi spune, glumeț, că e bine că nu îl întreb care este cea mai… urâtă amintire! Din păcate, cele mai frumoase amintiri ale domnului Dulciu sunt legate de oameni care azi nu mai sunt printre noi. Lista este prea lungă, pentru a-i aminti pe toți: maestrul Radu Beligan, Sabin Bălașa, Ion Irimescu, Colea Răutu, Sergiu Nicolaescu, doar câțiva dintre cei sărbătoriți la Capșa.

„Dar hai să vă spun totuși o poveste nostimă: era în iarna anului 2008. Regretatul Florian Pitiș m-a rugat să marchez împlinirea celor cinci ani de emisiune radiofonică ”C-apșa e viața” (transmisă de două ori pe lună de realizatorii Radio-România Cultural direct din Cafeneaua Casei Capșa), prezentând un produs nou, asemenea prăjiturii Joffre. O, Doamne, de unde să inventez o rețetă inedită, care să rămână peste ani, asemenea prăjiturilor născocite de Grigore Capșa!

Atunci, m-am gândit să ofer celor prezenți la mica sărbătoare o delicatesă din domeniul ……<barista>, știind că la Cafeneaua Capșa clienții se delectau de dimineața până seara cu un schwartz. Gustată de Florian Pitiș, cafeaua este lăudată în direct, în cadrul transmisiunii de la postul național de radio.

La sfârșitul serii, celebrul artist mă întreabă: care este rețeta acestei nemaipomenite licori? Răspund: este secretul casei! Domnule Dulciu: este minunată! Am să mai cer și altădată această cafea! Cum se numește ? „Capșavital”, spun dezinvolt, inventând pe loc un produs suis generis. De fapt, compoziția ceștii de cafea era un <mélange> reconfortant și fortifiant, compus din cafea neagră, polen de albine, lăptișor de matcă, propolis, la care se adăugau un complex de vitamina B (B1, B2, B6, B12), enzime și fermenți.

Lunile trec, uitasem de acest episod când, în braseria de pe Calea Victoriei, acolo unde se află micul muzeu al Casei Capșa, o pereche de turiști americani, de origine română (soț, soție), solicită chelnerului, nou angajat de altfel, să le aducă o Capșavital! Aflat în dificultate, ospătarul mă roagă să vin și să văd ce doresc acești turiști. Îmi spun că plecaseră din țară de peste 50 de ani și, revenind de peste Ocean, o rudă le-a recomandat să viziteze neapărat Casa Capșa, unde au aflat ei că se poate gusta o nouă cafea – Capșavital!

Spre regretul lor, le spun că pot pregăti singuri acasă rețeta minune a acestui sortiment de cafea, noi așteptând încă omologarea produsului, asemenea medicamentelor, înainte de a fi pus în consumul curent, în rețetarul casei. Îi rog să revină și anul viitor, când putem să le oferim aceasta cafea.

Din păcate, eu aveam să părăsesc definitiv Casa Capșa, în iarna anului viitor, așa că nu știu ce s-a mai întâmplat cu miraculoasa cafea minune, produs naturist unic și…..irepetabil.”

 

Ce înseamnă să fii eminescolog

Îi mărturisesc domnului Dulciu că recunosc faptul că nu știu mare lucru despre începuturile lui, adică despre cum a ajuns la Capșa și sunt curioasă dacă există o…poveste în acest sens. Crede că, numindu-se Dulciu, nu putea să găsească un loc mai potrivit pentru a lucra!

Dar, lăsând la o parte gluma, răspunsul este simplu. Fiind coleg de școală generală cu patronul Casei Capșa, acesta i-a făcut o ofertă de nerefuzat, pe care crede că nimeni nu ar fi fost capabil să o refuze: să lucreze la Casa Capșa – un privilegiu, o șansă cu care nu te întâlnești a doua oară în viață.

Dan Dulciu

Dan Dulciu este prezent în  ”Romanian Who’s Who” („Dicționarul Personalităților din România, Biografii Contemporane”), Ediția 2008. Desigur, și aici există o explicație banală, spune domnul Dulciu. Fiecare persoană inclusă în acest repertoriu de personalități trebuie să recomande la rândul ei încă alte câteva nume. Nu știe cine l-a recomandat, însă cei 7 ani lucrați la Casa Capșa îl puteau califica printre câteva sute sau mii de români ce au fost repertorizați de editorul acelei lucrări.

Printre altele e și un… înrăit eminescolog. Ba chiar a fost consultant științific la Episodul „Eminescu”, din ciclul „Mari Români” – realizat la TVR, în anul 2006. De unde această pasiune?

Prietenul meu, Ion C. Rogojanu, unul dintre cei mai mari bibliofili ai României (anul acesta îl vom sărbători la împlinirea a 80 de ani de viață) mi-a însuflat în urmă cu peste 25 de ani pasiunea pentru cunoașterea biografiei și operei lui Mihai Eminescu. De fapt, refuz calificativul „eminescolog”, fie el „înrăit” sau „îmblânzit”, preferându-l pe acela de „eminescofil”.

A pornit cu parcurgerea unui mare număr de opere de exegeză eminesciană, constatând că, în linii generale, ceea ce a fost important de cunoscut a fost deja prezentat cititorilor, în forme magistrale, incomparabil mai bine scris decât încercările ulterioare ale unor epigoni fără discernământ critic.

De aceea și-a propus să nu reia în mod inutil ideile corifeilor eminescianismului, ci doar, dacă găsește informații noi, documente noi, să le prezinte, lăsând pe critici sau biografi să le evalueze, să le certifice autenticitatea. El se ferește să emită judecăți apodictice ci, cel mult, îi lasă pe alții să facă acest lucru, chiar cu titlu de „lege ferenda”, cum ar spune juriștii.

Și nu, nu posedă nicio valiză Louis Vuitton care i-ar fi aparținut lui Eminescu, așa cum se zvonește prin diverse colțuri ale Internet-ului. Acea valiză o deținea de fapt un anumit colecționar pe nume Cristian…

 

Dan Dulciu: „Acasă rămân probabil doar dacii băștinași și urmașii lor autentici!”

Îl mai întreb ce am putea face noi, românii, pentru a ne recăpăta acea glorie apusă – metaforic vorbind. Dan Dulciu este de părere că nu putem vorbi de o „glorie apusă”, fiindcă nu a existat nicio perioadă de glorie în istoria noastră…

Istoria poporului nostru a fost o golgotă continuă, suferință după suferință, umilință după umilință. De la Dacia învinsă și cotropită la Țările Române jefuite și exploatate. De la România judecată și adjudecată la roata de noroc a istoriei, până la prezentul cu milioane de români plecați în bejenie.

Veșnic învinși, rareori învingători, nu avem cum să enunțăm o viziune triumfalistă asupra istoriei noastre. Da, am avut și perioade de relativă înflorire, de normalitate, dar acestea au fost conjuncturale, de o durată infimă, legate de personalitatea unuia sau altuia dintre conducătorii acestui popor.

Am fost mai mereu sursa de bunăstare a altor imperii, a vecinilor, și nu trebuie să dăm exemple din trecutul îndepărtat. Relativa noastră independență a fost plătită cu sume colosale și atunci când acest pământ de o bogăție inepuizabilă nu va mai putea să ne plătească libertatea, vom dispărea ca stat.

Când pădurile vor fi rase în proporție îngrijorătoare, petrolul și gazele se vor sfârși, aurul, grânele sau șeptelul vor dispărea, atunci România va fi ștearsă de pe hartă. Românii, un popor miracol, nu vor dispărea niciodată. Constat un fenomen interesant. În Italia suntem a doua națiunea după aceea italiană! Românii încep să repopuleze Europa… De parcă urmașii cohortelor romane ale Împăratului Traian se întorc după 2000 de ani în locurile lor de baștină! Acasă rămân probabil doar dacii băștinași și urmașii lor autentici! Ce este de făcut? Mă tem că nimic. Din păcate, procesul este ireversibil. Regenerarea poporului român este necesară, se va realiza în timp, alegându-se grâul de neghină. Cei ce vor supraviețui acestui proces de selecție naturală vor fi cu adevărat cei curajoși, destoinici, ce nu-și vor părăsi pământul și strămoșii…

De trei ani, Dan Dulciu s-a stabilit la Viena împreună cu familia, dar spune că nu pentru totdeauna. Are o părere proprie despre ce înseamnă diaspora. Doar 1% au o pregătire superioară autentică (medici, cadre medicale, IT-iști, economiști, artiști, comercianți), restul sunt „vântură vânt cu pretenții de domni”. Conștiința lor ca români: zero barat!

Dan Dulciu

Prin ce s-ar putea… salva România? Prin cultură? Desigur, prin educație, prin cultură, prin reforma reformelor din învățământ, subliniază Dan Dulciu. Reforma lui Spiru Haret de la începutul secolului XX poate fi un exemplu, pentru că a creat cărturari, oameni de știință și cultură, savanți, academicieni, intelectuali autentici.

Ultimii 30 de ani de reforme din învățământul românesc au spălat mințile profesorilor, iar aceștia au transmis elevilor același gol: ex nihilo nihil. Vedeți cum se iau și se dau doctoratele, examenele, diplomele, cum se trece Bacalaureatul? Nu mai avem meseriași, fiindcă am distrus învățământul profesional. Dacă nu mai avem industrie și fabrici sau combinate, ce ne mai trebuie electricieni, zidari, tâmplari, sudori… Acum aducem zidari din Ceylon și Vietnam… Dar actorii? Dar medicii? De unde să-i luăm? Un tineret care abia știe să citească și să scrie, la sfârșitul clasei a VIII-a, care abia reușește să treacă cu chiu cu vai Bacalaureatul, ridicând la îngrozitorul procent de 40%  numărul analfabeților funcționali reprezintă viitorul acestei nații?

 

Cu ce își ocupă Dan Dulciu timpul prin țările străine

Pe lângă preocupările eminesciene, Dan Dulciu este autorul unui proaspăt studiu, intitulat „Locuințele lui Ciprian Porumbescu din Viena”. Anul acesta, la Cernăuți, a lansat cartea „Mihai Eminescu în arhivele diplomatice”. De fapt, îmi povestește, în primul rând, despre periplul lui eminescian din ultimul timp.

Am vizitat câteva orașe, pășind pe urmele lui Eminescu: Praga, Veneția, Florența, Cernăuți și, la sfârșitul acestei luni, voi merge la Berlin. Am descoperit Palatul Prințului Cantemir la Sankt-Petersburg, am scris despre Fundația Gojdu de la Budapesta. Aici, în Austria, am vizitat toate orașele mari, în special locurile neștiute sau mai puțin cercetate legate de personalitatea lui Eminescu (în Viena am descoperit o statuie cu un chip aidoma celui al Luceafărului, am contribuit la plantarea Teiului lui Eminescu în Stadtpark sau am pus în atenția cercetătorilor adresele din orașul Hall, unde s-a tratat poetul la ultima sa venire în Austria), locuințele lui Ciprian Porumbescu din Viena, ale lui Alexandru Ioan Cuza din Oberdöbling etc. În țară am fost la Iași, Botoșani, Ipotești, Văratic, de asemenea pe urmele lui Eminescu.

A scris peste 10 cărți dedicate Poetului nostru national, printre care se numără „Eminescu în culisele justiției” – reprezintă rezultatul a 25 de ani de cercetare. A decriptat de asemenea cover-page-ul Ediției Princeps (Ediția Maiorescu), descoperind o scriere steganografică, prezentând numele Veronicăi MicleEste și autorul primului studiu de Drept Musulman din România (am omis să amintesc că în perioada 1978-2002 a fost traducător din limba arabă) și autor al primei Istorii a . Criptologiei Românești.

Dan Dulciu promite că nu se va opri aici. Bănuiala mea este aceea că… îl bântuie un jurnal de amintiri despre Casa Capșa!

Îi mulțumesc pentru această lungă confesiune, dar mă surprinde cu o întrebare:

La rândul meu, îndrăznesc să vă întreb: În ce redacții lucrați, dragii mei prieteni? Ce subiecte vă pasionează, acum în epoca în care presa scrisă a devenit o Capșa virtuală (trăind din gloria de odinioară, pentru consumatori de știri din epoca digitală)?

Grea întrebare…

Toma Enache

În luna octombrie, premiera filmului „Între Chin şi Amin“ ajunge în multe orașe din România. Așadar, nu se putea un moment mai bun pentru a-l prezenta în Elita României pe autorul unei noi capodopere cinematografice românești. Cu un titlul în sine atât de edificator, publicul trebuie să îl vadă și să tragă propriile concluzii. Toma Enache a avut amabilitatea să-și dedice din timpul său înaintea galei de premieră din București pentru a putea realiza acest articol.

 

Cariera lui Toma Enache, în cifre și date

Toma Enache s-a născut pe 1 noiembrie 1970 în comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța. Fiindcă i-au plăcut de mic animalele, după terminarea liceului Palas din Constanța s-a înscris la Facultatea de Zootehnie din București.

Cum îi plăcea și să scrie poezie, în timpul facultății a ajuns să regizeze „La Steaua”, spectacolul fiind atât de bun încât a fost difuzat de TVR în anul 1992. Acesta a fost impulsul care l-a trimis spre facultatea de teatru.

A reușit să urmeze în paralel ambele facultăți, cea zootehnică absolvind-o în 1996, iar pe cea de teatru, în 1997. Au urmat numeroase spectacole de teatru în țară și peste hotare, toate jucate în aromână.

Pe lângă numeroasele piese de teatru, are publicate trei volume personale de poezie. A tradus în aromână mai multe poeme și piese de teatru, de asemenea e prezent în lucrarea „Scriitori aromâni” publicată la Skopje în 2001.

În anul 2013 a realizat lung-metrajul „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, acesta fiind primul film artistic din istorie vorbit în aromână. Filmul a primit în decembrie 2013 ”Premio Unica“ la Festivalul de Film ”Babel”, iar în 2014 titlul ”Best Balkan Spirit” în Albania. Pe lângă premiile din România, în 2015 se mai adaugă și cel de ”BEST FEATURE FILM”, de la Barcelona Planet Film Festival, Spania.

Motivat de succesul obținut, Toma Enache realizează în 2015 filmul documentar “Armanii, de la faimosii Manakia la Nu sunt faimos”. Vine acasă cu recunoașterea valorii sale de la festivaluri din SUA, Italia, Albania, Macedonia și România.

Paradoxal, în străinătate filmul românesc este perceput mai bine decât în România, indiferent de subiectul abordat. De cele mai multe ori, un film este apreciat la noi abia după ce primește recunoașterea valorii sale în străinătate.

 

Între Chin și Amin, primul film despre Experimentul Pitești

Pe 1 octombrie 2019 a avut loc în București spectacolul de gală al premierei lungmetraj-ului „Între Chin și Amin”. Acesta reprezintă o altă premieră ca subiect al cinematografiei românești, fiind primul film realizat despre Experimentul Piteşti.

Filmul va colinda țara toată luna octombrie, fiind prezent nu doar în marile orașe, ci și în unele mai mici, de obicei private de o viață culturală bogată. „Între Chin și Amin” va ajunge și în Sighet, Aiud și alte orașe de care comuniștii s-au folosit pentru a-i „reeduca” în închisori pe cei care erau stâlpii normalității în România.

Toma Enache a ales un astfel de subiect deoarece:

Pentru mine e important să spun povești sau adevăruri despre care cred că sunt așteptate și de alții. Sau pe care își doresc să le spună și alții, însă nu li se oferă această posibilitate. Unele subiecte sunt greu de epuizat și este nevoie să fie spuse din unghiuri diferite, cu viziuni diferite, cu eroi diferiți. Reeducarea este un astfel de subiect, greu de epuizat într-un singur film.

Sistemul comunist instalat fraudulos pe 31 decembrie 1947 a reușit ca în mai puțin de 5 ani să distrugă complet democrația din România. „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură” presupunea distrugerea psihică a deținuților politici. Acesta a început pe 6 decembrie 1949, la închisoarea din Pitești, fiind pe urmă extins și la alte pușcării politice din țară, el desfășurându-se până în 1952.

„Între Chin și Amin” al lui Toma Enache este primul film care abordează acest subiect dureros din istoria noastră.

 

Chinurile facerii unui film despre dureri pe care nu avem voie să le uităm

Pașii până la realizarea acestui film au fost în întregime cu chin și amin, de la finanțare până la finalizarea proiectului. Nu am fi vorbit la timpul prezent despre acest film dacă Toma Enache nu ar fi avut în echipa sa artistică și cea tehnică mulți tineri entuziaști, plini de pasiune și dăruire. Pe lângă ei, au existat oameni experimentați care s-au dăruit la fel de mult acestei capodopere.

Filmările au durat 42 de zile, fiind realizate în satul Corbu, Constanţa şi la Închisoarea Jilava. Alături de mari nume precum Ion Dichiseanu, Cezara Dafinescu şi Constantin Cotimanis sau regretatul George Stanca, se regăsesc câțiva tineri, printre care și Kira Hagi, fiica lui Gheorghe Hagi.

Cea mai mare provocare la realizarea acestui film nu a fost să filmeze câte 12 ore pe zi în închisoare, ci găsirea finanțării pentru el. Cu toate că trăim într-o lume în care puțini mai păstrează amintirea zilei de ieri și în care interesul pentru temele grele și delicate este mult scăzut, subiectul filmului ar trebui să suscite interesul câtor mai mulți dintre noi.

Toma Enache speră că există suficienți oameni cu conștiință, purtători de adevăr și de lumină, iubitori de adevăr și de dreptate, care vor veni să vadă acest film și care îi vor îndemna și pe alții să-l vadă.

În plus, echipa care a realizat această peliculă va face tot ce se poate, prin mijloacele moderne de azi, ca oamenii să știe că există un film care se numește „Între chin și amin”.

Toma Enache

Toma Enache: „Îmi doresc ca spectatorii să vină la film cu inima și cu sufletul deschise ca să poată vedea și simți cât mai mult din tot ceea ce filmul conține, ascunde sau arată.”

 

Toma Enache: „Filmele sunt bucăți de adevăr…”

Toma Enache nu e sigur că se poate schimba ceva semnificativ în mentalul colectiv prin filmele sale, chiar dacă lăuntric e posibil să-și dorească așa ceva. Cu siguranță însă, unele filme pot contribui la aflarea unor adevăruri dureroase despre o anumită perioadă, despre anumiți oameni sau despre noi înșine.

Filmele sunt bucăți de adevăr care întregesc percepția despre viață sau deschid noi orizonturi de percepție a vieții. Nu știu cum ar trebui să arate un scurtcircuit al societății românești deoarece noi, românii, suntem imprevizibili și în același timp greu de scurtcircuitat. Și mai e ceva care ne determină să fim mai degrabă sceptici. Când ni se întâmplă ceva rău, avem tendința de a uita foarte repede.

Un om precum Toma Enache nu a putut crește departe de cărți, filme și oameni de calitate. Pe el l-au format familia, școala cu profesorii ei și oamenii cu care s-a intersectat în viață. Începând de la învățătoarea sa, la profesoara de limba română și toți ceilalți profesori cu care a studiat de-a lungul vieții, și-au lăsat amprenta asupra a ceea ce este el azi.

Pentru regizor, viața e un puzzle format din bucăți cu experiența de acasă, cu bucăți din ce învățăm la școală, cu bucăți din ce înțelegem cu mintea noastră, cu bucăți din valorile în care credem. Și pe toate astea le leagă cumva credința sau iubirea sub toate formele ei.

În ceea ce privește modelele pe care ar trebui să le urmeze societatea românească, Toma Enache consideră ca făcând parte din elită toți oamenii de calitate, indiferent de studii și de locul în care trăiesc și își desfășoară activitatea.

Elita înseamnă oamenii capabili să scoată la lumină ce e mai bun în ceilalți, oamenii care răspândesc iubire și asupra altora. Oameni care îi fac și pe alții să simtă compasiune pentru semenii lor. Elita sunt oamenii care prin exemplul lor ne-au făcut sau ne fac să vărsăm o lacrimă.

Dintre cărțile care i-au rămas cel mai aproape de sufletul său, poate menționa „Viața e în altă parte” a lui Milan Kundera, „Insula din ziua de ieri” a lui Umberto Eco, „Lupul de stepă” a lui Hesse, „Tunelul” lui Sabato, „La umbra fetelor în floare” a lui Proust și cărțile de poezie.

 

Toma Enache, între film, regie, actorie și scenarii

A știut că vrea să facă toată viața film abia când s-a apucat de „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, debutul său cinematografic. Îi place filmul pentru că, pe lângă faptul că poate ajunge la foarte multă lume, are și avantajul că poate fi purtător de adevăr și real chiar și atunci când e pură ficțiune.

E greu să spună în ce poziție se simte cel mai bine. Ca scriitor sau scenarist e foarte greu să renunți la ceva. Ca regizor ești nevoit să renunți tot timpul.

Ar regiza scenarii scrise de alții dacă i-ar plăcea foarte mult subiectul, însă ca regizor e ca și cum ar rescrie tot scenariul la filmări și la montaj. Ca actor, e o bucurie să joace, din simpla plăcere de a juca, pe care speră să nu o piardă niciodată.

Ca actor te simți bine, ca scenarist dai viață personajelor în care se simt bine actorii, iar ca regizor ai bucuria să unești bucățile de adevăr și de imagini așa cum le visezi sau așa cum le-ai imaginat.

Nu în ultimul rând, Toma Enache accentuează și elementul cheie pe care un regizor și un scenarist trebuie să-l atingă pentru a obține succesul: să știe să povestească împreună. Unul în cuvinte, celalalt în imagini, ca și cum ar merge împreună pe sârmă.

La filmul „Între Chin și Amin”, scenaristul principal a fost Elena Enache. Ea a scris cuvintele, în timp ce soțul ei a făcut tăieturile, iar un alt coleg a făcut corecturile. Doar așa, mersul a fost în echilibru.

 

Cu gândul la următoarele filme

Toma Enache are în plan trei scenarii cu bugete diferite. În funcție de finanțarea pe care o va obține, vom mai vedea lucruri frumoase ieșite de pe mâna lui.

Până atunci, mergeți neapărat să vedeți în cinematografe „Între Chin și Amin”. Puteți urmări programul pe paginile de Facebook dedicate filmului sau regizorului. La cele două premiere de gală de la București și de la Constanța, filmul a fost deja vizionat de peste 1000 de oameni, mulți cu lacrimi în ochi. Începutul e plin de speranță! Urmează alte 40 de orașe în care va fi lansat luna aceasta.

Am învățat de la Toma Enache că un scenariu trebuie să spună un adevăr pentru a captiva publicul. O poveste! O poveste cu un adevăr! Mergeți să vedeți filmul pentru a descoperi atât povestea, cât și adevărul!

Cel mai important e să faci filme în care să crezi. Să crezi tu în primul rând, pentru că doar așa vor crede și ceilalți. Iar când alegi ce vrei să faci, să alegi un subiect care preocupă mai mulți oameni. Ceva așteptat de multă lume. Iar lucrurile astea se simt, se văd, se știu.

4Tune Quartet

Când într-o țară precum România apare un grup muzical format din patru fete talentate, membre ale Filarmonicii Brașov, care transpun doar prin instrumente cu coarde piese celebre din muzica pop-rock, atunci e cazul să ne ridicăm sprânceana și să privim/ascultăm cu atenție mesajul transmis prin sonoritățile create. În continuare aveți ocazia să descoperiți povestea fascinantei formații 4Tune Quartet, care în doar 5 ani de existență a reușit să se impună pe scena muzicală românească cu un proiect atipic.

 

Cum nu au putut toate patru membre ale trupei să-mi răspundă la întrebări, Alexandra și Roxana și-au sacrificat din timpul lor pentru ca acest articol să fie posibil.

 

4Tune Quartet, povestea fetelor îndrăgostite de muzică

4Tune Quartet este o trupă de coveruri rock mai neobişnuită, cântând la instrumente clasice cu corzi. S-a constituit în urmă cu 5 ani și le are în componență pe Roxana Barsan – vioara I, Corina Tofănel – vioara a II-a, Simona Gurău – violă şi Alexandra Enache – violoncel.

Fiecare dintre cele patru fete provin din alt oraş: Roxana din Satu Mare, Corina din Braşov, Simona din Bacău iar Alexandra din Bucureşti. Roxana şi Alex sunt colege încă de la Liceul de Muzică din Bucureşti. Au intrat împreună la Facultatea de Muzică din Braşov, unde au devenit colege cu Simona.

Mai târziu, au intrat în rândurile instrumentiştilor orchestrei Filarmonicii Braşov, unde au devenit colege cu Corina, reîntoarsă în Braşov după terminarea studiilor la Academia de Muzică din Cluj. Dragostea pentru muzica clasică le-a făcut braşovence pe toate, iar dragostea pentru rock şi prietenia le-a reunit pe toate patru în 4Tune Quartet.

4Tune Quartet

Primii pași spre muzică

Punctul zero care le-a adus spre viața muzicală a diferit la fiecare. În cazul Roxanei, părinții au decis pentru ea, amândoi fiind muzicieni. Cu timpul, ea a fost tot mai atrasă de lumea asta a muzicii, plină de emoții și experiențe deosebite. De aceea, Roxana crede că o evoluție treptată a adus-o până aici.

Alexandra are o poveste asemănătoare deoarece și ea a fost înconjurată de muzică din totdeauna, mama fiind muzician şi primul ei profesor de violoncel.

Deși am început studiul muzicii la 5 ani, primul an de liceu, an în care am avut un moment de rătăcire faţă de muzică, m-a facut să realizez că dacă aş face orice altceva, nimic nu m-ar face să mă simt un om complet, aşa cum o face muzica. (Alexandra Enache)

Toate cele patru fete au în spate o formare educațională solidă. Părinţii Alexandrei sunt cei care i-au construit o fundaţie trainică, pe care ea a continuat să construiască singură, împrietenindu-se încă de mică cu biblioteca din casă. Aceasta, pe lângă foarte multă literatură, conţinea şi multe discuri cu muzică clasică sau benzi de magnetofon cu Pink Floyd, Deep Purple, Creedence. Cam tot ce considerăm acum rockul old school.

Până la urmă, dezvoltarea fiecăruia este o sumă formată din familie, oamenii din jur, experienţe avute. Cu cât suma asta este întregită cu frumos, demnitate, bucurie de a trăi şi dragoste, cu atât viaţa ta, ca individ, este mai fericită şi poţi oferi din fericirea asta celor din jur. (Alexandra Enache)

Roxana recunoaște că tot ce a ascultat, profesorii și muzicienii cu care a studiat și a colaborat, fac parte din dezvoltarea sa ca muzician. Cât despre valori, mereu și-a dorit să fie fericită. Să facă ceea ce o face fericită (are și multe hobby-uri) și să fie înconjurată de oameni faini.

 

Întrebarea care a creat 4Tune Quartet

Totul a plecat de la impulsul dat de un prieten drag lor. Acesta le-a întrebat într-o zi: ”dacă tot sunteţi prietene, cântaţi la instrumentele care alcătuiesc un cvartet şi vă place rockul, de ce nu faceţi rock împreună?” Fetele au început dintr-o joacă şi s-au îndrăgostit de ceea ce a ieşit!

Publicul trupei 4Tune Quartet de până acum este, cu preponderenţă, român deoarece încă nu au concertat în afara țării. Constatarea lor e că au parte de un public divers, deschis şi receptiv. Rar li s-a întâmplat să aibă în faţă oameni rezervaţi la vederea intrumentelor clasice, aşteptându-se, probabil, la ceva rigid sau pretenţios. De obicei, senzaţia asta le dispare înainte de finalul primei piese.

Muzica bună, cântată bine şi cu bucurie, rezonează în sufletul oricui!

 

Bariera dintre muzica clasică și cea rock

Pentru unii ar putea părea paradoxal, dar destul de mulţi rockeri sunt şi iubitori de muzică clasică. Sunt parte din publicul Filarmonicii, public care a început să fie din ce în ce mai numeros şi mai tânăr, ceea ce e îmbucurător!

Rockerii, în general, sunt apropiați de muzica clasică. Am cunoscut oameni pasionați și cu vaste cunoștințe de istoria muzicii. Publicul Filarmonicii este unul destul de divers. Ni s-a întâmplat ca la concertele 4Tune, fie să ne recunoască lumea de pe scena Filarmonicii, fie să vină apoi și la Filarmonică, să ne vadă și în alt cadru. (Roxana Barsan)

Deși la prima vedere par două genuri muzicale antagonice, rock-ul și muzica clasică sunt foarte apropiate. Metalul simfonic și numeroasele trupe rock care cântă acompaniate de orchestre sau ansambluri de muzică clasică, sunt dovada acestui lucru.

Întrebată de barierele dintre muzica clasică și cea rock, Alexandra Enache amintește de o glumă care se dovedeşte de multe ori a fi, de fapt, un adevăr: ”Classical music is just metal music before electricity” (Muzica clasică e doar muzica metal de dinaintea electricității).

Muzica clasică este baza dezvoltării genurilor muzicale actuale şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru multe ramuri ale genului rock. Asta e un bun argument pentru a face cele două „tabere” să fie curioase una despre cealaltă, e de părere violoncelista.

 

Colabărările cu Htethemeth și Dirty Shirt

Prima colaborare a trupei 4Tune Quartet a fost cu formația brașoveană Hteththemeth. Se cunoşteau de ceva timp, membrii ambelor grupuri făcând parte din public atunci când fiecare aveau concerte. De aici până la a avea o colaborare ce s-a transformat într-o prietenie a fost un pas uşor de făcut. Aşa au devenit colegi de scenă în cadrul concertelor Hteththemeth – “Best Worst Case Scenario – a classical twist”.

După lansarea videoclipului piesei lor, “Light Lies”, clip la care au participat şi fetele de la 4Tune Quartet, au fost contactate de către trupa Dirty Shirt. S-a născut astfel o altă prietenie faină, muzicală şi nu numai, şi o colaborare ce va continua şi pe viitor. Cu Dirty Shirt au împărţit scena de multe ori şi alături de ei au avut bucuria de a cânta pe scena a două mari festivaluri – Rockstadt Extreme Fest şi Metalhead Meeting.

Pașii unui muzician spre performanță

Roxana e de părere că cel mai important pas spre performanță e studiul zilnic. Cu toate că nu a avut niciodată un mentor, crede că i-ar fi fost de mare ajutor în dezvoltarea sa ca muzician. A avut noroc cu părinții ei, care își iubesc meseria și au fost mereu preocupați să evolueze. Ei sunt cel mai bun exemplu pentru vioara I a trupei 4Tune Quartet.

Alexandra afirmă că, pentru a atinge performanṭa şi a te menṭine este nevoie de foarte multă muncă, tenacitate, răbdare, încredere în sine, dorinṭă de a deveni mai bun, dragoste şi dăruire pentru muzică. Și asta, în fiecare zi! Toṭi profesorii cu care a lucrat, toṭi muzicienii alături de care a cântat au învăṭat-o ceva, dar consideră că cel mai bun mentor al fiecăruia este chiar el însuşi.

Muzica nu este o meserie. Mi se pare chiar jignitor să o numeşti astfel. Ea este o vocaṭie, o pasiune, un ceva special cu care te naşti şi pe care doar tu singur te poṭi determina să îl pui în valoare. (Alexandra Enache)

Pe cât este de minunată muzica, este şi grea, în egală măsură. Cumva, este ca în sport – când nu te mai antrenezi, nu mai poṭi fi competitiv. Puterea şi dăruirea de a face muzică bine stă în fiecare muzician în parte, iar răsplata pentru tot efortul ăsta este, de cele mai multe ori de ordin spiritual şi nu material. Atâta timp cât iubeşti cu adevărat ceea ce faci, merită din plin şi este un sentiment inegalabil, subliniază Alexandra Enache.

În afară de concertele stabilite deja în Braşov, membrele trupei își doresc mult să fie auzite în cât mai multe oraşe din ṭară. Pentru anul următor, fetele au în gând şi înregistrarea unui album.

Eu spun că merită fiți cu ochii și urechile pe canalul lor de youtube sau pe pagina lor de facebook!

Roxana Dumitrache

Este fiică, soră, iubită, prietenă, colegă de arme intelectuale, de două luni mama Norei-Katerina, Copilul-Veselie. Un rest din ea este o femeie care scrie, iar câteodată are naivitatea de a crede că poate schimba lumea în mai bine. Se numește Roxana Dumitrache și o vom descoperi în rândurile ce urmează.

 

I-a plăcut de mică să învețe și un fel de conștiinciozitate i-a caracterizat copilăria aducându-i premii și coronițe. Studiile superioare urmate în străinătate i-au lărgit viziunea asupra vieții și mai ales asupra condiției femeii în diverse culturi.

Încă din liceu a avut superputerea de a scrie, așa cum se confesează, destul de prost sau teribilist, alteori bine. A publicat în câteva reviste literare, dar cel mai des a scris în jurnalul său, adică tot timpul.

Dacă o vizitezi, vei observa o mică bibliotecă de jurnale personale. În ele și-a ascuns „bucăți de viață”, după cum le numește. Dacă o vei citi, vei înțelege câtă candoare, câte dramolete adolescentine și mai ales câte specii de iubire poate crea un suflet de adolescent.

Norocul său cel mai mare este că oameni cu greutate au văzut ceva în scrisul ei și datorită lor a trecut peste timidități. Cu scrisul a ajuns în lume, ajutată de cei care au crezut în ea.

Oamenii din jurul său o inspiră să scrie, deoarece Roxana Dumitrache crede că fiecare are de zis ceva care merită să ajungă într-o carte.

Locuind în mai multe locuri, Londra, Bruxelles, Albania, România, a descoperit oameni ale căror emoții sau stări trebuiau păstrate într-o carte. Este o creatoare de emoții pe hârtie, indiferent de cât de difuze le-ar fi simțit ea însăși.

 

Scrisul ca o oglindă

Cei care vor să se apuce de scris nu au neapărat nevoie de cărți despre scris, dar mai ales trebuie să citească. Roxana Dumitrache le recomandă să citească „orice, literatură bună, literatură așa-zis canonică, literatură proastă, cărți de duzină, eseistică, poezie, tot ce le pică în mână.”

Din orice scriitură pot învăța ceva, iar scrisul din ei se poate „declanșa” oricând. Dacă ar fi să recomande 3 cărți dragi sufletului ei, Roxana Dumitrache ar spune Idiotul lui Dostoievski, Ulise al lui J.Joyce și Clopotul de sticlă al Sylviei Plath.

Pe de altă parte, lista autorilor care merită citiți de oricine este mult mai lungă. Nume precum Balzac, Proust, Tolstoi, Borges, Roth, Miller, Murdoch, Woolf, Jonathan Safran Foer, Orhan Pamuk și Nicole Krauss sunt doar câteva de menționat.

Dacă revenim la literatura română găsim nume cum ar fi Panait Istrati, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu și Radu Vancu.

S-ar putea spune că are o relație zigzagată cu scrisul. De fapt, după cum admite, nu l-a luat niciodată în serios. Asta deoarece consideră că în afară de marea literatură, nu se mai poate scrie nimic la fel de „înalt, urgent sau definitiv.”

Roxana Dumitrache vede actul creației prin scris drept o ocazie de a oferi celorlalți ceva.

Pentru mine scrisul e o specie a generozității care funcționează în ambele sensuri: autorul livrează bucăți din el, cititorul alege să le primească sau să le respingă, dar își dă din timpul lui ca să o facă.

Roxana Dumitrache: de unde vine și unde merge?

Deși născută în București, se consideră suceveancă get beget. Roxana Dumitrache este fructul iubirii a doi studenți la medicină iar ea a mărturisit că se simte extrem de norocoasă să aibă niște părinți atât de tineri. Crescută de bunica paternă, e puternic influențată de modelul de educație oferit de aceasta, unul care îmbină duioșia și căldura cu fermitatea.

Domeniul lor de activitate, medicina, a influențat-o enorm și de aceea are o mică obsesie cu temele medicale. Tatăl său este ginecolog, iar mama lucrează în medicina muncii.

Bunica sa era educatoare și a educat-o frumos, în spiritul egalității dintre oameni indiferent de etnie sau elemente care de obicei separă.

Cea mai bună prietenă a sa din timpul masterului era o femeie musulmană, iar unul dintre personaje poartă numele mamei acesteia. Vrând sau nevrând, mai multe persoane din diverse spații culturale au ajuns în cartea ei.

Studiile pe care le are au propulsat-o în poziții unde a putut să schimbe ceva. De exemplu, a ajuns să vorbească la TEDx, cele mai prestigioase conferințe din lume.

Prin TEDx cunoști oameni cu biografii diferite, cu alegeri profesionale de tot felul, cu povești remarcabile, oameni pe care altfel nu i-aș fi întâlnit. Eu am fost invitată să vorbesc despre feminism, despre ce înseamnă ca poziționare, despre mizele și luptele pe care le poartă.

Deși lucrurile pe care le-a spus sunt realități dure ale unei societăți cu concepții învechite, prizonieră a unor credințe și tradiții străvechi, Roxana Dumitrache spune că a și supărat oameni. Feminismul pe care îl promovează nu este înțeles întotdeauna sau este distorsionat.

Mai bine de 51% din populație crede că există contexte în care violul este justificat, sigur că este nevoie ca feminismul să fie explicat chiar dacă unii nu te vor primi cu petale de trandafiri, ci cu scepticism, rezerve sau chiar misoginie. Pentru mine însă e mai important că îmi scriu femei care îmi mulțumesc că spun unele lucruri inconfortabile sau că pot să vorbesc tinerelor despre vulnerabilitate, curaj, curajul de a fi vulnerabilă.

 

Pe pământuri străine

Londra este orașul în care Roxana Dumitrache și-a petrecut cel mai mult timp, iar așa a devenit o a doua casă. Aici s-a simțit liberă și în consonanță cu sine. Aici și-a petrecut frumos anii studenției, ai masterului și în general ai formării sale intelectuale serioase. În Londra a devenit femeia puternică, educată și diplomată care este astăzi.

Londra e un spațiu al antagonismelor, al contrastelor puternice, o societate în care vezi oameni obscen de bogați și alții dezolant de săraci.

Roxana Dumitrache și Papa Nicolau

Puțini știu că Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte i-a adus în 2019 Roxanei Dumitrache premiul de debut al Editurii Polirom. Concursul a primit 127 de manuscrise la secțiunea de proză și 183 la poezie. Din păcate premiul de debut la secțiunea de poezie nu a fost acordat în acest an.

Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte este nimic mai puțin decât o culegere de istorii în care autoarea caută răspunsuri la marile întrebări ale vieții. În mare parte tronează o temă general cunoscută: condiția femeii într-o lume a bărbaților.

Din punct de vedere al coerenței sale tematice, acest volum poate fi considerat un repertoar literar al problemelor feminine contemporane. Este o carte senzuală, genuină, dar și matură, lucidă, marcată de o brevitate binevenită.

Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranțele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care își pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaților, despre micile sau marile suferințe care populează birourile sticloase ale corporațiilor.

Această carte nu este despre cancer, ci despre femeie în general. Femeia și condiția sa în diverse epoci au fost intens abordate în literatură, uneori mai des de către bărbați.

Femeia, izvor de viață și de poezie pe piele moale, de maternitate, protecție și copilărie, poate inspira la infinit n generații de oameni. Totuși, în deplinătatea ei nu va fi înțeleasă perfect, corect uneori nici de către femeia în cauză.

O enigmă și un mister de nerezolvat, tocmai aceasta este frumusețea sa. Te lasă mereu cu gândul că ar mai fi ceva dedesubt, nedescoperit încă.

Curajul de a fi vulnerabil

Scrisă în timp ce era însărcinată, această carte i-a oferit un sentiment de „return to innocence”, curaj pentru a-și încerca mâna la scris.

Femeile folosesc o sintagmă interesantă de descriere a proiectelor pe care le au: copii. Este o sintagmă ce relevă duioșie, iubire, grijă, protecție, sentimente pe care doar o mamă le poate întruchipa pe deplin.

Roxana Dumitrache nu își dorește ca scrisul ei să fie didactic, ci mai degrabă să transmită o idee, o emoție. Ar dori ca femei din cele mai variate medii sociale să o citească și să se simtă înțelese. Mai mult, ar dori ca ele să nu se mai simtă singure.

Personajele mele să ajungă la cititori pentru că sunt femei din medii diferite cu povești contraintuitive: chelnerița din Fundul Moldovei, studenta cuminte de la o universitate britanică de prestigiu, eurocrata terifiată de maternitate, tânăra frumoasă care află că are cancer, mame și fiice cu relații complicate, bunici-dumnezei, femei cu fragilitati de tot felul care nu se lasă subjugate de ele.

Viitorul: unde, cum, ce?

Pe viitor o vom vedea la Iași, unde se va întâlni cu elevii de liceu și revista culturală, Alecart. Apoi va merge la Cluj, Timișoara, Suceava și București. În plan personal va fi mama ce îi citește povești celei mici.

Ce motto îi luminează calea? Mai mult o mantră ce o ajută în momentele grele, „mută-ți gândul” este sugestia cu putere terapeutică moștenită de la bunica sa.

Roxana Dumitrache este o femeie puternică, o voce ce se va auzi într-o mulțime de oameni falși care nu au nimic de zis și va schimba țara noastră începând cu o femeie aici și colo. Schimbările mari vin cu pași mici, dar siguri.

Cristina Enache
Cristina Diana Enache a studiat la Liceul de Artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani. A pictat icoane bizantine, a plecat în Italia să își cunoască marea iubire și s-a reîntors după 14 ani ca să dea viață poveștilor.

 

O visătoare care iubește florile

Cristina Enache este o visătoare, dar o visătoare care muncește să își îndeplinească visele. Este născută în anotimpul renașterii, într-o zi de aprilie, deci nu e deloc o întâmplare că adoră florile de primăvară. Și aș adăuga eu, zânele, poveștile, copilăria și zâmbetul! Cristina zâmbește mereu și pare că întotdeauna aleargă cu privirea după magie. Eu cred că ea chiar o poate vedea!

Își petrecea toate vacanțele la țară la bunici. Acolo avea acea libertate îmbinată cu natura, ceea ce era magic pentru ea, fata visătoare, cu cosițe prinse în alte lumi.

Făcea corturi din pături, mergea în pădure după ciuperci, umbla tot satul.

Un sat sărac cu dealuri și păduri. dar cu oameni atât de buni și blânzi. Nu ne trebuia mâncare, apă, deoarece oriunde ajungeam se găsea cineva să ne ofere. Bunicul lucra la biserică, vindea lumini și îl știa tot satul. Poate vacanțele la țară m-au învățat simplitatea, să mă bucur atât de mult de ea, modestia! În fond suntem toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

În copilărie avea tot felul de vise, nu era nimic conturat exact, dar știa că are legătură cu arta. În familia Cristinei nimeni nu a pictat până la ea. Era cumva ca o simțire inexplicabilă, o voce undeva ascunsă, că acela era drumul ei!

M-am născut într-o familie în care m-am simțit mereu foarte iubită, în care mi s-a dat mereu libertatea de care aveam nevoi. Îmi amintesc zâmbind că mama niciodată nu putea să îmi zică „nu”. Îmi aduc aminte că desenam tot timpul. Am început ca orice copil să colorez cărțile de colorat din comerț, dar au devenit repede plictisitoare așa că tata îmi creiona desene pe caietele cu foaie velină înainte să plece la serviciu și între timp eu terminam de colorat desenele lui. Îmi plăcea mai mult așa. Era altceva. Un fel de ritual, de poveste frumoasă, între mine și tata! Ai mei m-au încurajat tot timpul și mi-au fost alături.

În clasa a patra, Cristina Enache a început desenul mai serios, iar din clasa a cincea, mama sa a înscris-o la liceul de artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani.

Cristina recunoaște că acest lucru a fost pentru ea ca o binecuvântare. Nu rezona deloc cu fosta sa clasă, o fire mai visătoare fiind, dar și pentru că, între ea și artă, a existat dintotdeauna o legătură pe care nu o poate explica. Cu anumite lucruri ne naștem și mergem pe urmele lor până le împlinim.

În schimb, a simțit din prima clipă că aparține școlii de artă. Colegi, profesori, doamna dirigintă Doina Lupașcu, sau Elena Barhala de la care a învățat să picteze icoane, sau Ortansa Anda Mazilu care i-a descoperit talentul – toți oameni frumoși, cărora le este profund recunoscătoare.

 

Cum s-au născut zânele Cristinei Enache

Era o zi oarecare când, navigând pe internet, am dat de cartea „Fetița cu fluturi în păr”. Pur și simplu, am rămas acolo, privind în gol, fascinată de culori și personaje. Mi-am spus că vreau să știu cine a ilustrat cartea. Sigur, că în spatele acestei curiozități, se află o altă poveste. A mea, dar despre asta, vom vorbi altă dată.

Și căutând ilustratorul, am descoperit că este chiar Cristina! Iar eu o cunoșteam. Am simțit o mare bucurie, dar mă urmărea întrebarea: cum de nu am știut până atunci?

Și am aflat! Cristina nu făcuse mereu ilustrații de cărți. Ea pictase icoane bizantine. Încă mai pictează pentru ea, pentru familie și cei foarte apropiați. Ilustrația a apărut cumva ca un spiriduș în viața ei. Întâmplător. Și nu ea a ales ilustrația, ci ilustrația pe ea. Semne au fost, dar nu le-a luat în serios. Până într-o zi de Crăciun! Ca să vezi că minunile de Crăciun chiar există, pentru cei care mai cred în ele.

Iarna participam la târgul de Crăciun și pregăteam tot felul de personaje de sezon pictate pe lemn: zâne, elfi, pitici, iar clienții mă tot întrebau de ce nu fac ilustrație pentru copii? Eu le răspundeam mereu cu un zâmbet! Până într-o zi, de fapt era a doua zi de Crăciun, când îmi era dor de casă și m-am apucat să transform o fată fotograf din Focșani, pe Monica Cotigă, într-o zână. Am pictat cu atâta drag și dor, încât am pus totul în acea pictură, toată emoția mea. Apoi, am postat-o pe facebook fără să spun despre cine era vorba. Desenul a devenit viral deoarece au recunoscut-o prietenii și așa, a început povestea zânelor, în care eu transformam fetele în zâne după ce le ascultam povestea de viață.

 

Marca Cristina Enache

Când iubești ceea ce faci, se vede! Tot ceea ce un om creează sau scrie cu dăruire, se simte în fiecare celulă a lucrării. Este vie. Se dă mai departe singură și ajunge acolo unde are menirea de a ajunge: în suflete!

Când lucrezi cu dăruire uiți de timp. Ideile curg, oportunitățile vin, dar cel mai important lucru este să ne dăm pe noi ca artiști mai departe. Iar Cristina Enache se dăruiește prin fiecare ilustrație pe care o face. Are deja o marcă a ei, o semnătură și o recunoști!

Când încep un proiect, inițial îl citesc, dar nu reușesc mereu să intru din prima în poveste. Citind însă, tot fragmentez povestea în mintea mea, iar apoi, imaginile încep să curgă și se leagă ca un puzzle. Cu altele, am click imediat, dar mă îndrăgostesc de fiecare în parte, deoarece sunt și eu acolo deja, în ele. E magic, ca și cum, mă descopăr și eu cu fiecare proiect nou. Personajele le caut mereu în jurul meu. Mă inspir din natură din cei dragi mie, copilărie, copilul meu…și mai apoi, ajung să îmi fie atât de dragi, iar florile când le pictez, parcă le simt până și mirosul.

Cristina Enache a realizat ilustrații pentru Oana Cristina Tănase, de la La blouse Roumaine, cu care colaborează și acum, pentru Mirela Retegan de la Gașca Zurli, pentru Veronica Cozma, Petre Crăciun și Mirabela Leș.

Câteva titluri ar fi: „Poveștile-flori și poveștile-stele”, „Steluța Mia și marea ei descoperire”, „Sămânța de păpădie” și Poveștile Zurli: „Căsuța Zurli”, „Vreau pupic de noapte bună”, „Cum l-a păcălit Tura Vura pe Tashu” și sperăm noi că în curând vom mai găsi și alte cărți cu ilustrațiile ei.

Una, sigur va mai fi, deoarece demult așteaptă să prindă viață.

 

Cristina Diana Enache, dincolo de cărțile de povești și ilustrații

Cristina a fost întotdeauna legată sufletește de familie, de Focșani și de România. Pentru ea este important să fie autentică, iar faptul că s-a născut pe pământ românesc o face să se simtă specială.

Mi-am petrecut vacanțele la bunici, așa cum am mai spus, iar acolo am învățat ce este simplitatea, modestia, bunătatea. Poate dacă mă nășteam în altă țară, nu moșteneam sensibilitatea și trăirile acestea. Pentru mine, România e mai mult trăire, emoție și încerc să pun asta în culoare, în proiectele mele personale cu îngeri și zâne.

Cristina a fost plecată din țară 14 ani de zile. În Italia, provincia Treviso. Fiind atâta timp plecată, a învățat să prețuiască mai mult ceea ce avea acasă și însemna acasă. Își spunea în fiecare zi că nu degeaba a hărăzit-o Dumnezeu în aceste locuri și simțea că trebuie să se întoarcă. Lucru pe care l-a și făcut.

Cu soțul ei, are o poveste foarte frumoasă de iubire și de viață. S-au cunoscut când erau doi copii, ea având 20 de ani, iar el 23. A fost magic, spune Cristina zâmbind și acum copilărește.

Cristina Diana Enache

La vârsta aceea este cu fluturi în stomac și totul este posibil, toată lumea e a ta! Și așa și era! Relația noastră a început la distanță timp de un an, iar apoi ne-am întâlnit și nu ne-am mai despărțit. E o poveste frumoasă. Ne-am format amândoi ca adulți, ne-am încurajat reciproc, el fiind mereu un sprijin pentru mine. A fost omul care, atunci când simțeam să pun armele jos, îmi spunea: „tu poți!”. Romantic, dar nu foarte, m-a cerut de soție pe malul mării la Costinești. Am spus da și abia apoi am spus în gândul meu: „wow e pe bune?!”, deoarece eram doar doi puștani. Și așa a început o călătorie frumoasă și lungă, interminabilă vreau eu să cred! Ca orice relație am avut urcușuri și coborâșuri, dar sunt momentele care zic eu că ne-au consolidat și mai mult relația. Eu l-am pierdut pe tata, el ambii părinți și am știut mereu să fim unul lângă altul. E omul lângă care eu mă simt mereu ocrotită și cred că asta este cel mai important!

Sursa de energie a Cristinei sunt muzica, natura, muzeul satului din Petrești de lângă Focșani, unde este o lume magică, născută parcă din mirosul de lemn vechi și lut. Închizi ochii și simți energia acelor vremuri.

Cât despre Alex, băiatul ei, este cu siguranță „bărbatul” care i-a furat inima pentru totdeauna. Împreună cu Alex se plimbă, povestesc, se joacă și fac temele împreună.
Cristina Enache

O mai liniștește să tragă câte o fugă în satul părintesc al tatălui unde a copilărit și unde acesta o așteaptă cu aripi de înger. Când este acolo, îl simte în tot: în frunze, în aer, în copaci, ca și cum ar reface acel puzzle din copilărie când el îi lăsa desenate formele, iar ea le umplea de culoare și viață.

Uneori, o lucrare frumoasă poate să se nască din sentimentul melancoliei, al tristeții și nu doar al bucuriei. Îmi aduc aminte că mi-a fost terapeutic să pictez îngeri după ce l-am pierdut pe tata. La început, începeam desenul trist, dar apoi, pe măsură ce desenam, când îl terminam, aveam un sentiment de ușurare, bucurie și pace. Am ajuns să cred de-a lungul timpului că noi ne creăm realitatea prin ceea ce gândim. Adevărul stă în inimă, asa că trebuie să ne ascultăm inima deoarece sentimentul este cel care rămâne – rațiunea se pierde!

 

Cuvânt de încheiere

În lumea această plină de magie unde poți vedea zânele zburând, iepurașii servindu-ți ceaiul în ceșcuțe vesele și grăitoare, este greu să lași semn de rămas bun. Când trebuie, o faci așteptând o nouă revedere.

Cristina este cu siguranță un ilustrator de care vom auzi tot mai des și care va rămâne un semn de carte în pictură și ilustrație. Ea nu realizează desene ci dă viață și transpune lumi în care pune ca praf magic, frumusețea sufletului ei. Arta nu este o știință dacă ea nu pornește din interior și nu cucerește. Dacă nu atinge și nu rămâne. Arta este știința simțurilor, a inimii, un fel de dirijor al emoțiilor care pleacă din sufletul creatorului către cel al publicului.

Iar eu, când mă uit la Cristina Diana Enache, văd o paletă de culori, de emoții vii, care se răspândește asemeni unui dans suav, un abur peste o coală albă, lăsând urma unei treceri fermecate!

Adriana Roman
Adriana Roman este mamă, scriitoare, ghid pentru evoluție conștientă și voluntar la Academia mămicilor din Timișoara. Crede în educație, în frumos și în puterea schimbării.

 

Adriana Roman este #VoluntarDeElita, iar Asociația Mămicilor din Timișoara poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Adriana, pentru a-i crește șansele!

 

Adriana Roman s-a regăsit de curând, după ani de căutări. Și poate încă se va mai căuta pe viitor și se va regăsi tot de atâtea ori, ne spune ea. Asta, deoarece Adriana crede în faptul că educația este un proces nesfârșit, o daltă care ne creează și ne recreează de fiecare dată altfel.

Pentru Adriana, una din cele mai dificile întrebări ale vieții este – cine ești tu? – pentru că e o întrebare care te îndeamnă la introspecție, la a te dezvălui așa cum ești, lăsând deoparte rolurile sociale pe care le îmbrățișezi cu atâta tărie.

 

Iubirea și înțelegerea pot fi căi ale iertării

A copilărit în satul Crasna Vișeului, județul Maramureș, un sat mic de etnie ucraineană, aflat la granița cu Ucraina. Pentru ea și cele patru surori mai mici, nu a fost deloc o copilărie ușoară. Dar sărăcia și neajunsurile materiale au fost compensate de o frumusețe extraordinară a naturii și de bogăția de valori insuflate de bunici și părinți.

Tatăl lor a fost un om cu suflet mare, însă din cauza problemelor cu alcoolul avea dese ieșiri violente. Au crescut cu teama de moarte, teama că într-o zi le-ar putea face mult mai rău decât să le bată sau să le alunge de acasă. Adriana a simțit mereu responsabilitatea de a-și proteja surorile și îi răspundea tatei cu aceeași monedă. reamintindu-i cât este de rău și cât de mult greșeste.

În ciuda acestor traume, în ciuda furiei pe care o simțea pentru tatăl său, Adriana Roman consideră că acesta i-a oferit cea mai frumoasă lecție de smerenie. După ce el a murit, ceva s-a schimbat în ea pentru totdeauna. Nu se gândea că moartea sa o va afecta în vreun fel. Se gândea chiar că va fi o ușurare pentru sine, pentru toată familia, însă nu a fost așa.

Moartea tatei a trezit în mine un amplu proces de introspecție și mi-a scos în lumină cea mai dureroasă întrebare – cu ce ai fost tu mai bună, dacă ai răspuns răului cu rău? Această întrebare m-a urmărit multă vreme. M-a dat jos de pe piedestalul pe care mă pusesem și m-a făcut să îngenunchez în fața lui Dumnezeu și în fața memoriei tatălui meu.

Citind mai multe despre energie, plăți karmice, misiuni ale sufletelor, a ajuns să creadă că tatăl său a fost un suflet extraordinar de frumos și curajos. Ce suflet și-ar putea lua misiunea ingrată de a veni pe pământ pentru a fi persecutorul familiei sale? Numai un suflet puternic și plin de iubire putea face asta. De ce plin de iubire? Pentru că numai iubind nespus ești capabil să faci orice pentru familia ta, chiar dacă acest lucru presupune să creezi acele contexte pline de suferință din care cei dragi ție să crească, se se înalțe spiritual, ne spune Adriana.

Tata ne-a ajutat să evoluăm, iar pe mine m-a ajutat să îmbrățișez smerenia. Îi mulțumesc pentru asta și onorez fiecare moment de suferință. Nu aș schimba nimic din trecutul meu. Din contră, sunt fericită pentru toate minunile trăite. Cred că peisajul minunat și tradițiile de origine româno-slavă s-au amestecat frumos și și-au pus amprenta asupra mea. Mereu am considerat natura ca o alinare pentru suflet, iar tradițiile, deși diferite, au țesut în mine o pânză a valorilor strămoșești. Din ea, mă străduiesc să-mi creez un stil de viață bazat pe simplitate, comuniune cu natura și Dumnezeu.

Iată deci, că putem vedea și altfel traumele din copilăria și viața noastră. Le putem pătrunde sub o altă formă și putem încerca să înțelegem fapte și lucruri pe care unii doar le condamnăm, le judecăm și nu le iertăm. Poate, ar trebui să ne amintim mai des faptul că oamenii au misiuni în viața asta, iar iubirea trebuie să fie necondiționată!

 

Când ne pierdem, vedem cel mai clar lumina

Adrianei îi place să spună, deseori că este o sumă a poveștilor oamenilor pe care i-a întâlnit. Fiecare om, fiecare interacțiune pe care o avem cu ceilalți, ne modelează într-un mod subtil. Pe ea au marcat-o unii oameni pe care i-a întâlnit și a căutat să se lase inspirată și ghidată de poveștile lor.

Cred că am ajuns aici, să scriu și să îi ghidez azi pe cei care îmi cer ajutorul, pentru că Dumnezeu m-a iubit mai mult decât m-am iubit eu însămi. Am avut câteva momente în care m-am simțit la pământ. Eram nefericită și nu îmi găseam rostul în această lume, deși aveam doi copii minunați. Nu aveam o direcție clară, deși aveam în față o carieră mulțumitoare. Mă simțeam pierdută, fără nicio voință de a merge mai departe și fără nicio dorință de a da fericirii o șansă, deși bucuria copiilor căuta să mă vindece.

Când ea nu s-a iubit, Dumnezeu a strâns-o la pieptul său plin de iubire și i-a dat puterea să simtă câtă frumusețe există în lume. I-a scos urâtul din suflet și i-a arătat lumina ce o avea deja în ea, iar asta a salvat-o.

Și da, aveam un vis în copilărie – de a mă face scriitoare și de a mă mărita cu un preot. Partea cu scrisul mi-a ieșit, dar preoteasă, n-a fost să fie. Preoteasă am rămas mai mult în suflet… Poate de acolo mi s-a lipit de inimă partea cu ghidarea și ajutarea oamenilor.

Traumele care au format o scriitoare: Adriana Roman!

Adriana Roman a scris cartea „Puterea simplității” pe care o putem găsi în format clasic și Ebook. O carte despre puterea iubirii, credinței și a iertării. Despre redescoperirea de sine și de rosturi.

Cartea a apărut după depășirea unei perioade de depresie, când Adriana redescoperea treptat bucuria de a trăi. A scris-o cu multă emoție, dar nu se gândea că va avea curajul să o publice.

Mi-a fost teamă de critică, de a nu părea ridicolă, de a nu fi judecată pentru că mi-am dezvăluit „nereușitele”.  O recomand cu drag celor care vor să înțeleagă mai multe lucruri despre beneficiile simplificării vieții, despre autocunoaștere sau despre energia din Universul acesta minunat.

Acum, Adriana mai lucrează la alte 4 titluri, din care unul e despre divorț și cum pot foștii soți să găsească o cale către cooperare și chiar prietenie.

Eu am divorțat acum 3 ani și am reușit să păstrez o relație foarte frumoasă cu fostul soț. Nu a fost ușor, dar pașii pe care i-am făcut ne-au condus către armonie. Am rămas prieteni. Ne bem deseori cafeaua împreună, mergem în concedii, nu avem program de vizită pentru copii – ei stau unde doresc, facem seri de film împreună, asta în condițiile în care fiecare ne-am refăcut viața. Nu există conflicte în noi și partenerii actuali, asta pentru că am înțeles un lucru – toate au un scop, iar trecutul este pământul în care s-au plantat semințele evoluției noastre. Suntem recunoscători trecutului pentru tot ce ne-a învățat.

Adriana Roman

O altă carte e despre perpetuarea traumelor nevindecate de la părinți la copii și cum pot fi ele privite ca resurse pentru evoluție (se gândește ca titlu la Fețele traumei).

 

Voluntariat de erou, la Academia mămicilor din Timișoara

Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu știți despre „Academia Mămicilor”, proiectul funcționează din luna ianuarie 2014, în cadrul Asociației ”Centrul de Asistență Socială și Cercetare a Interacțiunii Copil-Părinte”. A fost creată de o mămică, cadru universitar, care a avut un vis – acela de a schimba destinele copiilor și a oamenilor mari, prin educație.

Adriana Roman a simțit imediat chemarea de a participa la crearea unei lumi mai bune pentru copii mai mult sau mai puțin norocoși. Alături de Carmen Stanciu, sunt astăzi peste 35 de voluntari, implicați în mai multe proiecte educaționale sau sociale. Un exemplu a fost campania „Cutia cu monede”, destinată achiziţionării de medicamente pentru copiii spitalizați la secția de hemato-oncologie a Spitalului de Copii „Louis Țurcanu” din Timișoara. Campania, nu doar că a stimulat oamenii, dar a atins sufletele și coarda sensibilă a mii de români.

Într-o lună de zile s-au strâns 2 tone de monede, pe care, după ce banca i-a numărat mai bine de o săptămână, s-au dovedit a valora peste 32 de mii de euro.

Academia Mămicilor” organizează conferințe lunare gratuite, dar și alte campanii și proiecte, cum ar fi: „100 de minibiblioteci pentru scolile și grădinițele din mediul rural și urban – proiect inițiat anul trecut, cu ocazia Centenarului și finalizat anul acesta, „Un ghiozdan la început de an” (în fiecare toamnă), „Educație timpurie și pregătire pentru grădiniță”, campania lunară de donare de sânge pentru copiii cu probleme hemato-oncologice, campanii anuale de Paște sau Crăciun sau „Codru Fest, plantează 6000 de copaci”.

Principalele obiective ale AMT sunt: promovarea educației parentale la nivelul comunității prin organizarea de evenimente gratuite adresate părinților și cadrelor didactice, promovarea educației sociale la nivelul comunității și implicarea membrilor acesteia în activități de voluntariat și creșterea nivelului de conștietizare a părinților și cadrelor didactice privind importanța implicării active și permanente în viața copiilor.

 

Educație, evoluție conștientă și viața de zi cu zi

Pentru Adriana Roman este esențial să iubim ceea ce facem. Dacă nu există iubire pentru munca pe care o depunem și ne mulțumim doar cu recompensele de ordin financiar, mai devreme sau mai târziu ne vom trezi în mijlocul unui război – acel al minții cu inima.

Putem să muncim o perioadă de timp fără a iubi neapărat ce facem, dar cu siguranță va veni acel moment când inima și sufletul își vor cere drepturile. Nu ne vom mai putea ascunde. Ne ne va fi de folos nici o mască pusă de ochii lumii, nici un statut social, nimic. Și nu există un judecător mai ferm și corect decât propria noastră conștiință, din spusele Adrianei.

Nu există o împlinire mai mare ca atunci când, prin pasiunea ta, ajuți oamenii, și ești plătit pentru asta. Spun deseori – găsește-ți darul și pune-l în folosul celorlalți pentru că aceasta e rețeta fericirii. Cel puțin asta e varianta care m-a dus pe mine la fericire. Multe din suferințele lumii de azi se nasc pentru că oamenii își îngroapă talanții. Uită de darul lor, caută un succes dictat de societate și nu se sfătuiesc cu sufletul lor, mai întâi. Dacă ne-am îmbrățișa darurile, dacă am găsi o modalitate să le punem în lumină, viața noastră ar fi una mai fericită.

Educația este cea mai puternică armă pe care o puteți folosi pentru a schimba lumea, sunt vorbele lui Nelson Mandela. Adriana Roman a ajuns să creadă cu tărie în ele, pentru că știe ce a însemnat pentru ea însăși să aibă șansa de a veni la liceu în Timișoara și de a se forma având la îndemână un mediu educațional de calitate.

Sora cea mare a mamei, Ana, a văzut potențialul meu și m-a luat în Timișoara. Nu doar că mi-a schimbat destinul, ci a schimbat destinul tuturor oamenilor pe care eu am putut să îi ajut ulterior. Datorită ei, și apoi a celeilalte mătuși, Irina, care m-a susținut moral și financiar până la terminarea liceului și apoi a facultății, am putut să am acces la o variantă mai bună a vieții mele. Le sunt profund recunoscătoare, lor și tuturor celor care aleg să faciliteze accesul unui copil la educație.

Adriana Roman este absolut convinsă că educația stă la baza oricărei societăți. Dacă vrem să ne uităm la suferințele prezente ale unui popor, e bine să ne uităm mai întâi la felul în care arată sistemul educațional public.

Educația poate fi salvarea sau condamnarea unui popor, în funcție de cum a fost ea creată ca sistem. Dacă vrem să ne fie bine pe viitor, e nevoie să ne implicăm în susținerea educației, fie că vorbim de cea formală, non-formală sau informală. Toate pot planta semnințele bune acolo unde trebuie, dacă există implicarea necesară.

Deoarece recunosc că nu prea am avut tangență cu Evoluția conștientă, mi-am dorit să aflu ce este ea, cum ne poate ajuta sau ghida. Adriana ne spune că Evoluția conștientă, la modul cel mai simplist, înseamnă a fi prezent în viața ta, a fi atent la Universul tău – atât cel interior și cel exterior și a-ți dori să evoluezi, fiind conștient de fiecare etapă pe care o parcurgi.

Mi-a plăcut cum spunea Barbara Marx Hubbard, evolution by choice, not by chance. Metoda evoluției conștiente a fost creată treptat, pe parcursul ultimilor 3 ani de evoluție personală și cuprinde un plan de acțiune în cele două arii importante din viața noastră –  aria personală și aria profesională.

 

Cuvânt de încheiere

Am început prin a o prezenta pe Adriana Roman ca fiind mamă, scriitor, ghid, voluntar. Aș adăugă că este o enciclopedie, o bibliotecă vie, colorată, în care poți descoperi emoții și informații deosebite, pe care acest om le pune la dispoziție cu o blândețe, o finețe și o bunăvoință copleșitoare.

Adriana este un om implicat, care a înțeles că societatea funcționează asemeni unui întreg, din care și ea face parte. Ca atare, a luat rolul său în serios, dăruind și fiind mereu peste tot, pentru oamenii care au nevoie de ea.

Mi-ar plăcea să cred că în România sunt mulți oameni asemeni ei sau că pot fi, deoarece doar așa, avem o șansă să răzbim prin indolența crasă care ne înconjoară și să o transformăm în empatie, educație și conștiență!

Cosmin Covei e cunoscut ca fiind una dintre cele două jumătăți complementare ale trupei Țapinarii. Băiat rău, dar cu intenții bune, a acceptat provocarea de a realiza un articol din care intelectualii care știu să asculte piesele pline de subtilități ironice, să-l cunoască mai bine. Nu lipsesc nici detaliile despre „Săgeata spre cer”, al zecelea album al trupei cu o carieră de 18 ani pe scena muzicală românească.

 

Cosmin Covei, folkistul cu umor intelectual

Întâi de toate, e bine să se știe că acest băiat rebel are 40 de ani, e absolvent al Facultății de Arte – Regie Film și Tv. A lucrat ca producător de publicitate, producător TV, music manager și folkstar în formația Țapinarii, cu care a sărbătorit de curând 18 ani.

La vârsta de 18 ani, Cosmin Covei a plecat la studii în Italia. Ar fi putut să rămână acolo. Ajunsese să gândească în italiană, așa că îi venea ușor să compună în această limbă. Dar a considerat că poate aplica acasă lucrurile învățate acolo. El știe că poate călători oriunde în lume, dar apoi vrea din nou acasă, în București, lângă parc.

Văzându-l mereu cu tricouri ce transmit mesaje prin care își arată devotamentul față de țara lui, mă așteptam la o poziție mai radicală față de cei care părăsesc România. Însă celor care doresc să plece definitiv, Cosmin nu le poate transmite nimic. Fiecare știe cel mai bine ce e mai bine pentru el. Important pentru noi e că el a ales să rămână și să ne ofere o muzică plină de subtilități create cu inteligență.

 

Cosmin Covei Țapinarii

Cosmin Covei: „Versurile mele mă definesc întru totul, așa că e simplu. Oamenii știu că sunt același om și pe scenă și în viața reală.”

 

Pasiunea pentru artă și cultură, fundația pentru creativitate

Cum nimeni nu se dezvoltă fără munca înaintașilor, nici Cosmin Covei nu a putut altfel. Mentorii săi sunt italienii Vasco Rossi și Luciano Ligabue. Din România ascultă cu drag Vița de Vie, Timpuri Noi, Fără Zahar, Ada Milea.

Pasiunea sa pentru cultură și artă se întinde pe multe teritorii. De la teatrul lui Pirandello la filmele lui Tornatore. De la Roberto Benigni la Woody Allen. De la Leonard Cohen la Fabrizio de Andre. Cosmin simte că se regăsește în fiecare și că învață de la cei mai buni.

 

Țapinarii, poveste de debut cu cântec pe 16 mm

În 2001, în primul an de facultate, un filmuleț realizat de către Cosmin Covei în peliculă de 16 mm, alb negru, despre un pitic care făcea striptease, avea nevoie de muzică. Așa că a scris versurile „Sunt Fericit„. L-a sunat pe fix pe Adrian Tănase, cu care se împrietenise cu puțin timp înainte, au găsit o linie melodică și așa s-a născut formația Țapinarii.

Cosmin Covei Țapinarii

Țapinarii (Adrian Tănase și Cosmin Covei)

Cei doi cântă folk alternativ, un amestec de muzică, teatru, stand up. Atitudinea este mai mult spre rock.

Numele formației l-au preluat de la profesorul Ioan Cărmăzan, care a realizat acel film pentru Sunt Fericit. Le-a plăcut foarte mult acest nume pentru că are forță și personalitate. Cea mai bună descriere a muzicii pe care trupa Țapinarii o cântă ne-o dă chiar Cosmin Covei:

Jocul cu Țapinarii este un joc al senzațiilor în care se parcurg toate etapele de la adolescenți rebeli la părinți responsabili. Versuri sincere despre căsătorie, amante, copilărie, parenting, divorț, criza de 40, pitzipoance, libertate, fericire.

 

Proiectul cultural pentru intelectuali cu simțul umorului

De la început, planul cu Țapinarii a fost creat pe termen lung. Și-au dorit să fie originali și să cânte în cluburi și festivaluri potrivite cu stilul lor. Asta presupunea festivaluri de muzică, film, carte, teatru. Și asta au făcut. Începând cu cluburile bucureștene legendare – Green Hours, Club A, Lăptăria lui Enache, pâna la Stufstock, Bestfest, Peninsula, Festivalul de Teatru de la Sibiu, Festivalul Anonimul, Tiff, Awake. Nu au lipsit nici de la festivalurile folk și festivalurile moto unde au fost invitați.

Cu Țapinarii a cântat în multe locuri inedite. A concertat la festivalul „Om bolnav” al lui Ion Barbu – la gura Peșterii Bolii de lângă Petroșani, pe plaja Acolo din Vama Veche, la Winterfest în stațiunea Parâng. De ceva timp, Țapinarii cântă o dată pe an în cârciuma La Partid din Lehliu Gară și este senzațional, spune Cosmin Covei. El își dorește să ajungă să cânte pe Arena Națională și pe Casa Poporului, dar și pe o scenă în aer liber din New York pentru românii de acolo.

Cred că am găsit o cheie care ne ajută să comunicăm cu absolut toți oamenii. Nu suntem elitiști în exprimare. Mesajul nostru ajunge la toată lumea, doar că cei care știu că Pirandello nu e fotbalist poate citi și printre rândurile cântecelor noastre.

 

Țapinarii, o poveste de 18 ani și 10 albume

În 18 ani de carieră muzicală au scos 10 albume și au colaborat pe discuri cu Florin Piersic Jr, cu Ada Milea, Alina Manole, Florin Chilian, Fără Zahăr, Mihnea Blidariu – Luna Amară, Daniel Iancu. Au avut și vor mai avea concerte alături de Fără Zahăr. De curând au început o serie de concerte numite Acu2tic împreună cu Adrian Despot și Cezar Popescu. Cei doi țapinari agrează mult și această colaborare.

Din planurile sale de viitor, crearea constantă de piese noi e deja ceva firesc. Așa că cei care urmăresc cu regularitate canalul de youtube al trupei Țapinarii au periodic surprize plăcute. Astfel a fost posibil ca anul acesta să apară al zecelea album, după ce discul precedent a apărut în 2013 cu Academia Cațavencu.

De atunci, formația vocal instrumentală cu două voci și o chitară nu s-a oprit și a compus în continuare. A făcut pe de o parte clipuri pentru youtube, iar alte piese au fost cântate în concerte. Așa că, la aniversarea lor de 18 ani ca trupă, au selectat 11 piese și au scos în format cd discul „Săgeata spre cer”.

Ne place ideea de a scoate albume fizice. Suntem din școala veche. Vrem ca publicul nostru să poată atinge coperta, să scoată discul ca pe vremuri și să-l asculte în mașină sau acasă.

Folk-ul între trecut și prezent

Am vrut să aflu de la Cosmin în ce măsură poate schimba muzica unui popor percepția pe care cineva și-o face în legătură cu imaginea țării respective. Răspunsul său a fost unul cât se poate de edificator, dacă e citit printre rânduri, asemenea pieselor trupei Țapinarii: cât timp cei mai mari artiști ai noștri sunt Elvis Presley, Frank Sinatra și Madonna, la ce să ne așteptăm?!

Folk-ul în anul 2019 nu prea s-a schimbat de cel din 1980, iar asta a făcut să-și piardă mult din popularitate. Dacă dorim ca lumea să-și îndrepte din nou atenția spre folk, e imperios necesar ca temele abordate să aibă legătură cu realitatea zilelor noastre, e de părere Cosmin Covei.

Ca să faci performanță în folk, trebuie să creezi atât de multe piese proprii încât să-ți fie greu să alegi un playlist de 75 de minute pe care sa-l cânți dintr-o suflare. Avantajul acum e că poți deveni cunoscut indiferent de locul unde te afli și poți arăta lumii prin internet creația ta. Dacă actul tău este bun, el nu are cum să nu fie distribuit. Așa că, cei care doresc să facă performanță trebuie doar să se înarmeze cu perseverență, răbdare și încredere.

Cea mai mare provocare pentru un artist care trăiește în România este să reușească să nu devieze de la traseul gândit inițial. Să nu cadă în capcane de genul: ”hai să aplicăm rețeta x că sigur funcționează. Oamenii caută originalitatea la un artist. Dacă nu ai nimic de spus, mai așteaptă până ai”, atrage atenția folkistul nonconformist.

 

Cosmin Covei: „Până acum am parcurs etapele de la adolescenți rebeli la tătici responsabili”

Eram curios să aflu de la un intelectual sarcastic precum Cosmin Covei cum vede el elitele și modele acestui popor. Răspunsul lui ar trebui să ne pună mai mult pe gânduri.

Of, totul s-a schimbat când Nicoleta Luciu a început să joace în filme cu Gheorghe Dinică. Când Dan Diaconescu era cel mai urmărit realizator tv. Nu s-a mai înțeles nimic. Acum mi se pare că odată cu explozia internetului, e mult mai bine. Pentru că fiecare utilizator poate deveni creator pe propria pagina de facebook sau canal de youtube. Ai de unde să alegi.

Cele mai importante modele nu sunt universal valabile. Ele se schimbă odată cu vârsta. Dacă un puști acum se uită la youtuberi de vârsta lui care fac „prostioare pe net”, mai târziu va descoperi alți creatori cu care va rezona. Este cumva aiurea să-ti placă la 40 de ani ce îti plăcea la 15 ani, ne amintește folkistul.

Nu știm cum vor suna pe viitor cântecele șugubețe ale Țapinarilor, dar avem certitudinea că vor fi în ton cu vremurile. Așa au fost întotdeauna piesele celor doi și publicul nu a rămas indiferent. I-a urmat peste tot deoarece a rezonat cu mesajele pe care trupa le transmite cu ajutorul muzicii.

Până acum am parcurs etapele de la adolescenți rebeli la tătici responsabili. Am împlinit amândoi 40 de ani și vorbim în noul cântec despre criza de 40. Eu am doi baieți, Tănase are o fată. Vom fi aici să vă povestim și celelate etape. Sperăm, până vom fi bunici…