Cosmin Covei e cunoscut ca fiind una dintre cele două jumătăți complementare ale trupei Țapinarii. Băiat rău, dar cu intenții bune, a acceptat provocarea de a realiza un articol din care intelectualii care știu să asculte piesele pline de subtilități ironice, să-l cunoască mai bine. Nu lipsesc nici detaliile despre „Săgeata spre cer”, al zecelea album al trupei cu o carieră de 18 ani pe scena muzicală românească.

 

Cosmin Covei, folkistul cu umor intelectual

Întâi de toate, e bine să se știe că acest băiat rebel are 40 de ani, e absolvent al Facultății de Arte – Regie Film și Tv. A lucrat ca producător de publicitate, producător TV, music manager și folkstar în formația Țapinarii, cu care a sărbătorit de curând 18 ani.

La vârsta de 18 ani, Cosmin Covei a plecat la studii în Italia. Ar fi putut să rămână acolo. Ajunsese să gândească în italiană, așa că îi venea ușor să compună în această limbă. Dar a considerat că poate aplica acasă lucrurile învățate acolo. El știe că poate călători oriunde în lume, dar apoi vrea din nou acasă, în București, lângă parc.

Văzându-l mereu cu tricouri ce transmit mesaje prin care își arată devotamentul față de țara lui, mă așteptam la o poziție mai radicală față de cei care părăsesc România. Însă celor care doresc să plece definitiv, Cosmin nu le poate transmite nimic. Fiecare știe cel mai bine ce e mai bine pentru el. Important pentru noi e că el a ales să rămână și să ne ofere o muzică plină de subtilități create cu inteligență.

 

Cosmin Covei Țapinarii

Cosmin Covei: „Versurile mele mă definesc întru totul, așa că e simplu. Oamenii știu că sunt același om și pe scenă și în viața reală.”

 

Pasiunea pentru artă și cultură, fundația pentru creativitate

Cum nimeni nu se dezvoltă fără munca înaintașilor, nici Cosmin Covei nu a putut altfel. Mentorii săi sunt italienii Vasco Rossi și Luciano Ligabue. Din România ascultă cu drag Vița de Vie, Timpuri Noi, Fără Zahar, Ada Milea.

Pasiunea sa pentru cultură și artă se întinde pe multe teritorii. De la teatrul lui Pirandello la filmele lui Tornatore. De la Roberto Benigni la Woody Allen. De la Leonard Cohen la Fabrizio de Andre. Cosmin simte că se regăsește în fiecare și că învață de la cei mai buni.

 

Țapinarii, poveste de debut cu cântec pe 16 mm

În 2001, în primul an de facultate, un filmuleț realizat de către Cosmin Covei în peliculă de 16 mm, alb negru, despre un pitic care făcea striptease, avea nevoie de muzică. Așa că a scris versurile „Sunt Fericit„. L-a sunat pe fix pe Adrian Tănase, cu care se împrietenise cu puțin timp înainte, au găsit o linie melodică și așa s-a născut formația Țapinarii.

Cosmin Covei Țapinarii

Țapinarii (Adrian Tănase și Cosmin Covei)

Cei doi cântă folk alternativ, un amestec de muzică, teatru, stand up. Atitudinea este mai mult spre rock.

Numele formației l-au preluat de la profesorul Ioan Cărmăzan, care a realizat acel film pentru Sunt Fericit. Le-a plăcut foarte mult acest nume pentru că are forță și personalitate. Cea mai bună descriere a muzicii pe care trupa Țapinarii o cântă ne-o dă chiar Cosmin Covei:

Jocul cu Țapinarii este un joc al senzațiilor în care se parcurg toate etapele de la adolescenți rebeli la părinți responsabili. Versuri sincere despre căsătorie, amante, copilărie, parenting, divorț, criza de 40, pitzipoance, libertate, fericire.

 

Proiectul cultural pentru intelectuali cu simțul umorului

De la început, planul cu Țapinarii a fost creat pe termen lung. Și-au dorit să fie originali și să cânte în cluburi și festivaluri potrivite cu stilul lor. Asta presupunea festivaluri de muzică, film, carte, teatru. Și asta au făcut. Începând cu cluburile bucureștene legendare – Green Hours, Club A, Lăptăria lui Enache, pâna la Stufstock, Bestfest, Peninsula, Festivalul de Teatru de la Sibiu, Festivalul Anonimul, Tiff, Awake. Nu au lipsit nici de la festivalurile folk și festivalurile moto unde au fost invitați.

Cu Țapinarii a cântat în multe locuri inedite. A concertat la festivalul „Om bolnav” al lui Ion Barbu – la gura Peșterii Bolii de lângă Petroșani, pe plaja Acolo din Vama Veche, la Winterfest în stațiunea Parâng. De ceva timp, Țapinarii cântă o dată pe an în cârciuma La Partid din Lehliu Gară și este senzațional, spune Cosmin Covei. El își dorește să ajungă să cânte pe Arena Națională și pe Casa Poporului, dar și pe o scenă în aer liber din New York pentru românii de acolo.

Cred că am găsit o cheie care ne ajută să comunicăm cu absolut toți oamenii. Nu suntem elitiști în exprimare. Mesajul nostru ajunge la toată lumea, doar că cei care știu că Pirandello nu e fotbalist poate citi și printre rândurile cântecelor noastre.

 

Țapinarii, o poveste de 18 ani și 10 albume

În 18 ani de carieră muzicală au scos 10 albume și au colaborat pe discuri cu Florin Piersic Jr, cu Ada Milea, Alina Manole, Florin Chilian, Fără Zahăr, Mihnea Blidariu – Luna Amară, Daniel Iancu. Au avut și vor mai avea concerte alături de Fără Zahăr. De curând au început o serie de concerte numite Acu2tic împreună cu Adrian Despot și Cezar Popescu. Cei doi țapinari agrează mult și această colaborare.

Din planurile sale de viitor, crearea constantă de piese noi e deja ceva firesc. Așa că cei care urmăresc cu regularitate canalul de youtube al trupei Țapinarii au periodic surprize plăcute. Astfel a fost posibil ca anul acesta să apară al zecelea album, după ce discul precedent a apărut în 2013 cu Academia Cațavencu.

De atunci, formația vocal instrumentală cu două voci și o chitară nu s-a oprit și a compus în continuare. A făcut pe de o parte clipuri pentru youtube, iar alte piese au fost cântate în concerte. Așa că, la aniversarea lor de 18 ani ca trupă, au selectat 11 piese și au scos în format cd discul „Săgeata spre cer”.

Ne place ideea de a scoate albume fizice. Suntem din școala veche. Vrem ca publicul nostru să poată atinge coperta, să scoată discul ca pe vremuri și să-l asculte în mașină sau acasă.

Folk-ul între trecut și prezent

Am vrut să aflu de la Cosmin în ce măsură poate schimba muzica unui popor percepția pe care cineva și-o face în legătură cu imaginea țării respective. Răspunsul său a fost unul cât se poate de edificator, dacă e citit printre rânduri, asemenea pieselor trupei Țapinarii: cât timp cei mai mari artiști ai noștri sunt Elvis Presley, Frank Sinatra și Madonna, la ce să ne așteptăm?!

Folk-ul în anul 2019 nu prea s-a schimbat de cel din 1980, iar asta a făcut să-și piardă mult din popularitate. Dacă dorim ca lumea să-și îndrepte din nou atenția spre folk, e imperios necesar ca temele abordate să aibă legătură cu realitatea zilelor noastre, e de părere Cosmin Covei.

Ca să faci performanță în folk, trebuie să creezi atât de multe piese proprii încât să-ți fie greu să alegi un playlist de 75 de minute pe care sa-l cânți dintr-o suflare. Avantajul acum e că poți deveni cunoscut indiferent de locul unde te afli și poți arăta lumii prin internet creația ta. Dacă actul tău este bun, el nu are cum să nu fie distribuit. Așa că, cei care doresc să facă performanță trebuie doar să se înarmeze cu perseverență, răbdare și încredere.

Cea mai mare provocare pentru un artist care trăiește în România este să reușească să nu devieze de la traseul gândit inițial. Să nu cadă în capcane de genul: ”hai să aplicăm rețeta x că sigur funcționează. Oamenii caută originalitatea la un artist. Dacă nu ai nimic de spus, mai așteaptă până ai”, atrage atenția folkistul nonconformist.

 

Cosmin Covei: „Până acum am parcurs etapele de la adolescenți rebeli la tătici responsabili”

Eram curios să aflu de la un intelectual sarcastic precum Cosmin Covei cum vede el elitele și modele acestui popor. Răspunsul lui ar trebui să ne pună mai mult pe gânduri.

Of, totul s-a schimbat când Nicoleta Luciu a început să joace în filme cu Gheorghe Dinică. Când Dan Diaconescu era cel mai urmărit realizator tv. Nu s-a mai înțeles nimic. Acum mi se pare că odată cu explozia internetului, e mult mai bine. Pentru că fiecare utilizator poate deveni creator pe propria pagina de facebook sau canal de youtube. Ai de unde să alegi.

Cele mai importante modele nu sunt universal valabile. Ele se schimbă odată cu vârsta. Dacă un puști acum se uită la youtuberi de vârsta lui care fac „prostioare pe net”, mai târziu va descoperi alți creatori cu care va rezona. Este cumva aiurea să-ti placă la 40 de ani ce îti plăcea la 15 ani, ne amintește folkistul.

Nu știm cum vor suna pe viitor cântecele șugubețe ale Țapinarilor, dar avem certitudinea că vor fi în ton cu vremurile. Așa au fost întotdeauna piesele celor doi și publicul nu a rămas indiferent. I-a urmat peste tot deoarece a rezonat cu mesajele pe care trupa le transmite cu ajutorul muzicii.

Până acum am parcurs etapele de la adolescenți rebeli la tătici responsabili. Am împlinit amândoi 40 de ani și vorbim în noul cântec despre criza de 40. Eu am doi baieți, Tănase are o fată. Vom fi aici să vă povestim și celelate etape. Sperăm, până vom fi bunici…

La doar 20 ani, Claudiu Dumitrache este un artist complet care a impresionat critici literari, muzicali, dar și oameni simpli. Printr-o voce suavă și o sensibilitate aparte, îți atinge sufletul și te lasă visând…

 

Claudiu Dumitrache este nici mai mult, nici mai puțin decât „un bântuitor al spațiului și timpului, ce vrea să împărtășească și să ofere propriile simțiri profunde întregii lumi”.

Frumusețea pe care el o vede în lucrurile simple, efemerul și eternul, sacrul și profanul, perenul și melodia din viața însăși, pe toate își dorește să le împărtășească lumii. O lume care poate îl va înțelege, poate nu. Poate îl va îmbrățișa, poate îl va discrimina, poate îl va adora, poate îl va urî. Viața de artist în sine este un joc de noroc.

Nu înseamnă altceva decât expunerea sensibilității unui suflet pe masa unor degustători. După ce fiecare ia bucățica lui, pot să îl ridice în slăvi sau să îl arunce la gunoi.

De ceea ce nu sunt foarte sigur, sunt aceste tărâmuri, care nu știu dacă sunt guvernate de mine, create de mine, dacă doar eu am acces la ele sau sunt ale tuturor.

Muzica și poezia s-au unit în sufletul acestui om care, la doar 20 ani, are realizări la care alții doar ar visa. Oamenii din muzică și nu numai îl apreciază pentru profunzime și simțul estetic pe care îl promovează.

 

Cine este Claudiu Dumitrache?

Vorbim despre unul dintre cei mai apreciați și talentați tineri din România. A început cariera de muzician la vârsta de 12 ani și a câștigat peste zece premii de excelență, dar și aprecierea unora dintre cele mai mari nume muzicale.

Claudiu Dumitrache este certificat în jurnalism, muzică și dezvoltare personală, iar anul trecut a lansat primul volum de versuri. „Boemia unui mort” a fost apreciat de mai mulți antropologi, scriitori, critici și literați români.

Ștefan Lucian Mureșanu, decanul Universității Hyperion, antropolog și doctor în filologie, a recenzat volumul sub forma unui „Tratat în absolutul de sine”. Cuvintele sale de laudă atârnă greu în favoarea lui Claudiu. În tratat se vorbește despre opera lui, ca fiind o artă ce articulează simțirile profunde ale cititorilor, autorul având acces la „lumea lumilor”.

Prof. Mureșanu mai explică faptul că în stilul poetului se regăsește „o cromatică menită să producă un maxim de extaz și să masivizeze cele mai mărunte sentimente, până la apocaliptic”.

De asemenea, prof. scriitor Valentina Vasile, în lucrarea „Claudiu Dumitrache este o alternativă a timpului prezent” este de părere că tânărul poet este un „neosimbolist al timpului actual”. Ajunge să îl identifice cu mari poeți precum Bacovia, Macedonski sau chiar Eminescu.

O parte din poeziile ce alcătuiesc „Boemia unui Mort” sunt de fapt melodii ale căror inspirații sunt notate în finalul fiecăreia.

Muzica din viața sa

Una dintre poeziile puse pe muzică este „Semnele au venit demult”. Claudiu a fost inspirat de piesa Sign of the Times compusă și interpretată de britanicul Harry Styles, pentru care Claudiu a simțit să facă o adaptare în limba română.

Cariera sa muzicală l-a purtat în mai multe festivaluri și spectacole, ajungând ca în anul 2017 să cânte alături de Alphaville, Faydee, Luminița Anghel, Delia, Ștefan Bănică Jr sau Irina Rimes.

A fost apreciat public de către Cheryl Schuman, Michael Airington, Jakob Petren, Mirabela Dauer, Rona Hartner, Daniela Ameruoso sau Ileana Sipoteanu.

Primul single al lui Claudiu este „Lumea mea”, lansat în anul 2016, fiind compoziție proprie pe versurile mamei sale. Al doilea single este în colaborare cu pianistul Jurrivh:

Claudiu Dumitrache a fost membru în Trupa Artistică „Anton Pann” din București a maestrului Ioan V. Maftei-Buhăiești. În iunie 2019, artistul a re-fondat trupa alături de Silvia Popescu, Lorenzo Heel și Andrei Foday, urmând ca în toamnă să anunțe primele turnee.

Tânărul artist este acum membru al unui ordin din mișcarea New Age. Acesta lucrează pentru dezvoltarea personală și evoluția spirituală a oamenilor, promovând valori ca dragostea, arta, adevărul și bunătatea necondiționată.

Principalul motiv pentru care cred că m-am dezvoltat diferit este faptul că am petrecut timp cu niște oameni cu care poate ceilalți din generația mea nu au avut ocazia, nu au, poate nu vor avea, fiind îndepărtați cu fiecare zi care trece, din ce în ce mai mult de esteticul universal.

Întâlnirea cu muzica

Muzica s-a ascuns în sufletul lui Claudiu Dumitrache de la început, deși doar la 12 ani a „ieșit afară”. Nu își poate aminti momentul exact când a descoperit plăcerea pentru sunete și muzicalitate.

Cu toate acestea, recunoaște că muzicalurile produse de Disney l-au influențat major. Mai târziu avea să meargă la festivaluri și spectacole unde absorbea emoția muzicii live.

În 2014 a descoperit absolutul muzical înțelegând ce voia să facă în viață.

După ce am explorat diferite stiluri, cred că s-a produs revelația de a înțelege în mod absolut procesul creației muzicale și de a o aprecia la adevărata valoare, de a-i putea recunoaște originile.

Un artist complet simte că muzica este un dar din partea divinității, pe lângă o completare armonioasă a poeziei. Acesta este Claudiu. El consideră că muzica și poezia pot deveni reflexia frumosului divin prin intermediul căruia oamenii pot descoperi ce este dincolo de simțuri și lumea văzută.

Inspirația vine la Claudiu din acele experiențe trăite mai profund decât normal. Deși sunt mai rare, intensitatea lor este suficientă pentru a transforma un suflet sensibil în geniu creator.

Simțirea unor noi forme de dragoste, natura sau cunoașterea la un nivel mai mare al unei persoane din viața mea, sunt doar câteva din experiențele care mă inspiră.

Este normal ca în domeniul său să fie influențat de artiști mai vechi și mai cunoscuți. Aceștia ar fi: Tom Odell, Celine Dion, Adi Gliga, Joan Baez, Dida Dragan, Guns N’ Roses, Bob Dylan, Queen, Il Divo, Garou, Kelly Family, Maria Callas, Andrea Bocelli sau Miley Cyrus (rămasă tatuată în suflet din copilărie).

Cred că am învățat să fac diferența între artiști și tentative. Iar în unele cazuri, între artiști și impostori. Nu mă pot lăsa dus de valul propagandei care este izvorât din dorința altora de a face bani.

Când poezia se îmbină cu muzica

Când a fost nevoit să scrie singur versurile pentru piese, fără a mai apela la mama, a apărut poezia. Poezia și muzica s-au îmbinat armonios pentru a reda emoția.

De la vârsta de 12 ani, am avut onoarea și privilegiul de a participa la cenacluri literare alături de scriitori contemporani devenindu-mi mari influențe în domeniul literaturii.

Deși era acolo pentru a cânta marilor artiști, a aduce mai multă emoție, a smuls lacrimi unor doctori în muzică. Cenacluri precum „Amurg Sentimental” sau „George Coandă” l-au catapultat în zona oamenilor cu încredere în ei. Aceștia știu că scopul lor este să se exprime și să inspire.

În afara acestor cercuri de inspirație, plăcere, catharsis și motivație, am citit mai mulți scriitori în ultimii 3 ani, care au rămas prin adâncul meu.

Ioan V. Maftei-Buhaiesti, Ion Machidon sau Dana Staicu sunt nume de autori care l-au atras spre zona scriiturii și i-au oferit amintiri inedite.

Un autor care îi place foarte mult este Rumi, unul dintre cei mai cunoscuți poeți islamici ai lumii. Claudiu Dumitrache rezonează cu el la modul profund pentru valorile profetice, universale, filosofice și spirituale.

Teoria pe care o au în comun este aceea că suferința aduce înțelepciunea. Îi mai place George Bacovia „pentru profunzimea cu care se exprimă, de cele mai multe ori simbolic, pentru melancolia cu care rezonez fără dubii, tristețe și genialitate.”

Adrian Păunescu este un alt geniu. Îmi place toată scriitura lui și iubesc modul în care promovează libertatea, adevărul și cuvântul.

Din lumea poetică există o mulțime de nume care îl inspiră și îl ghidează în lumea literelor: Nina Cassian, Carmen Sylva, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Dante Alighieri, Xenofan, Arthur Rimbaud, William Shakespeare, Novalis, Friedrich Nietzsche, Oscar Wilde, Olaf Bull, Gothe, Bysshe Shelley și mai mulți poeți teosofi, derviși sau ocultiști.

Cele mai frumoase momente din viața de artist

Ce poate fi mai frumos, mai mulțumitor și mai înălțător pentru un artist decât aplauzele publicului său? Oferirea autografelor și lacrimile smulse din Giurgiu, Mangalia, Craiova, București, Pașcani, Iași sau Potlogi sunt doar frânturi de momente frumoase.

Ca în orice suflet, au existat și momente de cumpănă în care nu știa în ce direcție să o mai ia.

Acel moment de cumpănă este chiar în aceste zile în care nu mă pot decide ce să fac cu mine și creația mea. Rămân în acele tărâmuri necunoscute, dar sigure. Publicul nu îmi răspunde iar eu nu am cui să transmit.

În opinia sa, cultura, poezia în special ar trebui promovate oferindu-le un loc de top unde acum tronează non-valorile, corupția și banii.

Planuri de viitor în neant

Viitorul este o necunoscută pentru Claudiu Dumitrache și nu își poate deconspira planurile dorite:

Universul lucrează într-o așa armonie, care desigur că include și haos. Haos ce mă poate împiedica în a mai face ce îmi propun.

2019 este un an plin de vise și proiecte pe care speră să le finalizeze, dintre care cel mai important este unul alături de colegii săi. Aceștia fac parte dintr-o comisie pentru cercetare a unei antologii a operelor literare contemporane.

Cartea se va numi „Regal Literar” și va include mai mulți scriitori de poezie sau proză scurtă. Îmi doresc să se promoveze asta cât se poate de mult, ieșind de data aceasta din rândul nostru, al artiștilor care ne citim, ascultăm și apreciem doar noi, între noi.

Cine este Claudiu Dumitrache până la urmă? Doar un semidoct în fața infinitului Univers. La fel ca toți ceilalți oameni, indiferent ce facultăți a terminat sau ce cărți a publicat.

Pentru el „genialitatea noastră este doar o etichetă pentru noi, aici, codificând superioritatea spirituală și creativă”.

Ceea ce își dorește din tot sufletul este să „fim cu toții niște semidocți pacifiști și plini de dragoste, decât niște mediocrii malefici fără etică universală și rațiune. Mi-e frică doar să nu rămână un ideal de neatins”.

Incredibil este faptul că la doar 20 ani, Claudiu Dumitrache demonstrează maturitate, profunzime și sensibilitate la tot ce înseamnă spațiu, timp, viața însăși. Lucruri pe care rar le găsești la alți tineri de vârsta sa.

Tânăr cu avânturi creatoare, ale cărui limite nu și le cunoaște și nici nu ar vrea, Claudiu Dumitrache va continua să ne încânte cu muzica lui. Versurile sale și sensibilitatea profundă contrastează puternic cu superficialitatea de pe rețelele de socializare și televizor.

Chemare

Aud un glas astral demult 
Nu pot răspunde, cred că-s mut 
Aud un râu ducând spre nord 
Eu sunt în mare, nu ştiu să înot
Aud o pasăre măiastră 
Mă cheamă-n lumea împărătească 
Eu stau în patul de pământ 
Nu pot zbura şi mor curând 
 
Aud un tibetan cântând 
Corpul mi-e împietrit şi plâng 
Mai aud un glas senin
Un arhanghel, îmi dă vin 
 
Sunt aproape mort acum 
Miros tămâie şi mult fum 
Totuşi mai aud ceva 
Ani lumina, vocea ta…
Speranțe!
Bogdan Olaru

A ajuns la muzica de operă din întâmplare, mai precis din dorința de a descoperi o altfel de muzică în afara manelelor, și a devenit între timp unul dintre cei mai apreciați tenori români. Bogdan Olaru are o poveste extraordinară, pentru că nimeni și nimic nu îl pregătise pentru o carieră atât de impresionantă în lumea operei. Mai degrabă, el este genul de ales al destinului, care reușește într-un domeniu artistic datorită talentului său special. Pentru că, așa cum chiar tenorul Bogdan Olaru afirmă, el a primit vocea în dar.

 

Totul a început în pragul majoratului, când, exasperat de manelele aflate la mare căutare în preajma sa la Liceul Energetic din Craiova, a apelat la ajutorul Google pentru a descoperi și alte genuri muzicale. A tastat următoarele cuvinte: „alt gen de muzică în afară de manele”, iar primul link al rezultatelor căutării l-a direcționat către Andrea Bocelli. De aici până la Luciano Pavarotti nu a mai fost decât un „click“ distanță. Glasul marelui tenor italian l-a cucerit irevocabil și l-a virusat pentru totdeauna, după cum chiar Bogdan Olaru mărturisește.

Vocea lui Pavarotti m-a purtat mereu într-un spațiu feeric, unde mă simțeam liber să visez. Am început să-i fredonez melodiile, iar materialul meu vocal brut s-a dovedit a fi potrivit pentru genul operistic. Vocea mea ajunsă la maturitate s-a dovedit a fi una de tenor. A fost un noroc, aș fi putut fi bas și atunci nu știu cum m-aș fi descurcat cu melodiile cântate de Pavarotti! Apoi, pas cu pas, precum în poveștile cu indicii care duc către descoperirea comorii, am ajuns la muzica de operă.

De la trilurile de acasă, direct în corul Operei din Craiova

Totuși, nimic nu anunța ceea ce avea să-i rezerve viitorul. Bogdan Olaru nu urmase cursuri muzicale și descoperise opera doar dintr-o nevoie profundă de a asculta o muzică plină de sens. Însă mama lui, „probabil obosită de trilurile zilnice”, a avut ideea de a-l ruga pe maestrul Stelian Negoescu să îl asculte și să dea un verdict, odată pentru totdeauna: dacă are sau nu voce.

După câteva teste, acesta a concluzionat că tânărul avea o voce cu impostație naturală promițătoare. Nu a trecut mult timp până când a fost audiat de o comisie din care au făcut parte Florian George Zamfir, Pavel Șopov, Corina Stănescu, Arabela Tănase, Sorin Drăniceanu, Lelia Candoi, Speranța Șopov, iar în urma acestui concurs a fost admis în corul Teatrului Liric Elena Teodorini, actualmente Opera Română Craiova. Pentru Bogdan Olaru, totul era ca o întâmplare de basm, la vârsta de 20 de ani.

Am convingerea că în viață întâlnești oamenii de care ai nevoie, la momentul potrivit. La începutul carierei, când eram nesigur și avid de cunoaștere, am avut șansa extraordinară să beneficiez de îndrumarea unor oameni de o generozitate aparte, soliști de renume, începând cu Stelian Negoescu și continuând cu Doina Sărsan, Diana Țugui, Gheorghe Mogoșan, Sorin Drăniceanu.

 

Bogdan Olaru: „Dacă azi sunt mai bun decât ieri, înseamnă că am câștigat”

După 17 ani petrecuți la Opera Română Craiova, tenorul vede fiecare obstacol întâmpinat ca pe o lecție utilă de viață. Asta pentru că dificultățile și provocările nu țin numai de trecut, ci continuă să facă parte din procesul său de evoluție.

Am început să gândesc că, în momentele de criză, când o ușă pare să se închidă, se deschide o poartă fermecată, atâta vreme cât mergi înainte, credincios adevărului tău. Chiar și acum, în plin studiu, vechi reflexe sau tipare sonore care nu mă mai reprezintă reapar și mă obligă să devin conștient de complexitatea acestei arte. Pentru a le îndepărta și pentru a putea găsi sunetele ideale, potrivite fiecărui stil vocal, am înțeles că este nevoie de multă deschidere, de o viziune de ansamblu complexă asupra ariilor studiate și de adaptabilitate stilistică. Cu alte cuvinte, lupta o duc cu mine și cu propriile mele limite, nu cu cei din jur. Dacă astăzi sunt mai bun decât ieri, înseamnă că am câștigat. 

Viața unui tenor în România nu este deloc diferită de cea a unui om care provine dintr-o altă ramură de activitate. Însă Bogdan Olaru găsește prin muzică drumul către o lume magică, depășind momente de cumpănă, suișuri și coborâșuri, numeroase căutări și infinite lupte interioare. Practic, viața sa este cea a unui om în căutarea progresului.

Vocea este un instrument aparte, ea reflectă starea ta de spirit și e mereu fin acordată la lumea ta interioară. Nu e deloc ușor să faci abstracție de griji sau de alte gânduri străine muzicii. Din fericire, viața oricărui artist, fie el pictor, dansator, cântăreț sau actor, are marele merit de a oferi protagoniștilor și acel plan intens creativ, în care desprinderea de cotidian face totul mai plin de culoare și de sens. Arta este biletul de acces către o lume virtuală în care avem șansa să ne întâlnim cu versiunea îmbunătățită a propriei ființe.

 

Cum a reușit să vândă castraveți grădinarului german

Fiecare din cele peste 30 de roluri interpretate de-a lungul anilor, în țară și în străinătate, este considerat precum un copil drag. Totuși, tenorul s-a simțit cel mai mult în elementul său când i-a întruchipat pe Pang și Pong din Turandot de Giacomo Puccini, pe Roderigo din Otello de Giuseppe Verdi și, surprinzător, pe Vrăjitoarea Wilma din Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck, un rol de compoziție care i-a canalizat atenția spre latura actoricească și i-a adus mari satisfacții în faza de construcție a personajului.

Dar una dintre cele mai impresionante experiențe trăite pe scenele din afara țării a avut loc în timpul unui turneu întreprins de Opera Română Craiova în Germania, unde a avut șansa de a juca rolul Ottokar în opereta Voievodul țiganilor de Johann Strauss, în mai multe spectacole prezentate în limba germană.

A fost o provocare, deoarece este întotdeauna dificil „să vinzi castraveți la grădinar“. Publicul german este cult și inteligent, de aceea este cu atât mai greu de impresionat, mai ales că în operete există și multe momente de proză, în care pronunția trebuie să fie impecabilă. Totuși, echipa din Craiova a fost ovaționată cu un entuziasm incredibil, iar Bogdan Olaru va rămâne mereu mândru și recunoscător pentru că a luat parte la acea experiență extraordinară.

Bogdan Olaru

Totodată, Bogdan Olaru a participat în 2018 și la emisiunea „Românii au talent”, unde a impresionat juriul și publicul cu vocea sa. Însă el nu s-a regăsit cu adevărat în acea lume, iar acel episod l-a ajutat să înțeleagă mai bine că locul său este pe scena de spectacol, în fața unui public real, viu.

O altă experiență inedită a avut loc în urmă cu șase ani, când a acceptat un contract de trei luni ca solist pe un vas de croazieră.

Cunoașteți momentul acela în care te simți încrezător, plin de viață și crezi că orice oportunitate oferită este o experiență câștigată? Ei bine, cam asta era starea mea de spirit în 2013. A fost o experiență minunată, o nouă lecție de viață, dar într-o cheie relaxantă. Un fel de vacanță cu seri muzicale, în care cântam canțonete și arii celebre, la microfon. Cel mai interesant a fost faptul că am făcut parte și dintr-o producție special adaptată pentru acele condiții scenice, a operei Carmen de Georges Bizet, alături de Mihaela Popa. Practic, acolo am debutat în rolul Don José.

 

Cum arată ziua în care un artist urcă pe scenă

Momentul apariției pe scenă reprezintă punctul culminant pentru un artist, iar în spatele său se ascunde o pregătire specială. În ziua unui concert, Bogdan Olaru simte multă responsabilitate, multă bucurie și un freamăt aparte. Este un exercițiu în care trebuie să se programeze din toate punctele de vedere, psihic, fizic și vocal, pentru a fi la înălțime în fața publicului. Se trezește mai devreme decât de obicei și petrece mult timp în liniște și concentrare, cu partitura în față, gândindu-se la personaj și la povestea din care urmează să facă parte.

Asta pentru că „ziua în care urmează să ieși pe scenă nu este una ca oricare alta”, după cum declară chiar tenorul. Nu are tabieturi sau superstiții, cu toate că de la el am aflat de obiceiurile câtorva mari artiști înaintea unui spectacol: despre Pavarotti se spune că cerea să mănânce înghețată, despre Callas că avea obiceiul să mestece gheață, iar Caruso fuma înainte de a intra pe scenă.

Eu încerc doar să mențin un echilibru în toate, astfel încât corpul și mintea să mă asculte și să devină un fel de unelte puse în slujba actului artistic. Alimentația nu este bătută în cui, dar cu siguranță în ziua concertului nu exagerez cu mâncarea. Din proprie experiență, pot spune că este mult mai important să mă hidratez corespunzător decât să mănânc bine înainte de spectacol. Vocalizele sunt esențiale, categoric, precum sunt necesare și exercițiile de dicție lente și din ce în ce mai rapide.

 

Ce e mai bun urmează să vină

Cariera lui Bogdan Olaru a intrat pe o pantă ascendentă din iulie 2018, când a fost admis la secția Interpretare muzicală – Canto, din cadrul Departamentului de Arte al Universității din Craiova. Asta pentru că până atunci, recunoașterea sa era mai degrabă locală, din cauză că nu a avut o viziune foarte clar conturată asupra parcursului său solistic.

Planurile mele de viitor vor schimba, cu siguranță, această realitate, pentru că am decis că este datoria mea de onoare să-mi pun în valoare harul cu care am venit pe lume.

În acest sens, Bogdan Olaru a fost recompensat în martie 2019 cu premiul I la Concursul Național Victor Giuleanu de la București. În același timp, a primit de curând o bursă lunară de excelență din partea președintelui Asociației Puterea Perfectului Simplu, Cristi Berceanu, care îi susține dorința de a progresa și de a se dedica o perioadă doar studiului și aparițiilor solistice.

Poate că nimic nu e mai important, pentru învățământul vocațional, decât să existe încredere între profesor și student. Am convingerea că profesoara mea de canto, Elmira Sebat, și pianista Ivona Stănculeasa formează una dintre cele mai eficiente echipe pe care și le-ar putea dori un cântăreț în formare. Lucrăm în cele mai mici detalii un repertoriu din ce în ce mai vast, încercând să cizelăm fiecare piesă, cu atenție la detalii, la pronunție, la sens, la stil și la povestea personajelor. Nu e deloc ușor, nu am fost obișnuit să lucrez astfel și recunosc că uneori poate fi descurajant, pentru că sunt atâtea planuri care se suprapun, iar întregul proces poate fi extrem de complex și epuizant. Știu însă că acesta este drumul potrivit și că rezultatele nu vor întârzia să apară. Îmi doresc să particip în continuare la numeroase concursuri, festivaluri, concerte și în mod cert, voi culege rând pe rând roadele acestei munci minuțioase.

Totodată, Bogdan Olaru va continua să apară și alături de colegii săi, Daniel Petrescu și Alin Banu, în primul grup vocal pop-opera din Craiova, ANGELS, un proiect de suflet, după cum afirmă el, și care va împlini în curând doi ani de existență.

 

Bogdan Olaru: „Nimic nu e prea mult ca să devii un artist complet”

Fascinat de povestea lui fabuloasă, l-am întrebat pe Bogdan Olaru ce pași trebuie să urmeze un copil care își dorește să devină cântăreț de operă.

Să iubească muzica, teatrul, poveștile. Dacă are șansa de a studia de mic, ar fi ideal să se formeze ca un bun instrumentist și să aprofundeze cât mai multe noțiuni de teorie muzicală, armonie, polifonie, contrapunct, istoria muzicii. Din experiența mea, am învățat că nimic nu e prea mult ca să devii un artist complet. Iar un cântăreț de operă este parte a unui tot atât de amplu, în spatele soliștilor se află o întreagă industrie, încât bazele puse în copilărie se pot dovedi salvatoare într-o carieră de anvergură. Perseverența, răbdarea, încrederea în sine, stăpânirea cât mai multor limbi străine, cultura generală, pasiunea, echilibrul interior, generozitate față de partenerii de scenă, capacitatea de a se integra în echipe mereu noi, sunt doar o parte din calitățile pe care ni le cere scena.

Bogdan Olaru avertizează, însă, că pot apărea și unele frustrări și nemulțumiri, care pleacă de la o abordare nepotrivită. Asta pentru că sunt nenumărate cazurile în care lecțiile de canto sunt considerate varianta facilă a artei interpretative, iar apoi, la absolvire, cântărețul nu înțelege de ce nu este apreciat și de ce nu-și găsește locul pe scenă. Dar tot Bogdan Olaru readuce speranța oricărui copil care ar vrea să îi calce pe urme, oferind și un sfat de căpătâi tuturor celor înzestrați cu un har precum al său.

Să-și caute mentorul potrivit și să ia câte puțin din ce i se potrivește de la fiecare artist cu experiență. Să fie mereu deschis, poate învăța oricând, de la oricine. Cu cât începe mai devreme acest drum, cu atât îi va fi mai ușor, mai târziu. Să asculte multă muzică, dar să nu încerce să imite alți cântăreți, ci să-și asculte propria voce, care îi reflectă propriul univers interior. Din fericire, în muzică e loc pentru toți. Să creadă în steaua lui, să gândească mare și să pășească pe scenă nu pentru a epata, ci pentru a dărui publicului, de fiecare dată, o nouă poveste și ceva din sufletul lui, neuitând niciodată că și el a primit vocea în dar.

 

sursa foto: Facebook Bogdan Olaru

Ana Barton

Ana Barton este poate una din cele mai complexe și îngemănate personalități despre care am scris până acum. Mă regăsesc și mă recunosc în cele trăite de ea, mai mult decât aș fi crezut că cineva poate trăi în altcineva.

Ana consideră că „Nimeni nu e nimeni.” Este un motto la fel de profund precum ea. Cumva, cred că și numele ei are o predestinație în tot ceea ce este și face. Un suflet prins în zidurile propriilor trăiri pe care le lasă libere prin scris! Așa sparge ea zidul, lăsând lumina înlăuntrul.

 

Trăitul ca ocupație principală

Sunt o fată de la țară, Ramona. M-am născut într-o comună din România și am trăit acolo șapte ani, cu bunicii mei materni. Am avut tot timpul senzația că în acei ani nu m-a învățat nimeni nimic, nu prin cuvinte, doar prin exemple. Nu mi-a zis nimeni nu face aia, nu face ailaltă. Dar mi-au zis ai mei hai să mergem acolo, hai dincolo, așa vrei, așa îți place, cum vrei tu să facem? A contat enorm, adesea mă gândesc că felul ăsta de creștere mi-a ținut mințile întregi. M-am simțit un copil iubit, iar asta a născut în mine un continent în care viața palpită, foșnește, chiar și atunci când nu mă simt foarte bine. E locul meu, doar al meu, la care mă întorc oricând vreau eu, ca să mușc un pic din lumină și să merg mai departe.

Pe urmă, au luat-o ai ei la școală, la oraș. Nu i-a plăcut, nu s-a obișnuit și-n suflet cu asta. Altfel, a funcționat optim, nu și-a dat nimeni seama că smulgerea a frânt-o într-un fel pentru totdeauna.

În ultimii ani, a început să se gândească c-a învățat foarte bine mereu fiindcă a găsit în citit și-n învățătură refugiul perfect. Așadar, n-a provocat nemulțumiri familiei, n-avea nimeni ce să-i reproșeze, se achita excelent de toate obligațiile. În timpul ăsta, visa că se va întoarce, după terminarea liceului, la bunici. De tot. Ceea ce a și făcut.

În ziua ultimului examen de bacalaureat, mi-am pus câteva haine într-o boccea, am luat o rată care te îneca de praf și-am plecat… acasă. La București, am ajuns câteva luni mai târziu, dar a contat enorm că veneam de acasă, chiar dacă atunci n-am înțeles asta. Era prea curând. Acum, acasă e la părinți, în orașul unde am învățat doisprezece ani. Casa bunicilor nu mai există. Se schimbă perspectivele, iar ăsta e cel mai frumos joc al vieții. Cred că tot ce trăim decide omul care suntem, chiar dacă noi nu știm asta în timp ce trăim. Și e normal să fie așa, suntem ocupați cu trăitul. Apoi, omul devine tot timpul, de-aia mă și amuză replica asta: așa sunt eu, îți convine, bine, nu-ți convine, treaba ta.

 

Ana Barton – portret de scriitor

Și zi așa, vis de tinerețe, tocmai m-ai făcut bătrână. Am 45 de ani, iar de vreo trei încoace încep să dezbătrânesc. Poate are legătură cu faptul că fata mea e adolescentă, poate e frica de moarte, bine deghizată, poate e conștientizarea vieții. Deși cred că cel mai aproape de adevăr e faptul că am învățat să mă bucur de-adevăratelea. Cu mulți ani în urmă, credeam că ce învăț și ce înțeleg mă face deșteaptă. Între timp, nu doar am dezbătrânit, dar m-am și dezdeșteptat. Mari binecuvântări astea două.

A scris poezii, ca toți copiii, nimic special. Proză a început să scrie pe la 37 de ani, cumva, într-o doară, fără să se gândească la volume care-ar putea fi publicate. A scris liber, fără constrângerea tipăririi, așa scrie și acum.

Să-mi placă mie. Dacă-mi place mie e posibil să le placă și altor oameni. Trăiesc cu bucurie faptul că mulți oameni se regăsesc în ce scriu. Asta poate pentru că sunt un fel de luntraș de nuanțe fiindcă viață în stare pură nu există.

Foto credit: Narcis Pop

Pentru cei care nu au descoperit-o încă, îi informăm că dacă ar intra într-o librărie, ar găsi cinci tiluri semnate de Ana Barton: Nemuritorii de rând, Pervazul lui Dumnezeu, Jurământ de rătăcire, Mamifer și Prospect de femeie , dar și volume colective în care are și ea câteva proze: Cartea simțurilor, In the mood for love etc.

Toate mă reprezintă cu totul pe mine. N-ai cum să scrii în afara ta, indiferent de faptul că personajele și acțiunea nu au legătură cu viața ta. Însă cărțile tale sunt carne din carnea ta.

Ana Barton nu este un autor ușor, pe care să îl răsfoim în timp ce savurăm o cafea. Ea pur și simplu se joacă cu limbajele, cuvintele și intertextualitățile. În cărțile ei vom găsi pasaje fine autobiografice, dar trebuie să știm și să înțelegem clar că literatura înainte de toate este ficțiune. Chiar și literatura Anei.

Și totuși, Ana scrie memorii, jurnale, proză, narează, dar o face extrem de degajat și unic. Cu ce diferă ea de alți autori contemporani? Prin faptul că este un autor care pune, adaugă greutate cuvintelor ei și în același timp, ele devin ușoare și zboară. Este altceva de ceea ce ne oferă nouă librăriile. Este un autor autentic. Un autor care scrie despre copilărie, traume, bunici, iubire de țară, parfumuri de demult.

 

Ce făcea Ana Barton înainte de scris? Scria!

Am lucrat într-o galerie de artă, am făcut publicistică, am crescut copilul, mi-am îngropat bunicii, m-am despicat de durere, m-am făcut la loc, prin dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, am descoperit că iubesc marea, m-am bucurat, am dansat – ăsta e răspunsul la întrebarea cu pasiunea –, am gătit, am râs, am plâns, m-am enervat, am dat cu aspiratorul și cu mopul, am spălat baia și bucătăria, am iubit, iubesc – lucruri pe care le fac și azi, viață obișnuită.

Doar mie mi se pare ireală această femeie? Desprinsă parcă din alt Univers unde sufletele au o altă consistență. Direct din stele. Din strălucirea aia firească după care alergăm cu toții o viață întreagă.

Ana Barton

Ana Barton: „Iubesc o fetiţă, Rada, a cărei mamă, dintr-un uriaş privilegiu, sunt, şi care îmi spune în fiecare zi că mă iubeşte incomensurabil. Îi place ei sonoritatea cuvântului. E o tânără cu o personalitate de tsunami și o sensibilitate de poem. O splendoare zăpăcită.”

Mentori și susținători, sunt toți binefăcătorii săi, și sunt foarte mulți, spune Ana. De la familie, la profesorii cei iubitori de copii, la prieteni, cititori, toți oamenii degrabă păsători de om.

Puternic și frumos e orice om. Dacă are șansa să fie îmbrățișat de apropiații lui, ca să poată simți și el că e puternic și frumos. Toți ne tragem seva din noi și din cei mai iubiți ai noștri. Dacă avem relații firești, directe, în care nu facem exerciții de imagine, în care nu ne demonstrăm cunoașterile pe pielea celor din jur, dacă spunem ce simțim, și nu așteptăm să priceapă ceilalți, că poate au și ei viață de trăit, dacă nu ne credem buricul Pământului și nu tragem de oameni să ne considere miez.

 

Viața nu este o lecție. Este o înșiruire de momente pe care le adunăm și le trăim

N-am învățat nicio lecție, Ramona. Am trăit niște momente. Adunate, dau 45 de ani. Am trăit viață, încă o trăiesc. Fac ce cred și ce simt eu că e mai bine în fiecare zi. Dar nu doar mai bine pentru mine, ci și pentru ceilalți. Uneori îmi iese, alteori îmi iese parțial, alteori deloc. Sunt om, fac și bine, și greșesc. Când îmi dau seama, încerc măcar să repar, dar cred că nu întotdeauna îmi dau seama. Când fac bine, mă bucur ca un copil. Altfel, am prostul obicei să mă tot gândesc dacă ăla chiar e binele, dacă aia e chiar greșeală, pe moment pot să discern corect, dar la scara unei vieți lucrurile pot sta diferit. Știu asta din viața mea: unele momente în care mi s-a părut c-am pierdut sau am ratat ceva s-au dovedit ulterior favorabile. E bine că nu le știm pe toate, e cel mai bine, putem respira și nițică smerenie, nu?

Ana Barton

În rest, Ana Barton este puternic implicată în viața socială și civică. Dacă fiecare își face partea, n-are cum să nu se simtă o îmbunătățire în societate…

Merge în școli, licee, universități, la întâlniri informale cu copii și tineri. Abordează subiecte pe care sistemul de învățământ n-a găsit de cuviință în 30 de ani să le integreze. Printre acestea, educație de viață privată, educație pentru carieră, educație civică și voluntariat, cultura dialogului, artă sau magia scrisului de mână.

Cred că dacă îți iese să nu faci prea mult rău în viață, aici intră și să nu-ți faci prea mult rău, ai reușit. Nu e o treabă tocmai ușoară, practic, e o provocare continuă. În anumite etape din viață, te caracterizează ceva, în altele, altceva. Viața e vie, vorba aia! Ne irită și ne doare când oamenii nu se gândesc la ce simțim noi. Păi, hai să începem prin a ține noi cont de ce anume simt ei. Poate ar fi un început. Timid, firav, dar început. Măcar ar mai detensiona un pic relațiile.

Și dacă nu m-ați crezut pe cuvânt când am spus că mă aseamăn mai mult decât aș fi crezut cu Ana, cu siguranță acum mă veți crede. Deoarece iată, și România o avem în noi, ca pe o stare de a fi, în ADN-ul nostru.

Nu cred că puteam să ajung oriunde în lume, chiar nu cred. Niciodată nu am luat serios în calcul să plec din țară. Sunt foarte legată, ombilical, de limba română. E mama care mă va crește până la capătul meu, că ea nu are capăt. Sunt legată de familia mea, de mirosurile și gusturile țării ăsteia, cu tot sufletul nădăjduiesc să nu fiu niciodată nevoită să plec din țara mea. România înseamnă identitatea mea intimă. Pot să slăbesc sau să mă îngraș, poate să-mi albească părul, cu trecerea timpului, pot să scad în înălțime, pot să înțeleg unele lucruri, iar pe altele să nu le pricep niciodată, dar să nu fiu româncă n-am cum. O provocare? Nu m-am gândit niciodată așa. E o stare, cum ai zis tu. E o sevă. Sau o sită. Tot ce sunt și tot ce nu sunt trece prin ea. România e o stare de mamă. Indiferent prin câte furtuni treci în dragostea cu mama ta, n-ai cum să faci dintr-o mamă nemamă. Poți să încerci, dar te vei frânge ca un vreasc.

 

Cuvânt de încheiere

Fragment din „Mamifer”

Și iată, stau în fața acetui reportaj, cu toate cuvintele adunate în mine, în suflet, dar care nu vor să se lase expirate. Mi-e dragă, Ana! Mi-e foarte drag de ea, deoarece este un om luminos, exuberant, deschis, ca un câmp plin de flori sălbatice de vară, ca miresmele pâinii din cuptorul bunicii mele.

Ana Barton nu este doar un scriitor. Ea nu scrie. Ea face disecție pe cord. Pune în noi uleiuri ale copilăriei, ale boemului, ale vieții ăsteia exact așa cum este ea. Ea nu fabrică. Ea curge. Ea se varsă ca o cascadă de binefacere în toate rănile noastre și ne vindecă prin literatură. Sau poate mai mult decât literatură, deoarece tocmai am scris că ea nu scrie. Ana este cumva formată din cuvinte și trup, dar eu văd în ea cuvinte. Cuvinte fericite!

Nu știu unde aș putea să o încadrez. Nici nu cred că îmi doresc să fac asta. Ea este infinită. Nu are granițe decât să ne îmbrățișeze prin cuvinte și nu are limite, decât să se oprească alături de noi și să ne coloreze existența.

Olimpia Sapunaru
Olimpia Săpunaru s-a născut într-o melancolică, sortită și frumoasă zi de octombrie la Focşani, orașul boem de pe Milcov. A urmat cursurile Universității Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secția Păpuși-Marionete la Bucureşti. Este de ocupație profesor de actorie, iar alteori e Alma, visătoare, poetă și publicistă.

 

Olimpia Săpunaru – o personalitate complexă, asemeni unei Alice în lumea oglinzilor

Pe Olimpia Săpunaru am cunoscut-o în urmă cu mai mulți ani, aproape întâmplător, în timpul unui eveniment în Focșani. Aparent o personalitate simplă, firească, Olimpia este departe de a fi un om obișnuit. Nici nu are cum. Categoric, nașterea sa a venit cumva sortită să ne înfrumusețeze spiritul. Că asta face Oli! Atinge, modelează și înfrumusețează în noi părți ale sufletului.

Când este prezentată cuiva, este actrița Olimpia Săpunaru. Dar ea nu mai joacă de vreo 10 ani, dacă nu și mai mult, deși cumva în toată activitatea sa de acum, tot o prestație pe scenă ar fi. O scenă chiar mult mai mare, deoarece pe ea cresc altfel de artiști și oameni. Din lutul trăirilor ei.

Când mă prezint eu, spun, de cele mai multe ori, că sunt mașinistul, omul de la lumini, sunet, scenograful, omul responsabil cu mișcarea scenică, regizorul și abia apoi actorul și ce-oi mai fi eu, că îmi place și să meșteresc lucruri de mână. Acopăr goluri, cum ar veni și golesc preaplinuri totodată, acolo unde se cere, din diferite nevoi (artistice). Spectacolele pentru copii, cu copii, îmi ocupă tot timpul.

Când spune spectacole pentru copii, nu se referă la ceva ușor sau la simple maimuțăreli. Unele se nasc din „ateliere Cehov”, altele din simpla vizionare și rememorare a unui film clasic. Nu le planifică, ele vin să sprijine sau să satisfacă întreaga comunitate. Fără să știe cât pansament adaugă ea, prin fiecare scenetă, pe rănile noastre.

Una dintre specializările sale este cea de păpușar-marionetist. Cândva, spune Olimpia Săpunaru, o să aprofundeze mai mult acest teritoriu, mai ales că îi place să își folosească mâinile creativ. Așa s-a născut proiectul „Almanahe Handmade”.

 

Arta ca răfuială pe o scenă politică, unde artiștii sunt renegați

Arta este menită să ne înfrumusețeze viața. Este o oază de frumos în care poposim din când în când, cu sufletele și mintea obosite de avalanșele zilei, care ne iau pe sus, ne obosesc și ne fac să uităm să trăim. Mergem la Teatru deoarece acolo ne delectăm. Respirăm cultură, artă. Actul artistic este asemeni unui medicament care tratează unde nimeni altcineva nu reușește!

Și totuși, politicul ajunge uneori și aici. Își bagă coadă și distruge. Nasc răfuieli personale cu artiștii, cu managerii, pun bețe în roate. „C’așa-i în tenis!”, vorba marelui Toma Caragiu. Asta s-a întâmplat și cu Olimpia.

De 15 ani am ieșit din Sistem sau m-a „scuipat” el. Sau ambele, că nu m-am dumirit încă. Posibil să fi contribuit și eu, în egală măsură la „libertatea-mi”. Asta înseamnă că, dacă nu sunt în mișcare mai tot timpul, nu produc!

Dar vorba aia: „ce nu te ucide te face și mai puternic”, sau în cazul Olimpiei și mai productiv, ea lucrează de vreo câțiva ani la un „Dicționar de mișcare” sub formă de poeme. Odată cu libertatea, a năpădit-o lirismul mai mult decât o făcea pe când nu era atât de slobodă. În pauzele de „alergat”.

„Când vine vorba de fericire,
eu sunt propriul meu telegraf.
Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele
de pace ori război,
pe care mintea-mi le-ar putea produce.

Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi.
Unele n-ajung,
fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie,
încât inventează voit un poștaș aiurit
care e dispus să se rătăcească.”

Independența i s-a manifestat din primii ani de viață. Părinții ei au creat acest context favorabil pentru Oli, iar ea a profitat. 

De aceea, nici nu pot fi compatibilă cu un teatru alimentat de Primărie și controlat printr-un „corp de control” care verifică, din când în când, prezența la repetiții și chiar în spectacole. E hilar, știu! Fiindcă pe „corpul ăla” nu-l recomandă nimic altceva decât culoarea politică. Îți imaginezi cum sună „Cațavencu este?!” „Absent! Nu a ajuns încă, e la spital!”

O și văd interpretând și zâmbesc. Olimpia este spontană, exuberantă. Artistul acela care poate scoate din tine emoții pure, vii. Te lasă cumva cu gura căscată. Ea este actriță și când umblă pe stradă, când fumează, când bea un suc. Pur și simplu se vede. Face din toate fără să vrea, evident, sau să știe, un act artistic. Mai ales când râde șăgalnic. Personal, regret că nu e pe scenă. Ar fi un privilegiu!

Olimpia Săpunaru

Deoarece Olimpia nu este un om sau actor care să se compromită, a devenit de mai mulți ani colaborator al Casei de Cultură „Leopoldina Bălănuță” din Focșani, unde încearcă, pe cât e posibil, să construiască o lume în care nu o poate atinge politic, nimic. Și construiește de câțiva ani, ce n-au construit alții în zeci!

Evident că e utopic fie și numai gândul, dar cel puțin iluzia că sunt departe (și mai greu de atins) e un bun adjuvant în creație, în creativitatea-mi. În lumea mea, cu cât ești mai hăituit, cu atât creezi mai abitir. Mie (cu accent puternic pe „mie”) mi se întâmplă așa, nu decretez acu vreo lege a firii.

Lumea Olimpiei este alcătuită din mulți copii și foarte puțini adulți. Pentru ei, ea este Oli. Nu „doamna”, nu „profa de actorie”.

Dimineața, la trezire, îmi beau cafeaua și îmi ia cel puțin două ore. În timpul ăsta, încarc la loc, lucruri, ființe, tancuri, stări etc pe care le-a amorțit somnul. Dar tot la sfârșitul zilei înțeleg că e și mult balast. Și tot așa, zi după zi. Pe scurt, Olimpia-omul de „azi” e influențat de puternicul „ieri” și firavul „mâine”. Așa cum e și firesc.

 

Atelierul de teatru privit ca timp și nu spațiu

Deoarece așa cum evidențiez, Olimpia Săpunaru nu este absolut deloc ca alții, ea cred că nu este alcătuită ca noi din oase, sânge, carne, ci din metafore, scenete, visare și multă spontaneitate.

Atelier de Teatru TREIspreZECE (căci bănuiesc că la acest proiect te referi) e un timp mai degrabă, decât un spațiu. Pe care îl contorizează, sper, cei care beneficiază de el, adică copiii împreună cu care descopăr logica „facerii” unui personaj care conduce, din aproape-n aproape, spre ceea ce numim noi, profesioniștii, „prezență” scenică. 13 este un număr și atât! Nu mi-am propus să sfidez ghinionul.

Mai înainte de asta însă, spune Oli, descoperim împreună „prezența” în lume. Ea consideră că teatrul e mai mult decât se arată el în ochii unora. Teatrul ar putea fi privit și ca o oglindă, în care să te privești, dar e și zid, prin care poți să treci dacă vrei. Fiindcă îți dorești, nu pentru că îți ordonă cineva.

Sunt oglinzi și oglinzi, mai mult sau mai puțin metaforice, dar cea care derivă din teatru e fermecată și nu are dimensiuni fixe. Arta, în general, nu are! Și astfel, Olimpia mă fascinează. Reușesc să deslușesc și zidul și oglinda. Și pe ea, un altfel de Alice. Cea care ne introduce în lumea magică a artelor și teatrului.

Aici aș adăuga că de aceea și trece neobservat, din lipsă de interes, faptul că, oricare dintre noi poate deveni un artist plastic. Ia un creion în mână și răsucește-l între degete! Nu devine o morișcă, grație iluziei optice?! Imaginează-ți o lume plină de artiști, unii veritabili. Ți-ar plăcea?! Mie da. Desigur, aleși, pe sprânceană, de „corpul de control” al lui Dumnezeu, că de celelalte corpuri (și minți) și de alegerea lor mă tem. Și mă voi teme și de-acum înainte.

Existența atelierului la care poate participa oricine, fără preselecții, i se datorează prietenei sale de „suferințe artistice” (și nu numai!), Oana Andrei, „interfața” Casei de Cultură. Un om bun la suflet ca pâinea lui Dumnezeu, așa cum spune Olimpia și așa cum ar trebui să existe mai mulți în lume.

Atelierul va exista atâta vreme cât se vor găsi doritori să își petreacă timpul liber altfel. El, atelierul, e ceva de sine stătător, dar e comparabil cu o gară. Unii pleacă, alții vin, alții se întorc, alții se despart definitiv. Unii sunt începători și „învață să-și lege singuri șireturile”, adică devin un pic independenți. Alții sunt experimentați, colaborând cu teatre sau chiar cu lumea filmului.

E un loc destul de liber, unde poți să îți manifești în voie personalitatea și să conștientizezi manifestările omenești, învățând să le folosești în mod conștient. E unul dintre locurile care o reprezintă și o bucură dar în același timp, o și întristează. Nu se poate fără amândouă! N-ar renunța nici la bucurie, nici la întristare fiindcă doar împreună alcătuiesc OMUL.

 

STEV JUNIOR, un pui al Stagiunii Teatrale a Elevilor Vrânceni

Deoarece omului creativ îi stă bine să își ocupe timpul frumos, Olimpia Săpunaru face de toate: teatru, poezii, participă la concursuri de blogging creativ și, iată, aflu că s-a pus și pe bloggingul de călătorii.

Tot împreună cu Oana Andrei, o ființă deosebită, implicată, care mereu și-a dorit să schimbe imaginea urbei în frumos, Olimpia a construit STEV JUNIOR acum doi ani. De 37 ani, Stagiunea Teatrală a Elevilor Vrânceni (STEV) e cel mai stabil proiect cultural al Focșanului, adresat liceenilor.

De 25 ani, Olimpia este implicată în STEV. Acum, fenomenul s-a extins și pentru elevii de gimnaziu și cumva, în mintea Olimpiei, dacă le vor ține „balamalele”, ușile STEV s-ar putea deschide și claselor 1-4, dar și grădinițelor.

Până aici, am cunoscut-o pe Olimpia Săpunaru, ființa practică. De felul în care se desfășoară în idei e responsabil însă proiectul scriitoricesc „Almanahe Handmade”. Un blog unde Olimpia se transformă în Alma…

 

Olimpia Săpunaru, varianta online: Almanahe, Ocale și SuperBlog

Datorită Almei pot să văd cum gândeam acum 10 ani și cum am evoluat. În scris sau prin scris, devin un om și mai liber. Și mai periculos, aș adăuga, fiindcă un om care gândește prea mult miră, bucură prea puțin și sperie. De aici și până la a fi înlăturat de societate, nu definitiv, ci cât să începi să te îndoiești de tine e un foarte mic pas. De aceea scriu! Ca să-mi amintesc de mine, în caz că cineva ar încerca să mă facă să uit.

Almanahe, acum Alma Naher (care s-ar traduce „lângă suflet”), poate deveni o cușcă în care să te simți propriul prizonier. Poate și de aceea, a apărut și Ocale, un blog de călătorii.

Scrisul, dincolo de spiritual, mi-a adus și ceva palpabil, material, un domeniu „punct ro” plătit pe 10 ani, o excursie de o săptămână în Egipt și multe altele. Mulțumită „SuperBlog”, un proiect de blogging creativ al unor oameni frumoși și inspirați. Trebuie să recunoaștem, măcar din când în când, că materialul susține spiritualul mai abitir, chiar dacă avem senzația că spiritualul se îmbogățește mai frumos în lipsuri.

Denumirea „almanahe” a fost inspirată din greșeala de exprimare a unui primar. E celebră povestea, spune Olimpia și nu o mai reia. Împrumutând greșeala, a vrut s-o transforme în altceva. A luat-o ca pe o provocare. Contează în „gura” cui ajunge cuvântul, în cele din urmă… orice cuvânt!

 

Actoria pentru Olimpia Săpunaru și două spectacole care ating mai bine dimensiunile realității absurde

Olimpia Săpunaru a ajuns actriță din întâmplare și, zice maică-mea că bâiguiam ceva despre asta și în copilărie. Cam până pe la 4 ani, când a murit Toma Caragiu. Atunci a murit în mine și dorința. Cel puțin în aparență. Odată cu el murise și teatrul meu, săracul. Viața are însă metodele ei de-a te contrazice și un timp am fost actriță, ceva mai târziu… Și, poate mă mai fac, cine știe?!

Cariera Olimpiei Săunaru ca actriță nu e vastă. Ea spune că nu știe să aibă la activ mai mult de 10 roluri.

I-au rămas, însă, în gânduri, rolul „Logodnica”, din „Transfer de Personalitate” (Dumitru Solomon), în regia lui Mihai Lungeanu, iar în suflet rolul „Efimița” din „Conu’ Leonida față cu reacțiunea” (I.L.Caragiale) sub profesoratul lui Cătălin Naum (dus de printre noi acum).

Și știu și de ce! Pentru că, împreună, cele două spectacole, ating mai bine dimensiunile realității absurde pe care suntem nevoiți să o trăim cu toții. Teatrul e și mai puțin serios de atât. Și e bine că e așa! Alienarea umanității e un subiect delicat. Dar eu nu uit să mă joc niciodată! Și nici să mă plimb în aer liber. Actoria care trece prin stomac duce spre cabotinism, de cele mai multe ori. Cea care trece prin toate mădularele e toxică și îmbolnăvitoare și, deși a doua variantă pare mai neprietenoasă, o prefer. Să exersezi pe „pielea” ta cum să fii alt om e un dar fantastic de SUS. Te ajută să devii un om mai bun! Numai că trebuie să ți-o și dorești.

 

Olimpia Săpunaru, dincolo de scenă, atelier, teatru

Recomand o cafea pe zi, în orice anotimp, o mamă ca a mea și prieteni puțini. Puțini, dar prieteni! Dau și iau! Niciodată forțând! E un schimb! Nu am mentori, fiindcă e periculos să te ghideze mintea altuia. De aceea nici nu îmi doresc să devin unul și sunt atentă în relația mea cu copiii altora.

Îi place somnul. Și mulțumește că ne e dat. Ne obișnuiește, puțin câte puțin, că n-o să mai fim la un moment dat, spune Oli. Ceea ce creează un îndestulător confort psihic.

Am învățat și am simțit că, oricât de sus s-ar ridica capul cuiva, picioarele îi rămân la fel de jos ca ale mele. Și că iubirea nu e doar un sentiment, e forța supremă. Păcat că nu avem curajul s-o încercăm decât în condiții cât mai favorabile. Există și altfel de iubiri, pe care o să le las nesupuse lentilei acum, din tot felul de considerente, dar mai ales din acela că nu suntem toți oameni.

Nu suportă bine sfaturile, așa încât nu le dă. Dar este de acord cu intervențiile. Cu alea mici. Când sunt observate derapaje.

Olimpia spune zâmbind că nu este genul de om care ține o „dietă” în ceea ce privește oamenii. Îi ia așa cum sunt și-i tolerează fără să facă eforturi în a-i îndepărta pe cei care-s toxici.

De obicei, se îndepărtează ei singuri. Efort minim, eficiență maximă!

Unii reușesc, alții nu, spui tu! Dar reușitele pot fi și mincinoase, precum eșecurile pot fi adevărate și e de filosofat mult pe tema asta. Aș avea totuși un amendament la temă. Dacă ai reușit ceva, uită, dar continuă! Dacă ai eșuat în ceva, uită, dar continuă! Uitarea nu înseamnă întoteauna excludere sau extirpare, ci poate fi acel liant și aliat care ne face să rămânem umani. Încă!

Nu există vieți perfecte, spune Olimpia care nu crede în perfecțiune.

Verbul „a perfecționa” e altceva. Cine hotărăște că un om sau o acțiune e mai perfect/ă decât altul/alta? Putem admite că există mai mult ca perfectul? Nu timpul de conjugare! Eu zic că nu putem. Ca să poți lua hotărârea că cineva se arată perfect și chiar e, atunci e musai să fii mai mult decât perfect, nu?! Ori, e utopic! Ești atât cât ești, trăiești pe bucăți și încerci să te apropii de perfecțiune. Dar e un drum infinit! Obositor, ipocrit… Cu toate astea, dacă aș fi în locul lui Dumnezeu un minut, n-aș schimba nimic din ce e acum. În dreptul meu! Viața e pentru fiecare un experiment, cu bune, cu rele, extrem de particular. Minutul e o sumă de povești intercalate. Cum aș putea să cred că e nevoie de un ghid comun atoatecuprinzător?!

Mircea Ivanof

„De-a lungul vieţii fiecare persoană își caută un drum. În copilărie visează să fie ceva sau cineva. În adolescență are alt punct de vedere. În tinerețe apare o nouă viziune. Ca adult își dă restart. La bătrânețe regretă sau se bucură de viața pe care a trăit-o. Bine, scenariul nu se potrivește oricui. Fiecare fiinţă umană are propriul drum”… Așa consideră Mircea Ivanof.

 

Cine este el? Restaurator, artist, părintele Ermin de la mănăstire, așa cum a fost hirotonisit (în perioada cât a stat la mănăstire, timp de 6 ani), scriitor, specialist în dezvoltare personală, orator, specialist în marketing și management, autodidact – așa spun „referințele” despre el. Care dintre toate e de fapt și care e profesia lui, rostul lui în viață, aflăm imediat, înainte de a vorbi despre noua lui carte – ”Ikigai”. Deși spune, râzând, că prima lui carte publicată – Jurnalul celor 9 fericiri “este cartea care mă precede: este mai cunoscută decât mine!”.

Profesia mea? Eu spun că sunt life-designer. Iar aici las libertatea fiecăruia să interpreteze acest termen. Dar pot spune că sunt scriitor. Pentru că trăiesc din scris și trăiesc bine.

Mircea Ivanof mai spune că drumul lui a fost sinuos, plin de neprevăzut – pe care l-a și îmbrățișat – și de-a lungul lui a întâlnit multe persoane asemenea lui, care au refuzat să trăiască în ”brief-uri” și ”trend-uri” creându-și propriul drum. Astfel, a fost oarecum încurajat să trăiască viața pe care a trăit-o, să experimenteze, să exploreze…

Și asta voi face până la sfârșit. Fiecare situație, fiecare ”job”, fiecare persoană din viața mea au lăsat o amprentă, mai mult sau mai puțin vizibilă. De aceea nu pot spune care dintre acestea au avut o influență mai puternică. La data când m-am confruntat cu ele, da, au avut un impact puternic, dar acum, privind în ansamblu, toate acestea m-au construit în mod egal și nu le pot ierarhiza. Rostul meu, iar de acest rost este legată și menirea mea (misiunea), este să fiu fericit. Pentru mine fericirea înseamnă echilibru cu mine însumi. Adică să merg prin viață frumos, elegant și asumat.

 

Arta de a fi liber, în viziunea lui Mircea Ivanof

N-ar sfătui pe nimeni să urmeze o viața ca a lui. Pentru că fiecare dintre noi avem abilități diferite. El, spre exemplu, a citit enorm. Așa a construit acolo unde studiile nu au avut niciun fel de impact. Astăzi, nu mai citește ca odinioară. Doar o carte la 3 zile…

Îl întreb cum i-a fost copilăria (nu renunț la una dintre frumos-obsedantele mele întrebări pentru intervievați) și cum de e și restaurator.

Copilăria mea a fost frumoasă, în mare. În sensul că… parcă în perioada aceea copiii nu erau atât de frustrați ca acum. Da, copiii de acum sunt, oarecum, mult mai inteligenți decât eram noi, dar aici vorbim de inteligența cognitivă. La capitolul inteligență emoțională, cred că noi stăteam mult mai bine, pentru că interacționam foarte mult unii cu alţii, în mod real. Nu am restaurat biserici. Am restaurat frescă la o mânăstire ortodoxă. Lucram într-un atelier de vitralii și așa mi s-a ivit ocazia să ajut – inițial – la restaurarea acelor fresce, apoi să le restaurez singur

Face parte, după cum afirmă – dintr-o generație de privilegiaţi: generația care dispune de atât de multe lucruri pe care strămoșii noștri nu le-au avut. Mircea Ivanof consideră că unul dintre cele mai mari cadouri pe care contemporaneitatea ni-l oferă este acela de a ne fi născut liberi. Și de a avea dreptul de a decide cine vrem să fim şi ce vrem să facem cu propriile noastre vieţi.

Mai spune el că libertatea unui om este dată de posibilitatea de a decide. Şi în special de a decide să fie fericit. Si că ciudat este faptul că aproximativ 60% din oamenii care trăiesc pe acest pământ suferă de depresie și de forme de tulburări emoționale. Şi cine ştie câţi alţii nu sunt încă diagnosticaţi…

Majoritatea acestor oameni trăiesc în țări considerate a fi pozitive, civilizate, cu standarde de viață ridicate, precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Singapore, Coreea de Sud, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania etc. Și atunci, dacă avem atâtea privilegii, de ce sunt aşa de mulţi oameni nefericiţi? Aceasta e întrebarea pe care o adresează Mircea pe blogul său și pe care i-o adresez eu acum lui!

 

Acea stare de echilibru…

Mircea răspunde, sistematic. Mai întâi subliniază că problemele cu care se confruntă „lumea civilizată” sunt legate de lipsa valorilor morale și spirituale. Se vorbește foarte mult de pace, libertate și iubire necondiționată, dar nimeni nu și le asumă.

Majoritatea oamenilor au impresia că pacea este lipsa războiului, dar ea înseamnă de fapt armonie interioară; ei consideră ca a fi în siguranţă înseamnă să fii liber, însă libertatea înseamnă să îți asumi și faptul că poţi genera haos – în realitate, simţământul siguranței îngrădește foarte mult libertatea; iar iubirea necondiționată este un ideal la care nu a ajuns nimeni, pentru că omul încă nu este capabil să se iubească pe sine într-un mod constructiv.

Cât privește fericirea, Mircea afirmă că ea este legată de acea stare de echilibru între cele 9 planuri pe care noi – ca ființe umane – ne dezvoltăm: fizic, mental (intelectual), emoțional, spiritual, familial, social, cultural, profesional și financiar. Majoritatea oamenilor investesc enorm în unul sau mai multe dintre aceste planuri, dar nu în toate. Și astfel apare un dezechilibru.

 

Pasiunea, misiunea, profesia și vocația

Îl mai întreb de ce această carte – “Ikigai” acum, în România.

Studiez cultura japoneză de 24 de ani. Am fost fascinat de evoluția mentalității lor, în timp. ”Ikigai” e un termen la modă, folosit de foarte mulți formatori, dar puțini îl înțeleg. Nici japonezii nu-l mai înțeleg. Chiar am vorbit cu un grup de japonezi veniți, ca turiști, în România și mi-au sugerat să traduc cartea în japoneză și să predau ikigai în Japonia.

În România există acest concept, dar dezvoltat pe altă filieră. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuși și alţii vorbesc despre acest concept, dar în alţi termeni: „rostul și menirea vieţii”. Și Dan Puric vorbește despre rost, dar merge într-o direcție oarecum exclusivistă. Japonezii, în schimb, sunt foarte mentali. La ei lucrurile trebuie să fie logice ca să aibă sens. De aceea, la ei, orice idee funcționează. Dacă nu funcționează, nu „merge și-așa”.

Mircea are o teorie despre cum să ne găsim propriul Ikigai. Dar… Ne putem găsi într-adevăr acest propriu Ikigai? Cât e vorba despre eul nostru pierdut și pe care îl putem regăsi?

Propriul Ikigai are legătură cu 4 aspecte:

1. Ceea ce tu iubești, ceea ce îți place să faci, ceea ce te face să te simți confortabil;

2. Abilitățile tale (fizice, mentale, emoționale, sociale, spirituale și profesionale) pe care e bine să ți le cunoști.

3. Ceea ce comunitatea are nevoie de la tine – rolul tău social;

4. Pentru ce poţi fi plătit.

Combinațiile dintre aceste 4 aspecte generează cei 4 stâlpi ai Ikigai-ului: PASIUNEA, MISIUNEA, PROFESIA și VOCAȚIA. Și de aici se dezvoltă o întreagă filosofie de viață. Eu cred că Sinele nostru superior nu se pierde niciodată. Fiecare experienţă ne apropie mai mult de el. E necesar să conștientizăm în ce fel

Mircea spune că, atunci când intră în starea de flux, scriind, poate sta zile întregi nemâncat. Iar una din cărțile scrise în această stare e chiar cartea de față. Nu există o explicație logică pentru această stare, care apare la orice persoană dedicată misiunii sale. Și care apare nu doar la scris, ci în orice act creativ.

Mereu a simțit că există undeva o verigă lipsă, în lanțul dezvoltării personale. Nu a putut-o defini. Până când s-a întâlnit cu expresia ”ikigai”. A studiat mulți ani subiectul, apoi a încercat să adapteze acest sistem de gândire la modul nostru de a fi. Și așa a ieșit cartea ”Ikigai”…

 

Mircea Ivanof: „Menirea mea este să fiu echilibrant”

Mulți cred că, dacă te înfășori în pături tricotate și achiziționezi mobilierul și decorațiuni vesele – hygge – este tot un soi de ikigai. Dar nu e chiar așa. Care e deosebirea? Căci mulți confundă ikigai cu hygge…

Hygge este mai degrabă un mod confortabil de a trăi viața, în exterior. Ikigai are legătură cu resursele noastre interioare. Combinând cuvintele japoneze iki, adică viață și gai, care înseamnă valoare, efect, sau motiv, ikigai este legat, în esență, despre găsirea rostului și a menirii, în viață.

Mircea Ivanof

„Tu ți-ai găsit menirea în viață?” –  îl întreb.

Da. Sunt fericit, echilibrat. Ăsta e rostul meu. Iar menirea mea este să fiu echilibrant. Și am reuşit, oarecum: prin cărțile mele, prin felul meu de a fi, prin conferințele și atelierele pe care le susțin, prin evenimentele pe care le organizez

Bun. Crede că românii și-au găsit menirea în viață? Ce mai au de găsit, de rezolvat? Ce mai avem noi de rezolvat pe acest Pământ?

În esenţa, românul are nevoie să facă pace cu sine. Pentru asta trebuie să se respecte: să respecte viața din el și din jurul lui, să iubească: să se iubească, să se ierte și să ierte, să fie liber și să respecte libertatea celor din jur, să fie fericit și să contribuie la fericirea celor din jur

Mai zice Mircea Ivanof că, dincolo de aparențe, cei mai mulți oameni, în ciuda faptului că se înconjoară de o atmosferă pozitivă, viața lor e ca o alergătură în cerc. Ceea ce este destul de frustrant. Ce e de făcut? E Ikigai acea salvare a omenirii de ea însăși?

Nu știu dacă Ikigai este soluția ieșirii din cerc. Dar poate fi un prim pas. Sau ultimul. Cred că asta depinde de la persoană la persoană. Nu pot vorbi în numele omenirii. Dar pot vorbi în numele meu😊.

 

Nona Rapotan Bookhub
Pe  Nona Rapotan, o cunoaștem prin intermediul Bookhub.ro, unde este editor coordonator. Mie însă, Nona mi-a stârnit interesul, cunoscând-o ca profesoară, apoi, datorită acestor două alegeri profesionale și a implicării sale în tot felul de proiecte utile culturii, oamenilor și societății.

 

Nona Rapotan se consideră un om simplu, care nu are nimic special față de alții, poate doar o curiozitate peste medie și o predispoziție nativă spre într-ajutorare.

Pur și simplu ajut pe cei din jurul meu instinctiv (de multe ori e și interpretat prost gestul, dar n-am ce face).

 

Între prezent și viitor cu Nona Rapotan

Nona este o gălățeancă get-beget, care a stat în urbea de la Dunăre până pe la 35 de ani. Evident, în toți acești ani a tot „evadat”, spune ea, a avut perioade destul de lungi când ajungea acasă doar pentru a schimba bagajul.

Despre părinți, aflăm că amândoi au fost birocrați, fără studii superioare, deși ar fi putut face 3 facultăți fiecare în parte, cu un cult al muncii și cu o cultură generală foarte solidă.

Acasă, a avut bibliotecă destul de mare de când se știe, în care trebuia să facă ordine periodic, deoarece nu mai încăpeau cele proaspăt cumpărate. Își amintește că se despărțea greu de cărți, iar atunci când o făcea, le dădea altora care aveau copii, în centre de plasament sau la liceul unde va ajunge să lucreze chiar ea, mai târziu.

Nona Rapotan

Suntem trei frați, eu și sora mea geamănă (care scrie și ea pentru Bookhub, mai rar, dar când și când o face îi iese foarte bine) și un frate mai mic. Toți trei avem un cult al muncii de care nu cred că ne vom dezice vreodată, o disciplină de fier (mă rog, de fier o are – încă – mama, zău că n-am întâlnit persoană cu o tărie de caracter ca a ei) și destul de multe cărți citite (n-o să vă vină să credeți, dar fratele meu cred că are mai multe cărți citite la activ ca mine). Se adaugă la acest mixtum destul de multe pasiuni (unele puse în valoare, altele mai puțin, unele despre care nu știu foarte mulți, altele evidente) și o nestăvilită dorință de a cunoaște.

Nona își amintește că atunci când avea teme mai dificile, în primii ani de școală, dacă-l întreba pe tatăl său ceva, el o trimitea întâi la cartea X din bibliotecă, după care dezbăteau.

De la ei, părinții noștri, am învățat să trec(em) prin filtrul gândirii absolut totul. Suntem extrem de critici noi între noi și, credeți-mă, pot să primesc aprecieri cu sutele (nu că le-aș fi primit, stați liniștiți), dacă mama, fratele sau sora crâcnesc e suficient să o iau de la zero, fiindcă știu că e ceva în neregulă.

 

Nona Rapotan: „Dacă mă întâlneai acum zece ani, făceam cu totul și cu totul altceva”

Singura constantă a ultimilor douăzeci de ani este profesoratul, în rest s-au schimbat periodic foarte multe în viața mea și în jurul meu. Mă onorează eticheta de „femeie de succes”, pentru că, fără să par ipocrită, chiar nu mă văd așa. E greu și dificil de explicat cum mă raportez eu la propria mea persoană, cert e că o fac cu extrem de mult simț autocritic și de aceea pentru mine „succesul” se definește puțin diferit față de cum o face media populației.

Cum a ajuns aici? Deși are studii de istorie-filosofie, nu s-a visat profesor niciodată și crede că a fost mai mult o întâmplare, dublată de foarte multă muncă. Asta pentru că, așa cum a învățat acasă: „munca și disciplina fac mult bine.”

Nona își amintește că a avut licența în iunie, iar în iulie s-a înscris la examenul de titularizare, pe care l-a luat fără să realizeze. Când s-a dus să-și aleagă catedra a fost puțin dezamăgită că nu exista niciuna la liceu. Așa se face că după vreo trei ani a trebuit să dea din nou examen de titularizare, pentru că pe atunci nu se făcea transfer de la școală la liceu, ajungând să le predea puștilor istorie și cultură civică.

După vreo două săptămâni, vine un coleg de educație fizică să-mi spună că toți sunt îngroziți pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce le spun; le vorbeam atât de abstract și le povesteam despre concepte pe care niciun elev de liceu nu le-ar fi priceput fără detalieri amănunțite. Așa am învățat eu să mă uit la cei din fața mea și să-mi adaptez discursul în funcție de partenerul de dialog. M-au provocat elevii mei dintotdeauna (și acum o fac, nu știu ei când și cum le reușește, asta e altă problemă) să găsesc cele mai bune metode de predare, cele mai faine instrumente de evaluare și cele mai reușite proiecte extracurriculare.

Așa a ajuns ca după nici măcar doi ani să predea colegilor săi – fiind profesor metodist la Casa Corpului Didactic (instituția care se ocupă cu formarea profesională continuă a celor care lucrează în învățământ) trei ani – „buni, frumoși, nebuni.”

Glumea o colegă de-a mea, cu care am făcut de multe ori echipă că dacă mă trezește cineva la trei noaptea să fac formare o să-mi iasă ca la carte, fără nicio problemă. N-am întârziat niciodată la niciun curs, n-am anulat niciodată unul pentru că mi-era rău (și au fost destul de multe momentele când lipotomia era mai mult decât o simplă amenințare), am străbătut județul Galați (dar și alte județe) doar ca să ajung(em) să facem formare cu cei din sate izolate și care n-aveau cum să vină „la oraș”.

 

Profesorat, voluntariat, formator de proiecte Phare și câteva dezamăgiri legate de sistem

În tot acest timp, Nona Rapotan a făcut foarte multe ex cathedra. Cinci ani a fost președinta Filialei Galați la Salvați Copiii României, de asemenea a fost formator pe diferite proiecte Phare sau cu alte finanțări (USAID, de exemplu).

Indiferent de activitățile sale, nu a renunțat niciodată la elevi. Și-a păstrat norma de catedră și a menținut contactul cu ei atunci când a fost la Casa Corpului Didactic.

Să fiu profesor? E mai mult decât o onoare pentru mine, nu știu dacă pot să spun că e o vocație (asta ar trebui să o spună ceilalți, în funcție de cum e perceput rezultatul a ceea ce fac), dar știu sigur că de la cei cu care lucrez (tineri sau adulți – mi s-a făcut dor de formările cu adulții!) iau energia și puterea de a merge mai departe. Sunt foarte multe și din ce în ce mai mari diferențele de la o generație la alta. Diferențele sunt și bune, dar și mai puțin bune. Generațiile care ne urmează câștigă mult în inteligență, dar pierd la capitole precum abilități sociale, deprinderi practice, adaptabilitate (e de explicat aici și despre cauze) etc.

Deoarece învățământul, din punctul meu de vedere, are foarte multe hopuri, căderi, instabilități și probleme majore, pentru care trebuiesc cumva găsite soluții fiabile, am vrut să cunosc și părerea Nonei, care poate să ne clarifice de pe partea cealaltă a „baricadei”, ca să spun așa.

Mă doare sistemul cu totul! Am o problemă cu –ismele în general, dar dacă vorbim strict despre sistemul de învățământ e cu „vai și amar”. Am ajuns să-mi doresc să avem un ministru la educație care să reziste un mandat întreg și care să nu-și dorească să schimbe ceva de pe azi pe mâine, care să înțeleagă că o strategie educațională se realizează pe termen lung (adică de la cinci ani încolo) și că, odată elaborată, nu mai umbli la ea, cel mult ajustezi niște parametri. Cred că dacă am înțelege acest lucru, nici n-ar  mai conta ce partid e la putere. Pentru că, din punctul de vedere al educației, nici nu trebuie să se știe prea bine ce partid deține puterea.

A ajuns să aibă alergie când aude cuvinte ca „reformă”. Despre asta tot aude de când a intrat în învățământ (și are deja 20 de ani vechime), dar nici restructurarea nu e tocmai la îndemâna oricui. Ca să restructurezi ceva ce merge foarte prost trebuie să faci, înainte de orice, o diagnoză cât se poate de amănunțită, spune Nona. Iar pentru asta îți trebuie bani, pe care nimeni nu e dispus să-i dea (la ora actuală).

Nona Rapotan observă cumva cu tristețe că nu a văzut nici la partidul aflat la putere, dar nici la cele din opoziție vreo dorință manifestă în această direcție, deși mai toți vorbesc despe reformă. Cu alte cuvinte, pe hârtie toate arată frumos, iar ea a văzut atât de multe astfel de hârtii, încât nici măcar nu le mai ia în seamă. Pur și simplu le dă deoparte.

Și încă ceva: trebuie regândită fundamental relație elev-profesor-părinte. Deocamdată e una puternic dezechilirată – elevii au drepturile, profesorii obligațiile, iar părinții aproape niciunele de niciunde.

Ascultând pledoaria sa, constat că problemele sunt aceleași de ambele părți. Rezolvările stau agățate undeva la nivelul pixului, nefiind nimeni interesat să găsească o soluție fiabilă, nici măcar la nivel teoretic.

 

Despre proiectul Bookhub.ro

Când era în concediu pentru creșterea copilului, Nona Rapotan a fost cooptată de Constantin Piștea, pentru a scrie pentru Bookhub. După un an de la înființarea site-ului, a preluat și coordonarea proiectului. Până la acel moment era dedicat doar lumii literare, însă Nona l-a extins și la arte sau alte domenii culturale.

În timp, s-a coagulat o echipă stabilă, voluntară, care postează constant articole, din pură pasiune pentru cultură. Încă nu există sponsori, or noi știm foarte bine cât de bine ar prinde așa ceva… O soluție ar putea fi înființarea unei asociații culturale, însă birocrația de proiect și lipsa de timp reprezintă două mari piedice pe care noi le înțelegem foarte bine.

Mai am de lucrat mult până să ajungă să arate cum vreau eu, dar mă bucur că am reușit să am o echipă cu un nucleu stabil, ceea ce e chiar o minune, având în vedere că toți facem voluntariat. N-avem sponsori (și ce bine ne-ar prinde măcar unul!) și nici n-am avut timp să înființez o asociație culturală ca să putem depune cereri pentru diferite finanțări. E și o inerție personală aici – știu ce înseamnă birocrație de proiect și mai știu și cât de greu găsești parteneri serioși, dau doar două exemple – dar mai ales e o lipsă de timp.

Nona Rapotan Bookhub

A preferat să facă vizibil site-ul, să-i provoace pe colegii săi să scrie, mulțumindu-le pe această cale pentru profesonialism și pentru prietenie. În vara aceasta, speră să găsească puțin timp liber pentru a pune la punct o strategie de dezvoltare.

Am foarte multe întîlniri pe care le datorez Bookhub-ului, memorabile de-a dreptul. Mă gândesc la David Grimal, la Evgheni Vodolazkin, la Eshkol Nevo, Etgar Keret, Antonin Varenne, Gábor Tompa, dar și la ai noștri, de acasă, pe care nu-i nominalizez, pentru că mi se pare profund nedrept față de ei. Am aproape 100 de interviuri realizate în patru ani de Bookhub, jur că nu știu când s-au adunat (m-am uitat în folderul respectiv când am realizat interviul cu Florin Piersic Jr.) și, fără nicio exagerare, fiecare dintre acestea a schimbat ceva în mine – nu toate în bine, dar au schimbat.

Pentru Nona, fiecare dialog este definit în mod atipic. Poate că de aceea interviurile pe care le face ies și un pic altfel. Toate sunt oportunități nesperate, provocate, unele chiar pregătite pentru câteva luni, de a mai cunoaște ceva nou. 

Țin foarte mult la conceptul de echipă și la cel de unitate valorică, de aceea nu prea o să vedeți pe site articole mai puțin valoroase, când am avut am preferat să nu le public. Da, tot ce apare pe site trece întâi pe la mine, nu pentru că n-aș fi sigură de prestația colegilor mei, ci pentru că cineva trebuie să facă și corectura și eventualele editări! Așa se face că sunt singura care am o viziune de ansamblu și pot să programez câteva dintre viitoarele cronici sau articole, în funcție de ce evenimente urmează să se întâmple etc.

 

Câteva gânduri de la Nona Rapotan ca părinte și profesor

Scârbită prea mult de degringolada politică și lipsa de respect pentru lege și justiție, în urmă cu doi ani și-a zis că s-a sfârșit totul și a dorit să plece din România fără niciun regret.

Dacă fiica mea o să-și dorească să plece, o să o ajut cât pot să-și vadă visul cu ochii. Dar asta nu înseamnă că o să mă jenez vreodată să afirm că sunt româncă. M-am luptat cu prejudecățile de când mă știu și nici nu țin cont foarte mult de etichetări (de altfel, mi se spune destul de des că sunt arogantă și/sau snoabă).

De-a lungul timpului, Nona a învățat că o lecție importantă, cea mai importantă ar fi: răbdarea se educă. După care, la ea, urmează cea legată de compromis. 

Eu nu sunt adepta compromisului și a jumătăților de măsură, de fiecare dată când am abdicat de la principiul acesta viața mi-a demonstrat că nu trebuia. Norocul meu este că n-am făcut-o de prea multe ori!

 

Cuvânt de încheiere

Când iei interviuri, cel mai frumos este felul în care totul se desfășoară înaintea sufletului tău: cuvintele, informațiile, omul, amintirile, bucuriile, lupta pe care fiecare dintre noi o ducem cât mai demn, încercând să construim ceva din aceste bătălii ale noastre. Uneori, chiar cu noi înșine.

Când ai ca interlocutor un om frumos, care crește oameni din copiii noștri, arătându-le căi, poteci, drumuri unice pe care ei trebuie să pășească, fără a se compromite și a semăna cu alții; care crește frumosul sădind tot felul de proiecte culturale, artistice, literare, din care visele chiar prind aripi și se împlinesc, nu poți decât să te bucuri, să înțelegi că ai fost și tu pe una din potecile acelea, pe care deși poate a mai trecut vreun jurnalist înaintea ta, de la o răscruce, am luat-o separat și am aflat lucruri noi, interesante și utile sufletului.

Nona Rapotan este un om cu atât mai frumos, cu cât ea nici măcar nu întrevede acest aspect. Ea doar creează, gândește, planifică, pune umărul, sufletul, gândirea la lucru și stă acolo pe baricade până împlinește tot. Iar asta o face specială! Dedicarea și loialitatea sunt poate cele mai rare, pe cale de dispariție chiar, însușiri, pe care puțini oameni le mai au! Modestia și perseverența la fel. Însumate, ne dă: Nona Rapotan!

În România există o scriitoare brunetă care a pus pe jar lumea scriitorilor prin cărțile sale pline de aventuri și mister. Este o iubită reprezentantă a literaturii fantasy, o creatoare de lumi pe care cititorii le-au adorat de la primul contact. Numele ei este Theo Anghel.

 

Deși a început modest, cu un gen literar total diferit de fantasy, romance, în timp și-a creat un nume în noul domeniu abordat. În literatura română contemporană, Theo Anghel este considerată cea mai bună scriitoare de fantasy. Cărțile sale au fascinat mii de oameni încă de la început.

Cine este Theo Anghel?

Născută în București, Theo Anghel avea o pasiune pentru scris încă din copilărie. Scria povești pe caiete dictando inspirându-se din cărțile de aventuri, cărțile tatălui său în general.

Fascinată de poveștile clasice, Theo Anghel a inventat proprii săi mușchetari. Nu își mai amintește acțiunea, dar îi răsună și acum în cap zgomot de copite lovind piatra cubică de pe străzi și o domniță la ananghie strigând dintr-un han cu aer franțuzesc.

De mică, după ce termina de citit o carte, se întreba ce se va întâmpla cu personajele. Pentru ea, poveștile nu se terminau niciodată odată cu ultima pagină.

Theo Anghel

Studiile sale au mai mult legătură cu afacerile decât cu literele, cum ar părea normal. De fapt, Theo Anghel a deținut și un magazin de haine și genți, activitate care a ajutat-o să învețe cum să vândă.

Mai târziu când în viața ei a apărut Editura Quantum, experiența de antreprenor i-a fost utilă pentru că a trebuit sa vândă cărți. Pe lângă editarea de carte, designul grafic, abilitatea de vânzător era o aptitudine absolut necesară.

De obicei, oamenii au tendința de a se prezenta altora în culori ideale. Nu și Theo Anghel, care încearcă din răsputeri să nu o facă. Toți scriitorii sunt de fapt vanitoși, iar ea nu face excepție.

De fapt, pentru fiecare calitate pe care o are, ar exista și un defect, iar defectul ce și-l impută întotdeauna este impulsivitatea. Deși nu este chiar benefic, de cele mai multe ori trântește adevărul verde în față și lucrează din răsputeri la asta.

Am observat că un gram de minciună livrat la momentul potrivit bate oricând un kilogram de adevăr.

O ființă cu principii de viață atent selectate apreciază prietenia sinceră și dezinteresată, deși unii poate o catalogheaza drept dură sau inflexibilă.

Cărțile care au consacrat-o în lumea fantasy românească

Deși a lucrat ca editor la diverse site-uri literare, nu și-a scos prea devreme manuscrisele la lumină. Abia după ce a început să scrie pe blog, a simțit dorința de a și publica. Astfel, o serie de fragmente de pe blog s-au transformat în Rochia aurie – o operă romance care a stârnit reacții pasionale printre cititori. Cu toate acestea, Theo a simțit nevoia ca următoarea scriere să fie în zona fantasy, un gen care i se potrivește perfect și nu îi îngrădește libertatea cu nimic.

Astfel, prima carte publicată a fost „Am murit, din fericire, Întoarcerea”. Nominalizată ca unul dintre primele 10 manuscrise promițătoare la un concurs de debut, cartea a ajuns să fie oferită publicului larg în 2014.

Cititorii au fost absorbiți de poveste și nu s-au lăsat până nu au obținut continuarea. Așa au apărut al doilea volum, Chaos, apoi al treilea, Dincolo.

Deși proiectul fusese gândit ca un roman de sine stătător, la cererea publicului Theo Anghel a ajuns să finiseze cu succes o serie de 5 cărți: Întoarcerea, Chaos, Dincolo, Purgatorio și Diabolic, iar acesta a fost doar începutul.

Într-un fantasy poți scrie adevăruri care nu rănesc pe nimeni, pe care toți le savurează tocmai pentru că își imaginează că nu îi privesc.

Seria „Am murit, din fericire” cu acest titlu controversat, care incită cititorul să descopere la ce s-a gândit autoarea, a atras atenția mass-mediei. Astfel scriitoarea a fost invitată să vorbească despre cărțile sale în emisiuni cu audiență.

Theo Anghel: Inspirația vine de oriunde, din cele mai sublime lucruri și din cele mai oribile

Theo își ia inspirația de oriunde, din cele aparent fără niciun sens, din banalități, dialoguri auzite aiurea, povești la gura sobei, din întâmplări de zi cu zi și interacțiunea cu semenii...

Întrebată ce înseamnă scrisul pentru ea, Theo Anghel răspunde că a devenit o necesitate. Înăuntrul ei trăiesc lumi fantastice care trebuie să iasă afară, altfel ar înnebuni-o. Are deja o teorie despre asta și anume:

Uneori scriu ca într-o transă, și care se referă la faptul că aceste lumi există undeva, într-o realitate paralelă, și găsesc diverși recipienți (scriitori, în cele mai multe dintre cazuri) sensibili la impulsurile emise de ele.

Când vine vorba de un gen slab reprezentat în literatura română, un autor nou trebuie să aibă imaginație, dar și curaj. Crearea unui gen nou înseamnă extrapolarea unui gen literar întâlnit în literatura străină și adaptarea la cultura română. Totusi va trebui să aducă elemente incitante.

Îți trebuie curaj să scrii acest gen când librăriile sunt copleșite de cărți fantasy scrise de autori străini. Să creezi ceva original, să-ți inventezi propria lume și să nu pici în ispita de a reinterpreta un roman sau serie deja celebră în lume. Totusi asta nu m-a făcut să dau înapoi.

Momentan a terminat volumul 4 al seriei „Păcatele fiului” care va apărea în două săptămâni. După închiderea seriei va scrie o poveste care va aduce în fața cititorilor un bărbat de succes, afemeiat notoriu care… Cititorii fideli vor avea de așteptat pentru a afla ce se întâmplă. Autoarea nu dă nimic din casă.

Nu este fan al listelor de cărți oferite cititorilor. Dacă ar face-o ar menționa: Pielea de Curzio Malaparte, Oameni și șoareci de Steinbeck și Idiotul de Dostoievski.

 

Momente și momente

Dacă ar fi să vorbim despre un moment dificil din viața sa, Theo Anghel își amintește de moartea bunicii sale. Aceasta a crescut-o de la un an și i-a fost ca un far călăuzitor. O descrie ca pe o femeie modestă, discretă, blândă ca o zână, cu un bun simț rar întâlnit.

Moartea este un fenomen ireversibil care uimește orice om. Se aștepta ca bunica să se ridice din sicriu și să îi zâmbească, dar nu a mai făcut-o…

Acea primă întâlnire față în față cu moartea a fost zguduitoare.

Cea mai frumoasă amintire din viața profesională este fără îndoială lansarea primei cărți. Aceasta a avut loc la târgul internațional de carte Gaudeamus în 2014. Primele întâlniri cu cititorii, luarea pulsului pieței de carte în care a intrat i-au lăsat o amintire greu de egalat.

Cu succes, dar fără pretenții de vedetă, își trăiește viața simplu și neaventuros, de aceea nu are un motto. Nici la viitor nu se gândește prea des, ci încearcă să își trăiască viața în momente repetate de prezent. Consideră că planurile de viitor sunt inutile deoarece nu se împlinesc fiind doar o iluzie.

Desigur, nu strică să faci proiecții asupra viitorului, neapărat pozitive, și să speri că ele se vor adeveri.

Nu are un vis mare al vieții sale, dar are o mare speranță. Familia sa răspândită prin mai multe țări să se reunească.

Theo Anghel este considerată de cititorii și recenzenții cărților sale cea mai bună scriitoare de literatură fantasy din țara noastră. Mai mult, acest statut nu va fi combătut prea ușor sau prea curând.

 

* Mulțumiri speciale doamnei Sanda Marghiloman, care ne-a recomandat să scriem despre Theo Anghel și ne-a confirmat, în calitate de cititoare, valoarea cărților sale. Dacă aveți și voi recomandări de elită, așteptăm un semn!

Laura Bianca Popa

I-a plăcut muzica dintotdeauna și dansează de când se știe. A reușit să facă din cele două mari pasiuni ale sale un mod de viață, care o poartă pe toate paralelele și meridianele globului. Ea însăși afirmă că trăiește prin dans, respiră prin dans și mănâncă dans pe pâine, iar fiecare călătorie reprezintă o ocazie de a arăta fața frumoasă a României. Și pentru asta, nici nu are nevoie de gesturi mărețe: trebuie doar să fii un om bun și să lași o amintire plăcută, după cum spune chiar Laura Bianca Popa, protagonista show-ului de dans și acrobații Spectacular, care a încântat publicul român în luna iunie. 

 

Cum părinții săi erau ingineri, au împins-o către matematică, informatică și celelalte știinte exacte, dar au fost ușor de convins atunci când i-a rugat să o ducă la cursuri de dans în perioada liceului. Așa că, la 16 ani, Bianca Popa a ajuns la un club de dans sportiv din București împreună cu un coleg de clasă. Tatăl său a insistat să transmită ideea că vine doar de plăcere, ca o replică la planurile de viitor schițate deja de antrenorul de atunci.

„Tata a avut, totuși, dreptate pentru că de plăcere dansez și astăzi”, spune Bianca Popa, care a terminat o facultate de inginerie, dar nu a renunțat niciodată la visul de a se putea susține numai din dans.

La doi ani după ce a intrat pentru prima oară într-o sală de dans, și-a întâlnit partenerul de scenă și de viață, Dan Luca, alături de care dansează de 13 ani. Împreună, au avut o școală de dans sportiv, principala lor sursă de venit timp de șapte ani.

Nu cred că am considerat niciodată dansul un hobby. Majoritatea câștigului se ducea înapoi în dans, în pregătire, încât în 2011 am ajuns în finala Campionatului Național de 10 Dansuri. Am fost campioni la formații si vicecampioni la categoria showdance.

 

Neseriozitatea oamenilor de la noi, cea mai mare problemă întâmpinată

Drumul spre marea performanță nu a fost deloc ușor. Și asta pentru că dansul sportiv necesită foarte mulți bani: pentru orele particulare, pentru deplasări la competiții, costume, pantofi, iar pentru a urca în clasament, trebuie bifate toate căsuțele.

De aceea, lipsa banilor a reprezentat cel mai mare obstacol întâlnit în perioada activității competiționale. Ulterior, când a început să apară în diferite spectacole, a avut de luptat cu neseriozitatea oamenilor de la noi din țară.

De câteva ori am avut ocazia să organizăm spectacole în România și ne-am lovit de multe ori de atitudinea „lasă că merge și așa” și de lucrurile făcute cu jumătate de măsură. Noi punem foarte multă pasiune în ceea ce facem și ne asteptăm ca și ceilalți să facă același lucru.

Laura Bianca Popa

Laura Bianca Popa și partenerul său, Dan Luca, la Campionatul Național de dansuri din 2011

Se spune că în viață, nimic nu este întâmplător, oricât de greu de crezut pare la un moment dat. La fel au stat lucrurile și în cazul Biancăi. Primul contract în străinătate a apărut, cumva, de nicăieri, fără să îl caute: în martie 2012, era o nevoie urgentă de două perechi de dansatori pe un vas în Marea Baltică și a acceptat într-un final să plece, la rugămintea partenerului său și a colegilor de trupă. O săptămână mai târziu, era pe vasul care mergea între Stockholm și Helsinki.

A urmat un alt contract de șase luni, care a purtat-o din Italia până în Noua Zeelandă și înapoi, aceasta fiind una dintre cele mai frumoase experiențe până în prezent. Dar locul care i-a intrat cel mai mult la suflet a fost Taiwan-ul.

Am susținut spectacole timp de opt luni în fața publicului taiwanez, împreună cu lecții de dans și activități de divertisment. Sunt foarte diferiți de vestici, însă sunt sinceri, calzi, primitori și ne-au făcut să ne simțim foarte apreciați. Dacă ar fi să aleg unde să ne desfășurăm următorul spectacol, aș zice Taiwan.

 

Laura Bianca Popa: „Când sunt pe scenă, mă simt ca acasă”

Bianca Popa adoră să împartă scena cu colegii și s-a bucurat de fiecare spectacol alături de echipele din care a făcut parte. Dar, la un moment dat, a apărut ideea de a avea propriul show alături de logodnicul ei.

Când sunt pe scenă, mă simt ca acasă. Este ciudat de comod, toate emoțiile dispar, inclusiv rușinea. În urmă cu câțiva ani, ni se părea imposibil ca doar două persoane să ducă un show de 45 de minute, dar acum avem două astfel de spectacole. În plus, răspunsul publicului a fost întotdeauna motivant.

Așa a fost și Spectacular, show-ul de dans și acrobații, susținut de Laura Bianca Popa, Dan Luca și finaliștii de la Australians Got Talent, James Capener și Rebeca Borromei. Cele două perechi au susținut trei reprezentații în luna iunie, la Pitești, București și Iași, iar pentru Bianca și Dan a fost o mare bucurie să poată evolua în fața familiei și a prietenilor.

A fost ceea ce speram și ne doream cel mai mult: să ne întoarcem în țară și să ne putem face meseria pe care o îndrăgim atât de tare.

Laura Bianca Popa Spectacular

Bianca Popa & Dan Luca, Spectacular 2019

 

Laura Bianca Popa, un ambasador special al României în lume

Bianca Popa și partenerul său, Dan Luca, sunt și doi ambasadori deosebiți ai țării noastre, întrucât ei aproape că au făcut ocolul Pământului datorită dansului. Peste tot pe unde merg, în fiecare loc unde i-a purtat pasiunea lor pentru dans, încearcă să facă o imagine cât mai bună României, povestind despre țara noastră.

Știu că România are multe lipsuri, dar sunt atâția care vorbesc despre ele, așa că noi alegem să răspândim ce e frumos și îi invităm pe toți să vină să ne cunoască țara. Imaginea României este diferită de la om la om, de la loc la loc. În Australia, spre exemplu, oamenii nu știu prea multe, ceea ce este un lucru bun pentru că avem ocazia să le facem o impresie plăcută. În Asia, sunt locuri în care nici nu s-a auzit despre România. În Europa, nu aș putea spune acelasi lucru. Cu toții știm ce „faimă” avem printre vecini, așa că nu putem decât să încercăm să le demonstrăm opusul.

Din fericire pentru Bianca, în mediul în care lucrează, oamenii vin din toate colțurile lumii. Poate spune despre ea că „a călătorit” doar prin simplul fapt că a cunoscut mulți oameni dintr-o țară, fără să fi pus piciorul acolo. La fel, și ea speră ca, prin intermediul ei, oamenii aceștia să cunoască România.

De fiecare dată când mă întorc acasă, e ca o trezire la realitate. Pe vas, lucrurile sunt foarte simple, problemele sunt ca niște firimituri comparate cu cele de acasă. Revenim în țară cam o dată la șase luni și nu pot să zic că am văzut schimbări. Nu știu dacă e neapărat un lucru bun sau rău. Poate e bun pentru că mereu reușim să ne reintegrăm dacă totul ne este încă familiar.

Los Angeles, USA

Walvis Bay, Namibia

Mykonos, Grecia

 

 

 

 

 

 

 

Shanghai, China

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bianca Popa știe că este destul de greu să trăiești în România din artă, așa că își dorește să călătorească în continuare, cât mai mult, pentru a cunoaște cât mai mult oameni din toate colțurile lumii pentru că simte că are de învățat foarte mult de la fiecare dintre ei.

Va dansa și la evenimente în țară prin intermediul companiei sale și va căuta să își ducă spectacolul pe cât mai multe scene în afara granițelor. Asta pentru că acolo are cele mai multe oportunități financiare care să îi permită apoi să organizeze spectacole în România. Totul pentru „plăcerea de a crea, de a dansa, de a-i face pe spectatori fericiti”.

 

surse foto: Facebook Laura Bianca Popa și Scena Showdance

 

Anca Mărginean

Anca Mărginean susține spectacole pe scene din întreaga lume oferindu-i publicului său o parte din sufletul său, prin cântec. Este actriță, iubește sportul și nu ezită să se implice în cauze umanitare de câte ori are ocazia. Este un om pentru oameni. Despre muzica populară autentică, importanța valorilor morale și implicare civică, cu artista Anca Mărginean.

 

”Muzica populară are o înțelepciune aparte. Prin intermediul ei putem păstra legătura cu rădăcinile, tradițiile și strămoșii noștri care ne-au lăsat valori importante.” – Anca Mărginean.

Anca Maria Mărginean și-a petrecut copilăria în comuna Racovița din județul Sibiu. Acolo a primit încă din primii ani ai vieții tot ceea ce a avut nevoie pentru a înțelege cine este. A învățat cum trebuie privită lumea și cât de importante sunt lucrurile simple. De la bunica din partea mamei a învățat curajul și modul de a-ți păstra demnitatea indiferent de încercările vieții.

Sătenii m-au învățat bunul simț și ce înseamnă să-ți pese. Dacă cineva avea o problemă se mobilizau și ajutau. Îmi este tot mai clar că Dumnezeu m-a pus în locul potrivit cu tot ce am nevoie să fiu.

A crescut pe dealurile pline de maci din împrejurimile comunei, la cules de flori pentru ceai, sânziene și măceșe. Verile și le petrecea ajutându-și părinții la muncile câmpului și știe sigur că nu există pe lume o mâncare mai gustoasă decât acolo, la câmp.

Oare ce alt loc de pe pământ ar fi putut să-i ofere aceste experiențe, această conectare cu natura și cu Cel care a creat-o? Anca Mărginean nu a simțit niciodată o frustrare sau o incapacitate de adaptare la viața de acum datorită faptului că a crescut la țară. Ba din contră, susține că în prezent având șansa de a călători foarte mult continuă să se raporteze la valorile primite din copilărie. Valori ce o ajută să-și găsească „calea” atunci când se mai rătăcește.

Anca Mărginean

Anca Mărginean: „Eu sunt mănușa. Dumnezeu e cel care o umple!”

Anca Mărginean, muzică pentru suflet

Sufletul mereu va tânji după ceea ce-l hrănește. Vei înțelege versurile și complexitatea unei doine doar atunci când ești pregătit să-ți cunoști rădăcinile. Să îți dai seama că țăranul care și-a cântat viața nu s-a întrebat ce-l determină să o facă, ci a trăit pur și simplu.

Anca Mărginean a luat contact cu muzica la o vârstă fragedă. Cânta muzică ușoară, știa toate melodiile Mădălinei Manole și la 6 ani participase deja la o ediție a emisiunii Tip Top Minitop.

La scurt timp după aceea, un sătean iubitor de folclor și tradiții din comuna Racovița, pe nume Mereș Gheorghe, a înființat un ansamblu de dansuri populare. Acesta a descoperit-o și le-a insuflat părinților artistei ideea că Anca ar trebui să urmeze cursurile Școlii Populare de Arte din Sibiu. Așa a început totul.

Înaintea primului spectacol susținut pe scena Căminului Cultural, Anca Mărginean a avut parte de o surpriză ce avea să-i contureze definitiv viitorul. Bunica sa a luat-o de mână și a condus-o în podul casei unde se afla lada de zestre. O ladă plină cu costume populare făcute de bunică sau moștenite de la străbunici. Zeci de costume și plăci de pickup cu majoritatea interpreților acelor vremuri.

Nu i-a fost greu să îndrăgească muzica populară. Iar după prima experiență pe scenă în costum popular și-a dorit cu ardoare să urmeze acest drum. Mai târziu, ajungând la Deva, a cunoscut-o pe doamna Maria Simion, profesoara sa de canto, un om căruia nu-i va putea mulțumi niciodată îndeajuns.

Deoarece în zona sa nu exista un nume de referință în acest domeniu muzical pentru a-și putea compara reușitele, Anca Mărginean a avut parte de multe momente de neîncredere, oscilând uneori între stiluri. A făcut lucrurile de fiecare dată așa cum a simțit iar rezultatele sunt uimitoare.

Astăzi, are un stil aparte de a interpreta muzica. Piesele sale transmit mai mult decât simple cuvinte iar muzica… ei bine, muzica sa este o adevărată hrană pentru suflet.

Talent și multă, multă muncă

Anca nu se teme de provocări. Susține chiar că acestea sunt o necesitate pentru evoluția noastră. Important este să nu renunțăm. În domeniul muzicii, maturizarea și așezarea vocii vin în timp, iar răbdarea trebuie să-ți fie fără margini. Altfel nu vei ajunge niciodată să culegi roadele eforturilor tale.

Pe de altă parte, la fel de ușor, un artist poate cădea în capcana autosuficienței. O apariție tv și câteva spectacole nu te pot cataloga drept un interpret de muzică populară.

Poate că, într-adevăr, talentul precede munca. Însă nimic nu se poate realiza fără efort și implicare. Trebuie să existe un echilibru între cele două.

Pe parcursul carierei, Anca Mărginean a primit numeroase sfaturi importante de la cei din jur, însă de fiecare dată a făcut lucrurile așa cum i-a dictat sufletul. Lucru pe care îl recomandă și celorlalți.

Fiecare dintre noi avem acea chemare pentru ceva anume, trebuie doar să avem curajul de a-l descoperi. Doar așa îi putem inspira pe cei din jur, prin ceea ce facem nu prin ceea ce spunem.

Anca Mărginean iubește costumele populare românești și le colecționează de când se știe. A demarat chiar și un proiect de suflet în acest sens. „Copilărie în Ie” – un proiect prin care dorește să încurajeze părinții pentru a-și îmbrăca cât mai des copiii în costume populare. Consideră acest lucru ca fiind o datorie pe care o are față de tot ce i-a lăsat bunica sa.

Mă responsabilizează gândul că cei dinaintea noastră au cusut la lumina lumânării cu ac si ață povești de viață pe costumele populare. Portul popular reprezintă continuitate și este dovada clară a profunzimii și îndemânării neamului nostru.

Este puțin dezamăgită de lipsa de interes a unor oameni pentru muzica populară și pentru lucruri autentice. Însă este convinsă că avem mulți artiști valoroși, voci frumoase care spun și transmit ceva: ”E nevoie doar să ne dorim să auzim ceea ce are de oferit un suflet care-și adună tot felul de trăiri și le transformă în muzică”

 

Anca Mărginean își dorește să fie un om pentru oameni

De peste 6 ani Anca este membră a Asociației Umanitare Alexandra Nanu (AUAN), fundație ce sprijină educația. Mai exact, educația copiilor cu rezultate foarte bune la învățătură dar cu posibilități financiare limitate. Cântă în Gala AUAN, spectacol ce se organizează anual cu scopul de a strânge fonduri pentru acești copii. Un spectacol despre care artista spune că i-a marcat cariera și a învățat-o ce înseamnă să-și ofere darul necondiționat.

Este Ambasador Baby Care și aleargă la maratoane pentru copiii născuți prematur. Se implică atât cât poate în acțiunea de a strânge fonduri pentru acele incubatoare speciale care le pot oferi micuților o șansă la viață.

De când sunt mamă învăț în fiecare zi recunoștința pentru că am un copil sănătos. Mario are 6 ani și de un an face gimnastică și balet. Sunt fascinată de atenția lui la detalii iar punctul lui de vedere mă ajută în fiecare zi să devin din ce în ce mai bună pentru el.

De aproape doi ani, Anca a descoperit actoria. După numai un an de cursuri a avut șansa să lucreze cu unul dintre cei mai buni actori ai tinerei generații – Bogdan Marhodin. Acesta a încurajat-o să-și descopere și să-și exploateze această nouă latură a sa.

Așa a apărut videoclipul piesei „Urme în palmă”, un clip plin de încărcătură emoțională ce se bucură de peste 70.000 de vizualizări pe canalul de YouTube al artistei. Ulterior, Anca Mărginean a mai jucat în alte două filme realizate în colaborare cu producători și actori americani.

Spre încheiere, Anca Mărginean și-ar dori ca noi să fim mai uniți. Să înțelegem că înțelepciunea colectivă este mai puternică decât cea individuală. Să nu pierdem niciodată din vedere scopul pentru care existăm. Iar în ceea ce privește muzica… atunci când o simțim și o valorificăm în acord cu ceea ce este, putem înfrumuseța suflete, putem educa, putem chiar vindeca dacă alegem să ne rugăm prin cântec.