Radu Paraschivescu

Scriitorul Radu Paraschivescu (58 de ani) este un fin analist al societății în care trăim și un critic feroce al oamenilor care ne conduc. Cuvintele scrise în editorialele și cărțile sale și vorbele spuse la radio sau la tv ating de fiecare dată subiecte fierbinți. Radu taxează cu ironie derapajele politicienilor, lipsa de substanță a discursurilor acestora și greșelile flagrante de exprimare ale persoanelor publice.

 

Paraschivescu a scris până acum 25 de cărți, a tradus peste 100 de titluri din autori englezi, americani, francezi și canadieni. Este editorialist în diverse publicații, a realizat două emisiuni de televiziune la Digi24, participă la Matinalul de joi de la Digi FM, e analist sportiv la Digisport. Un om extrem de activ, căruia i-ar plăcea să locuiască în străinătate, dar care are prea multe de făcut în România.

„Nu simt că anul viitor o să fac 60 de ani, Doamne ferește! Îmi place activitatea, îmi place freamătul. Nu sunt un tip static, nu sunt genul de om care să aștepte pensia și care să își pună o mână pe piept în așteptarea zilei în care o va pune și pe cealaltă”, se autodefinește Radu Paraschivescu în interviul ce urmează.

Veți putea vedea părerile lui despre societatea în care trăim, despre tipul de politician român și presa din România. Veți afla de ce emisiuni culturale precum cea a scriitorului Dan C. Mihăilescu își găsesc cu greu locul în peisajul media autohton. Veți găsi, de asemenea, sfaturile pe care le oferă Radu tinerilor de la noi.

Interviul e savuros, scriitorul atinge problemele importante din zilele noastre și comentează cu ajutorul cuvintelor lui măiastre subiecte fierbinți din societate și din politică.

 

Printre multe altele, veți afla opinia scriitorului despre:

 

Ce a făcut România în ultimii 30 de ani

„Tu, ca țară, ai făcut pași înainte din inerția istoriei, nu pe cont propriu. Fie te-a împins curentul european, fie te-au tras alții de urechi. Tu, pe cont propriu, ai făcut mult mai puțin decât promiteai cu 30 de ani în urmă.”

 

Insulta versus argument

„Insulta este ceva păgubos pentru cel care o practică. Eu am vorba asta: cine insultă se insultă. Nu este nimic mai simplu decât să insulți pe cineva. Argumentul e povestea. Dacă ai de combătut pe cineva, combate-l cu idei, cu argumente, cu ironie. Dacă ajungi la insultă, înseamnă că nu ai alte arme.”

 

De ce ar trebui să țină cont scriitorul de azi și de mâine:

„Să nu încerci prin scrisul tău să le placi tuturor. Vei avea contestatari și admiratori. Nimeni nu întrunește unanimități. Unanimitățile țin de utopii, iar utopia este paradișul proștilor.”

 

Să ne facem harakiri moral!

„Premierul Japoniei a fost lăsat să aștepte pe aeroport. Asta este o chestiune care impune harakiri, măcar un harakiri moral. Nu cred că în Europa civilizată, în care vrem noi să fim, așa ceva poate fi acceptat.”

 

Noul cont de Facebook Radu Paraschivescu

„Am Facebook de vreo două luni jumate și este cronofag mult mai mult decât mi-aș fi putut eu închipui. Fiind și politicos din fire, mă grăbesc să le răspund tuturor la mesaje, ceea ce mi s-a spus că este o tâmpenie fără margini”.

 

Cât de urât este să trăiești fără cărți

„Sunt oameni care tăiesc fără compot, sunt oameni care trăiesc fără halva, sunt oameni care trăiesc fără cărți. Se poate, dar e urât. E sărăcăcios, dar posibil este. Cunoaștem oameni din fotbal care nu au nici măcar mersul trenurilor în bibliotecă”.

 

Adevărata elită a României

„Există oameni de plan secund care nu au asumat o poziție publică și care ar trebui scoși cumva la lumină. Ar trebui arătați pentru că lumea noastră e în criză de modele, iar apariția lor ar oxigena un mediu public care altfel e asfixiant.”

 

Mult mai multe detalii inedite despre un mare om de cultură, în interviul video de mai sus. Vizionare plăcută!

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Monica Radu
Cred cu sinceritate că unii oameni se nasc pentru a deveni cumva un fel de ghidaje ale umanităţii, ale spiritualităţii şi vieţii în sine. Menirea lor clară pe acest pământ este aceea de a ne arăta că indiferent de ceea ce ni se întâmplă în viaţă, nu există imposibil. Despre acest lucru, spunea Paulo Coelho atât de frumos: „Cum putem realiza imposibilul? Cu entuziasm!”. Un astfel de om, care nu cunoaşte imposibilul şi categoric poate să realizeze tot ceea ce îşi propune, este Monica Radu, femeia care de peste 20 ani îşi desfăşoară aproape toată activitatea într-un scaun rulant.

 

Un caracter frumos, clădit datorită familiei

Monica Radu s-a născut într-o familie frumoasă de români, cu rădăcini în Cornu – Prahova, spunând că toți bunicii săi au fost oameni ai locului.

Tatăl meu, născut în 1929, a prins vremuri schimbătoare, grele, despre care a știut să vorbească așa încât să înțeleg câte puțin din mersul lumii. A făcut facultate la Brașov, avea o memorie fantastică și un simț al umorului încântător. Era pasionat de istorie, geopolitică, știință (avea câteva brevete de inventator) și mi-a transmis interesul față de lume, deschiderea către oameni și o anumită aplecare către partea practică a lucrurilor.

Pe de altă parte, Monica povesteşte că bunica din partea mamei, cu felul ei necopleșit de vârstă, a făcut loc trăsăturilor care o defineau și a fost cea care i-a încurajat mereu deciziile. Totodată, a sfătuit-o să îşi urmeze alegerile şi să se bazeze pe instinctul său interior, deoarece acesta este busola care te ghidează către lucrurile cele mai bune din viaţă. Un fel de nord al simţurilor!

Ȋn plus, bunica Monicăi a fost un model de răbdare, pe care o trăia conștient și o transmitea articulat.

Ȋn curtea bunicilor am crescut și acolo era, prin sentimentul de siguranță și impresia de timp absolut specific vârstei copilăriei, o rămășiță de rai.

Înconjurată de o astfel de frumuseţe firească şi de înţelepciune, Monica nici nu avea cum să nu devină învingătoarea de mai târziu, care va sfida orice logică pe care noi oamenii o avem despre viaţă sau limite. 

 

Un accident de maşină avea să îi dea lumea şi viaţa peste cap, dar Monica nu este persoana care să accepte imposibilul

În anul 1997, viaţa Monicăi avea să se dea peste cap şi la propriu şi la figurat. Aflată încă în facultate, cu vise ca oricare alt tânăr la vârsta ei, a suferit un accident de maşină în urma căruia va rămâne imobilizată, având coloană vertebrală fracturată.

Pentru mulţi dintre noi, viaţa s-ar fi terminat oarecum atunci şi acolo. Dar nu şi pentru Monica Radu. Ea nu este omul care să renunţe uşor la luptă. Poate că în sufletul şi în gândurile ei, de multe ori a îngenuncheat, dar viaţa este un dar, iar ea a înţeles acest lucru.

Destinul ei i-a pregătit altceva – provocarea de a demonstra că oricine îşi poate învinge temerile, suferinţa şi condiţia. La urma urmei, era fata tatălui ei şi nepoata bunicii sale, de la care a învăţat să nu se dea bătută! Şi nu s-a dat!

Monica Radu are acum 44 de ani, trei copii, a publicat o carte, a terminat o facultate. Lucrează ca analist calitate în asigurări, a fost numită „Femeia anului” de către Revista Avantaje şi, printre altele, a reuşit să se implice în evenimente dedicate persoanelor cu nevoi speciale.

Monica Radu

Monica Radu a făcut toate acestea sfidând greutăţile şi asumându-şi destinul. A înţeles că în tot ce i s-a întâmplat trebuie să existe ceva bun, deoarece întunericul ne arată de fapt existenţa luminii. Acest gând a urmat-o mereu. A ghidat-o şi a ambiţionat-o să îşi ridice spiritul ei de luptătoare şi de om frumos deasupra a tot. Să învingă soarta!

Din cei 44 de ani ai săi, Monica şi-a petrecut aproape jumătate într-un scaun rulant, dar nu face din acest lucru o dramă. Îi dă sens. Astfel, Monica Radu a publicat cartea „Dantele interioare”,  unde introduce fragmente din corespondeţa pe care a avut-o cu fostul soţ şi note de jurnal din perioada imediat următoare accidentului.

Monica Radu

Ȋn timp mi-am dat seama de două lucruri importante. Ȋntâi, că percepțiile pe care le-am avut sau le am din situația aceasta sunt „tehnice”, într-o anumită măsură mai lucide și înclinate către practic (un practic emoţional, dacă pot face o asemenea alăturare) decât cele care însoțesc, de obicei, relatări referitoare la situații similare. Pornind de la această observație, am realizat că avem nevoie să ne raportăm la viețile altora ca să le putem interpreta pe ale noastre. Ne mentalizăm viețile, iar un termen de comparație cu o realitate brutal diferită devine o provocare. Pentru cei care se trezesc deodată într-o stare diferită de „normal” ca și pentru cei care își cântăresc viața prin comparații cu alte vieți, am vrut să numesc câteva mecanisme interioare și să le surprind funcționarea.

 

Într-o lume în care oamenii renunţă tot mai des la valori, Monica Radu a ales să nască trei copii

Cred că o materie de predat în școală ar trebui să fie studiul conștiinței: ce este, ce știință și ce pârghii cuprinde. Este locul în care avem din construcție legile de urmat pentru o viață coerentă, fără rupturi. Există modele de educație în lume care fac societatea funcțională și sigură, fără necesitatea de a face apel la constrângeri legislative.

Monica povesteşte că toţi cei trei copii ai săi au fost foarte doriți, toţi şi fiecare în parte, în primul rând deoarece ea nu a avut bucuria de a avea alţi fraţi.

Am simţit astfel lipsa unei oglindiri, în felul în care un altul, din aceeași rădăcină, îți oferă prin simpla lui existență, un reper. De aceea, chiar înainte ca Petru să existe, era gândul de a nu-l lăsa pe primul născut fără prieten și partener de joacă „personal”.

Monica Radu şi-a dorit mereu ca al doilea copil să fie de același sex cu primul, întrebându-se cum e să iubești „diferit” doi copii „la fel”. A aflat, astfel, că iubirea părinților depinde de felul în care copilul își angajează părintele în relație.

Sigur, tatăl lor era acolo, oferind certitudinea sprijinului concret. De aceea, când și-au dorit o fetiță, în situația în care la nașterea celui de-al doilea copil a fost în prag de septicemie, au căutat să adopte. După câteva demersuri fără rezultat, a venit sarcina cu Ilinca.

Nu fără îngrijorări, considerând antecedentul. Au venit în București pentru observație și a fost o decizie bună pentru că Ilinca a avut nevoie de îngrijiri speciale după naștere.

Incontestabil, Dumnezeu ne-a purtat de grijă în fiecare clipă și am învățat să facem tot ce putem noi, ca oameni, dincolo de care, cu iubire, El adaugă desăvârșit.

 

Oamenii care sunt mereu acolo pentru Monica Radu

Ca femeie, îmi dau seama că, oricât de puternică ai fi, ai nevoie la un moment dat de un loc liniştit în care să îți tragi sufletul. Locul nu trebuie întotdeauna să fie ceva palpabil. Poate fi un sentiment, un suflet, o altă persoană, mai multe. O emoţie.

Zâmbind, Monica mi-a spus că ar putea vorbi despre acest subiect zile întregi. Pentru ea, oaza de energie şi fericire sunt copiii, mama şi prietenii, despre care ea spune că sunt oameni speciali, de la care simte că învaţă mereu bunăvoinţa şi generozitatea, iubirea şi răbdarea.

Câţiva dintre ei ar fi naşii copiilor şi copiii lor, oameni remarcabili cu toţii, oameni care sunt mereu aproape când este nevoie. Familia este un fel de ADN în care fiecare ne avem locul precis şi pe care este bine să ne putem baza.

Monica povesteşte, râzând chiar, că în familie, când pe careva îi încearcă vreo boală, grija le-o poartă verişoara ei, care este asistentă medicală.

Cel mai fantastic dar în viaţa asta sunt oamenii pe care Dumnezeu mi i-a adus în cale să îmi fie Părinţi de suflet, care mă caută cu grijă, mă susţin pe toate căile și îşi fac griji pentru toate ca adevăraţi părinţi. Îi cheamă Ion si Elena, tocmai ca pe părinţii mei. Ei sunt gazdele pe care le-am avut în studenție şi care m-au luat ca pe copilul lor. Poate şi pentru că ei nu au un copil al lor.

Alte persoane de care Monica vorbeşte cu mare drag şi preţuire, sunt părintele duhovnic şi soţia dumnealui. Modele de implicare, dăruire şi frumuseţe umană.

 

Viața unui român imobilizat într-un scaun cu rotile

Persoanele cu handicap, odată integrate în existenţa firească a vieţii de zi cu zi, ar putea avea un rol activ în societate. Ei sunt oameni asemeni nouă, a căror problemă de mişcare sau de orice alt fel, odată rezolvată, ar putea să le faciliteze întoarcerea la normalitate mult mai uşor şi mai rapid.

În România există peste 132.000 de persoane cu o dizabilitate fizică, numărul fiind în continuă creştere. Multe dintre ele se luptă, din păcate, cu nepăsarea autorităţilor.

Dacă fiecare (societate și asistat) își face partea lui în sensul formulării, implementării și aderării la un model de organizare confortabil pentru toată lumea, handicapul nu mai este altceva față de normal, iar discrepanțele dispar.

Când s-a mutat în Bucureşti, Monica Radu și-a căutat un apartament pe placul sufletului, dar care să și permită montarea unei rampe la intrarea în scara blocului. A găsit un mic ansamblu rezidențial nou în Prelungirea Ghencea. Blocul, cu două trepte la intrare, permitea lesne montarea unei rampe electrice rabatabile, pe care chiar ea s-a oferit s-o aducă pe cheltuiala sa, cu posibilitatea de a fi folosită și de mămicile cu bebei.

În general, OMENIREA INVESTEŞTE IN OBIECTE CARE FAC VIATA MAI UȘOARĂ. Totuși, nu trebuie să considerăm că sunt exclusiv pentru leneși. De ce să considerăm o rampă ca fiind ceva exclusiv pentru persoanele cu dizabilități? Proprietarul a sunat-o ulterior să îi spună că adminstrația (?!) nu este de acord să pună rampă.

Monica Radu

Monica Radu – un om excepţional, care şi-a înţeles rostul şi menirea, mai bine decât orice altă femeie.

Am să o las pe Monica să explice mai eficient, prin prisma problemelor reale şi a întâmplărilor de care ea s-a lovit de-a lungul timpului, ca să înţelegeţi care sunt acestea şi cum fiecare dintre noi, societatea şi autorităţile, am putea să le îndreptăm. Lucrurile de care Monica s-a ciocnit nu sunt doar cele legate de rampe, ci de mentalitate şi de empatie.

„Am fost într-un nou ansamblu din Militari. Imens. Investiție uriașă. La parter, spații comerciale. Scările către apartamente urcă pe exterior până la nivelul primului etaj, rampa la fel, într-un unghi de 45 de grade. De acolo în sus pornesc lifturile.

Rampa este impracticabilă PE PICIOARE! Repet: se urcă de la sol până la nivelul primului etaj. Ȋntreb eu: cum este pentru SMURD să iasă cu o targă? Cum ies mamele cu copiii în cărucioare și vârstnicii sau cum stau părinții liniștiți în casă când ies copiii de 6-10 ani în fața blocului, știind că aceștia s-ar putea accidenta în vreo joacă pe rampa-tobogan. Iar acestea nu sunt singurele întrebări care s-ar putea formula.

Ideea de incluziune trebuie regândită. Până când nu vom disocia accesibilizarea de persoanele cu dizabilități, nu va fi mai confortabil pentru nimeni iar spațiile vor continua să rămână neprietenoase, cu praguri sau borduri prea înalte, cu trotuare nealiniate impracticabile pentru trotinete, role, cărucioare etc, fără lifturi la metrou sau acces în mijloacele de transport în comun nu doar pentru scaunele rulante.

Român în scaun rulant? Până și în scaun rulant ajungi să vezi că „afară” uneori este mai bine. Poate aș fi ales varianta aceasta dacă nu erau copiii. Dar ei sunt aici iar încercarea noastră, a fiecăruia, de a face binele acolo unde se află, nădăjduiesc că se va reflecta în viitorul lor. Cred în perseverență și este atitudinea pe care mi-aș dori s-o adopte ca soluție pentru situațiile de criză.” 

 

Monica Radu: „Dacă nu poți face ceea ce îți place, trebuie să-ți placă ceea ce trebuie să faci!”

Cred că, așa cum frații se „educă” unii pe ceilalți doar fiind împreună, avem nevoie unii de ceilalți. Așa cum se spune, omul este făcut pentru comuniune iar Dumnezeu lucrează prin oameni; rezolvările pentru impasurile noastre vin deseori prin ajutorul celui de lângă noi. Sunt lucruri simple pe care le știm, le uităm iar apoi, simplu, un străin îți reamintește Adevărul, îți restabilește conexiunea cu Lumea sau chiar cu tine însuți.

Viața individuală durează câtă vreme ai putere sufletească și disponibilitate să înveți. Ȋn fiecare lecție nouă se cuprinde ceva despre Dumnezeu.

M-a întrebat cineva dacă vreunul dintre copiii mei îmi este mai drag cumva. Ȋntreba căutând, pesemne, răspuns „din interior” pentru sine, ca unul ce era din patru frați. Ei bine, cum spuneam, copilul își cere afecțiunea după structura și nevoia lui. Mai în hopuri, mai empatic, mai combativ, mai intens, mai dezinteresat. Atunci, brusc, mi-am dat seama că și noi, fiecare în parte, cerem (sau nu) din iubirea lui Dumnezeu. Si că nu putem noi primi cât poate El să ne ofere iar copilul, după același tipar, refuză înțelepciunea părintelui și alege să-și facă greșelile și să suporte consecințe de atâtea ori intuite cu amărăciune de părinte.

Am avut imaginea bunicii mele care torcea în fața ferestrei. Fusul răsucit în mâna stângă, cu dreapta ajuta lâna să iasă din caier iar firul începea să curgă rotit pe fus. Dacă fusul se oprea, nici lâna nu se torcea. Cum dacă nu cerem cu insistența femeii cananeence, nimic nu se adună.

Am întrebat-o pe Monica dacă este important să faci în viaţă doar ceea ce îţi place şi mi-a spus că deşi poate suna în contradicție cu ideea formulată constant în ultima vreme cum că  trebuie să faci doar munca aceea care te face să te simți împlinit, dacă nu poți face ceea ce îți place, trebuie să-ți placă ceea ce trebuie să faci.

Ȋn ansamblu, lucrurile așa sunt: ceea ce faci cu bucurie îți mulțumește sufletul; doar că o situație neobișnuită îți pune în față o sumă de acțiuni necesare și care se află la un alt nivel, unul pe care trebuie să-l abordezi cu o altă perspectivă și să-l integrezi în firescul vieții.

 

Cuvânt de încheiere

Oamenii asemeni Monicăi sunt rari şi merită promovaţi. Merită să vorbim despre ei deoarece asta ne vindecă oarecum sufletul şi spritul. Ne îmbăiază în frumos, ne înveleşte în uman! 

Monica Radu ar fi putut să refuze lupta, să se izoleze, să intre poate într-o depresie, iar acest scaun rulant ar fi putut să-i distrugă viața. Dar nu ea! Ea a ales să fie un om curajos şi puternic, decizând să îşi demonstreze sieşi şi lumii cât de specială, importantă şi excepţională este! Pentru că este!

Pentru că un scaun rulant nu trebuie să fie un impediment. El nu ne face diferiţi. Ne face doar mai puternici şi mai independenţi, în cazul Monicăi!

Mă uit la ea şi văd o femeie frumoasă, luminoasă, visătoare încă, un suflet care nu a renunţat să creadă, să aibă speranţe, să se bucure! Mă uit în jur şi văd atât de mulţi oameni trişti, decepţionaţi, frustraţi şi revoltaţi pe viaţă şi pe Dumnezeu, pentru întâmplări mult mai neînsemnate ca aceea care Monicăi i-a schimbat viaţa în 1997.

Monica Radu

Atunci când o asculţi pe Monica Radu, înţelegi foarte clar că multe noţiuni în sufletul tău se vor rescrie pentru totdeauna. Că întâlnirea cu ea nu este întâmplătoare. Că tu nu vei mai fi niciodată acelaşi om.

Monica însă nu! Ea nu îşi plânge de milă! Pentru că ştie că poate orice din ceea ce putem noi. Doar că uneori, trebuie să depindă de bunăvoinţa unora sau de mentalittea egoistă şi lipsită de viziune a unei societăţi şi administraţii. Dacă nu ar fi asta, nu ar opri-o nimic!

Multe femei nu au reuşit în viaţă, nici măcar pe jumătate din ce a reuşit Monica imobilizată într-un scaun rulant, iar asta ar trebuie să ne facă să înţelegem că totul porneşte din interiorul nostru şi că toate soluţiile sunt la noi.

Draga mea, îţi doresc să îţi atingi fiecare vis cu seninătatea împlinirii şi să devină realitate şi nu am nici cea mai mică îndoială, că tot ce ţi-ai pus în gând, vei bifa! Îţi doresc să te bucuri de copii, de viaţă, să scrii cât mai mult, să faci ceea ce îţi place sau simţi că trebuie să faci şi să ai mereu în preajma ta, oamenii speciali şi plini de dumnezeire, precum mi i-ai descris mie!

Florin Răducanu
Florin Răducanu este un nume important în lumea jazz-ului românesc şi internaţional. Pianist, compozitor şi orchestrator, a participat la numeroase competiţii naţionale şi internaţionale de jazz, performând în Europa şi în Asia, alături de nume importante precum: David Murray (SUA), Jorge Silvester (Afro-caribbean), Lee Pearsons (SUA), Jean-Louis Rassinfose (Belgia), Eric Legnini (Italia), Joseph Pruesner (SUA-Malaiezia), Jasper Bloom (Olanda), Ari Roland( SUA), John Mosca (SUA), Zaid Naser( SUA), Keith Balla (SUA), Herwig Gradisching (Austria), Jari Perkiomaki (Finlanda), Daniel Rotem (Israel/SUA), Tal Gamlieli (Israel), Roy Oliel (Israel), Idan Walish (Israel), Paolo Morello (Germany/Brasil), iar în 2017 a colaborat cu legendarul Billy Cobham (SUA/ Panama) în Israel.

 

De-a lungul vremii, Maestrul Florin Răducanu a iniţiat numeroase proiecte, a participat la evenimente variate, în formule de trio, sextet sau chiar alături de orchestre simfonice de jazz, a cucerit scene româneşti şi internaţionale, a obţinut premii, distincţii, a lansat cărţi şi vreo 8 albume.

Acesta este personajul, dacă îmi este permis să spun aşa, pe care îl aduc astăzi în faţa dumneavoastră şi altfel, nu doar ca un Maestru al Jazzului, dar şi un om remarcabil, al cărui spirit este categoric departe de ceea ce ne este nouă dat să cunoaştem.

 

Motto: „Libertatea care nu poate fi îngrădită din exterior se află doar în propriul act de creație”

Florin Răducanu şi-a creat un „brand” din simbioza classical-jazz, teza sa de doctorat cu titlul „Improvizaţia între libertate şi control” fiind axată pe două ipostaze ale creatorului-profesor: Poemul simfonic de jazz ,”Jazz Ecumenica” şi metoda de improvizaţie muzicală.

Fondator al Secției de Jazz și Profesor titular la Colegiul Naţional de Muzică “George Enescu”; membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România; dirijor şi lider al Ansamblului de Jazz Simfonic Classical Trubadures Orchestra, cu care a cântat în 2009 pe scena Festivalului George Enescu.

Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru Compoziție de Jazz Simfonic. Premiul Revistei de atitudine și Cultură „Cuvântul”. Muzicianul de Jazz al Anului 2009 în România. Premiul Albumul de Jazz al anului 2011 în România.

În 2013 a publicat „Ghidul pentru improvizația jazzului”, un ajutor prețios pentru fiecare muzician aspirant la jazz.

În 2014 a participat la Kiev la un festival de jazz, alături de muzicieni din Ucraina, cu această ocazie susţinând un masterclass pentru studenţii Academiei de Muzică P.I. Ceaikovski din Kiev. Tot atunci, Florin Răducanu a fost invitat să celebreze Ziua Jazz-ului la Clubul de jazz Porgy & Bess din Viena.

Florin Răducanu

Florin Răducanu: Am o bucurie deosebită când ascult – pe 3 din cele 8 Cd-uri – sunetul pianului “Fazioli”, o bijuterie pe care o deține cel mai important club de jazz din Europa, Porgy&Bess din Viena.

După o astfel de listă, mi-a venit cumva să ţin un fel de moment de reculegere al sufletului meu. Şi al cuvintelor. Ce aş putea eu să mai spun în faţa unui colos al jazzului?

Am reuşit, deoarece Florin Răducanu ştie să fie un om de o modestie şi de o frumuseţe interioară covârşitoare. Ştie să coboare alături de tine, să te ia de mână şi să îţi prezinte latura umană a tot ceea ce reprezintă arta, jazzul şi Domnia sa.

Prin blândeţea caracteristică, zâmbitor şi coborât cumva dintr-o altă sferă, cea a stelelor şi Universului, maestrul Florin Răducanu mi-a spus:

Voi face apel la un citat din Mahatma Gandi care spune aproximativ : „… este mai bine să lăsăm ca viața să vorbească despre noi în locul vorbelor…”. Sunt profesor – atât la nivel universitar, cât și preuniversitar – pianist și compozitor. Trebuie să spun că nu-mi place să vorbesc/povestesc  depre mine !? Există, grație mass-media internă și internațională emisiuni radio-tv, site-uri, reviste etc. unde se pot găsi informații despre mine. Cea mai importantă sursă de informație aparține partenerului meu din Canada, JazzWorldQuest.com

 

De unde provine un Maestru ca Florin Răducanu

Şi totuşi, oamenii geniali şi frumoşi se nasc ca noi toţi. Provin din familii frumoase, copilăresc, se julesc, râd şi plâng ca noi. Au un anumit drum în viaţă, fac alegeri, au urcuşuri şi coborâşuri. 

Mă gândesc, însă, că tocmai aceste alegeri sau motivația din spatele lor fac diferenţa între noi şi oamenii de marcă ai artei şi culturii la nivel mondial. Florin Răducanu îmi confirmă:

Se spune că alegerile noastre de viață nu sunt deloc întâmplătoare, Sinele nostru îndrumându-ne, la nivel subconștient, în funcție de scopul pe care ni l-am propus în cadrul căii de evoluție spirituale pe care ne-am ales-o încă de la alegerea unui corp somatic în care să ne întrupăm.

O primă etapă în formarea lui Florin Răducanu a reprezentat-o șansa unei copilării frumoase, alături de părinți ideali. Un element primordial și decisiv este un mediu familial unde să ne găsim energia şi spiritul. Părinții ne croiesc aripile cu care vom învăţa să zburăm mai târziu liberi, frumos şi încrezători în noi înşine, în capacităţile noastre şi în viaţă.

Ceea ce vreau să subliniez este un aspect referitor la mediul familial din copilăria fiecărui om. Este deosebit de important ca un copil să trăiască într-un mediu familial armonios, în care bărbatul și femeia, reuniți în cuplu, înțeleg că atunci când există copii, aceștia trebuie să beneficieze de toată atenția, înțelegerea iubitoare și suportul părinților. Foarte important este ca părinții să-i respecte personalitatea copilului, să-l ajute să se maturizeze și să-și formeze o personalitate distinctă, prin respectul arătat de părinți față de dorințele, aspirațiile și stările emoționale ale copilului.

Mai departe, o somitate în lumea muzicală precum Florin Răducanu are o legătură specială cu jazzul. Nimeni nu ajunge întâmplător într-un anume loc şi nimeni nu dezvoltă o anume pasiune într-un talent uimitor, dacă undeva, în sinele său, nu există chemarea. 

În cazul său, a fost vorba despre dorința de a se exprima liber prin limbaj muzical. Răspunsul a venit chiar din timpul studenției, sub forma muzicii de jazz și a artei improvizației.

Poate părea suprinzător însă, nu peste mult timp, Florin Răducanu a realizat că libertatea jazzului poate fi atinsă prin acumularea unor cunoștințe și reguli de creație spontană destul de stricte. Că, de fapt, jazzul este bine făcut în mod organizat și mai puțin aleator.

De aici, a mai fost doar un pas până la a înțelege cuvintele marelui Goethe. „Nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greșit că e liber”. Și „Nimic nu este mai înspăimântător ca ignoranța activă”. Două citate extraordinare, care, transpuse pe exemplul lui Florin Răducanu, ne învață că a rămâne înrădăcinați în propriile credințe nu face decât să conducă la mediocritate.

Florin Răducanu

Florin Răducanu: Este foarte important să ne placă și să iubim finalitatea și scopul acțiunii noastre… Despre iubire, același genial om de știință și totodată artist-creator de geniu, Goethe, spunea : “iubirea nu domină, ea educă, iar aceasta înseamnă mai mult”.

 

Cel mai marcant proiect: Jazz Ecumenica și prezentarea sa în spațiul rusofil

Am reuşit să smulg de la Florin Răducanu faptul că Domnia sa a avut şansa să beneficieze – în anumite momente cheie – de suportul unor instituții din țară și străinătate care i-au pus la dispoziție tehnica necesară realizării înregistrărilor care ulterior au devenit suporturi audio/video – CD si DVD. 

De asemenea, realizări deosebite a obținut datorită Societății Române de Radiodifuziune, cu suportul Orchestrelor/Big Band-ul Radio.

Însă cea mai puternică recunoaștere a fost, fără îndoială, colaborarea cu Belarusian Philarmonic Orchestra, atunci când a prezentat, în premieră mondială, poemul său de jazz simfonic, “Romanian Simfonic Jazz Poem – Jazz Ecumenica”

La Minsk, am avut parte de o “minune” atunci când televiziunea națională din Belarus a decis să filmeze concertul cu premiera lucrării mele și să o transmită cu ocazia Zilei Mondiale a Jazzului – UNESCO JAZZ Day. Simbolismul a fost și mai important, având în vedere că evenimentul UNESCO a fost promovat, cu ocazia concertului nostru (din România am avut-o ca invitată și pe Dalila Cernatescu, prof.titular al catedrei de Nai în cadrul Universității Naționale de Muzică din București)  într-o țară rusofilă și considerată cu reminiscențe comuniste… În fapt, muzica s-a dovedit că nu are granițe, limbajul muzical fiind cu adevărat universal.

Concertul filmat, care a devenit și DVD, poate fi vizionat aici :

 

Cine sunt mentorii lui Florin Răducanu, sau o posibilă explicație a complexității unui mare artist

La această întrebare, Florin Răducanu a răspuns aproape pe nerăsuflate, calm, cald, ca şi cum ar fi căutat cumva clapele pianului, pentru a ne interpreta cea mai minunată partitură a sufletului şi eului său spiritual.

Un răspuns care ne pune pe gânduri și merită analizat cu mare atenție:

„Ați întrebat cine? Există un răspuns – este adevărat al oamenilor „cuminți” și conștienți, în sensul că există ceva în spatele celor palpabile –  în care trimiterea se face către Dumnezeu.

Problema este că, răspunzând astfel, Îl personificăm pe Dumnezeu. Ori tocmai aici avem o problemă… Dumnezeu personificat poate fi doar un aspect al măreției „Sursei” tuturor lucrurilor „văzute și nevăzute”.

Există o referire, în Biblie, la Dumnezeu ca fiind  „Cel PreaÎnalt”.  Personal, am început să înțeleg cât de cât mai bine măreția lui Dumnezeu datorită metafizicii ebraice și hinduse, „Cartea Misterului Pecetluit”, care derivă din Zohar, fiind una dintre acestea.

Știința ne arată că totul este vibrație (chiar și rocile și pietrele conțin materie structurată pe o anumită frecvență), frecvență, deci număr, iar fizica sunetului și arta sunetelor (muzica) ne pot ajuta să înțelegem mai bine conceptul de material și nematerial, văzut și nevăzut al Divinității creatoare.

Cea mai bună metodă de a primi energie este orice formă de rugăciune și meditație care ne conectează cu „Sursa” tuturor lucrurilor și chiar a formelor – gând/conceptelor. Goethe – a cărui gândire devine un motto în acest interviu – vorbea despre „Planta Arhetipală – URPFLANZE”, aplicând în botanică ceea ce Zoharul ne explică prin Lumea Arhetipală sau Lumea ideilor.

Înțelepciunea ebraică ne vorbește despre Dumnezeu nematerial sau Arhetipul, Lumea Ideilor nematerializate care, odată cu coborârea frecvenței, se materializează în cadrul Copacului Vieții sau Adam Quadmon sau Hristos Cosmic !? Ceea ce înțelepciunea ebraică numește ADAM QUADMON, înțelepciunea hindusă denumește PURUSHA, iar creștinii HRISTOS Cosmic. Înțelepții sufiști din Islam vorbesc despre un nume al lui Dumnezeu format din 99 de litere. De fapt, toate religiile vorbesc despre același Dumnezeu, dar gradele de cunoaștere despre Măreția LUI sunt diferite, de la popor la popor, de la cultură la cultură.

Din acest motiv, trebuie să fim recunoscători tuturor „maeștrilor înălțați”, denumiți și profeți, începând de la Pitagora – cel care ne arăta Măreția lui Dumnezeu prin știința și metafizica numerelor, trecând prin bunătatea și înțelepciunea lui Gautama Budha, cel care ne-a arătat manifestarea Empatiei, și, în spațiul creștin, raportându-ne la LOGOSUL întrupat, ISUS Hristos, cel care a înglobat atributul suprem al lui Dumnezeu – Iubirea.”

Categoric, Florin Răducanu nu este doar un mare muzician ci un filosof, un om de la care ai putea să înveţi toate misterele şi lecţiile universului. Povesteşte cu atâta plăcere şi bucurie, cu atâta emoţie. Ai asculta fără să clipeşti, ca şi cum ai fi la una din cele mai frumoase lecţii de muzică şi jazz.

Cât despre mentorii săi, Bach și Beethoven rămân etaloane universale pentru orice muzician modern, datorită felului în care „au reușit să aducă împreună trecutul, prezentul și viitorul în opera lor.” 

Însă Florin Răducanu se uită cu admirație și la un Einstein, cel care spunea că, dacă nu ar fi fost fizician ar fi ales muzica, sau la un Nikola Tesla pentru felul în care ținea cont de legile numerologiei în tot ceea ce realiza.

Un tip fascinant și cu o teorie științifică revoluționară este contemporanul Gregg Braden, care – în cartea „Codul lui Dumnezeu” – ne arată cum numele lui Dumnezeu este codificat în corpul uman prin cele patru elemente constitutive ale ADN-ului: hidrogen, azot, oxigen, carbon. Aceste 4 elemente corespund unor litere specifice din alfabetul ebraic, care simbolizează unul dintre numele lui Dumnezeu. Acest autor și om de știință completează ceea ce Goethe arăta despre Arhetipul ”Urpflanze.”

 

Ce (ar trebui) să însemne să fii Român

Şi încă o dată, frumuseţea sufletului, un suflet educat de graţia divină, dar şi de muzică, mi-a dat un răspuns cu totul şi cu totul neaşteptat. Fericit, dar neaşteptat!

Observ că ați scris cuvântul român cu “R” mare.  Patriotismul este un sentiment foarte frumos care are și un efect material imediat: siguranța pentru sine și pentru cei apropiați. Din păcate, în istorie, observăm deraieri grave de tip ultranaționalist și xenofob, din acest motiv, trebuie să fim circumspecți în situațiile cu manifestări extreme de tip naționalist.

În istoria muzicii, există un fenomen foarte frumos – la sfârșitul sec.XIX și continuat și la începutul sec.XX – cunoscut sub denumirea de „școlile naționale”. În această perioadă, compozitorii s-au intors cu fața către bogăția muzicilor tradiționale pe care le-au metamorfozat prin tehnici componistice și le-au universalizat prin discursuri simfonice de tip cult. Este și cazul titanului nostru, George Enescu.

Da, acest tip de patriotism este ideal, este benefic tuturor, demonstrând  că limbajul muzical este universal – cu anumite manifestări specifice idiomatice -, frumusețea locală a unei culturi muzicale tradiționale fiind astfel reașezată în totul unitar care este „Muzica lumii”.

Personal tocmai această axiomă de unitate a „Muzicii lumii” am aplicat-o în Poemul de Jazz Simfonic, demunit “Jazz Ecumenica”. Pornind de la idiomul românesc – DOINA – am demonstrat asemănări cu idiomul afro – BLUES-ul -, cu conceptul improvizatoric hindus – RAGA – și Maquam-ul  arăbesc care a influențat compozitorii iberici precum Manuel de Falla.

Jazzul este într-adevăr o sinteză muzicală, dar depinde de pregătirea muzicianului dacă poate să cuprindă părțile componente: muzicile tradiționale de tip improvizatoric respectiv muzicile culte de tip improvizatoric.

În mod normal, ar trebui să resimțim aceeași bucurie că suntem români, precum cetățeanul care este german, francez, suedez, evreu/israelian, arab, etiopian, mongolez sau japonez.  Datoria fiecărui cetățean al unei țări este să-și apere integritatea națională, valorile culturale, toate acestea raportate la propria familie și la familia extinsă a umanității.”

Florin Răducanu

 

Cuvânt de încheiere

Nu pot decât să îi mulţumesc atât Maestrului Florin Răducanu, cât şi Divinităţii pentru această imensă bucurie şi emoţie de a putea sta de vorbă cu un mare muzician şi om, de la care am învăţat modestia sub o altă formă şi faptul că în toate există credinţa şi iubirea.

Încheiem acest dialog într-o notă de optimism, tot cu un gând al lui Goethe care spunea că “minunea este copilul cel mai drag al credinței” , și spun eu mai departe că muzica este o rugăciune pentru unitate. Iar eu, am să îmi las sufletul să facă o adâncă şi respectuoasă reverenţă în faţa dumneavoastră şi să vă mulţumesc că mi-aţi oferit ocazia de a mă plimba peste tot. Atât în lumea muzicală, cât şi în cea spirituală şi sufletească!

A fost o onoare şi o imensă bucurie! Vă doresc să ajungeţi pe cât mai multe scene, Maestre şi să împărtăşiţi iubirea şi frumosul, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi!

Rodion Roșca

Stilul Rodion Roșca e greu de încadrat într-un segment muzical, deoarece a mers dincolo de orice bariere ale vremii. Cu toate că a fost asemănat cu Pink Floyd sau Kraftverk, muzica lui nu are legătură cu ceea ce fac aceste două trupe. Un lucru e cert – presa și specialiștii îl recunosc drept părintele muzicii electronice din România. Este primul care a făcut multi-tracking covering cu benzi de magnetofon, un lucru complet inedit în muzică. 

 

Născut în Cluj pe 4 aprilie 1953, Rodion Roșca a fost mereu pasionat de zgomote de tot felul. Încă din copilărie, „asculta” marșurile militare și ținea ritmul bătând în diverse jucării de lemn. Mergea la gară să audă sunetul trenurilor cu aburi, simțind o muzică specială în zgomotul locomotivelor din acele vremuri.

Fiindcă bătea mereu ritmul din picioare sau în diverse obiecte, mama l-a dus la un psihiatru, crezând că suferă de vreo boală. Așa s-a aflat că, de fapt, trebuie doar ghidat spre muzică.

Școala de muzică a fost însă un chin pentru tânărul Rodion, care și-ar fi dorit să facă percuție, chiar dacă pe atunci nici măcar nu exista așa ceva…

 

Muzica clasică versus muzica alternativă

După orele obișnuite, Rodion avea zilnic cursuri de clarinet, de solfegiu sau de teorie muzicală. Clarinetul, de altfel un instrument de elită făcut doar din abanos, la care nu oricine ajunge să cânte, nu i-a plăcut deloc. Tot acest program aglomerat nu îi permitea să se bucure de copilărie, să se joace, așa cum își dorea.

În 1968, la vârsta de 15 ani, mama sa îi cumpără prima chitară, iar în 1969 știa deja câteva acorduri și și-a înregistrat singur primele compoziții proprii. De la un prieten care avea o formație și o stație cu pre-amplificator a învățat cum să scoată sunetul de la propria chitară prin radio. De atunci au început problemele cu vecinii nemulțumiți de zgomot și amenzile primite de la Miliție pentru tulburarea liniștii, pentru părul lung și pentru alte motive inventate de către organele de stat.

În aceeași perioadă, s-a alăturat unei trupe formate de câțiva colegi de școală. Acolo a descoperit o tobă de pionier și un magnetofon cu amplificator pe lămpi, obiect foarte rar la vremea respectivă. Prin respectivul aparat, au apărut primele distorsuri la propria chitară.

Nu a durat mult până să-și procure și el un magnetofon, pe care își putea înregistra toate ideile. Una dintre acestea – suprapunerea sunetelor pentru generarea de noi acorduri. Așa a apărut nevoia unui al doilea magnetofon, pentru a adăuga voce peste înregistrarea propriilor instrumente.

 

Stilul Rodion Roșca

Rodion Roșca a fost toată viața preocupat să facă ceva ce nu a făcut nimeni, să fie mereu primul. Chiar dacă își atrăgea astfel antipatia unora, pentru Rodion a fi deasupra tuturor era o sursă de energie și motivație.

Cu siguranță a reușit. Sunt foarte puțini cei care aduc ceva cu adevărat nou în muzică, iar Rodion Roșca se numără printre ei. Valoarea sa constă în faptul că el a reușit mereu să compună muzică într-un fel aparte, cum nimeni nu a mai făcut-o înaintea sa.

Chiar dacă primele sale piese aminteau de Manfred Mann sau The Who, a fost mereu dificil de încadrat stilul Rodion Roșca în vreun gen bine delimitat. Cunoscătorii astăzi îl recunosc din primele măsuri, chiar dacă muzica e complet diferită de la un material la altul.

Prin 1970 era deja considerat regele vinyl-urilor din Cluj. Alții îl percepeau drept stăpânul difuzoarelor, deoarece avea o colecție imensă, de nu mai puțin de… 38 de aparate! Închiria scule audio tuturor celor care aveau nevoie. Repara difuzoare pentru Compact și alte trupe mari din Cluj, dar și motociclete.

Repertoriul său include muzică electronică, muzică rock, fusion și multe altele. Uneori, lucra chiar și la 10 piese în paralel. Când simțea că și-a epuizat energia pentru o piesă, lucra la altele, apoi se întorcea la prima cu surse noi de inspirație.

Și pentru că a simțit că poate reda live muzica pe care el o compunea singur acasă, Rodion a cooptat câțiva muzicieni care să-l ajute să cânte pentru public propriile creații. Așa a apărut formația Rodion G.A., în anul 1975, o extensie a personalității fascinante a lui Rodion Ladislau Roșca.

 

Rodion Roșca, primul din România care a folosit loop-urile

Din dorința de a înregistra sunete perfecte cu chitara, Rodion Roșca a înregistrat pe bandă o secvență muzicală pe care sa o repete și suprapună peste altele. Astfel, a devenit primul din România care a creat loop-uri prin supraimprimări.

O făcea într-un mod primitiv, fiindcă toată această muncă nu era deloc facilă cu două magnetofoane. Azi însă suntem în măsură să vedem geniul din spatele ideilor lui Rodion.

Tot el a reușit ca, dintr-o singură compoziție proprie, să creeze alte cinci piese complet diferite. De exemplu, celebra „Stele și lumini” a fost creată din piesa „Moment”. A folosit fragmente din piesă pe care le-a combinat într-un mod complet diferit de original. Sunetul foarte interesant și complet atipic al tobelor l-a obținut doar cu ajutorul finalului bătăilor de tobe din piesa de bază.

A folosit sintetizatorul în combinație cu sunetul scos de un piaptăn, acesta fiind înregistrat pe o bandă de magnetofon cu care a făcut looping. Tot el și-a creat generatoarele de ecou.

Rezultatul final a uimit pe toată lumea, însă aproape nimeni nu știa cum a obținut el respectivele sunete.

 

Secretele unui deschizător de drumuri cu o imaginație unică

La sunete pure de sintetizator a ajuns din dorința de a crea o partitură foarte sofisticată de chitară. Cum nimeni nu reușea să cânte acea partitură, lui i-a venit ideea de a o înregistra pe toată, separat, sunet cu sunet.

Marii muzicieni ai României erau sceptici de veridicitatea lui Rodion, pentru că lor le era imposibil să reproducă acea parte la chitară. Rodion i-a lăsat să creadă ce vor, însă nu le-a spus cum a reușit să cânte acele acorduri foarte grele.

De fapt, el tăia din sunetele scoase de chitară. Le înregistra pe bandă și le lipea în diverse moduri pentru a obține acorduri și sunete la care nu se gândise nimeni până atunci, imposibil de obținut de orice instrument obișnuit. Acesta e un secret păstrat mulți ani de către Rodion. Nimeni nu se gândise în acea perioadă să facă muzică în acest mod.

Rodion Roșca a creat propriul sunet de sintetizator, fără să aibă vreun astfel de instrument la vremea respectivă. Orice pornire și oprire a benzii de magnetofon scotea sunete de fond numite Dr. Q care seamănă mult cu cele ale unui sintetizator. Muzica părea a fi înregistrată la orgă, însă el nu deținea așa ceva.

Imaginația și creativitatea lui Rodion nu aveau limite. De exemplu, unele sunete complet uimitoare erau obținute înregistrând pe banda de magnetofon ceea ce se auzea când… scotea diverse aparate din priză! Nimeni nu reușea să își dea seama ce instrument le-a produs.

Rodion Roșca

Alteori deregla capurile de la magnetofon și punea benzile să meargă în sens invers. Obținea sunete inedite pe care le putea folosi în diverse combinații. Un alt secret bine păstrat de Rodion.

Din păcate pentru cariera lui, Rodion a fost victima ignoranței scenei muzicale românești. Incomodând sistemul comunist, a fost marginalizat de către acesta. S-a întâmplat cu toate că absolut toate piesele sale difuzate la radio în perioada comunistă au ocupat locul 1 în toate topurile autohtone.

În perioada 1983 – 1989 a fost mai mult în turnee, iar din acest motiv nu mai avea timp să compună. În 1989, după ce mama sa a murit, s-a retras departe de agitația cotidiană, departe de scena muzicală și de aglomerațiile urbane, într-un sat de lângă Cluj-Napoca.

 

Rodion G.A. revine în atenția publicului după 19 ani de absență

În 2008, casa de producție Roadrunner Music România readuce trupa Rodion G.A. în atenția opiniei publice. Încep procedurile de remasterizare a pieselor Rodion G.A., însă totul se oprește odată cu falimentul casei de discuri.

În anul 2012, Rodion Roșca este redescoperit de colectivul de muzicieni Future Nuggets care, împreună cu casa de producție londoneză Strut Records si cu Ambassador’s Reception, îi lansează în mai 2013 primul album integral semnat Rodion G.A. Astfel, a ajuns să se bucure de aprecierea presei muzicale de specialitate din UK și să fie invitat să susțină concerte acolo.

În urma înregistrării albumului ”The Lost Tapes” nu a primit nici un ban, fiind păcălit de către intermediari, după cum susține chiar Rodion. În prezent nu se mai găsește spre vânzare nici un vinyl cu acest material, însă CD-ul poate fi achiziționat de pe Amazon.

”Misiunea spațială Delta” și ”Behind the Curtain” sunt alte două albume de muzică electronică, lansate ambele în 2014, ce s-au bucurat de mare succes, fiind produse în UK atât pe vinyl cât și pe CD. Succesul său l-a adus pe scenele unor festivaluri precum Untold și Electric Castle, fiind descoperit astfel și de generația tânără.

Rodion Roșca

În 2018 a lansat un album complet atipic și surprinzător ca abordare. ”Rozalia”, produs tot în UK pe vinyl și CD, mai degrabă un album de psihedelic electronic rock.

De doar doi ani a început să compună muzică cu ajutorul calculatorului. Materialul nou creat este pregătit de lansare, urmând ca acest nou album să poată fi ascultat în curând.

Muzica sparge din nou barierele muzicale, așa cum ne-a obișnuit Rodion Roșca. Cum sună acest material, vom afla doar după ce albumul va apărea pe piață.

 

Imagini din Vis, filmul despre viața lui Rodion Roșca

Sorin Luca e cel care a făcut un film despre viața lui Rodion. Pentru a realiza Imagini din Vis, filmul cu care a câștigat Marele Premiu Docuart în 2016, a stat acasă la Rodion timp de un an de zile.

Proiectul „Imagini din Vis” conţine, pe lângă film, o arhivă a grupului Rodion G.A., începând cu lansarea în cadrul radioului public din Cluj-Napoca, recenzii ale formaţiei şi prezenţa în topurile radio, precum şi extrase din concertul Stele şi Lumini al grupului Rodion GA, toate înregistrări radio.

La acestea se adaugă un document vizual important – pelicula digitalizată, ilustrând momente din culise ale grupului clujean, precum şi fragmente dintr-un concert al anului 1979. Pe lângă arhiva audio şi video, un loc aparte îl ocupă galeria de fotografii a compozitorului Rodion Roşca, dar şi alte documente din perioada comunistă.

Ce surprize ne rezervă pe viitor Rodion G.A. rămâne de văzut, însă e important să îi acordăm părintelului muzicii electronice românești respectul pe care îl merită.

Sper ca prezența sa în Elita României să îi determine pe mulți dintre cei care nu cunosc nimic despre el să înceapă să descopere muzica senzațională pe care acesta a compus-o.

Dan C. Mihăilescu

România îl cunoaște pe Dan C. Mihăilescu fiindcă recenza cărțile altora la ProTV, cu aceeași pasiune pe care o punea în cărțile sale. Critic si istoric literar, scriitor, eseist, gazetar, traducător, director de revistă. Un om al literelor, în adevăratul sens al cuvântului. 

 

A debutat în 1982 cu Perspective eminesciene, la doar 29 ani, când îl fascinau Bachelard, Beguin si Jean Pierre Richard.

Deși are un defect de vorbire, discursul său literar este neafectat de bâlbâială, mai degrabă înfrumusețat de aceste cuvinte puțin mai lungi decât ar trebui. Recenziile sale video au o frumusețe care parcă ar face omul să caute cartea la bibliotecă, să vadă dacă lectura va aduce aceleași concluzii.

 

Mărturii de prieten și confident

Prin ochii celui mai bun prieten al său, Christian Crăciun, Dan C. Mihăilescu este „cel mai torențial strategic riscant confesiv dintre criticii noștri literari. Nu există alt critic mai prezent cu sufletul și biografia în pagină”.

Emoția și experiențele personale pe care le toarnă în fiecare recenzie fac publicul să se apropie, să rezoneze, să audă cu adevărat mesajul lui.

O prietenie de 47 ani a început simplu, cu un „Eu sunt Dan, salut!” Foarte diferite firi, se completau perfect. Christian Crăciun: „Dan – expansiv, spumos, ahotnic (știu că-i place cuvântul!) de oameni noi, imaginativ, ludic, spontan, bon viveur (dar fără absolut nicio notă de boemă pitorească și distrugătoare), tradiționalist dar și rimbaldian, eu…dimpotrivă, arici.”

Au petrecut împreună o studenție fabuloasă, o extraordinară aventură în lumea cărților unde au fost ghidați chiar de poetul Ioan Alexandru. Acesta le deschidea atunci, în deceniul 8 al secolului al XX-lea, o perspectivă filosofică, religioasă și chiar didactică nebănuită sub obrocul care îi acoperea, al ideologiei întunericului.

După terminarea facultății, Dan C. Mihăilescu a rămas în centrul Bucureștiului. Avea o energie inepuizabilă, mereu proiecte noi, entuziasm și creativitate. Nu suporta apa stătută a banalității culturale, avea cele mai năstrușnice idei culturale, dar și o forță inegalabilă de a-i antrena pe ceilalți în visurile sale.

Dan C. Mihăilescu

Deși drumurile li s-au despărțit, unul dintre ei dispărând în provincie, se întâlneau frecvent în garsoniera lui Dan și a Taniei din București, de unde ieșea o revistă bătută la mașină. Era un generos inepuizabil.

Cei 15 ani de activitate culturală pe micul ecran ar trebui premiați, deoarece au pus în atenția analfabetului funcțional respectul pentru Carte și Scriitor cu majuscule. Deși acum 2 ani a avut un accident, Dan C. Mihăilescu și-a păstrat voința de carte precum alții dorința de putere.

A fost prezent la târgurile de carte, în ciuda marilor dificultăți de vorbire, păstrându-și același spirit penetrant și lucid. Christian Crăciun încheie:

„DCM-ul, sau DanC-ul, cum îi spun prietenii, este unul dintre personajele esențiale ale culturii românești din ultimele decenii. Prefața la recenta lui antologie de texte confesive (Plăceri vinovate și datorii împlinite) se numește Impas înainte. El este un învingător!” 

 

Cărțile care ne-au făcut oameni

Pentru fiecare cititor de cursă mai lungă sau mai scurtă, există o listă de cărți care l-au impresionat, din care a învățat ceva și pe care le recomandă. Dan C. Mihăilescu a scris o carte cu titlul de mai sus, în colaborare cu alți 18 scriitori contemporani.

Cărțile care ne-au făcut oameni este o colectie de sfaturi, recomandări de lectură de la scriitori faimoși care au ajuns cunoscuți în țara noastră, iar unii chiar au depășit granițele: Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și chiar actori premiați cum ar fi Victor Rebengiuc – reprezentarea în carne și oase a lui Ilie Moromete.

Este impresionant să vezi un om de cultură mobilizând într-un proiect colectiv oameni care nu interacționează de obicei sau care nu au mai făcut nimic împreună. De fapt, toate aceste personalități au răspuns DA provocării, deoarece autorul a contactat mult mai multe persoane mai mult decât interesante. Mulți sunt chemați, puțini aleși, vorba aceea.

Doar auzindu-l prezentând cu calm și atâta răbdare cărți de tot felul, te prinde o poftă nebună să citești. Dan C. Mihăilescu folosește cuvinte uneori de neînțeles pentru un public neavizat. Nu toți suntem critici literari, dar tocmai asta stârnește curiozitate și incită la lectură sau măcar la documentare.

 

Dan C. Mihăilescu: „Lăsați tinerii să vină la bibliotecă!”

Timp de 15 ani, Dan C. Mihăilescu a vorbit cu mult patos despre mii de cărți în emisiunea de la Pro TV. „Omul care aduce cartea” se transmitea zilnic, dar a fost în cele din urmă închisă pe motive financiare.

Deși prin emisiunea sa oferea recomandări de lectură la fiecare „întâlnire” cu publicul, întrebarea părinților, bunicilor referitor la o listă de lecturi care să facă orice adolescent/copil să iubească lectura l-a urmărit pe Dan C. Mihăilescu până a decis să adune sfaturile în cartea de mai sus.

Tot pentru a răspunde aceleiași întrebări a realizat și video-ul de mai jos. Dacă toți părinții ar viziona acest videoclip și le-ar vorbi copiilor în același fel, mai mulți cititori ar răsări peste noapte!

Lectura unor cărți mari, grele, profunde, opere de artă în adevăratul sens al cuvântului aduce cu sine o resemnare veselă la conștientizarea rolului mărunt deținut în acest univers, la scurtimea vieții care ne-a fost oferită și la semnificația sensului acesteia.

Este frumos și motivant să auzi cum un om de cultură îmbie tinerii să citească spre a face din asta o meserie, o vocație în cel mai bun caz sau un stil de viață pentru cei care au înclinatie deja.

 

Cartea de la ora 5

Cartea de la ora 5 este un proiect inițiat de Dan C. Mihăilescu la propunerea și susținerea gigantului Emag. Recenziile video îmbină cu succes recomandarea de lectură cu conținutul video atât de căutat și apreciat de internauți, mai ales de mileniali.

Traficul site-ului nostru ar fi infinit mai viu, mai palpitant, dacă eu aş interacţiona cu dumneavoastră.

După doar un an de activitate online, celebrul Dan C. Mihăilescu se retrage din acest proiect deoarece simte că nu poate oferi cititorilor si urmăritorilor atâta interacțiune cât și-ar dori.

Eu sunt un reacţionar, un arheofil, un conservator, un maniac al status quo-ului, un om care refuză cu obstinaţie să aibă pagină de Facebook. Dumneavoastră din toate semnalele pe care le-am observat aveţi nevoie să fiţi surprinşi, hărţuiţi, alintaţi, şocaţi, aveţi nevoie de un partener egal, nu suportaţi să primiţi lecţii de la catedră.

Vasta cultură, analiza lucidă și exprimarea magică fac din recenzie o trimitere voluntară la bibliotecă. Modul în care prezintă o carte este oficial, dar în același timp parcă ar avea ceva din candoarea glasului părintesc.

Cred că sunt prea bătrân pentru uriaşele dumneavoastră aşteptări.

Dan C. Mihăilescu

 

Munca în lumea cărților aduce bucurii uneori insesizabile

Dorința lui Dan C. Mihăilescu de a aduce cultura în fiecare casă este un efort uriaș de a schimba o societate ușor distorsionată. Aceeași societate care refuză de cele mai multe ori să deschidă o carte.

Deși a încheiat colaborarea cu acel site printr-un video emoționant, eforturile sale sunt continuate de alți pasionați de lectură.

Căutând mai multe informații despre acest veritabil titan al criticii literare românești, vei descoperi că deține un fin umor. Mai deține un sarcasm de aur, dar și un complex de inferioritate de care nu a scăpat niciodată.

Cert este că acest complex l-a împins să se autodepășească înainte de a-i ajunge din urmă pe ceilalți.

Documentarea permanentă, dar și „nasul” de a descoperi cărți l-au ajutat să își formeze o construcție critică solidă. De aceea a putut să facă în fiecare zi ceea ce îi place pentru a-și câștiga existența.

Personal, aș mai adăuga doar atât. Că munca sa titanică în domeniul literelor îi va aduce nemurirea. Vor rămâne în urmă măreția muncii sale și modestia cu care a făcut-o.

Mario Lup

În centrul orașului medieval, casele stau strânse una-ntr-alta, sprijinindu-se, parcă, să nu cumva să cadă. Sub vremi, sub vremuri. Ferestrele, înalte și înguste, lasă să se vadă multitudine de orhidee, aliniate cuminți în calea luminii. Orașul cu orhidee. Și cu artiști. La doi pași de cel mai mare liceu al Mediașului, Liceul ”Stephan Ludwig Roth”, un om hăruit scoate aripi, și cântec, și imateriale forme din lăuntrurile calde ale lemnului și le arată lumii, altfel decât le știm. Oamenii le privesc, le admiră, le simt povestea, fiecare în felul său. Și pleacă. Dar se întorc, iar și iar. Ca semn că nu uită nici zborul, nici poezia, nici ceea ce-i ține vii și-i adună, mereu: frumosul. Revelat dintr-o bucată de lemn de măiestria lui Mario Lup, unul dintre zecile de artiști plastici autodidacți din Mediaș.

 

Pivnița cu dălți

E mic tare atelierul amenajat de Mario în pivnița casei. Pe o masă lungă, lângă perete, stau aliniate școlărește uneltele cu ajutorul cărora lemnul e transformat în artă. Sunt zeci, de toate dimensiunile și formele.

În capăt, o menghină specială ține strâns bucata de lemn la care Mario lucrează. E greu de spus ce nume va avea forma finală, obiectul de artă ce va îmbogăți colecția personală a artistului.

Mario Lup a primit în copilărie primul set de dăltițe, chiar de la tatăl său. La un moment dat, lua meditații de la un profesor de matematică, un sas care sculpta în timp ce el rezolva probleme.

Profesorul făcea sculptură plană, pe plăci din lemn de tei, iar micul Mario trăgea cu ochiul la ce făcea. Cam prin acea perioadă, a început să își conceapă propriile modele.

Am căutat și am înnobilat rădăcinile cu forme ciudate, create de natură, care păreau că așteaptă să fie descoperite și puse în valoare. Am descoperit apoi scoarța de pin, care e foarte interesantă, are culoarea mahonului și e străbătută de niște vinișoare, e dispusă în straturi de nuanțe diferite. Am făcut tot felul de obiecte decorative, am confecționat seturi de șah, apoi mărgele din sâmburi de piersică, care erau foarte la modă într-o vreme. Mai păstrez câteva dintre lucrările de-atunci și cred că pe unele dintre ele nici acum nu le-aș putea face mai bine.

Într-adevăr, în pivnița-atelier, câteva obiecte pirogravate sunt așezate pe o etajeră, lângă bancul de lucru. Poate ca Mario să nu uite cum a început totul.

E foarte albă bucata de lemn din menghină. Mâna artistului o mângâie întâi încet, o desface din strânsură și-o învârte în lumină, căutând imperfecțiunile ce trebuie domolite cu dalta sau șmirghelul.

Pare un dans pe o muzică doar de el știută, pentru că aici, în pivnița-atelier, doar liniștea e cea căreia-i e permis să-i stea alături când lucrează. Dalta. Ciocanul, de lemn și el. Și iarăși mâna, conturând dansul adormit, neștiut, în bucata de lemn de tei. Universul întreg ascuns aici, căci pentru nimeni altcineva nu mai e loc.

 

Lucrări izvorâte din dragoste și muzică

Nu mai pun nici o întrebare. Cu toate acestea, povestea continuă. Sau sunt doar gândurile lui Mario Lup, plecate pe furiș, să nu-i tulbure liniștea.

La ceva vreme după ce am terminat facultatea, la Brașov, lucrurile mi s-au așezat cât de cât în viață și m-am reîntors la artă. Doar ca spectator, însă. Și astfel am cunoscut un sculptor, Adrian Matei, care m-a încurajat să mă apuc și eu de sculptură. Nu știu…Mă simțeam în stare, dar poate aveam nevoie de un imbold ca să mă și apuc de lucru.

”Sărutul” e prima lucrare. Desigur. Cum altfel decât cu iubirea să fi început cu toatele? Și, pentru că muzica, dansul sunt alte pasiuni declarate ale sale, multe din lucrările sale sunt din această zonă.

Orgă, cimpoi, harfă, saxofon, trompetă, ”Cartea de muzică”, până și ”Sunetul muzicii” sau ”Femeia-vioară”, cu toatele și-au găsit chip, un alt chip în imaginația artistului medieșean.

Poate cea mai expresivă dintre toate, însă, ”Lira”. Mâna stângă, între degetele căreia corzile perfect aliniate ar putea scoate, la simpla atingere, sunete tainice. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Lemnul, așezat cu grijă în cea mai realistă poziție, ca nu cumva nervurile, fibra acestuia să deseneze linii nefirești pe degetele înlemnite. Uneltele au desenat, cuminți, până și o manichiură îngrijită, așa cum se cade unui cântec ce va să se nască de câte ori privirea îi va atinge nemișcarea.

Mario Lup

Sărutul

Mario Lup

Femeia Vioară

Mario Lup

Cartea de muzică

Mario Lup

Vioara-Flacără

Mario Lup

Lira

 

Mario Lup: ”Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel!”

Continui să-l privesc cum lucrează. Și-l ascult răspunzând, calm, tuturor întrebărilor pe care i le adresasem înainte de a coborî în pivnița aceasta micuță, sală de nașteri pentru poveștile abia ghicite dinlăuntrul plin de taine al lemnului.

Îmi confirmă ce știam. Sunt foarte mulți artiști autodidacți în zonă. Înainte de 1989, erau foarte puțini, dar cei mai mulți s-au simțit mai liberi să creeze abia după Revoluție. Există ceva nativ aici, lumea e mai preocupată de frumos, de a scăpa de viața asta zbuciumată. Oamenii își caută liniștea, fiecare în felul său.

Treptat, acești artiști s-au regăsit, s-au influențat, s-au încurajat. Unii și-au cultivat talentul și pasiunea, cum e cazul regretatului Emil Mureșan, la alții au rămas latente. Pentru Mario Lup, sculptura e un mod de a trăi, de a se exprima, ceva ce simte că trebuie să facă.

„Trebuie acesta e al tău sau, cumva, exterior?”, întreb.

E al meu. Toată mișcarea artistică mă pasionează, îmi doresc să expun, să arăt și altora ce fac, îmi doresc să transmit și copiilor, generațiilor viitoare ceea ce fac, să le insuflu drag de frumos și convingerea că pasiunile nu sunt ceva inutil, ci ceva care ne definește în viață. Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel! Ar putea să pară că sunt egoist, dar nu e așa. Încerc să împărtășesc ceea ce mă bucură. Mi-ar plăcea să particip la expoziții și în afara Mediașului sau a județului Sibiu, dar e mai dificil, pentru că timpul meu liber e limitat.

 

Un inginer proiectant, sculptor în timpul liber

Mario Lup e inginer proiectant, iar asta îl ajută foarte mult în pasiunea sa. Când pregătește o lucrare nouă, își face întotdeauna schițe, cu rol orientativ.

Nu trăiește din sculptură, ba chiar spune că nu crede că, în România, la ora actuală, acest lucru ar fi posibil. Este autodidact, nu are studii de specialitate.

Este autodidact, nu are studii de specialitate. Poate că o facultate de profil l-ar fi ajutat să studieze exemple internaționale în sculptură, asta pentru că în România sunt prea puține repere. De la Brâncuși, îmi spune, foarte puțini au excelat în acest domeniu, sau cel puțin pe care să-i simtă el aproape de suflet, ca stil vorbind.

Nu îi pare însă rău, deoarece, foarte probabil, facultatea l-ar fi îngrădit într-o anumită măsură. Or Mario Lup și-a dorit tot timpul să fie cât mai original posibil. Se mai întâmplă, uneori, ca ceva din ce a mai văzut, chiar și subconștient, să ajungă și în lucrarea sa finală. Iar asta, cu siguranță nu este o copie.

Prefer forme mai înălțătoare, stilizate, dar nu neapărat foarte abstracte, indescifrabile. Las întotdeauna un anumit grad de înțelegere a ceea ce fac, pentru că imaginația fiecăruia e liberă să dea un nume și propriul înțeles fiecărei lucrări. Trebuie să venim cu idei noi, nu vreau să copiez pe nimeni, n-ar mai avea nici un sens. Cu adevărat important e ceea ce creezi tu, modul în care reușești să-ți transpui ideea într-o operă de artă care să spună și altora ceva.

Se-ntoarce iar la bucata de lemn alb la care începuse să lucreze. Îmbrățișare refuzată? Desprindere? Zbor dublu? Mă întreb ce nume îi va da când va fi gata. Unul curat și simplu, cu siguranță, lângă care să rămână loc pentru gândul fiecărui privitor.

 

Pasărea Phoenix

Toată zbaterea românilor de după Revoluția din 1989, Mario a resimțit-o ca pe o incapacitate de a-și asuma libertatea, zborul pe care ne-am câștigat dreptul de a-l încerca.

Mi s-a părut că suntem, cumva, în situația de a tot da din aripi, a încerca să zburăm, dar cineva ne toarnă constant plumb în papuci, țintuindu-ne la sol.

Așa s-a născut ”Pasărea Phoenix”, o altă lucrare interesantă, în două expresii diferite.

Prima, o combinație între lemn, piatră și metal topit. Stilizată, maiestuoasă, Pasărea Phoenix ocrotește, între aripi, oul de piatră, semnul renașterii sale, al zborului cel nou, născut din lava fierbinte ce o va fi ars cândva, deasupra căreia se ridică fără de tăgadă.

Cea de-a doua, o Pasăre Phoenix liberă, în zbor, cu aripile întinse intenționat disproporționat, acoperind victorios toată cenușa din care a renăscut. O pasăre cu trup de om, ridicându-se, alb și curat, deasupra negrelor vremelnicii. Cenușa, focul și pasărea/zbor, trei esențe diferite de lemn, ilustrând prin culoare ceea ce rămâne nespus prin formă.

Mario Lup

Pasărea Phoenix I și II

În căutarea unei lumi mai frumoase

Îmi imaginez fiecare lucrare ca pe o hologramă, tridimensională. Mă ajută foarte mult faptul că lucrez în proiectare, îmi fac întotdeauna niște schițe, dar au doar un rol orientativ. Dacă la pictură poți repara ce ai stricat tot adăugând culoare, în sculptură nu poți să revii; pentru că materialul înlăturat nu mai poate fi pus la loc. Uneori, lucrarea, chiar finalizată, pare inexpresivă. Prima care o vede e soția mea, Monica, ea e un critic pretențios, care simte exact ce am vrut să spun și-mi spune ce lipsește ca lucrarea să aibă suflet. Atunci, fac ultimele retușuri, finisând totul cu precizie, pentru a da viață lucrării.

Îl mai întreb pe Mario Lup în ce măsură lucrările sale se nasc din suferințe, din zbateri, așa cum spun, îndeobște mulți dintre artiștii lumii. Îmi împărtășește doar parțial această părere.

Momentele de creație sunt momente extreme, ori de suferință, ori de bucurie. De foarte multe ori, visez că zbor și visele acestea îmi dau o stare de grație, din care se nasc lucrările mele. E un sentiment de înălțare, vreau finețe, măiestrie, bucurie, trăiesc plăcerea de a vedea oamenii împreună, împărtășind gesturi tandre.

Se spune că lumea e rezultatul gândurilor și al dorințelor noastre. Și cred că lumea lui Mario și a medieșenilor care-l cunosc și-i admiră lucrările devine încet, încet una mai frumoasă și datorită stărilor sale inefabile, transpuse cu talent în ineditele sale sculpturi.

 

Sursa foto: Arhiva personală

Angelica Flutur

Dacă unii dintre noi folosim expresia „Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai” doar metaforic atunci când vrem să amintim despre plaiurile româneşti, pentru cei binecuvântaţi, aşa arată locul naşterii lor. Undeva, în Obcinele Bucovinei într-un minunat sat de huţuli, în Ciumârna, judeţul Suceava, nici prea demult, dar nici prea timpuriu, cam de vreo treizeci de ani aşa, avea să se nască o Cosânzeană a folclorului românesc şi anume, Angelica Flutur. Bucovina i-a fost leagăn al copilăriei, iar ea o poartă în suflet ca pe o comoară nepreţuită, dând-o mai departe cu iubire şi talent.

 

Angelica Flutur, artista care nu este ca alţii, dar nici alţii nu sunt ca ea

Când o întâlneşti pe Angelica Flutur, ai impresia clară a faptului că unii oameni se nasc cu adevărat speciali. Plină de căldură sufletească, de zâmbet, veselă şi plină de viaţă, Angelica te cucereşte de la primul salut.

Spontană, firească, Angelica Flutur este nu doar o frumuseţe deosebită, dar şi un suflet plin de gingăşie şi virtuţi autentice, pe care le-a adus cu ea din alte timpuri, din alte lumi.

Angelica, aşa cum spunea chiar ea despre sine, este un om simplu, care a primit de la ursitoare darnice la naşterea sa, un glas fără pereche.

Un glas pe care îl primesc mulţi copii, care mai târziu devin oameni mari, dar depinde de fiecare cum are grijă de darul primit, deoarece numai de noi depinde cum înmulţim această binecuvântare! Dacă nu ştim să preţuim, să dăm mai departe frumos, frumosul pe care îl primim, atunci, este trist! Şi mai depinde de părinţi, de primii Învăţători şi de cei pe care îi întâlnim în drumul nostru, în timp ce dăruim bucăţi de suflet, pe unde trecem.

Categoric însă, Angelica nici nu avea cum să fie altfel decât iubitoare de tradiţii, de folclor şi de credinţă. Născută în mijlocul unei familii de huţuli, oameni simpli, dar frumoşi şi buni ca pâinea caldă, ea a învăţat de mică să îşi respecte familia, Biserica, pe Dumnezeu şi pământurile strămoşeşti.

Oameni ai munţilor, vânători fără pereche, huţulii sunt foarte harnici, fără teamă, iubitori de veselie şi joc, care nu ştiu altă lege decât cea a lui Dumnezeu. În familia ei, amândoi părinţii iubesc şi au iubit dintotdeauna folclorul, dar tatăl său a fost mai retras când a venit vorba ca fata lui să se apuce de cântat. Ar fi vrut să aibă o meserie pe care să se poată baza şi nu ceva care lui îi părea mai degrabă „o joacă în timpul liber”.

Eu mi-am făcut oarecum debutul în şcoala primară. Acolo am cântat pentru prima dată singură, la serbarea de sfârşit de an şcolar, unde doamna Ilaria Puşcă ne punea să cântăm şi să jucăm dansuri populare. Îmi amintesc cu drag o întâmplare hazlie, când Doamna a ascultat-o cântând pe o colegă de a mea, Marieta. Deoarece ea cânta mai mieunat, după părerea mea de mică vedetă, eu am râs şi mi-am făcut cruce faţă de ceilalţi copii. Mă bucur însă că Doamna a avut înţelepicunea de a-mi scoate „vedetismele”din cap şi m-am potolit imediat.

Angelica Flutur a studiat la liceul „Vasile Cocea” din Moldoviţa după care a continuat la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, la secţia Silvicultură. Asta, probabil ca să vadă tata că are şi o meserie serioasă, nu doar una unde cântă din gură.

Însă tatăl Angelicăi este mândru de fiica sa şi bucuros că alta ca ea nu este pe lume. Şi adevărat simte dumnealui, deoarece „nici alţii nu sunt ca ea şi nici ea nu este ca alţii!”.

În timp ce unii artişti se dezic de tradiţii, Angelica Flutur este o păstrătoare autentică a lor

Cu toţii remarcăm faptul că folclorul românesc autentic suferă de boala pe care noua societate, şi nu doar românească, o acceptă tacit, dezbrăcându-se cumva de tot ce este naţional, autentic şi înrădăcinat în gena noastră de români.

Încet, încet, tradiţiile se atenuează, până la dispariţie uneori. Un neam fără tradiţii însă practic nu mai există, deoarece tradiţiile sunt celula de bază a oricărei naţiuni, cea care pune o amprentă de unicitate.

La ora actuală, datorită faptului că pe scena muzicală au apărut foarte mulţi artişti, muzica adevărată se pierde undeva între trendul actual şi cererea ascultătorilor. Nu se mai cântă muzică veche, păstrată din tată în fiu şi din mamă în fiică, dăruită de strămoşi generaţiilor actuale. Se preferă, în schimb, muzica nouă, compusă.

Angelica Flutur, deşi tristă oarecum când se aduce vorba despre acest aspect, consideră că prin tot ceea ce face şi este, îşi îndeplineşte frumos menirea de artist şi român.

Oriunde mă vor purta paşii, voi duce mai departe tradiţiile folclorului autentic, care pentru mine mereu a avut şi va avea o valoare inestimabilă, deoarece reprezintă glasul strămoşilor mei, al huţulilor şi bucovinenilor, iar pentru mine este o mare binecuvântare să îl pot face auzit peste timpuri!

Şi adevărat este că Angelica se implică, deoarece pe lângă faptul că este prezentă la toate televiziunile sau posturile radio, unde sunt prezentate emisiuni sau festivaluri folclorice, ea se implică alături de alţi câţiva artişti minunaţi în proiectul „Folclor de 10”, proiect care are ca idee, promovarea folclorului, tradiţiilor şi obiceiurilor în şcoli.

Cei care o ascultă şi îi cunosc repertoriul ştiu că Angelica vine din alte timpuri şi alte locuri. Nu doar glasul ei, dar şi puterea de interpretare, energia, sufletul, toate acestea sunt puse în faţa noastră la scenă deschisă de către minunata artistă.

Deşi a fost încă din copilărie o mare admiratoare a Sofiei Vicoveanca, Angelica a înţeles să păstreze nobleţea folclorului precum marea noastră artistă. Face asta în stilul său propriu, având drept semnătură a fiecărei interpretări emoţiile şi iubirea sa faţă de tot ce este românesc, de tradiţii, obiceiuri şi muzică populară.

Angelica Flutur

Angelica Flutur alături de Sofia Vicoveanca

Câteva premii, amintiri şi melodii, care ne povestesc despre culisele vieţii de artist

În 2019 se împlinesc 13 ani de când merg pe acest drum dăruit de Dumnezeu. În tot acest timp am învățat multe lucruri folositoare, am întâlnit oameni deosebiți de la care am învățat și învăț! Una din învățături este faptul că nimic nu se poate dobândi fără muncă, dar mai ales fără răbdare. Nimic nu ne cade din Cer, chiar dacă ne naştem cu un anume talent!

Nu ştiu alţii cum o văd şi o percep pe Angelica, dar mie îmi este nespus de dragă. Are o maturitate şi o înţelepciune aparte, prin care ai impresia că se scurge blândeţea şi frumuseţea dumnezeiască a omului simplu, om menit să ne vindece sufletele cu nobleţe şi autenticitate, cu har şi naturaleţe, cu valori certe şi perene ale spiritualităţii noastre.

Din săli sau din faţa televizoarelor, poate viaţa de artist pare una uşoară, mai ales când ea este înzestrată. Angelica ne spune că nu este deloc uşor să fii ceea ce trebuie să fii. De multe ori artiştii sunt nevoiţi să cânte în orice situaţie, chiar dacă afară este vreme toridă sau geroasă, chiar dacă sufletul le plânge sau le râde. Sunt momente în care stau ore întregi afară, aşteptându-şi rândul pentru a intra pe scenă, iar uneori termometrele arată multe grade minus.

Aşa îşi aminteşte artista noastră de un concert pe care a trebuit să îl susţină în străinătate, pentru românii care şi-au dorit să o aibă alături de ei, acolo. A stat două ore în ploaie şi frig, a început să o doară capul, apoi să aibă frisoane, să o doară gâtul, în așteptarea unui live de 40 de minute.

Angelica Flutur

Cu o cruce mare înainte de a urca pe scenă şi iubire faţă de folclor, a reuşit să ducă totul cu bine până la sfârşit. Când a coborât, avea frisoane şi mai mari, temperatură de la reflectoarele care ardeau foarte tare. Era transpirată, gata să cadă de pe picioare, dar a trebuit să se întoarcă în grabă în ţară, unde avea de susţinut un recital în aer liber, cu ocazia zilei naționale.

Am coborât de pe scenă cu mâinile degerate, cu temperatură foarte mare, iar aceste exemple sunt doar câteva din lucrurile pe care nu le poți ocoli în viaţa de artist. Nimic nu este ușor în viața asta, dar esenţa este în a depăşi totul firesc ştiind că ceea ce faci o faci cu plăcere şi dragoste faţă de arta pe care o duci mai departe!

Întrebând-o de concursuri şi festivaluri folclorice, am aflat că a dobândit premii importante, cum ar fi: premiul de popularitate Mamaia 2006 (cu cântecul care o reprezintă, „Sus pe muntele Ciumârna”), premiul II “Strugurele de Aur” Jidvei 2006, marele premiu “Moștenitorii” Suceava 2009, concurs lansat de regretata Mărioara Murărescu, unul din oamenii care i-au marcat drumul în viață. Pe doamna Marioara Murărescu, Angelica o va purta mereu în suflet deoarece a învățat-o să iubească tradițiile, costumul popular și tot ce este autentic și vechi. Să fie româncă adevărată!

Angelica Flutur are lansate trei albume de muzică populară: „Sus pe muntele Ciumârna”, „Să iubeşti o suceveancă” şi „Pe Obcini în Bucovina”, albume în care a încercat să surprindă cât mai bine şi mai frumos neamul huţulilor şi felul lor de a fi, valorificând tot ceea ce ea ştia, sau a învăţat despre ei, fiind în acelaşi timp şi una dintre ei.

Discutând cu Angelica, punându-i întrebări şi ascultând-o, nu pot să nu remarc faptul că ea poartă cu ea şi în ea, un neam de sute de ani. Îl poartă în suflet, în gesturi, în privirea pe care uneori o are departe, încercând parcă să îi adune pe toţi, acolo unde se află şi ea. Peste tot.

 

Ce pasiuni are un artist când îşi permite să facă pauză din lumina reflectoarelor

Recunosc că am fost foarte curioasă să ştiu dacă Angelica Flutur îşi permite să fie şi ea om ca noi toţi, să stea, să îşi petreacă timpul cu familia, cu părinţii, să lenevească uneori în pat privind la televizor, iar ea a râs ca un copil mic, aflând curiozitatea mea cea mai mare.

Angelica Flutur

Cartea sa preferată, pe care a citit-o cu sufletul la gură, a fost „Cămașa lui Hristos”. I-au mai plăcut, îmi spune, „Mănâncă, roagă-te, iubește” , „Baltagul”, „Ghidul Nesimțitului”, ultima citită odată, în tren, râzând în hohote tot drumul spre București.

O carte la care am plâns într-una, a fost „20 de ani în Siberia”. Aceasta a fost scrisă de o bucovineancă din Cernăuţi, pe nume Anița Nandriș Cudla, care a fost deportată în Siberia și care povestește prin ce chinuri a trecut pentru a putea supravieţui, în condiţii greu de imaginat, groaznice, la temperaturi de -40, – 50 de grade iarna! O carte pe care mulți dintre noi ar trebui să o citim pentru a învăţa să nu ne mai plângem de lucrui minore şi neimportante.

Angelica Flutur

Apoi, am aflat că îi place să meargă acasă la părinţi ori de câte ori are ocazia, să îi ajute la gospodărie şi să muncească cot la cot cu ei. Să stea pe dealuri, să se plimbe, să stea cu soţul ei, Cătălin, de care vorbeşte radiind şi zâmbind. Angelica mi-a spus ca un secret că şi-a dorit mereu să fie polițist de frontieră, dar pentru că Dumnezeu i-a dat un dar aparte, nu putea să-l lase neînmulțit! Zâmbeşte copilăreşte şi spune:

Dar tot Dumnezeu a rânduit să am parte toată viața mea de un polițist de frontieră în casă și tare îs bucuroasă că acest vis al meu a fost împlinit și el.

Şi ca şi când parcă nu ar fi fost îndeajuns să adunăm atâta frumuseţe şi perfecţiune într-un singur om, aflăm că o altă mare pasiune a ei este să colecţioneze costume populare. Şi mai aflăm că are o colecţie impresionantă de costume şi ii, unele vechi de peste 150 de ani.

 

Mesaje de suflet, din suflet pentru suflete

Dacă ar fi să transmită sau să sfătuiască oare ce ar alege să ne spună, m-am întrebat. Fireşte, răspunsul a venit aşa cum nici nu m-am aşteptat.

Nu sunt în măsură să sfătuiesc pe nimeni, deoarece fiecare suntem datori să avem propriile noastre încercări, să facem propriile alegeri, să greşim uneori, iar alteori, să ne bucurăm de succes.

Mă surprinde candoarea cu care îmi arată cât se străduiește încă să nu dea greș în hotărârile sale și se bucură că până acum nu a greșit în cele mai importante decizii. Acest lucru îl datorează părinților, cei care au învățat-o mereu să cumpănească bine lucrurile în viaţă.

Dacă totuşi aş vrea să vă spun ceva, vă voi spune din propria experiență că este foarte bine să ştim ce vrem de la viaţă, iar pentru acest lucru trebuie să te rogi lui Dumnezeu să-ți deschidă mintea și sufletul pentru ceea ce ești făcut! Fiecare dintre noi avem un dar de la Dumnezeu doar că uneori îl descoperim la timp, alteori mai târziu, iar alteori niciodată! Contează enorm să ai un bun sfătuitor lângă tine și să mergi apoi pe ceea ce simți! Este bine să faci ceea ce-ți place, să studiezi, să te informezi, să cauţi răspunsuri pentru a deveni ceea ce îți dorești, deoarece  orice problemă o treci mai ușor dacă faci ceea ce iubești!

Cuvânt de încheiere

În drumul nostru prin viaţă, ne este dat să cunoaştem, să întâlnim, să vorbim cu mulţi oameni. Unii ne ating pentru o clipă, alţii ne ajută cumva să ne regăsim, iar câţiva, ne rămân pentru totdeauna. Ei sunt oamenii care ştiu să te atingă, să trezească în noi emoţii despre care nici nu ştiam că le avem.

Pentru mine, Angelica Flutur este mai mult decât un artist complet şi remarcabil. Este un om plin de frumuseţe interioară. Curge din sufletul ei către noi, se revarsă şi nu o face pentru a ne inunda ci pentru a ne vindeca prin candoare, bunătate şi talent.

Sigur, nu m-aş despărţi de ea, nici de huţulii ei de poveste, de Bucovina noastră plină de magie şi istorie, de cafeaua îndulcită cu har. Trebuie să o iau din loc căci, aşa cum spune vorba, călătorului îi stă bine cu drumul, iar eu aş completa, celui care scrie, îi stă bine să întindă pe hârtie trăirile cât sunt încă vii şi pline de clipa ce le-a dat viaţă.

Să ne cânţi o mie de ani împărăteşti, Angelico! Să ne împarţi suflet pe pâine, tradiţii pe note muzicale şi să ne reaminteşti mereu despre rădăcinile noastre autentice şi fireşti. Fii mereu partea aceea fermecată din ADN-ul nostru de români, care să ştii să ne aduci mereu acasă, de oriunde am fi!

Cine doreşte să o asculte pe Angelica Flutur, se poate abona la canalul de youtube al acesteia. Cine simte să îi fie şi mai mult aproape, poate să se aboneze la pagina de facebook a artistei, unde veţi găsi informaţii ale activităţilor acesteia, spectacole, număr de contact pentru evenimente.

Maria Hojda

Cei mai mulți români o cunosc pe Maria Hojda datorită excelentelor sale prestații de la MegaStar și Vocea României. Însă cariera Mariei a început mult mai devreme și continuă prodigios în prezent, motiv pentru care am considerat că locul ei este în Elita României. Acum e o bună ocazie să o cunoașteți mai bine pe această tânără foarte talentată.

 

Alexandra Maria Hojda este născută în Sighetu Marmației într-o familie numeroasă și frumoasă, o familie care de-a lungul istoriei a oferit oameni de valoare care au luptat pentru adevăr și credință.

Până în clasa a opta a fost elevă a Liceului Pedagogic ”Regele Ferdinand” și a Școlii de Muzică și Arte Plastice ”George Enescu” din Sighet, unde a studiat pianul și viola. În clasa a noua s-a înscris la „Liceul de Artă” din Baia Mare, la secția canto clasic și apoi a urmat cursurile „Universității Naționale de Muzică” din București, specializarea Pedagogie Muzicală.

De câteva luni s-a mutat în Timișoara și aici începe un nou capitol din viața sa.

Maramureșul e mereu în sufletul meu și amintirile legate de acest superb loc al copilăriei mă ghidează în momentele în care simt că sunt cuprinsă de haos. La Ieud, în grădina bunicii, există un măr mare și bătrân care cunoaște multe legende și de fiecare dată când mă întorc acolo îmi răspunde la anumite întrebări. Aș putea scrie un roman despre toate experiențele trăite, însă nu am pregătirea necesară.

 

Hojda, familia muzicală

Maria provine dintr-o familie cu muzica în sânge. Tatăl ei, în vremea tinereții, studia chimie alimentară și cânta folk. A participat la câteva festivaluri, ajunsese inclusiv la cenaclul Flacăra. Compunea cântece și își învăța fetele să cânte pe voci. Maria își aduce aminte de un cântec pe care l-a compus împreună cu el și Ligia pentru ziua mamei.

Primul lor concert a fost la Sighet, când Maria avea 6 ani, Ligia 7, și erau foarte mândre că sunt pe aceeași scenă cu tatăl lor. E omul care le-a insuflat în mod direct iubirea pentru muzică.

Bunica lor de la Ieud cânta doine și cântece tradiționale, știa strigături și lua parte la evenimentele importante ale satului. La Ieud se perindau tot felul de oameni, inclusiv sociologi sau antropologi străini. Cartea „Nunta Mortului” a fost scrisă de Gail Kligman, în casa buniciilor. De fapt, toți bunicii săi se exprimau prin cânt.

Împreună cu Ligia, Flavia și Francesca, Maria a pornit pe drumul artistic. Fratele lor, Iuliu, scrie versuri, are un timbru vocal foarte fain și încearcă să le prindă din urmă. A studiat Relații Economice Internaționale, Comerț Exterior și este pasionat de fotografie.

Ligia are proiectul ei, a lansat un videoclip și câteva piese. Flavia a absolvit cursurile de actorie ale Universității de Artă Teatrală și Cinematografică ”Ion Luca Caragiale” din București, a jucat în câteva filme, cele mai cunoscut fiind ”Selfie”, și în prezent joacă în câteva spectacole de teatru. Nu a putut să renunțe la muzică și cântă împreună cu Pavel Ulici într-un proiect muzical.

Francesca este un dar pe care l-au primit toți cei din familie. E un copil extrem de creativ, sensibil, intuitiv, autodidact care cântă din tot sufletul, reușind să se traspună în orice melodie. Are compoziții proprii, are un simț al umorului foarte dezvoltat și o puteți urmări pe canalul ei de Youtube.

Numeroasa și talentata familie Hojda se gândește la un proiect care să îi includă pe toți, ei sperând să îl lanseze anul acesta. E o energie care îi unește și îi face să fie mai puternici.

Maria Hojda

Familia Hojda

 

Influențele artistice din viața Mariei Hojda

Pe parcursul anilor, Maria a descoperit numeroase cărți, filme sau artiști. A trăit diferite experiențe și a întâlnit oameni noi care au ajutat-o să își consolidez principiile.

Prima carte care a ajutat-o să crească a fost „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupery. Lista a început să crească, de la Hesse, Dostoievsky, Camus, Eliade, Gogol la Kahlil Gibran si alții.

Muzical vorbind, a crescut cu folk, punk, rock, hip hop, muzică clasică și folclor autentic, apoi a început să descopere și alte zone mai abstracte – world music, progressiv, jazz, etc. În liceu era înnebunită după Janis Joplin, The Doors și alții, iar acum se regăsește foarte mult în Bjork și Lisa Gerard.

O altă cântăreață care a influențat-o și a făcut-o să își dorească să exploreze și mai mult posibilitățile vocale, este Yma Sumac.

Mi-a fost mai greu să mă adaptez în această lume nebună și agitată, departe de natură. Ajunsesem să îmi pierd încrederea în oameni și în mine pentru că vedeam că visurile mele nu coincid cu realitatea.  Întotdeauna am crezut în bunătate și mi-am dorit să găsesc frumusețe și puritate, dincolo de urât, dar uneori simțeam că nu mai pot. Prea mult bun simț poate fi dăunător. Prin muncă, perseverență, încredere, curaj și puțin noroc poți să atingi multe obiective. Mi se pare că verbul ”a reuși” are mai multe înțelesuri și depinde de percepția fiecărui om în parte.

 

Experimente muzicale spre descoperirea propriilor limite

Acum șase ani, Maria Hojda a început să colaboreze cu Loredana, pe care a descoperit-o ca fiind un artist și un om foarte puternic. O femeie care iubește scena și oamenii pentru care cântă și se dedică complet actului artistic. Loredana a provocat-o, intenționat sau nu, să iasă din zona de confort.

A mai cântat cu Zdob și Zdub la Arenele Romane, cu ocazia aniversării de 20 de ani de activitate. Cornel Ilie a invitat-o să cânte în cadrul concertului acustic Vunk – Autoportrete.

Istvan Sky a ajutat-o să redescopere bucuria lucrurilor simple prin muzica de meditație și mantre. Cântă împreună cu el aproape de fiecare dată când vine în România.

Cu Allard Van Hoorne a colaborat pentru Bienala de Artă Contemporană din București 2016 și a avut sarcina de a cânta codurile unor pixeli de pe un panou stradal conceput de el. Știa că muzica are multe laturi neexploatate și cu această ocazie a experimentat și și-a lărgit orizontul. Mozart Rocks a fost un proiect care i-a atras atenția de la început, și a avut prilejul de a face parte din două concerte.

Maria Hojda

Maria Hojda @ Souptrip

Maria Hojda a cântat prima oară cu Souptrip la ”Waha Festival” 2017. Băieții aveau nevoie de o voce feminină care să întregească conceptul muzical, iar Adrian Tăbăcaru a propus-o pe ea. Apoi au susținut câteva concerte, au lansat un videoclip pentru piesa Neuro, dar nu au apucat să îl promoveze. Sunt lucruri frumoase care se termină, dar care îti rămân în suflet și te transformă.

Întâlnirea cu Adi Tăbăcaru a fost o mare bucurie pentru Maria, și îi mulțumește lui Ceva (Andrei Popa) pentru această legătură. Adi a compus opera rock ”Lucifer” bazată pe versurile poemului ”Luceafărul” de Mihai Eminescu, iar avanpremiera a avut loc la clubul Control din București, în data de 15 ianuarie 2019.

Acum trei ani, Maria Hojda a înregistrat partitura Cătălinei și a fost fascinată de nebunia pe care a reușit Adi să o creeze. E un proiect amplu, curajos, pentru Maria fiind o mare bucurie că face parte din el.

Am văzut câtă logistică e în spatele unui act artistic, am înțeles importanța muncii individuale, dar și a muncii în echipă. Am înțeles că muncind transpui în faptă o părticică din tine.

 

Noi valențe muzicale alături de TM Groove

În ianuarie 2017, Maria Hojda s-a alăturat proiectului TM Groove al celebrului chitarist Horea Crișovan și al toboșarului Florin Cvasa. Încă de la prima repetiție, Maria s-a simțit în largul ei acolo, ca și cum i-ar fi știut de o viață.

Se simte foarte norocoasă că e înconjurată de muzicieni excepționali și oameni de la care are ce să învețe, care o  încurajează, o susțin și o respectă. Numele lor – Florin Cvașa, Mircea Ardeleanu Jr., Marcelle Poaty-Souami și Horea Crișovan. Fiecare are personalitatea lui și e frumos să vezi atâta diversitate în unitate. Asta se reflectă și în repertoriul pe care au ales să îl cânte.

Una dintre întâmplările memorabile cu Horea Crișovan a avut loc la Gărâna Jazz Festival 2018. A fost invitat să cânte, iar Maria și-a dorit să fie unul din spectatori. Pe la mijlocul concertului, Horea a invitat-o pe scenă. Maria Hojda nu știa ce urma să cânte și nu avea cum să refuze. Provocarea fusese lansată, iar ea urma să își depășească un prag mental. Au început să improvizeze și au adăugat în cutiuța cu amintiri un moment sublim.

Maria Hojda

 

Maria Hojda și primul videoclip

În noiembrie 2017, Maria Hojda a lansat primul videoclip al carierei, în colaborare cu Ceva. Nu și-au creat așteptări, au vrut doar să lanseze o piesă la care au muncit cu drag.

La filmarea videoclipului au lucrat cu Francesca Leonte si Mircea Ibadof de la ”Akasha film”, niște oameni faini care le-au creat un spațiu confortabil și intim. Aflată la prima experiență de acest gen, Maria nu prea știa ce are de făcut, fiindu-i destul de greu să se detașeze. Le este însă tuturor recunoscătoare, deoarece fără ghidajul lor nu ar fi reușit să își focalizeze energia și să exprime mesajul piesei.

Este evident că pe Maria Hojda o atrag proiectele experimentale și a avut câteva colaborări în direcția asta. Există oameni care gustă genul ăsta de artă, dar sunt cam puțini. Lipsa educației se oglindește în toată societatea actuală, menționează artista cu părere de rău.

 

Lecții pentru un visător la carieră muzicală

Cel mai greu obstacol din cariera Mariei a fost atunci când a rămas fără voce și aproximativ doi ani de zile nu a avut voie să cânte. Și-a revenit pe parcurs, dar a trebuit să o ia de la capăt cu multă răbdare și consecvență. Familia și prietenii au fost cei care au ajutat-o să continue. Tot în perioada aceea, din nevoia de a se exprima artistic, și-a direcționat atenția către teatru.

Fiecare își învață lecțiile. E un drum anevoios, chiar dacă pare simplu. Îți trebuie multă tărie de caracter, curaj, încredere și credință. Bineînțeles că trebuie să muncești mult, să renunți la un anumit tip de confort și să te dedici. Depinde pe ce cale ești dispus să mergi. Din păcate, onestitatea, bunul gust, bunul simț și rafinamentul nu prea își găsesc locul în industria muzicală actuală care promovează o muzică facilă, fără mesaj și substanță.

Cât privește condițiile pentru a reuși ce îți propui, Maria Hojda consideră că e foarte important să afli ce vrei, să îți focalizezi energia către lucrurile care contează și să nu te lași înveșmântat în iluzii și faimă.

Maria Hojda

 

Timișoara versus București în muzică

Chiar dacă Bucureștiul poate oferi mai multe oportunități, nu oferă liniște și echilibru. Asta este percepția Mariei după zece ani petrecuți acolo. A simțit că e momentul pentru o schimbare, și așa a ajuns în Timișoara, un oraș bogat și viu din punct de vedere artistic.

S-a convins de beneficiile mutării în Timișoara, deoarece colegii ei de trupă locuiesc aici. Bucureștiul nu îi mai pria, și e interesant că nu e singura artistă care fuge de marile orașe. Maria îmi spune că, pentru ea, agitația de acolo e ca o tornadă care te ia pe sus, te aruncă în neant și alergi fără să mai înțelegi sensul.

În Timișoara are timp să picteze, să cioplească, să se plimbe cu bicicleta, să citească. Orașul acesta o inspiră, iar ea avea nevoie de asta pentru a putea lucra mai departe și la proiectul ei, care aștepta de ceva vreme să fie băgat în seamă.

Descoperind-o pe Maria Hojda, o voce și un nume despre care vom auzi vorbindu-se mai mult de acum înainte, am aflat că omul nu are nevoie de multe lucruri pentru a fi fericit. Un artist, cu atât mai puțin.

Deloc întâmplător, în finalul articolului, Maria Hojda ne-a lăsat o poezie de Benone Burtescu.

 

Dacă vrei să fii rege

Ca să fii rege peste animale, nu-i cine știe cât.
Trebuie doar să fii mai puternic decât ele. Și-atât.

Ca să fii rege peste păsări este puțin mai greu. Dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decât ele și niciodată mai jos.

Ca să fii rege peste flori trebuie să suporți la hotare mărăcinii și spinii
și mai ales, trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decât crinii.

Ca să fii rege peste înstelare trebuie să te așezi printre luceferi – călător spre Orion și, reprivindu-te de jos, să fii mai luminos decât oricare. Și fără trudă.

Ca să fii rege peste ape și vânt trebuie să înveți osanale ca îngerii și
să le aduci pe pământ alinare pentru lacrima corbilor din Valea Plângerii.

Ca să fii rege peste oameni este mai greu decât toate

altceva.
Trebuie să trăiești și să mori pentru ei, învățându-i ce înseamnă a iubi,
a ierta…

Dar, cel mai minunat, este să poți fi rege peste tine însuți,
atunci când alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsul tău.

Și sa încheiem înțelept și frumos. Și, mai ales, cum se cuvine.
Încoronarea ta o face Hristos când mergi pe drumul dinspre rău spre bine.
În clipa aceea, Veșnicia te cumpănește.

Dacă vrei să fii rege, alege binele!
Hei! Grăbește-te!

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Natașa Alina Culea frapează prin realism și veridicitate. Uimește prin frumusețe, eleganță și simplitate. Scriitoarea născută în Tulcea își pune bucăți din suflet în fiecare carte, se reinventează în și prin fiecare poveste, dar mai ales oferă experiențe de lectură inedite, aproape reale.

 

Fiecare scriere a ei se desfășoară în fața ochilor ca o poveste de viață contemporană. Fiecare lectură este complet diferită de cea anterioară, prin stilul și lecția de viață oferită. Mai interesant este faptul că nu scrie o carte în ani lungi, ci scrie mai mult de una pe an. 

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Scrisul uneori se observă din școală

Începuturile nu dezvăluiau neapărat o carieră în lumea literelor, dar timpul a adus-o pe această cale fără să îi dea explicații. Fire creativă, își schimba preferințele pe zi ce trecea: și-a dorit să fie acriță, medic veterinar, balerină, muziciană… Chiar a avut o perioadă în care voia să boxeze…

Se pare că scrisul nu vine natural doar oamenilor care au știut de la început ce își doresc. Scrisul apare și la cei care și-au petrecut jumătate din viață în lumea cifrelor, până au simțit o chemare în cealaltă lume, a literelor. Natașa are studii superioare în Management.

Poate că este singurul meu regret, căci în loc să-mi urmez pasiunea de la vremea facultății, respectiv literatura și limbile străine, m-am pomenit în matrici și logaritmi.

De fapt, Natașa scria poezii când era la școală, dar firea rebelă nu a ajutat-o când venea vorba de obediența față de reguli și structură rigidă. Gramatica, de exemplu, îi dădea bătăi de cap pentru că avea reguli, în timp ce literatura era libertatea de expresie pe care o căuta intens. În lumea cărților, fiecare poate inventa și fi oricine își dorește să fie.

Natașa a plecat de la 14 ani de acasă. A trecut prin experiențe care au călit-o si au ajutat-o să devină persoana de astăzi – puternică, independentă, cultivată și cu coloană verticală. Timp de 15 ani a locuit la București.

Într-adevăr, a avut un impact semnificativ pentru că am învățat repede să mă descurc singură și să contez doar pe mine. Înțeleg efemeritatea lucrurilor și îmi cultiv spiritul observației în arta dezancorării. Sunt pregătită să vin, dar și să plec.

Deși se păstrează departe de lumina reflectoarelor, Natașa Alina Culea reușește să ajungă în acestea tocmai prin ceea ce scrie.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Viața ca o carte deschisă

Viața mea seamănă cu un montagne russe și tot ce știu este că mai urmează o curbă strânsă. Când alegi să explorezi zone mai puțin confortabile ale vieții, nu poți să te aștepți la liniște și statornicie.

Orice autor se folosește de viața sa, amintiri, experiențe sau chiar întâmplări auzite la alții, iar Natașa are experiențe și trăiri personale pe care le pune în cărțile sale. Procesul însă este atât de criptic și complex încât nu știi care parte a personalității personajelor este o bucată de sine.

Cred că nici nu aș vedea un scriitor altfel decât ca pe un explorator de emoții și profunzimi. Nu am nimic împotriva scriitorilor care scriu cărți „de relaxare”, dar nu mă reprezintă nici din postura de autoare, nici din cea de cititoare.

Cărțile Natașei se disting datorită senzației de veridic pe care o creează. Ai impresia că te plimbi pe străzile Bucureștiului și trăiești povestea fără să știi finalul. Este incredibil cum poate crea iluzia unui oraș când trăiește în altă țară, cum poate scrie în moduri diferite fără a epuiza resursele interioare…

Știți genul acela de scriitori care par a scrie la nesfârșit aceeași carte? Este exact ceea ce nu își dorește Natașa. Probabil că versatilitatea fondului emoțional feminin o ajută să tot schimbe tonalitatea poveștilor.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Stilul Natașa Culea

Cărțile sale au evoluat ca stil de la primul volum – Natașa, bărbații și psihanalistul. Au devenit tot mai complexe, iar personajele ating stadiul de memorabilitate. Este interesant de analizat modul în care Natașa creionează un personaj, deoarece cu fiecare carte personajele evoluează, devenind pe cât de mistice pe atât de reale.

În primele două cărți și-a folosit drept nume al personajului principal propriile prenume: Natașa și Alina. În a treia, a folosit numele orașului de reședință: Sofia. Este mai mult decât surprinzător când un cititor găsește urme de real în scrierile sale atât de misterioase ca inspirație.

În cărțile sale, Natașa nu se teme să abordeze teme oarecum tabu ale societății contemporane, cum ar fi drumul unei femei de la sărăcie extremă la exuberanța vieții unei prostituate de lux. Ultima sa carte prezintă povestea tristă de viață a unui tânăr orfan.

Poveștile de iubire creionate de ea nu au nimic fals sau prea siropos. Măsura este o caracteristică a scriiturii sale, una care îi conferă eleganță și verticalitate.

Doza de introspecție și de îmbiere la meditație este un alt punct forte. Cu fiecare lectură te maturizezi și înțelegi viața mai bine, și totuși nu ajunge să creeze lecturi greoaie specifice literaturii ruse. Se diferențiază de literatura contemporană română prin substrat, concret și o doză de educare a cititorului.

Cea mai recentă carte a sa, Arlechinul, este cea mai complexă realizare deoarece are un substrat fin psihologic, filosofic chiar pe lângă un joc de cronotop între realitatea contemporană și culoarea epocii secolului al XIX-lea. Aici se aseamănă puțin cu scriitorul francez Guillaume Musso care a folosit o tehnică similară în cartea Vei fi acolo?

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Creațiile Natașei Culea nu sunt lecturi de relaxare, dar nici cărți polițiste. Faptul că nu premeditează un amalgam de stiluri este dovada concretă a scânteii creativității și implicit a geniului înnăscut.

 

Un scriitor atipic sau artă pentru artă

Personajele feminine pe care le creează au o rezonanță cu interiorul său.  Sunt exemple de putere, stabilitate emoțională, verticalitate, onestitate și moralitate, cu care femeile și fetele pot simpatiza. Ar putea părea ușor de înțeles și categorisit, dar de fapt niciun personaj nu este astfel.

Natașa Alina Culea te face să plângi alături de femeia îndurerată, să te îndrăgostești de acel bărbat fatal și interzis. Uneori cauți sensul vieții alături de bărbați care nici nu știu ce înseamnă această sintagmă. Toate emoțiile se transmit și fiecare cititor se va transpune în povestea de iubire sau de viață atent creionată.

Timidă? Deloc. Introvertită? În niciun caz. Doar că Natașei nu îi face plăcere să iasă în public, să meargă la evenimente sau lansări, să socializeze cu cei din breaslă. Singurele momente în care apare la o emisiune sau la o lansare de carte sunt atunci când primește invitații de la oameni pe care îi apreciază și nu îi poate refuza.

Natașa nu caută deloc faimă sau admirație, ci mai repede vrea liniște pentru a crea în continuare. Preferă să vorbească prin intermediul cărților și prea puțin altfel. Excepția? Iubește mesajele pe care le primește de la cititori și dialoghează cu mare bucurie cu fiecare dintre aceștia.

Mesajele cititorilor reprezintă adevărata mea satisfacție. În special, cele scrise pe la trei dimineața, când au stat noaptea să termine cartea. Apoi au dorit să împărtășească cu mine impactul celor citite. Primesc mesaje înlăcrimate, mesajele însuflețite, mesaje în plină revelație, mesaje… Le iubesc pe toate și iubesc nerăbdarea cu care mi se scrie.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

 

De ce să ne aplecăm spre literatura slavă

I-am cerut Natașei o listă de lectură OBLIGATORIE. A fost destul de amabilă încât să o scrie explicând și de ce ar trebui acea carte citită.

  • Enigma Otiliei – George Călinescu – dacă vrea să învețe estetica, migala scrisului și construcția personajelor;
  • Fum – Ivan S. Turgheniev – dacă vrea să învețe pătrundere și detașare, în același timp, atributele esențiale ale unui adevărat scriitor. Pătrunzi în sufletul oamenilor pentru a le reda esența afectivă. Te detașezi de ei pentru a le observa întrepătrunderile și impactul generat;
  • Marile speranțe – Charles Dickens – dacă vrea să studieze elementele unei povești memorabile, scrisă structurat.

Ne mai recomandă povestirile lui Cehov, Gogol, toate romanele lui Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Nabokov, poeziile lui Esenin, Pușkin… Lecturi complexe, criptice, profunde, dar nu imposibil de înțeles și disecat.

Literatura rusă este văzută drept dificil de înțeles sau parcurs de către persoanele care nu au răbdare cu descrierile. În preferințele sale pentru literatura slavă, se văd originile Natașei – poloneze și ucrainene.

Aplatizarea emoțională devine obositoare în literatură, iar literatura clasică a Rusiei nu are decât trăire. Nu cade în nevroza literaturii nipone, nici în cerebralitatea elegantă lăsată în urmă de scriitorii englezi. Nu cade nici în excesul sentimental al celei franceze, nici în gălăgia dezorientată a literaturii balcanice.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Natașa Alina Culea: Omnia mea mecum porto

Părerea sa despre literatura română contemporană este una clară și incisivă.

Avem, în schimb, destul de multă maculatură intens promovată și ceva literatură de snobism. Nici nu mă miră dezinteresul românilor pentru literatură contemporană pornind de la această premisă. Mai ales atunci când literatura noastră este știrbă în partea din față.

Filosofia de viață a Natașei Alina Culea este una pe cât de simplă, pe atât de dificil de urmat.

Omnia mea mecum porto și Et si omnes, sed non ego. Altfel, respect oamenii și alegerile lor.  Respect natura, dreptul la viață și la libertate al animalelor și mă respect pe mine însămi.

Natașa Alina Culea – o scriitoare care îți lasă în minte amintirea unei lecturi dulci-amărui care nu te va părăsi niciodată. Lectură pe care ai vrea să o reiei doar pentru a retrăi acele emoții puternice.

La cât mai multe cărți de substanță!