Ana Barton

Ana Barton este poate una din cele mai complexe și îngemănate personalități despre care am scris până acum. Mă regăsesc și mă recunosc în cele trăite de ea, mai mult decât aș fi crezut că cineva poate trăi în altcineva.

Ana consideră că „Nimeni nu e nimeni.” Este un motto la fel de profund precum ea. Cumva, cred că și numele ei are o predestinație în tot ceea ce este și face. Un suflet prins în zidurile propriilor trăiri pe care le lasă libere prin scris! Așa sparge ea zidul, lăsând lumina înlăuntrul.

 

Trăitul ca ocupație principală

Sunt o fată de la țară, Ramona. M-am născut într-o comună din România și am trăit acolo șapte ani, cu bunicii mei materni. Am avut tot timpul senzația că în acei ani nu m-a învățat nimeni nimic, nu prin cuvinte, doar prin exemple. Nu mi-a zis nimeni nu face aia, nu face ailaltă. Dar mi-au zis ai mei hai să mergem acolo, hai dincolo, așa vrei, așa îți place, cum vrei tu să facem? A contat enorm, adesea mă gândesc că felul ăsta de creștere mi-a ținut mințile întregi. M-am simțit un copil iubit, iar asta a născut în mine un continent în care viața palpită, foșnește, chiar și atunci când nu mă simt foarte bine. E locul meu, doar al meu, la care mă întorc oricând vreau eu, ca să mușc un pic din lumină și să merg mai departe.

Pe urmă, au luat-o ai ei la școală, la oraș. Nu i-a plăcut, nu s-a obișnuit și-n suflet cu asta. Altfel, a funcționat optim, nu și-a dat nimeni seama că smulgerea a frânt-o într-un fel pentru totdeauna.

În ultimii ani, a început să se gândească c-a învățat foarte bine mereu fiindcă a găsit în citit și-n învățătură refugiul perfect. Așadar, n-a provocat nemulțumiri familiei, n-avea nimeni ce să-i reproșeze, se achita excelent de toate obligațiile. În timpul ăsta, visa că se va întoarce, după terminarea liceului, la bunici. De tot. Ceea ce a și făcut.

În ziua ultimului examen de bacalaureat, mi-am pus câteva haine într-o boccea, am luat o rată care te îneca de praf și-am plecat… acasă. La București, am ajuns câteva luni mai târziu, dar a contat enorm că veneam de acasă, chiar dacă atunci n-am înțeles asta. Era prea curând. Acum, acasă e la părinți, în orașul unde am învățat doisprezece ani. Casa bunicilor nu mai există. Se schimbă perspectivele, iar ăsta e cel mai frumos joc al vieții. Cred că tot ce trăim decide omul care suntem, chiar dacă noi nu știm asta în timp ce trăim. Și e normal să fie așa, suntem ocupați cu trăitul. Apoi, omul devine tot timpul, de-aia mă și amuză replica asta: așa sunt eu, îți convine, bine, nu-ți convine, treaba ta.

 

Ana Barton – portret de scriitor

Și zi așa, vis de tinerețe, tocmai m-ai făcut bătrână. Am 45 de ani, iar de vreo trei încoace încep să dezbătrânesc. Poate are legătură cu faptul că fata mea e adolescentă, poate e frica de moarte, bine deghizată, poate e conștientizarea vieții. Deși cred că cel mai aproape de adevăr e faptul că am învățat să mă bucur de-adevăratelea. Cu mulți ani în urmă, credeam că ce învăț și ce înțeleg mă face deșteaptă. Între timp, nu doar am dezbătrânit, dar m-am și dezdeșteptat. Mari binecuvântări astea două.

A scris poezii, ca toți copiii, nimic special. Proză a început să scrie pe la 37 de ani, cumva, într-o doară, fără să se gândească la volume care-ar putea fi publicate. A scris liber, fără constrângerea tipăririi, așa scrie și acum.

Să-mi placă mie. Dacă-mi place mie e posibil să le placă și altor oameni. Trăiesc cu bucurie faptul că mulți oameni se regăsesc în ce scriu. Asta poate pentru că sunt un fel de luntraș de nuanțe fiindcă viață în stare pură nu există.

Foto credit: Narcis Pop

Pentru cei care nu au descoperit-o încă, îi informăm că dacă ar intra într-o librărie, ar găsi cinci tiluri semnate de Ana Barton: Nemuritorii de rând, Pervazul lui Dumnezeu, Jurământ de rătăcire, Mamifer și Prospect de femeie , dar și volume colective în care are și ea câteva proze: Cartea simțurilor, In the mood for love etc.

Toate mă reprezintă cu totul pe mine. N-ai cum să scrii în afara ta, indiferent de faptul că personajele și acțiunea nu au legătură cu viața ta. Însă cărțile tale sunt carne din carnea ta.

Ana Barton nu este un autor ușor, pe care să îl răsfoim în timp ce savurăm o cafea. Ea pur și simplu se joacă cu limbajele, cuvintele și intertextualitățile. În cărțile ei vom găsi pasaje fine autobiografice, dar trebuie să știm și să înțelegem clar că literatura înainte de toate este ficțiune. Chiar și literatura Anei.

Și totuși, Ana scrie memorii, jurnale, proză, narează, dar o face extrem de degajat și unic. Cu ce diferă ea de alți autori contemporani? Prin faptul că este un autor care pune, adaugă greutate cuvintelor ei și în același timp, ele devin ușoare și zboară. Este altceva de ceea ce ne oferă nouă librăriile. Este un autor autentic. Un autor care scrie despre copilărie, traume, bunici, iubire de țară, parfumuri de demult.

 

Ce făcea Ana Barton înainte de scris? Scria!

Am lucrat într-o galerie de artă, am făcut publicistică, am crescut copilul, mi-am îngropat bunicii, m-am despicat de durere, m-am făcut la loc, prin dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, am descoperit că iubesc marea, m-am bucurat, am dansat – ăsta e răspunsul la întrebarea cu pasiunea –, am gătit, am râs, am plâns, m-am enervat, am dat cu aspiratorul și cu mopul, am spălat baia și bucătăria, am iubit, iubesc – lucruri pe care le fac și azi, viață obișnuită.

Doar mie mi se pare ireală această femeie? Desprinsă parcă din alt Univers unde sufletele au o altă consistență. Direct din stele. Din strălucirea aia firească după care alergăm cu toții o viață întreagă.

Ana Barton

Ana Barton: „Iubesc o fetiţă, Rada, a cărei mamă, dintr-un uriaş privilegiu, sunt, şi care îmi spune în fiecare zi că mă iubeşte incomensurabil. Îi place ei sonoritatea cuvântului. E o tânără cu o personalitate de tsunami și o sensibilitate de poem. O splendoare zăpăcită.”

Mentori și susținători, sunt toți binefăcătorii săi, și sunt foarte mulți, spune Ana. De la familie, la profesorii cei iubitori de copii, la prieteni, cititori, toți oamenii degrabă păsători de om.

Puternic și frumos e orice om. Dacă are șansa să fie îmbrățișat de apropiații lui, ca să poată simți și el că e puternic și frumos. Toți ne tragem seva din noi și din cei mai iubiți ai noștri. Dacă avem relații firești, directe, în care nu facem exerciții de imagine, în care nu ne demonstrăm cunoașterile pe pielea celor din jur, dacă spunem ce simțim, și nu așteptăm să priceapă ceilalți, că poate au și ei viață de trăit, dacă nu ne credem buricul Pământului și nu tragem de oameni să ne considere miez.

 

Viața nu este o lecție. Este o înșiruire de momente pe care le adunăm și le trăim

N-am învățat nicio lecție, Ramona. Am trăit niște momente. Adunate, dau 45 de ani. Am trăit viață, încă o trăiesc. Fac ce cred și ce simt eu că e mai bine în fiecare zi. Dar nu doar mai bine pentru mine, ci și pentru ceilalți. Uneori îmi iese, alteori îmi iese parțial, alteori deloc. Sunt om, fac și bine, și greșesc. Când îmi dau seama, încerc măcar să repar, dar cred că nu întotdeauna îmi dau seama. Când fac bine, mă bucur ca un copil. Altfel, am prostul obicei să mă tot gândesc dacă ăla chiar e binele, dacă aia e chiar greșeală, pe moment pot să discern corect, dar la scara unei vieți lucrurile pot sta diferit. Știu asta din viața mea: unele momente în care mi s-a părut c-am pierdut sau am ratat ceva s-au dovedit ulterior favorabile. E bine că nu le știm pe toate, e cel mai bine, putem respira și nițică smerenie, nu?

Ana Barton

În rest, Ana Barton este puternic implicată în viața socială și civică. Dacă fiecare își face partea, n-are cum să nu se simtă o îmbunătățire în societate…

Merge în școli, licee, universități, la întâlniri informale cu copii și tineri. Abordează subiecte pe care sistemul de învățământ n-a găsit de cuviință în 30 de ani să le integreze. Printre acestea, educație de viață privată, educație pentru carieră, educație civică și voluntariat, cultura dialogului, artă sau magia scrisului de mână.

Cred că dacă îți iese să nu faci prea mult rău în viață, aici intră și să nu-ți faci prea mult rău, ai reușit. Nu e o treabă tocmai ușoară, practic, e o provocare continuă. În anumite etape din viață, te caracterizează ceva, în altele, altceva. Viața e vie, vorba aia! Ne irită și ne doare când oamenii nu se gândesc la ce simțim noi. Păi, hai să începem prin a ține noi cont de ce anume simt ei. Poate ar fi un început. Timid, firav, dar început. Măcar ar mai detensiona un pic relațiile.

Și dacă nu m-ați crezut pe cuvânt când am spus că mă aseamăn mai mult decât aș fi crezut cu Ana, cu siguranță acum mă veți crede. Deoarece iată, și România o avem în noi, ca pe o stare de a fi, în ADN-ul nostru.

Nu cred că puteam să ajung oriunde în lume, chiar nu cred. Niciodată nu am luat serios în calcul să plec din țară. Sunt foarte legată, ombilical, de limba română. E mama care mă va crește până la capătul meu, că ea nu are capăt. Sunt legată de familia mea, de mirosurile și gusturile țării ăsteia, cu tot sufletul nădăjduiesc să nu fiu niciodată nevoită să plec din țara mea. România înseamnă identitatea mea intimă. Pot să slăbesc sau să mă îngraș, poate să-mi albească părul, cu trecerea timpului, pot să scad în înălțime, pot să înțeleg unele lucruri, iar pe altele să nu le pricep niciodată, dar să nu fiu româncă n-am cum. O provocare? Nu m-am gândit niciodată așa. E o stare, cum ai zis tu. E o sevă. Sau o sită. Tot ce sunt și tot ce nu sunt trece prin ea. România e o stare de mamă. Indiferent prin câte furtuni treci în dragostea cu mama ta, n-ai cum să faci dintr-o mamă nemamă. Poți să încerci, dar te vei frânge ca un vreasc.

 

Cuvânt de încheiere

Fragment din „Mamifer”

Și iată, stau în fața acetui reportaj, cu toate cuvintele adunate în mine, în suflet, dar care nu vor să se lase expirate. Mi-e dragă, Ana! Mi-e foarte drag de ea, deoarece este un om luminos, exuberant, deschis, ca un câmp plin de flori sălbatice de vară, ca miresmele pâinii din cuptorul bunicii mele.

Ana Barton nu este doar un scriitor. Ea nu scrie. Ea face disecție pe cord. Pune în noi uleiuri ale copilăriei, ale boemului, ale vieții ăsteia exact așa cum este ea. Ea nu fabrică. Ea curge. Ea se varsă ca o cascadă de binefacere în toate rănile noastre și ne vindecă prin literatură. Sau poate mai mult decât literatură, deoarece tocmai am scris că ea nu scrie. Ana este cumva formată din cuvinte și trup, dar eu văd în ea cuvinte. Cuvinte fericite!

Nu știu unde aș putea să o încadrez. Nici nu cred că îmi doresc să fac asta. Ea este infinită. Nu are granițe decât să ne îmbrățișeze prin cuvinte și nu are limite, decât să se oprească alături de noi și să ne coloreze existența.

Olimpia Sapunaru
Olimpia Săpunaru s-a născut într-o melancolică, sortită și frumoasă zi de octombrie la Focşani, orașul boem de pe Milcov. A urmat cursurile Universității Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secția Păpuși-Marionete la Bucureşti. Este de ocupație profesor de actorie, iar alteori e Alma, visătoare, poetă și publicistă.

 

Olimpia Săpunaru – o personalitate complexă, asemeni unei Alice în lumea oglinzilor

Pe Olimpia Săpunaru am cunoscut-o în urmă cu mai mulți ani, aproape întâmplător, în timpul unui eveniment în Focșani. Aparent o personalitate simplă, firească, Olimpia este departe de a fi un om obișnuit. Nici nu are cum. Categoric, nașterea sa a venit cumva sortită să ne înfrumusețeze spiritul. Că asta face Oli! Atinge, modelează și înfrumusețează în noi părți ale sufletului.

Când este prezentată cuiva, este actrița Olimpia Săpunaru. Dar ea nu mai joacă de vreo 10 ani, dacă nu și mai mult, deși cumva în toată activitatea sa de acum, tot o prestație pe scenă ar fi. O scenă chiar mult mai mare, deoarece pe ea cresc altfel de artiști și oameni. Din lutul trăirilor ei.

Când mă prezint eu, spun, de cele mai multe ori, că sunt mașinistul, omul de la lumini, sunet, scenograful, omul responsabil cu mișcarea scenică, regizorul și abia apoi actorul și ce-oi mai fi eu, că îmi place și să meșteresc lucruri de mână. Acopăr goluri, cum ar veni și golesc preaplinuri totodată, acolo unde se cere, din diferite nevoi (artistice). Spectacolele pentru copii, cu copii, îmi ocupă tot timpul.

Când spune spectacole pentru copii, nu se referă la ceva ușor sau la simple maimuțăreli. Unele se nasc din „ateliere Cehov”, altele din simpla vizionare și rememorare a unui film clasic. Nu le planifică, ele vin să sprijine sau să satisfacă întreaga comunitate. Fără să știe cât pansament adaugă ea, prin fiecare scenetă, pe rănile noastre.

Una dintre specializările sale este cea de păpușar-marionetist. Cândva, spune Olimpia Săpunaru, o să aprofundeze mai mult acest teritoriu, mai ales că îi place să își folosească mâinile creativ. Așa s-a născut proiectul „Almanahe Handmade”.

 

Arta ca răfuială pe o scenă politică, unde artiștii sunt renegați

Arta este menită să ne înfrumusețeze viața. Este o oază de frumos în care poposim din când în când, cu sufletele și mintea obosite de avalanșele zilei, care ne iau pe sus, ne obosesc și ne fac să uităm să trăim. Mergem la Teatru deoarece acolo ne delectăm. Respirăm cultură, artă. Actul artistic este asemeni unui medicament care tratează unde nimeni altcineva nu reușește!

Și totuși, politicul ajunge uneori și aici. Își bagă coadă și distruge. Nasc răfuieli personale cu artiștii, cu managerii, pun bețe în roate. „C’așa-i în tenis!”, vorba marelui Toma Caragiu. Asta s-a întâmplat și cu Olimpia.

De 15 ani am ieșit din Sistem sau m-a „scuipat” el. Sau ambele, că nu m-am dumirit încă. Posibil să fi contribuit și eu, în egală măsură la „libertatea-mi”. Asta înseamnă că, dacă nu sunt în mișcare mai tot timpul, nu produc!

Dar vorba aia: „ce nu te ucide te face și mai puternic”, sau în cazul Olimpiei și mai productiv, ea lucrează de vreo câțiva ani la un „Dicționar de mișcare” sub formă de poeme. Odată cu libertatea, a năpădit-o lirismul mai mult decât o făcea pe când nu era atât de slobodă. În pauzele de „alergat”.

„Când vine vorba de fericire,
eu sunt propriul meu telegraf.
Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele
de pace ori război,
pe care mintea-mi le-ar putea produce.

Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi.
Unele n-ajung,
fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie,
încât inventează voit un poștaș aiurit
care e dispus să se rătăcească.”

Independența i s-a manifestat din primii ani de viață. Părinții ei au creat acest context favorabil pentru Oli, iar ea a profitat. 

De aceea, nici nu pot fi compatibilă cu un teatru alimentat de Primărie și controlat printr-un „corp de control” care verifică, din când în când, prezența la repetiții și chiar în spectacole. E hilar, știu! Fiindcă pe „corpul ăla” nu-l recomandă nimic altceva decât culoarea politică. Îți imaginezi cum sună „Cațavencu este?!” „Absent! Nu a ajuns încă, e la spital!”

O și văd interpretând și zâmbesc. Olimpia este spontană, exuberantă. Artistul acela care poate scoate din tine emoții pure, vii. Te lasă cumva cu gura căscată. Ea este actriță și când umblă pe stradă, când fumează, când bea un suc. Pur și simplu se vede. Face din toate fără să vrea, evident, sau să știe, un act artistic. Mai ales când râde șăgalnic. Personal, regret că nu e pe scenă. Ar fi un privilegiu!

Olimpia Săpunaru

Deoarece Olimpia nu este un om sau actor care să se compromită, a devenit de mai mulți ani colaborator al Casei de Cultură „Leopoldina Bălănuță” din Focșani, unde încearcă, pe cât e posibil, să construiască o lume în care nu o poate atinge politic, nimic. Și construiește de câțiva ani, ce n-au construit alții în zeci!

Evident că e utopic fie și numai gândul, dar cel puțin iluzia că sunt departe (și mai greu de atins) e un bun adjuvant în creație, în creativitatea-mi. În lumea mea, cu cât ești mai hăituit, cu atât creezi mai abitir. Mie (cu accent puternic pe „mie”) mi se întâmplă așa, nu decretez acu vreo lege a firii.

Lumea Olimpiei este alcătuită din mulți copii și foarte puțini adulți. Pentru ei, ea este Oli. Nu „doamna”, nu „profa de actorie”.

Dimineața, la trezire, îmi beau cafeaua și îmi ia cel puțin două ore. În timpul ăsta, încarc la loc, lucruri, ființe, tancuri, stări etc pe care le-a amorțit somnul. Dar tot la sfârșitul zilei înțeleg că e și mult balast. Și tot așa, zi după zi. Pe scurt, Olimpia-omul de „azi” e influențat de puternicul „ieri” și firavul „mâine”. Așa cum e și firesc.

 

Atelierul de teatru privit ca timp și nu spațiu

Deoarece așa cum evidențiez, Olimpia Săpunaru nu este absolut deloc ca alții, ea cred că nu este alcătuită ca noi din oase, sânge, carne, ci din metafore, scenete, visare și multă spontaneitate.

Atelier de Teatru TREIspreZECE (căci bănuiesc că la acest proiect te referi) e un timp mai degrabă, decât un spațiu. Pe care îl contorizează, sper, cei care beneficiază de el, adică copiii împreună cu care descopăr logica „facerii” unui personaj care conduce, din aproape-n aproape, spre ceea ce numim noi, profesioniștii, „prezență” scenică. 13 este un număr și atât! Nu mi-am propus să sfidez ghinionul.

Mai înainte de asta însă, spune Oli, descoperim împreună „prezența” în lume. Ea consideră că teatrul e mai mult decât se arată el în ochii unora. Teatrul ar putea fi privit și ca o oglindă, în care să te privești, dar e și zid, prin care poți să treci dacă vrei. Fiindcă îți dorești, nu pentru că îți ordonă cineva.

Sunt oglinzi și oglinzi, mai mult sau mai puțin metaforice, dar cea care derivă din teatru e fermecată și nu are dimensiuni fixe. Arta, în general, nu are! Și astfel, Olimpia mă fascinează. Reușesc să deslușesc și zidul și oglinda. Și pe ea, un altfel de Alice. Cea care ne introduce în lumea magică a artelor și teatrului.

Aici aș adăuga că de aceea și trece neobservat, din lipsă de interes, faptul că, oricare dintre noi poate deveni un artist plastic. Ia un creion în mână și răsucește-l între degete! Nu devine o morișcă, grație iluziei optice?! Imaginează-ți o lume plină de artiști, unii veritabili. Ți-ar plăcea?! Mie da. Desigur, aleși, pe sprânceană, de „corpul de control” al lui Dumnezeu, că de celelalte corpuri (și minți) și de alegerea lor mă tem. Și mă voi teme și de-acum înainte.

Existența atelierului la care poate participa oricine, fără preselecții, i se datorează prietenei sale de „suferințe artistice” (și nu numai!), Oana Andrei, „interfața” Casei de Cultură. Un om bun la suflet ca pâinea lui Dumnezeu, așa cum spune Olimpia și așa cum ar trebui să existe mai mulți în lume.

Atelierul va exista atâta vreme cât se vor găsi doritori să își petreacă timpul liber altfel. El, atelierul, e ceva de sine stătător, dar e comparabil cu o gară. Unii pleacă, alții vin, alții se întorc, alții se despart definitiv. Unii sunt începători și „învață să-și lege singuri șireturile”, adică devin un pic independenți. Alții sunt experimentați, colaborând cu teatre sau chiar cu lumea filmului.

E un loc destul de liber, unde poți să îți manifești în voie personalitatea și să conștientizezi manifestările omenești, învățând să le folosești în mod conștient. E unul dintre locurile care o reprezintă și o bucură dar în același timp, o și întristează. Nu se poate fără amândouă! N-ar renunța nici la bucurie, nici la întristare fiindcă doar împreună alcătuiesc OMUL.

 

STEV JUNIOR, un pui al Stagiunii Teatrale a Elevilor Vrânceni

Deoarece omului creativ îi stă bine să își ocupe timpul frumos, Olimpia Săpunaru face de toate: teatru, poezii, participă la concursuri de blogging creativ și, iată, aflu că s-a pus și pe bloggingul de călătorii.

Tot împreună cu Oana Andrei, o ființă deosebită, implicată, care mereu și-a dorit să schimbe imaginea urbei în frumos, Olimpia a construit STEV JUNIOR acum doi ani. De 37 ani, Stagiunea Teatrală a Elevilor Vrânceni (STEV) e cel mai stabil proiect cultural al Focșanului, adresat liceenilor.

De 25 ani, Olimpia este implicată în STEV. Acum, fenomenul s-a extins și pentru elevii de gimnaziu și cumva, în mintea Olimpiei, dacă le vor ține „balamalele”, ușile STEV s-ar putea deschide și claselor 1-4, dar și grădinițelor.

Până aici, am cunoscut-o pe Olimpia Săpunaru, ființa practică. De felul în care se desfășoară în idei e responsabil însă proiectul scriitoricesc „Almanahe Handmade”. Un blog unde Olimpia se transformă în Alma…

 

Olimpia Săpunaru, varianta online: Almanahe, Ocale și SuperBlog

Datorită Almei pot să văd cum gândeam acum 10 ani și cum am evoluat. În scris sau prin scris, devin un om și mai liber. Și mai periculos, aș adăuga, fiindcă un om care gândește prea mult miră, bucură prea puțin și sperie. De aici și până la a fi înlăturat de societate, nu definitiv, ci cât să începi să te îndoiești de tine e un foarte mic pas. De aceea scriu! Ca să-mi amintesc de mine, în caz că cineva ar încerca să mă facă să uit.

Almanahe, acum Alma Naher (care s-ar traduce „lângă suflet”), poate deveni o cușcă în care să te simți propriul prizonier. Poate și de aceea, a apărut și Ocale, un blog de călătorii.

Scrisul, dincolo de spiritual, mi-a adus și ceva palpabil, material, un domeniu „punct ro” plătit pe 10 ani, o excursie de o săptămână în Egipt și multe altele. Mulțumită „SuperBlog”, un proiect de blogging creativ al unor oameni frumoși și inspirați. Trebuie să recunoaștem, măcar din când în când, că materialul susține spiritualul mai abitir, chiar dacă avem senzația că spiritualul se îmbogățește mai frumos în lipsuri.

Denumirea „almanahe” a fost inspirată din greșeala de exprimare a unui primar. E celebră povestea, spune Olimpia și nu o mai reia. Împrumutând greșeala, a vrut s-o transforme în altceva. A luat-o ca pe o provocare. Contează în „gura” cui ajunge cuvântul, în cele din urmă… orice cuvânt!

 

Actoria pentru Olimpia Săpunaru și două spectacole care ating mai bine dimensiunile realității absurde

Olimpia Săpunaru a ajuns actriță din întâmplare și, zice maică-mea că bâiguiam ceva despre asta și în copilărie. Cam până pe la 4 ani, când a murit Toma Caragiu. Atunci a murit în mine și dorința. Cel puțin în aparență. Odată cu el murise și teatrul meu, săracul. Viața are însă metodele ei de-a te contrazice și un timp am fost actriță, ceva mai târziu… Și, poate mă mai fac, cine știe?!

Cariera Olimpiei Săunaru ca actriță nu e vastă. Ea spune că nu știe să aibă la activ mai mult de 10 roluri.

I-au rămas, însă, în gânduri, rolul „Logodnica”, din „Transfer de Personalitate” (Dumitru Solomon), în regia lui Mihai Lungeanu, iar în suflet rolul „Efimița” din „Conu’ Leonida față cu reacțiunea” (I.L.Caragiale) sub profesoratul lui Cătălin Naum (dus de printre noi acum).

Și știu și de ce! Pentru că, împreună, cele două spectacole, ating mai bine dimensiunile realității absurde pe care suntem nevoiți să o trăim cu toții. Teatrul e și mai puțin serios de atât. Și e bine că e așa! Alienarea umanității e un subiect delicat. Dar eu nu uit să mă joc niciodată! Și nici să mă plimb în aer liber. Actoria care trece prin stomac duce spre cabotinism, de cele mai multe ori. Cea care trece prin toate mădularele e toxică și îmbolnăvitoare și, deși a doua variantă pare mai neprietenoasă, o prefer. Să exersezi pe „pielea” ta cum să fii alt om e un dar fantastic de SUS. Te ajută să devii un om mai bun! Numai că trebuie să ți-o și dorești.

 

Olimpia Săpunaru, dincolo de scenă, atelier, teatru

Recomand o cafea pe zi, în orice anotimp, o mamă ca a mea și prieteni puțini. Puțini, dar prieteni! Dau și iau! Niciodată forțând! E un schimb! Nu am mentori, fiindcă e periculos să te ghideze mintea altuia. De aceea nici nu îmi doresc să devin unul și sunt atentă în relația mea cu copiii altora.

Îi place somnul. Și mulțumește că ne e dat. Ne obișnuiește, puțin câte puțin, că n-o să mai fim la un moment dat, spune Oli. Ceea ce creează un îndestulător confort psihic.

Am învățat și am simțit că, oricât de sus s-ar ridica capul cuiva, picioarele îi rămân la fel de jos ca ale mele. Și că iubirea nu e doar un sentiment, e forța supremă. Păcat că nu avem curajul s-o încercăm decât în condiții cât mai favorabile. Există și altfel de iubiri, pe care o să le las nesupuse lentilei acum, din tot felul de considerente, dar mai ales din acela că nu suntem toți oameni.

Nu suportă bine sfaturile, așa încât nu le dă. Dar este de acord cu intervențiile. Cu alea mici. Când sunt observate derapaje.

Olimpia spune zâmbind că nu este genul de om care ține o „dietă” în ceea ce privește oamenii. Îi ia așa cum sunt și-i tolerează fără să facă eforturi în a-i îndepărta pe cei care-s toxici.

De obicei, se îndepărtează ei singuri. Efort minim, eficiență maximă!

Unii reușesc, alții nu, spui tu! Dar reușitele pot fi și mincinoase, precum eșecurile pot fi adevărate și e de filosofat mult pe tema asta. Aș avea totuși un amendament la temă. Dacă ai reușit ceva, uită, dar continuă! Dacă ai eșuat în ceva, uită, dar continuă! Uitarea nu înseamnă întoteauna excludere sau extirpare, ci poate fi acel liant și aliat care ne face să rămânem umani. Încă!

Nu există vieți perfecte, spune Olimpia care nu crede în perfecțiune.

Verbul „a perfecționa” e altceva. Cine hotărăște că un om sau o acțiune e mai perfect/ă decât altul/alta? Putem admite că există mai mult ca perfectul? Nu timpul de conjugare! Eu zic că nu putem. Ca să poți lua hotărârea că cineva se arată perfect și chiar e, atunci e musai să fii mai mult decât perfect, nu?! Ori, e utopic! Ești atât cât ești, trăiești pe bucăți și încerci să te apropii de perfecțiune. Dar e un drum infinit! Obositor, ipocrit… Cu toate astea, dacă aș fi în locul lui Dumnezeu un minut, n-aș schimba nimic din ce e acum. În dreptul meu! Viața e pentru fiecare un experiment, cu bune, cu rele, extrem de particular. Minutul e o sumă de povești intercalate. Cum aș putea să cred că e nevoie de un ghid comun atoatecuprinzător?!

Mircea Ivanof

„De-a lungul vieţii fiecare persoană își caută un drum. În copilărie visează să fie ceva sau cineva. În adolescență are alt punct de vedere. În tinerețe apare o nouă viziune. Ca adult își dă restart. La bătrânețe regretă sau se bucură de viața pe care a trăit-o. Bine, scenariul nu se potrivește oricui. Fiecare fiinţă umană are propriul drum”… Așa consideră Mircea Ivanof.

 

Cine este el? Restaurator, artist, părintele Ermin de la mănăstire, așa cum a fost hirotonisit (în perioada cât a stat la mănăstire, timp de 6 ani), scriitor, specialist în dezvoltare personală, orator, specialist în marketing și management, autodidact – așa spun „referințele” despre el. Care dintre toate e de fapt și care e profesia lui, rostul lui în viață, aflăm imediat, înainte de a vorbi despre noua lui carte – ”Ikigai”. Deși spune, râzând, că prima lui carte publicată – Jurnalul celor 9 fericiri “este cartea care mă precede: este mai cunoscută decât mine!”.

Profesia mea? Eu spun că sunt life-designer. Iar aici las libertatea fiecăruia să interpreteze acest termen. Dar pot spune că sunt scriitor. Pentru că trăiesc din scris și trăiesc bine.

Mircea Ivanof mai spune că drumul lui a fost sinuos, plin de neprevăzut – pe care l-a și îmbrățișat – și de-a lungul lui a întâlnit multe persoane asemenea lui, care au refuzat să trăiască în ”brief-uri” și ”trend-uri” creându-și propriul drum. Astfel, a fost oarecum încurajat să trăiască viața pe care a trăit-o, să experimenteze, să exploreze…

Și asta voi face până la sfârșit. Fiecare situație, fiecare ”job”, fiecare persoană din viața mea au lăsat o amprentă, mai mult sau mai puțin vizibilă. De aceea nu pot spune care dintre acestea au avut o influență mai puternică. La data când m-am confruntat cu ele, da, au avut un impact puternic, dar acum, privind în ansamblu, toate acestea m-au construit în mod egal și nu le pot ierarhiza. Rostul meu, iar de acest rost este legată și menirea mea (misiunea), este să fiu fericit. Pentru mine fericirea înseamnă echilibru cu mine însumi. Adică să merg prin viață frumos, elegant și asumat.

 

Arta de a fi liber, în viziunea lui Mircea Ivanof

N-ar sfătui pe nimeni să urmeze o viața ca a lui. Pentru că fiecare dintre noi avem abilități diferite. El, spre exemplu, a citit enorm. Așa a construit acolo unde studiile nu au avut niciun fel de impact. Astăzi, nu mai citește ca odinioară. Doar o carte la 3 zile…

Îl întreb cum i-a fost copilăria (nu renunț la una dintre frumos-obsedantele mele întrebări pentru intervievați) și cum de e și restaurator.

Copilăria mea a fost frumoasă, în mare. În sensul că… parcă în perioada aceea copiii nu erau atât de frustrați ca acum. Da, copiii de acum sunt, oarecum, mult mai inteligenți decât eram noi, dar aici vorbim de inteligența cognitivă. La capitolul inteligență emoțională, cred că noi stăteam mult mai bine, pentru că interacționam foarte mult unii cu alţii, în mod real. Nu am restaurat biserici. Am restaurat frescă la o mânăstire ortodoxă. Lucram într-un atelier de vitralii și așa mi s-a ivit ocazia să ajut – inițial – la restaurarea acelor fresce, apoi să le restaurez singur

Face parte, după cum afirmă – dintr-o generație de privilegiaţi: generația care dispune de atât de multe lucruri pe care strămoșii noștri nu le-au avut. Mircea Ivanof consideră că unul dintre cele mai mari cadouri pe care contemporaneitatea ni-l oferă este acela de a ne fi născut liberi. Și de a avea dreptul de a decide cine vrem să fim şi ce vrem să facem cu propriile noastre vieţi.

Mai spune el că libertatea unui om este dată de posibilitatea de a decide. Şi în special de a decide să fie fericit. Si că ciudat este faptul că aproximativ 60% din oamenii care trăiesc pe acest pământ suferă de depresie și de forme de tulburări emoționale. Şi cine ştie câţi alţii nu sunt încă diagnosticaţi…

Majoritatea acestor oameni trăiesc în țări considerate a fi pozitive, civilizate, cu standarde de viață ridicate, precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Singapore, Coreea de Sud, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania etc. Și atunci, dacă avem atâtea privilegii, de ce sunt aşa de mulţi oameni nefericiţi? Aceasta e întrebarea pe care o adresează Mircea pe blogul său și pe care i-o adresez eu acum lui!

 

Acea stare de echilibru…

Mircea răspunde, sistematic. Mai întâi subliniază că problemele cu care se confruntă „lumea civilizată” sunt legate de lipsa valorilor morale și spirituale. Se vorbește foarte mult de pace, libertate și iubire necondiționată, dar nimeni nu și le asumă.

Majoritatea oamenilor au impresia că pacea este lipsa războiului, dar ea înseamnă de fapt armonie interioară; ei consideră ca a fi în siguranţă înseamnă să fii liber, însă libertatea înseamnă să îți asumi și faptul că poţi genera haos – în realitate, simţământul siguranței îngrădește foarte mult libertatea; iar iubirea necondiționată este un ideal la care nu a ajuns nimeni, pentru că omul încă nu este capabil să se iubească pe sine într-un mod constructiv.

Cât privește fericirea, Mircea afirmă că ea este legată de acea stare de echilibru între cele 9 planuri pe care noi – ca ființe umane – ne dezvoltăm: fizic, mental (intelectual), emoțional, spiritual, familial, social, cultural, profesional și financiar. Majoritatea oamenilor investesc enorm în unul sau mai multe dintre aceste planuri, dar nu în toate. Și astfel apare un dezechilibru.

 

Pasiunea, misiunea, profesia și vocația

Îl mai întreb de ce această carte – “Ikigai” acum, în România.

Studiez cultura japoneză de 24 de ani. Am fost fascinat de evoluția mentalității lor, în timp. ”Ikigai” e un termen la modă, folosit de foarte mulți formatori, dar puțini îl înțeleg. Nici japonezii nu-l mai înțeleg. Chiar am vorbit cu un grup de japonezi veniți, ca turiști, în România și mi-au sugerat să traduc cartea în japoneză și să predau ikigai în Japonia.

În România există acest concept, dar dezvoltat pe altă filieră. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuși și alţii vorbesc despre acest concept, dar în alţi termeni: „rostul și menirea vieţii”. Și Dan Puric vorbește despre rost, dar merge într-o direcție oarecum exclusivistă. Japonezii, în schimb, sunt foarte mentali. La ei lucrurile trebuie să fie logice ca să aibă sens. De aceea, la ei, orice idee funcționează. Dacă nu funcționează, nu „merge și-așa”.

Mircea are o teorie despre cum să ne găsim propriul Ikigai. Dar… Ne putem găsi într-adevăr acest propriu Ikigai? Cât e vorba despre eul nostru pierdut și pe care îl putem regăsi?

Propriul Ikigai are legătură cu 4 aspecte:

1. Ceea ce tu iubești, ceea ce îți place să faci, ceea ce te face să te simți confortabil;

2. Abilitățile tale (fizice, mentale, emoționale, sociale, spirituale și profesionale) pe care e bine să ți le cunoști.

3. Ceea ce comunitatea are nevoie de la tine – rolul tău social;

4. Pentru ce poţi fi plătit.

Combinațiile dintre aceste 4 aspecte generează cei 4 stâlpi ai Ikigai-ului: PASIUNEA, MISIUNEA, PROFESIA și VOCAȚIA. Și de aici se dezvoltă o întreagă filosofie de viață. Eu cred că Sinele nostru superior nu se pierde niciodată. Fiecare experienţă ne apropie mai mult de el. E necesar să conștientizăm în ce fel

Mircea spune că, atunci când intră în starea de flux, scriind, poate sta zile întregi nemâncat. Iar una din cărțile scrise în această stare e chiar cartea de față. Nu există o explicație logică pentru această stare, care apare la orice persoană dedicată misiunii sale. Și care apare nu doar la scris, ci în orice act creativ.

Mereu a simțit că există undeva o verigă lipsă, în lanțul dezvoltării personale. Nu a putut-o defini. Până când s-a întâlnit cu expresia ”ikigai”. A studiat mulți ani subiectul, apoi a încercat să adapteze acest sistem de gândire la modul nostru de a fi. Și așa a ieșit cartea ”Ikigai”…

 

Mircea Ivanof: „Menirea mea este să fiu echilibrant”

Mulți cred că, dacă te înfășori în pături tricotate și achiziționezi mobilierul și decorațiuni vesele – hygge – este tot un soi de ikigai. Dar nu e chiar așa. Care e deosebirea? Căci mulți confundă ikigai cu hygge…

Hygge este mai degrabă un mod confortabil de a trăi viața, în exterior. Ikigai are legătură cu resursele noastre interioare. Combinând cuvintele japoneze iki, adică viață și gai, care înseamnă valoare, efect, sau motiv, ikigai este legat, în esență, despre găsirea rostului și a menirii, în viață.

Mircea Ivanof

„Tu ți-ai găsit menirea în viață?” –  îl întreb.

Da. Sunt fericit, echilibrat. Ăsta e rostul meu. Iar menirea mea este să fiu echilibrant. Și am reuşit, oarecum: prin cărțile mele, prin felul meu de a fi, prin conferințele și atelierele pe care le susțin, prin evenimentele pe care le organizez

Bun. Crede că românii și-au găsit menirea în viață? Ce mai au de găsit, de rezolvat? Ce mai avem noi de rezolvat pe acest Pământ?

În esenţa, românul are nevoie să facă pace cu sine. Pentru asta trebuie să se respecte: să respecte viața din el și din jurul lui, să iubească: să se iubească, să se ierte și să ierte, să fie liber și să respecte libertatea celor din jur, să fie fericit și să contribuie la fericirea celor din jur

Mai zice Mircea Ivanof că, dincolo de aparențe, cei mai mulți oameni, în ciuda faptului că se înconjoară de o atmosferă pozitivă, viața lor e ca o alergătură în cerc. Ceea ce este destul de frustrant. Ce e de făcut? E Ikigai acea salvare a omenirii de ea însăși?

Nu știu dacă Ikigai este soluția ieșirii din cerc. Dar poate fi un prim pas. Sau ultimul. Cred că asta depinde de la persoană la persoană. Nu pot vorbi în numele omenirii. Dar pot vorbi în numele meu😊.

 

Nona Rapotan Bookhub
Pe  Nona Rapotan, o cunoaștem prin intermediul Bookhub.ro, unde este editor coordonator. Mie însă, Nona mi-a stârnit interesul, cunoscând-o ca profesoară, apoi, datorită acestor două alegeri profesionale și a implicării sale în tot felul de proiecte utile culturii, oamenilor și societății.

 

Nona Rapotan se consideră un om simplu, care nu are nimic special față de alții, poate doar o curiozitate peste medie și o predispoziție nativă spre într-ajutorare.

Pur și simplu ajut pe cei din jurul meu instinctiv (de multe ori e și interpretat prost gestul, dar n-am ce face).

 

Între prezent și viitor cu Nona Rapotan

Nona este o gălățeancă get-beget, care a stat în urbea de la Dunăre până pe la 35 de ani. Evident, în toți acești ani a tot „evadat”, spune ea, a avut perioade destul de lungi când ajungea acasă doar pentru a schimba bagajul.

Despre părinți, aflăm că amândoi au fost birocrați, fără studii superioare, deși ar fi putut face 3 facultăți fiecare în parte, cu un cult al muncii și cu o cultură generală foarte solidă.

Acasă, a avut bibliotecă destul de mare de când se știe, în care trebuia să facă ordine periodic, deoarece nu mai încăpeau cele proaspăt cumpărate. Își amintește că se despărțea greu de cărți, iar atunci când o făcea, le dădea altora care aveau copii, în centre de plasament sau la liceul unde va ajunge să lucreze chiar ea, mai târziu.

Nona Rapotan

Suntem trei frați, eu și sora mea geamănă (care scrie și ea pentru Bookhub, mai rar, dar când și când o face îi iese foarte bine) și un frate mai mic. Toți trei avem un cult al muncii de care nu cred că ne vom dezice vreodată, o disciplină de fier (mă rog, de fier o are – încă – mama, zău că n-am întâlnit persoană cu o tărie de caracter ca a ei) și destul de multe cărți citite (n-o să vă vină să credeți, dar fratele meu cred că are mai multe cărți citite la activ ca mine). Se adaugă la acest mixtum destul de multe pasiuni (unele puse în valoare, altele mai puțin, unele despre care nu știu foarte mulți, altele evidente) și o nestăvilită dorință de a cunoaște.

Nona își amintește că atunci când avea teme mai dificile, în primii ani de școală, dacă-l întreba pe tatăl său ceva, el o trimitea întâi la cartea X din bibliotecă, după care dezbăteau.

De la ei, părinții noștri, am învățat să trec(em) prin filtrul gândirii absolut totul. Suntem extrem de critici noi între noi și, credeți-mă, pot să primesc aprecieri cu sutele (nu că le-aș fi primit, stați liniștiți), dacă mama, fratele sau sora crâcnesc e suficient să o iau de la zero, fiindcă știu că e ceva în neregulă.

 

Nona Rapotan: „Dacă mă întâlneai acum zece ani, făceam cu totul și cu totul altceva”

Singura constantă a ultimilor douăzeci de ani este profesoratul, în rest s-au schimbat periodic foarte multe în viața mea și în jurul meu. Mă onorează eticheta de „femeie de succes”, pentru că, fără să par ipocrită, chiar nu mă văd așa. E greu și dificil de explicat cum mă raportez eu la propria mea persoană, cert e că o fac cu extrem de mult simț autocritic și de aceea pentru mine „succesul” se definește puțin diferit față de cum o face media populației.

Cum a ajuns aici? Deși are studii de istorie-filosofie, nu s-a visat profesor niciodată și crede că a fost mai mult o întâmplare, dublată de foarte multă muncă. Asta pentru că, așa cum a învățat acasă: „munca și disciplina fac mult bine.”

Nona își amintește că a avut licența în iunie, iar în iulie s-a înscris la examenul de titularizare, pe care l-a luat fără să realizeze. Când s-a dus să-și aleagă catedra a fost puțin dezamăgită că nu exista niciuna la liceu. Așa se face că după vreo trei ani a trebuit să dea din nou examen de titularizare, pentru că pe atunci nu se făcea transfer de la școală la liceu, ajungând să le predea puștilor istorie și cultură civică.

După vreo două săptămâni, vine un coleg de educație fizică să-mi spună că toți sunt îngroziți pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce le spun; le vorbeam atât de abstract și le povesteam despre concepte pe care niciun elev de liceu nu le-ar fi priceput fără detalieri amănunțite. Așa am învățat eu să mă uit la cei din fața mea și să-mi adaptez discursul în funcție de partenerul de dialog. M-au provocat elevii mei dintotdeauna (și acum o fac, nu știu ei când și cum le reușește, asta e altă problemă) să găsesc cele mai bune metode de predare, cele mai faine instrumente de evaluare și cele mai reușite proiecte extracurriculare.

Așa a ajuns ca după nici măcar doi ani să predea colegilor săi – fiind profesor metodist la Casa Corpului Didactic (instituția care se ocupă cu formarea profesională continuă a celor care lucrează în învățământ) trei ani – „buni, frumoși, nebuni.”

Glumea o colegă de-a mea, cu care am făcut de multe ori echipă că dacă mă trezește cineva la trei noaptea să fac formare o să-mi iasă ca la carte, fără nicio problemă. N-am întârziat niciodată la niciun curs, n-am anulat niciodată unul pentru că mi-era rău (și au fost destul de multe momentele când lipotomia era mai mult decât o simplă amenințare), am străbătut județul Galați (dar și alte județe) doar ca să ajung(em) să facem formare cu cei din sate izolate și care n-aveau cum să vină „la oraș”.

 

Profesorat, voluntariat, formator de proiecte Phare și câteva dezamăgiri legate de sistem

În tot acest timp, Nona Rapotan a făcut foarte multe ex cathedra. Cinci ani a fost președinta Filialei Galați la Salvați Copiii României, de asemenea a fost formator pe diferite proiecte Phare sau cu alte finanțări (USAID, de exemplu).

Indiferent de activitățile sale, nu a renunțat niciodată la elevi. Și-a păstrat norma de catedră și a menținut contactul cu ei atunci când a fost la Casa Corpului Didactic.

Să fiu profesor? E mai mult decât o onoare pentru mine, nu știu dacă pot să spun că e o vocație (asta ar trebui să o spună ceilalți, în funcție de cum e perceput rezultatul a ceea ce fac), dar știu sigur că de la cei cu care lucrez (tineri sau adulți – mi s-a făcut dor de formările cu adulții!) iau energia și puterea de a merge mai departe. Sunt foarte multe și din ce în ce mai mari diferențele de la o generație la alta. Diferențele sunt și bune, dar și mai puțin bune. Generațiile care ne urmează câștigă mult în inteligență, dar pierd la capitole precum abilități sociale, deprinderi practice, adaptabilitate (e de explicat aici și despre cauze) etc.

Deoarece învățământul, din punctul meu de vedere, are foarte multe hopuri, căderi, instabilități și probleme majore, pentru care trebuiesc cumva găsite soluții fiabile, am vrut să cunosc și părerea Nonei, care poate să ne clarifice de pe partea cealaltă a „baricadei”, ca să spun așa.

Mă doare sistemul cu totul! Am o problemă cu –ismele în general, dar dacă vorbim strict despre sistemul de învățământ e cu „vai și amar”. Am ajuns să-mi doresc să avem un ministru la educație care să reziste un mandat întreg și care să nu-și dorească să schimbe ceva de pe azi pe mâine, care să înțeleagă că o strategie educațională se realizează pe termen lung (adică de la cinci ani încolo) și că, odată elaborată, nu mai umbli la ea, cel mult ajustezi niște parametri. Cred că dacă am înțelege acest lucru, nici n-ar  mai conta ce partid e la putere. Pentru că, din punctul de vedere al educației, nici nu trebuie să se știe prea bine ce partid deține puterea.

A ajuns să aibă alergie când aude cuvinte ca „reformă”. Despre asta tot aude de când a intrat în învățământ (și are deja 20 de ani vechime), dar nici restructurarea nu e tocmai la îndemâna oricui. Ca să restructurezi ceva ce merge foarte prost trebuie să faci, înainte de orice, o diagnoză cât se poate de amănunțită, spune Nona. Iar pentru asta îți trebuie bani, pe care nimeni nu e dispus să-i dea (la ora actuală).

Nona Rapotan observă cumva cu tristețe că nu a văzut nici la partidul aflat la putere, dar nici la cele din opoziție vreo dorință manifestă în această direcție, deși mai toți vorbesc despe reformă. Cu alte cuvinte, pe hârtie toate arată frumos, iar ea a văzut atât de multe astfel de hârtii, încât nici măcar nu le mai ia în seamă. Pur și simplu le dă deoparte.

Și încă ceva: trebuie regândită fundamental relație elev-profesor-părinte. Deocamdată e una puternic dezechilirată – elevii au drepturile, profesorii obligațiile, iar părinții aproape niciunele de niciunde.

Ascultând pledoaria sa, constat că problemele sunt aceleași de ambele părți. Rezolvările stau agățate undeva la nivelul pixului, nefiind nimeni interesat să găsească o soluție fiabilă, nici măcar la nivel teoretic.

 

Despre proiectul Bookhub.ro

Când era în concediu pentru creșterea copilului, Nona Rapotan a fost cooptată de Constantin Piștea, pentru a scrie pentru Bookhub. După un an de la înființarea site-ului, a preluat și coordonarea proiectului. Până la acel moment era dedicat doar lumii literare, însă Nona l-a extins și la arte sau alte domenii culturale.

În timp, s-a coagulat o echipă stabilă, voluntară, care postează constant articole, din pură pasiune pentru cultură. Încă nu există sponsori, or noi știm foarte bine cât de bine ar prinde așa ceva… O soluție ar putea fi înființarea unei asociații culturale, însă birocrația de proiect și lipsa de timp reprezintă două mari piedice pe care noi le înțelegem foarte bine.

Mai am de lucrat mult până să ajungă să arate cum vreau eu, dar mă bucur că am reușit să am o echipă cu un nucleu stabil, ceea ce e chiar o minune, având în vedere că toți facem voluntariat. N-avem sponsori (și ce bine ne-ar prinde măcar unul!) și nici n-am avut timp să înființez o asociație culturală ca să putem depune cereri pentru diferite finanțări. E și o inerție personală aici – știu ce înseamnă birocrație de proiect și mai știu și cât de greu găsești parteneri serioși, dau doar două exemple – dar mai ales e o lipsă de timp.

Nona Rapotan Bookhub

A preferat să facă vizibil site-ul, să-i provoace pe colegii săi să scrie, mulțumindu-le pe această cale pentru profesonialism și pentru prietenie. În vara aceasta, speră să găsească puțin timp liber pentru a pune la punct o strategie de dezvoltare.

Am foarte multe întîlniri pe care le datorez Bookhub-ului, memorabile de-a dreptul. Mă gândesc la David Grimal, la Evgheni Vodolazkin, la Eshkol Nevo, Etgar Keret, Antonin Varenne, Gábor Tompa, dar și la ai noștri, de acasă, pe care nu-i nominalizez, pentru că mi se pare profund nedrept față de ei. Am aproape 100 de interviuri realizate în patru ani de Bookhub, jur că nu știu când s-au adunat (m-am uitat în folderul respectiv când am realizat interviul cu Florin Piersic Jr.) și, fără nicio exagerare, fiecare dintre acestea a schimbat ceva în mine – nu toate în bine, dar au schimbat.

Pentru Nona, fiecare dialog este definit în mod atipic. Poate că de aceea interviurile pe care le face ies și un pic altfel. Toate sunt oportunități nesperate, provocate, unele chiar pregătite pentru câteva luni, de a mai cunoaște ceva nou. 

Țin foarte mult la conceptul de echipă și la cel de unitate valorică, de aceea nu prea o să vedeți pe site articole mai puțin valoroase, când am avut am preferat să nu le public. Da, tot ce apare pe site trece întâi pe la mine, nu pentru că n-aș fi sigură de prestația colegilor mei, ci pentru că cineva trebuie să facă și corectura și eventualele editări! Așa se face că sunt singura care am o viziune de ansamblu și pot să programez câteva dintre viitoarele cronici sau articole, în funcție de ce evenimente urmează să se întâmple etc.

 

Câteva gânduri de la Nona Rapotan ca părinte și profesor

Scârbită prea mult de degringolada politică și lipsa de respect pentru lege și justiție, în urmă cu doi ani și-a zis că s-a sfârșit totul și a dorit să plece din România fără niciun regret.

Dacă fiica mea o să-și dorească să plece, o să o ajut cât pot să-și vadă visul cu ochii. Dar asta nu înseamnă că o să mă jenez vreodată să afirm că sunt româncă. M-am luptat cu prejudecățile de când mă știu și nici nu țin cont foarte mult de etichetări (de altfel, mi se spune destul de des că sunt arogantă și/sau snoabă).

De-a lungul timpului, Nona a învățat că o lecție importantă, cea mai importantă ar fi: răbdarea se educă. După care, la ea, urmează cea legată de compromis. 

Eu nu sunt adepta compromisului și a jumătăților de măsură, de fiecare dată când am abdicat de la principiul acesta viața mi-a demonstrat că nu trebuia. Norocul meu este că n-am făcut-o de prea multe ori!

 

Cuvânt de încheiere

Când iei interviuri, cel mai frumos este felul în care totul se desfășoară înaintea sufletului tău: cuvintele, informațiile, omul, amintirile, bucuriile, lupta pe care fiecare dintre noi o ducem cât mai demn, încercând să construim ceva din aceste bătălii ale noastre. Uneori, chiar cu noi înșine.

Când ai ca interlocutor un om frumos, care crește oameni din copiii noștri, arătându-le căi, poteci, drumuri unice pe care ei trebuie să pășească, fără a se compromite și a semăna cu alții; care crește frumosul sădind tot felul de proiecte culturale, artistice, literare, din care visele chiar prind aripi și se împlinesc, nu poți decât să te bucuri, să înțelegi că ai fost și tu pe una din potecile acelea, pe care deși poate a mai trecut vreun jurnalist înaintea ta, de la o răscruce, am luat-o separat și am aflat lucruri noi, interesante și utile sufletului.

Nona Rapotan este un om cu atât mai frumos, cu cât ea nici măcar nu întrevede acest aspect. Ea doar creează, gândește, planifică, pune umărul, sufletul, gândirea la lucru și stă acolo pe baricade până împlinește tot. Iar asta o face specială! Dedicarea și loialitatea sunt poate cele mai rare, pe cale de dispariție chiar, însușiri, pe care puțini oameni le mai au! Modestia și perseverența la fel. Însumate, ne dă: Nona Rapotan!

În România există o scriitoare brunetă care a pus pe jar lumea scriitorilor prin cărțile sale pline de aventuri și mister. Este o iubită reprezentantă a literaturii fantasy, o creatoare de lumi pe care cititorii le-au adorat de la primul contact. Numele ei este Theo Anghel.

 

Deși a început modest, cu un gen literar total diferit de fantasy, romance, în timp și-a creat un nume în noul domeniu abordat. În literatura română contemporană, Theo Anghel este considerată cea mai bună scriitoare de fantasy. Cărțile sale au fascinat mii de oameni încă de la început.

Cine este Theo Anghel?

Născută în București, Theo Anghel avea o pasiune pentru scris încă din copilărie. Scria povești pe caiete dictando inspirându-se din cărțile de aventuri, cărțile tatălui său în general.

Fascinată de poveștile clasice, Theo Anghel a inventat proprii săi mușchetari. Nu își mai amintește acțiunea, dar îi răsună și acum în cap zgomot de copite lovind piatra cubică de pe străzi și o domniță la ananghie strigând dintr-un han cu aer franțuzesc.

De mică, după ce termina de citit o carte, se întreba ce se va întâmpla cu personajele. Pentru ea, poveștile nu se terminau niciodată odată cu ultima pagină.

Theo Anghel

Studiile sale au mai mult legătură cu afacerile decât cu literele, cum ar părea normal. De fapt, Theo Anghel a deținut și un magazin de haine și genți, activitate care a ajutat-o să învețe cum să vândă.

Mai târziu când în viața ei a apărut Editura Quantum, experiența de antreprenor i-a fost utilă pentru că a trebuit sa vândă cărți. Pe lângă editarea de carte, designul grafic, abilitatea de vânzător era o aptitudine absolut necesară.

De obicei, oamenii au tendința de a se prezenta altora în culori ideale. Nu și Theo Anghel, care încearcă din răsputeri să nu o facă. Toți scriitorii sunt de fapt vanitoși, iar ea nu face excepție.

De fapt, pentru fiecare calitate pe care o are, ar exista și un defect, iar defectul ce și-l impută întotdeauna este impulsivitatea. Deși nu este chiar benefic, de cele mai multe ori trântește adevărul verde în față și lucrează din răsputeri la asta.

Am observat că un gram de minciună livrat la momentul potrivit bate oricând un kilogram de adevăr.

O ființă cu principii de viață atent selectate apreciază prietenia sinceră și dezinteresată, deși unii poate o catalogheaza drept dură sau inflexibilă.

Cărțile care au consacrat-o în lumea fantasy românească

Deși a lucrat ca editor la diverse site-uri literare, nu și-a scos prea devreme manuscrisele la lumină. Abia după ce a început să scrie pe blog, a simțit dorința de a și publica. Astfel, o serie de fragmente de pe blog s-au transformat în Rochia aurie – o operă romance care a stârnit reacții pasionale printre cititori. Cu toate acestea, Theo a simțit nevoia ca următoarea scriere să fie în zona fantasy, un gen care i se potrivește perfect și nu îi îngrădește libertatea cu nimic.

Astfel, prima carte publicată a fost „Am murit, din fericire, Întoarcerea”. Nominalizată ca unul dintre primele 10 manuscrise promițătoare la un concurs de debut, cartea a ajuns să fie oferită publicului larg în 2014.

Cititorii au fost absorbiți de poveste și nu s-au lăsat până nu au obținut continuarea. Așa au apărut al doilea volum, Chaos, apoi al treilea, Dincolo.

Deși proiectul fusese gândit ca un roman de sine stătător, la cererea publicului Theo Anghel a ajuns să finiseze cu succes o serie de 5 cărți: Întoarcerea, Chaos, Dincolo, Purgatorio și Diabolic, iar acesta a fost doar începutul.

Într-un fantasy poți scrie adevăruri care nu rănesc pe nimeni, pe care toți le savurează tocmai pentru că își imaginează că nu îi privesc.

Seria „Am murit, din fericire” cu acest titlu controversat, care incită cititorul să descopere la ce s-a gândit autoarea, a atras atenția mass-mediei. Astfel scriitoarea a fost invitată să vorbească despre cărțile sale în emisiuni cu audiență.

Theo Anghel: Inspirația vine de oriunde, din cele mai sublime lucruri și din cele mai oribile

Theo își ia inspirația de oriunde, din cele aparent fără niciun sens, din banalități, dialoguri auzite aiurea, povești la gura sobei, din întâmplări de zi cu zi și interacțiunea cu semenii...

Întrebată ce înseamnă scrisul pentru ea, Theo Anghel răspunde că a devenit o necesitate. Înăuntrul ei trăiesc lumi fantastice care trebuie să iasă afară, altfel ar înnebuni-o. Are deja o teorie despre asta și anume:

Uneori scriu ca într-o transă, și care se referă la faptul că aceste lumi există undeva, într-o realitate paralelă, și găsesc diverși recipienți (scriitori, în cele mai multe dintre cazuri) sensibili la impulsurile emise de ele.

Când vine vorba de un gen slab reprezentat în literatura română, un autor nou trebuie să aibă imaginație, dar și curaj. Crearea unui gen nou înseamnă extrapolarea unui gen literar întâlnit în literatura străină și adaptarea la cultura română. Totusi va trebui să aducă elemente incitante.

Îți trebuie curaj să scrii acest gen când librăriile sunt copleșite de cărți fantasy scrise de autori străini. Să creezi ceva original, să-ți inventezi propria lume și să nu pici în ispita de a reinterpreta un roman sau serie deja celebră în lume. Totusi asta nu m-a făcut să dau înapoi.

Momentan a terminat volumul 4 al seriei „Păcatele fiului” care va apărea în două săptămâni. După închiderea seriei va scrie o poveste care va aduce în fața cititorilor un bărbat de succes, afemeiat notoriu care… Cititorii fideli vor avea de așteptat pentru a afla ce se întâmplă. Autoarea nu dă nimic din casă.

Nu este fan al listelor de cărți oferite cititorilor. Dacă ar face-o ar menționa: Pielea de Curzio Malaparte, Oameni și șoareci de Steinbeck și Idiotul de Dostoievski.

 

Momente și momente

Dacă ar fi să vorbim despre un moment dificil din viața sa, Theo Anghel își amintește de moartea bunicii sale. Aceasta a crescut-o de la un an și i-a fost ca un far călăuzitor. O descrie ca pe o femeie modestă, discretă, blândă ca o zână, cu un bun simț rar întâlnit.

Moartea este un fenomen ireversibil care uimește orice om. Se aștepta ca bunica să se ridice din sicriu și să îi zâmbească, dar nu a mai făcut-o…

Acea primă întâlnire față în față cu moartea a fost zguduitoare.

Cea mai frumoasă amintire din viața profesională este fără îndoială lansarea primei cărți. Aceasta a avut loc la târgul internațional de carte Gaudeamus în 2014. Primele întâlniri cu cititorii, luarea pulsului pieței de carte în care a intrat i-au lăsat o amintire greu de egalat.

Cu succes, dar fără pretenții de vedetă, își trăiește viața simplu și neaventuros, de aceea nu are un motto. Nici la viitor nu se gândește prea des, ci încearcă să își trăiască viața în momente repetate de prezent. Consideră că planurile de viitor sunt inutile deoarece nu se împlinesc fiind doar o iluzie.

Desigur, nu strică să faci proiecții asupra viitorului, neapărat pozitive, și să speri că ele se vor adeveri.

Nu are un vis mare al vieții sale, dar are o mare speranță. Familia sa răspândită prin mai multe țări să se reunească.

Theo Anghel este considerată de cititorii și recenzenții cărților sale cea mai bună scriitoare de literatură fantasy din țara noastră. Mai mult, acest statut nu va fi combătut prea ușor sau prea curând.

 

* Mulțumiri speciale doamnei Sanda Marghiloman, care ne-a recomandat să scriem despre Theo Anghel și ne-a confirmat, în calitate de cititoare, valoarea cărților sale. Dacă aveți și voi recomandări de elită, așteptăm un semn!

Laura Bianca Popa

I-a plăcut muzica dintotdeauna și dansează de când se știe. A reușit să facă din cele două mari pasiuni ale sale un mod de viață, care o poartă pe toate paralelele și meridianele globului. Ea însăși afirmă că trăiește prin dans, respiră prin dans și mănâncă dans pe pâine, iar fiecare călătorie reprezintă o ocazie de a arăta fața frumoasă a României. Și pentru asta, nici nu are nevoie de gesturi mărețe: trebuie doar să fii un om bun și să lași o amintire plăcută, după cum spune chiar Laura Bianca Popa, protagonista show-ului de dans și acrobații Spectacular, care a încântat publicul român în luna iunie. 

 

Cum părinții săi erau ingineri, au împins-o către matematică, informatică și celelalte știinte exacte, dar au fost ușor de convins atunci când i-a rugat să o ducă la cursuri de dans în perioada liceului. Așa că, la 16 ani, Bianca Popa a ajuns la un club de dans sportiv din București împreună cu un coleg de clasă. Tatăl său a insistat să transmită ideea că vine doar de plăcere, ca o replică la planurile de viitor schițate deja de antrenorul de atunci.

„Tata a avut, totuși, dreptate pentru că de plăcere dansez și astăzi”, spune Bianca Popa, care a terminat o facultate de inginerie, dar nu a renunțat niciodată la visul de a se putea susține numai din dans.

La doi ani după ce a intrat pentru prima oară într-o sală de dans, și-a întâlnit partenerul de scenă și de viață, Dan Luca, alături de care dansează de 13 ani. Împreună, au avut o școală de dans sportiv, principala lor sursă de venit timp de șapte ani.

Nu cred că am considerat niciodată dansul un hobby. Majoritatea câștigului se ducea înapoi în dans, în pregătire, încât în 2011 am ajuns în finala Campionatului Național de 10 Dansuri. Am fost campioni la formații si vicecampioni la categoria showdance.

 

Neseriozitatea oamenilor de la noi, cea mai mare problemă întâmpinată

Drumul spre marea performanță nu a fost deloc ușor. Și asta pentru că dansul sportiv necesită foarte mulți bani: pentru orele particulare, pentru deplasări la competiții, costume, pantofi, iar pentru a urca în clasament, trebuie bifate toate căsuțele.

De aceea, lipsa banilor a reprezentat cel mai mare obstacol întâlnit în perioada activității competiționale. Ulterior, când a început să apară în diferite spectacole, a avut de luptat cu neseriozitatea oamenilor de la noi din țară.

De câteva ori am avut ocazia să organizăm spectacole în România și ne-am lovit de multe ori de atitudinea „lasă că merge și așa” și de lucrurile făcute cu jumătate de măsură. Noi punem foarte multă pasiune în ceea ce facem și ne asteptăm ca și ceilalți să facă același lucru.

Laura Bianca Popa

Laura Bianca Popa și partenerul său, Dan Luca, la Campionatul Național de dansuri din 2011

Se spune că în viață, nimic nu este întâmplător, oricât de greu de crezut pare la un moment dat. La fel au stat lucrurile și în cazul Biancăi. Primul contract în străinătate a apărut, cumva, de nicăieri, fără să îl caute: în martie 2012, era o nevoie urgentă de două perechi de dansatori pe un vas în Marea Baltică și a acceptat într-un final să plece, la rugămintea partenerului său și a colegilor de trupă. O săptămână mai târziu, era pe vasul care mergea între Stockholm și Helsinki.

A urmat un alt contract de șase luni, care a purtat-o din Italia până în Noua Zeelandă și înapoi, aceasta fiind una dintre cele mai frumoase experiențe până în prezent. Dar locul care i-a intrat cel mai mult la suflet a fost Taiwan-ul.

Am susținut spectacole timp de opt luni în fața publicului taiwanez, împreună cu lecții de dans și activități de divertisment. Sunt foarte diferiți de vestici, însă sunt sinceri, calzi, primitori și ne-au făcut să ne simțim foarte apreciați. Dacă ar fi să aleg unde să ne desfășurăm următorul spectacol, aș zice Taiwan.

 

Laura Bianca Popa: „Când sunt pe scenă, mă simt ca acasă”

Bianca Popa adoră să împartă scena cu colegii și s-a bucurat de fiecare spectacol alături de echipele din care a făcut parte. Dar, la un moment dat, a apărut ideea de a avea propriul show alături de logodnicul ei.

Când sunt pe scenă, mă simt ca acasă. Este ciudat de comod, toate emoțiile dispar, inclusiv rușinea. În urmă cu câțiva ani, ni se părea imposibil ca doar două persoane să ducă un show de 45 de minute, dar acum avem două astfel de spectacole. În plus, răspunsul publicului a fost întotdeauna motivant.

Așa a fost și Spectacular, show-ul de dans și acrobații, susținut de Laura Bianca Popa, Dan Luca și finaliștii de la Australians Got Talent, James Capener și Rebeca Borromei. Cele două perechi au susținut trei reprezentații în luna iunie, la Pitești, București și Iași, iar pentru Bianca și Dan a fost o mare bucurie să poată evolua în fața familiei și a prietenilor.

A fost ceea ce speram și ne doream cel mai mult: să ne întoarcem în țară și să ne putem face meseria pe care o îndrăgim atât de tare.

Laura Bianca Popa Spectacular

Bianca Popa & Dan Luca, Spectacular 2019

 

Laura Bianca Popa, un ambasador special al României în lume

Bianca Popa și partenerul său, Dan Luca, sunt și doi ambasadori deosebiți ai țării noastre, întrucât ei aproape că au făcut ocolul Pământului datorită dansului. Peste tot pe unde merg, în fiecare loc unde i-a purtat pasiunea lor pentru dans, încearcă să facă o imagine cât mai bună României, povestind despre țara noastră.

Știu că România are multe lipsuri, dar sunt atâția care vorbesc despre ele, așa că noi alegem să răspândim ce e frumos și îi invităm pe toți să vină să ne cunoască țara. Imaginea României este diferită de la om la om, de la loc la loc. În Australia, spre exemplu, oamenii nu știu prea multe, ceea ce este un lucru bun pentru că avem ocazia să le facem o impresie plăcută. În Asia, sunt locuri în care nici nu s-a auzit despre România. În Europa, nu aș putea spune acelasi lucru. Cu toții știm ce „faimă” avem printre vecini, așa că nu putem decât să încercăm să le demonstrăm opusul.

Din fericire pentru Bianca, în mediul în care lucrează, oamenii vin din toate colțurile lumii. Poate spune despre ea că „a călătorit” doar prin simplul fapt că a cunoscut mulți oameni dintr-o țară, fără să fi pus piciorul acolo. La fel, și ea speră ca, prin intermediul ei, oamenii aceștia să cunoască România.

De fiecare dată când mă întorc acasă, e ca o trezire la realitate. Pe vas, lucrurile sunt foarte simple, problemele sunt ca niște firimituri comparate cu cele de acasă. Revenim în țară cam o dată la șase luni și nu pot să zic că am văzut schimbări. Nu știu dacă e neapărat un lucru bun sau rău. Poate e bun pentru că mereu reușim să ne reintegrăm dacă totul ne este încă familiar.

Los Angeles, USA

Walvis Bay, Namibia

Mykonos, Grecia

 

 

 

 

 

 

 

Shanghai, China

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bianca Popa știe că este destul de greu să trăiești în România din artă, așa că își dorește să călătorească în continuare, cât mai mult, pentru a cunoaște cât mai mult oameni din toate colțurile lumii pentru că simte că are de învățat foarte mult de la fiecare dintre ei.

Va dansa și la evenimente în țară prin intermediul companiei sale și va căuta să își ducă spectacolul pe cât mai multe scene în afara granițelor. Asta pentru că acolo are cele mai multe oportunități financiare care să îi permită apoi să organizeze spectacole în România. Totul pentru „plăcerea de a crea, de a dansa, de a-i face pe spectatori fericiti”.

 

surse foto: Facebook Laura Bianca Popa și Scena Showdance

 

Anca Mărginean

Anca Mărginean susține spectacole pe scene din întreaga lume oferindu-i publicului său o parte din sufletul său, prin cântec. Este actriță, iubește sportul și nu ezită să se implice în cauze umanitare de câte ori are ocazia. Este un om pentru oameni. Despre muzica populară autentică, importanța valorilor morale și implicare civică, cu artista Anca Mărginean.

 

”Muzica populară are o înțelepciune aparte. Prin intermediul ei putem păstra legătura cu rădăcinile, tradițiile și strămoșii noștri care ne-au lăsat valori importante.” – Anca Mărginean.

Anca Maria Mărginean și-a petrecut copilăria în comuna Racovița din județul Sibiu. Acolo a primit încă din primii ani ai vieții tot ceea ce a avut nevoie pentru a înțelege cine este. A învățat cum trebuie privită lumea și cât de importante sunt lucrurile simple. De la bunica din partea mamei a învățat curajul și modul de a-ți păstra demnitatea indiferent de încercările vieții.

Sătenii m-au învățat bunul simț și ce înseamnă să-ți pese. Dacă cineva avea o problemă se mobilizau și ajutau. Îmi este tot mai clar că Dumnezeu m-a pus în locul potrivit cu tot ce am nevoie să fiu.

A crescut pe dealurile pline de maci din împrejurimile comunei, la cules de flori pentru ceai, sânziene și măceșe. Verile și le petrecea ajutându-și părinții la muncile câmpului și știe sigur că nu există pe lume o mâncare mai gustoasă decât acolo, la câmp.

Oare ce alt loc de pe pământ ar fi putut să-i ofere aceste experiențe, această conectare cu natura și cu Cel care a creat-o? Anca Mărginean nu a simțit niciodată o frustrare sau o incapacitate de adaptare la viața de acum datorită faptului că a crescut la țară. Ba din contră, susține că în prezent având șansa de a călători foarte mult continuă să se raporteze la valorile primite din copilărie. Valori ce o ajută să-și găsească „calea” atunci când se mai rătăcește.

Anca Mărginean

Anca Mărginean: „Eu sunt mănușa. Dumnezeu e cel care o umple!”

Anca Mărginean, muzică pentru suflet

Sufletul mereu va tânji după ceea ce-l hrănește. Vei înțelege versurile și complexitatea unei doine doar atunci când ești pregătit să-ți cunoști rădăcinile. Să îți dai seama că țăranul care și-a cântat viața nu s-a întrebat ce-l determină să o facă, ci a trăit pur și simplu.

Anca Mărginean a luat contact cu muzica la o vârstă fragedă. Cânta muzică ușoară, știa toate melodiile Mădălinei Manole și la 6 ani participase deja la o ediție a emisiunii Tip Top Minitop.

La scurt timp după aceea, un sătean iubitor de folclor și tradiții din comuna Racovița, pe nume Mereș Gheorghe, a înființat un ansamblu de dansuri populare. Acesta a descoperit-o și le-a insuflat părinților artistei ideea că Anca ar trebui să urmeze cursurile Școlii Populare de Arte din Sibiu. Așa a început totul.

Înaintea primului spectacol susținut pe scena Căminului Cultural, Anca Mărginean a avut parte de o surpriză ce avea să-i contureze definitiv viitorul. Bunica sa a luat-o de mână și a condus-o în podul casei unde se afla lada de zestre. O ladă plină cu costume populare făcute de bunică sau moștenite de la străbunici. Zeci de costume și plăci de pickup cu majoritatea interpreților acelor vremuri.

Nu i-a fost greu să îndrăgească muzica populară. Iar după prima experiență pe scenă în costum popular și-a dorit cu ardoare să urmeze acest drum. Mai târziu, ajungând la Deva, a cunoscut-o pe doamna Maria Simion, profesoara sa de canto, un om căruia nu-i va putea mulțumi niciodată îndeajuns.

Deoarece în zona sa nu exista un nume de referință în acest domeniu muzical pentru a-și putea compara reușitele, Anca Mărginean a avut parte de multe momente de neîncredere, oscilând uneori între stiluri. A făcut lucrurile de fiecare dată așa cum a simțit iar rezultatele sunt uimitoare.

Astăzi, are un stil aparte de a interpreta muzica. Piesele sale transmit mai mult decât simple cuvinte iar muzica… ei bine, muzica sa este o adevărată hrană pentru suflet.

Talent și multă, multă muncă

Anca nu se teme de provocări. Susține chiar că acestea sunt o necesitate pentru evoluția noastră. Important este să nu renunțăm. În domeniul muzicii, maturizarea și așezarea vocii vin în timp, iar răbdarea trebuie să-ți fie fără margini. Altfel nu vei ajunge niciodată să culegi roadele eforturilor tale.

Pe de altă parte, la fel de ușor, un artist poate cădea în capcana autosuficienței. O apariție tv și câteva spectacole nu te pot cataloga drept un interpret de muzică populară.

Poate că, într-adevăr, talentul precede munca. Însă nimic nu se poate realiza fără efort și implicare. Trebuie să existe un echilibru între cele două.

Pe parcursul carierei, Anca Mărginean a primit numeroase sfaturi importante de la cei din jur, însă de fiecare dată a făcut lucrurile așa cum i-a dictat sufletul. Lucru pe care îl recomandă și celorlalți.

Fiecare dintre noi avem acea chemare pentru ceva anume, trebuie doar să avem curajul de a-l descoperi. Doar așa îi putem inspira pe cei din jur, prin ceea ce facem nu prin ceea ce spunem.

Anca Mărginean iubește costumele populare românești și le colecționează de când se știe. A demarat chiar și un proiect de suflet în acest sens. „Copilărie în Ie” – un proiect prin care dorește să încurajeze părinții pentru a-și îmbrăca cât mai des copiii în costume populare. Consideră acest lucru ca fiind o datorie pe care o are față de tot ce i-a lăsat bunica sa.

Mă responsabilizează gândul că cei dinaintea noastră au cusut la lumina lumânării cu ac si ață povești de viață pe costumele populare. Portul popular reprezintă continuitate și este dovada clară a profunzimii și îndemânării neamului nostru.

Este puțin dezamăgită de lipsa de interes a unor oameni pentru muzica populară și pentru lucruri autentice. Însă este convinsă că avem mulți artiști valoroși, voci frumoase care spun și transmit ceva: ”E nevoie doar să ne dorim să auzim ceea ce are de oferit un suflet care-și adună tot felul de trăiri și le transformă în muzică”

 

Anca Mărginean își dorește să fie un om pentru oameni

De peste 6 ani Anca este membră a Asociației Umanitare Alexandra Nanu (AUAN), fundație ce sprijină educația. Mai exact, educația copiilor cu rezultate foarte bune la învățătură dar cu posibilități financiare limitate. Cântă în Gala AUAN, spectacol ce se organizează anual cu scopul de a strânge fonduri pentru acești copii. Un spectacol despre care artista spune că i-a marcat cariera și a învățat-o ce înseamnă să-și ofere darul necondiționat.

Este Ambasador Baby Care și aleargă la maratoane pentru copiii născuți prematur. Se implică atât cât poate în acțiunea de a strânge fonduri pentru acele incubatoare speciale care le pot oferi micuților o șansă la viață.

De când sunt mamă învăț în fiecare zi recunoștința pentru că am un copil sănătos. Mario are 6 ani și de un an face gimnastică și balet. Sunt fascinată de atenția lui la detalii iar punctul lui de vedere mă ajută în fiecare zi să devin din ce în ce mai bună pentru el.

De aproape doi ani, Anca a descoperit actoria. După numai un an de cursuri a avut șansa să lucreze cu unul dintre cei mai buni actori ai tinerei generații – Bogdan Marhodin. Acesta a încurajat-o să-și descopere și să-și exploateze această nouă latură a sa.

Așa a apărut videoclipul piesei „Urme în palmă”, un clip plin de încărcătură emoțională ce se bucură de peste 70.000 de vizualizări pe canalul de YouTube al artistei. Ulterior, Anca Mărginean a mai jucat în alte două filme realizate în colaborare cu producători și actori americani.

Spre încheiere, Anca Mărginean și-ar dori ca noi să fim mai uniți. Să înțelegem că înțelepciunea colectivă este mai puternică decât cea individuală. Să nu pierdem niciodată din vedere scopul pentru care existăm. Iar în ceea ce privește muzica… atunci când o simțim și o valorificăm în acord cu ceea ce este, putem înfrumuseța suflete, putem educa, putem chiar vindeca dacă alegem să ne rugăm prin cântec.

Mălina Anițoaei
Născută în Iași, la poalele Dealului Repedea, în Pietrăria, un sat de basm care cu milioane de ani în urmă fusese acoperit de apele misterioase ale Mării Sarmatice, Mălina Anițoaei a venit în lume, spun eu, pentru a ne trezi sufletele și spiritul prin intermediul scrierilor ei vii, sângerânde, tăios de sincere, sticloase și fragile. O Madame Bovary a unor timpuri prea moderne care ne aleargă ființa prea repede, Mălina este jurnalistă, om de televizune și prozator din Rădăuți.

 

Mălina Anițoaei: „Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența”

Este ceva vreme de când am descoperit aproape întâmplător scrierile boeme ale Mălinei și de când încerc să îmi potolesc setea lăuntrică de frumos citind-o și recitind-o fără să mă satur vreodată sau să pot spune că îi înțeleg profunzimea firii. O prozatoare complexă, Mălina își adună ființa cernelurilor de pe timpurile când era adolescentă, iar viața avea să o așeze ca pe o păpușă de porțelan în fața unui gest extrem venit din partea tatălui.

Abia împlinisem 16 ani când s-a sinucis tatăl meu, o fire extrem de sensibilă, un bărbat frumos și educat. Asta mi-a marcat profund existența. Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența. Am venit în Rădăuți pentru o scurtă vacanță. Au trecut mai bine de 20 de ani și mă aflu tot aici, am învățat Bucovina pagină cu pagină, rând cu rând, îi știu pe nerăsuflate toate poveștile, toate durerile. Am studii de Biblioteconomie, cu toate specializările aferente, sunt bibliotecară, o meserie care face parte din ființa mea. Dacă ar fi fost să aleg altceva, aș fi optat pentru teatrul de păpuși. Ca să mă refer strict la bibliotecă, eu cred că momentul de vârf al vieții online a trecut, iar cartea tipărită își recompune rosturile.

Misterioasă, acoperită parcă mereu de un văl de sensibilitate aproape maladivă, Mălina tranșează fascinant lumea, emoțiile având capacitatea de a aduna la un loc timpuri aproape imposibil de redat. Nu și de Mălina!

Mălina Anițoaei

„Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert. Sunt doamna Bovary de timpuri noi. Dar eu nu voi sfârși trist. Voi sfărâma mitul. Nu simțiți cum răzbate de la mine parfumul de lavandă? Sfâșiați-mă pentru că visez, pentru că detest să călătoresc nebunește cu metroul și port pălărie cu boruri mari. În definitiv și Cehov și Flaubert scriau spectaculos despre filigranul nimicurilor. Așa că nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că sunt eu însămi o scrisoare, concepută de un straniu expeditor. Fiecare om se crede centrul universului și uită că Dumnezeu orânduiește totul. Dar fiți umani, nu mai faceți atâta larmă în marile orașe! (Fie-vă milă de iluziile noastre!) De departe, gătită de sărbătoare, vă fac semne cu batista mea brodată… O păstrez de la bunica…”

Acesta este un fragment din textul publicat de Mălina pe Catchy, prin 2015. Fragment care mi-a oprit pașii sufletului în fața lui, ca și când ceva m-ar fi vrăjit să rămân acolo pentru un fel de totdeauna, mereu altfel, cu alte cuvinte. Și am înțeles că iau de mână sufletul unei bibliotecare din alte timpuri, care nu se știe prin ce întâmplare umblă printre noi.

 

Mălina Anițoaei, de la biblioteconomie, la presă, televiziune și proză

Mălina Anițoaei este om de presă din 1993 (o viață de om). Presă de tot felul: cronică, cultură, business și lifestyle, social.

A colaborat cu ”Convorbiri literare”, ”Luceafărul”, ”Bucovina Literară”, ”Banatul”, ”Plai Românesc„ ”Curierul de Bucovina” (Suceava), ”Nord Press” (Suceava), ”Evenimentul de Suceava”, ”Plai Românesc” (Cernăuţi), ”Scriptum”,  (Suceava),” Casa Artiştilor” (Bucureşti), ”Curierul ucrainean” (Bucureşti), ”Clopotul Bucovinei” (Rădăuţi-Cernăuţi), ”Săptămânalul de Rădăuţi”, ”Analele Bucovinei” (Rădăuţi), ”Septentrion” (Rădăuţi), ”Verhovina” (revistă de cultură a Uniunii Democrate a Ucrainenilor), ”Glare – revista adevăratelor valori”- Prima revistă de business şi lifestyle din Moldova, „Realitatea evreiască” (Bucureşti), Evenimentul Regional al Moldovei (aici, 10 ani!). 

Pe lângă presă este corespondent special la ziarul „Crai nou” și realizator de emisiuni la Televiziunea Cromtel.

Orice ar scrie însă Mălina, gazetărie, proză, gânduri simple, note de bibliotecă, nu ar fi altceva decât un fel de semne de cale pe care mintea ei visătoare, înțeleaptă le-a adunat de-a lungul vieții și le-a presărat apoi către cititorii sau ascultătorii săi.

Scrisul Mălinei este extrem de capricios, vulcanic, emoțional şi liber, dar, totodată, egal cu sine în toate cărţile pe care le-a lăsat libere să vadă lumina tiparului.

De-a lungul unei cariere frumos traversate, cu farmec şi înţelegere, cu patimă şi stăpânire de sine, Mălina a avut şansa de a cunoaşte oameni mari şi locuri rare din Bucovina. A luat nu mai mult și nu mai puțin de 45 de interviuri, pe care apoi le-a publicat între anii 2014-2016 în „Crai nou” şi „Săptămânalul de Rădăuţi”, iar mai apoi în cartea care avea să apară în 2016.

 

 

 

 

 

Mălina Anițoaei, omul potrivit la locul potrivit

Meseria, sau aș putea spune meseriile sale au purtat-o cu folos şi i-au conferit rezultate remarcabile şi remarcate, în lumea presei, a biblioteconomiei, a scriitorimii şi a televiziunii unde ne împarte literatură și cultură pe pâine și suflet.

Nu mă consider ca făcând parte din Elita României, mă consider omul potrivit la locul potrivit. Am semnat cinci cărți, două de publicistică și trei de proză. Cele de publicistică sunt un tribut dat acestui spațiu extraordinar în care s-a întâmplat să viețuiesc – Bucovina, cele de proză sunt o reconstituire a unor adevăruri pe care umanitatea le-a pierdut, mă refer la curaj, altruism, modestie, bunătate etc. Nu cred că aș vrea să dau sfaturi, dacă ar fi vorba de sfaturi, nu aș spune decât atât: omul trebuie să-și asculte inima. Vine o vreme când plângi amarnic dacă ți-ai făcut viața din calcule. Dacă am avut mentori? Nu! Nu am avut. L-am descoperit când eram foarte tânără pe scriitorul Max Blecher, ei bine, el a murit în anul 1938, dar în mintea mea a rămas atât de viu, încât alte repere nu am mai putut avea.

Mălina nu-și aduce aminte să o fi sprijinit cineva în ceea ce a făcut. Dimpotrivă, uneori a fost dată afară pe ușă și apoi a intrat pe geam, fire perseverentă și hotărâtă fiind.

Cea mai frumoasă rămâne totuși perioada în care am scris despre zona Cernăuți. Deplasându-te ca ziarist de teren în altă țară, te confrunți cu situații inedite. Merita să trăiesc, să mă nasc, măcar pentru această perioadă. Nu am putut face nimic pentru românii de dincolo de graniță, dar am umplut golul pe care mi-l lăsase tatăl meu. A fost un cerc al durerii care s-a închis. Acum mi-am lăsat mai mult timp pentru proză. Scriind, mă salvez și eu, îi salvez poate și pe alții. Îmi place să cred asta.

Mălina a pus întrebări, a ascultat, a pus deoparte întâmplări cu sensuri profunde şi bătaie lungă, luminoasă şi senină, cum ne arată prozele sale, gata să întâmpine bucurii ori să mulcomească tristeţi, doruri și să răspundă la întrebări greu chiar de pus.

E greu să fii bibliotecară și să ai un citat preferat. Ca și cum a doua zi ai intra pe ușă și ai vedea ce scandal fac autorii pe rafturi. Un fel de grevă, ca să zic. ”Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată”, scria Max Blecher. Dacă e să-l parafrazez, tot ce scriu e viață adevărată, cu puțin din ce-aș fi vrut să fie și nu a fost. Cu prea mult din ce a fost, și m-a durut până la epuizare. Important este să nu te dai bătut. Găsește-ți calea și urmeaz-o fără regrete, dar nu călca pe oameni, nu călca nici măcar pe flori.

 

Cuvânt de încheiere

Mălina Anițoaei

Mălina Anițoaei este una din autoarele cu care mă mândresc a fi contemporană. Ea este de departe una din acele scriitoare cu greutate în cuvântul scris, care impregnează și lasă o amprentă vie în mintea și sufletul cititorului. Dacă acum nu, categoric în viitor, Mălina va fi printre autorii cunoscuți și dezbătuți pe plan național și nu numai.

Proza și scrierile ei sunt scurte şi foarte scurte, făcând parcă o incizie și punând degetul exact pe rănile, emoțiile și stările umane cele mai adânci. Cu precădere a tristeții, o tristețe pe care parcă o închide în fiecare paragraf, bucuria sau exuberanța fiind din alt spectru uman parcă.

Citind-o, dar fără să fiu vreodată indiscretă, nici măcar în interviu, mi-am dat seama că Mălina este omul care respiră și inspiră emoții. Trăiește din emoții și vise. Unele parcă fără speranța de a le mai revedea.

Viața ei, după cum am putut remarca, a fost extrem de complicată, de inundată de sentimente din cele mai contradictorii, iar scrisul ei scoate clar la lumină depresia, iubirea, pasiunea, durerea profundă, speranța și poate frica.

Mălina este un om pe cât de complex, pe atâta de frumos și tangibil. Uman! Un om cald, care știe să asculte, să dăruiască și care este de o modestie covârșitoare. Și totuși, una peste alta, ce mă oprește pe mine de fiecare dată la ea pe lângă scris, este aerul acela boem, nobil, în care mă pierd ca și când m-aș uita după năluca unei doamne ale altor timpuri.

Antonia Zavalic

Trăim vremuri în care interesul pentru poezie a scăzut dramatic. Majoritatea oamenilor acestui secol trăiesc într-o agitație continuă după aspectele materiale ale vieții. Cu toate astea, mai există poeți tineri și valoroși, care mai au timp să-și urmeze latura sufletească. Printre ei, Antonia Zavalic-Dubovici, tânăra originară din Sighet care a descoperit fericirea în lucrurile simple!

 

Antonia Dubovici (n. Zavalic), s-a născut în 24 iulie 1989, în Sighetu Marmației. Din anul 2011 e licenţiată în Asistenţă Socială iar din 2013 absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere, în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. De aproape un an trăiește în S.U.A. alături de soțul ei.

Antoniei i-a plăcut dintotdeauna să scrie. Încă din copilărie ținea un jurnal în care păstra cele mai inedite momente trăite, visele și dorințele cele mai fierbinți. Știa că numai consemnându-le vor rămâne vii și nealterate. În paralel, a început să scrie și versuri.

Când eram copil îmi plăcea să mă refugiez în natură. Mă simțeam plină de viață explorând pădurile, simțind efectul benefic al naturii asupra ființei interioare. Atunci m-am redescoperit la un nivel mai adânc, ca și cum o fereastră se deschisese în mine și puteam privi înlăuntrul meu la fel de bine cum puteam privi în afară, constatând că noi oamenii suntem ceea ce alegem să privim, sufletul nostru formându-se la atingerea delicată care ia naștere între aceste două lumi.

Antonia Dubovici

Cum au apărut primele poezii

Primele poezii pe care le-a scris au avut ca temă tărâmul fascinant al misterului care ne atinge. Viața, dragostea, moartea. Un circuit neobosit și neîntrerupt.

Antonia mărturisește că era o mare provocare să scrie. Ca și cum ar fi fost să prindă văzduhul cu mâinile libere.

O cunoaștere și o zidire interioară m-au făcut să ajung la poezie. Cred că sufletul meu s-a copt timpuriu, uneori simțeam că acestui trup nu-i corespunde vârsta spirituală și cumva, căutările mele ca și copil îmi depășeau vârsta biologică. Dintotdeauna m-au preocupat aspecte legate despre viață și despre suflet, lucruri pe care nu le putem percepe cu ochiul liber. Eram fascinată de tot acest mister care ne locuiește și care există pretutindeni.

Ea crede că poetul are rolul de a aminti și celorlalți esența lucrurilor, adunând, aducând și convertind nespusul pe înțelesul tuturor, într-un limbaj efervescent.

Asta pentru că viața nu înseamnă doar muncă, carieră, bani, lucruri care te epuizează și te storc. Viața înseamnă o călătorie plină de învățăminte, o maturizare continuă, iar miza este libertatea interioară, renunțarea la elemente toxice și inutile.

Fericirea constă în simplitatea unei vieți trăite și asumate care se creează de la sine, atunci când înțelegi că nu lucrurile, nu posesiunea, nu titlurile dobândite, nu premiile câștigate și nici numărul de cărți scrise te vor face să te simți împlinit, ci autocunoașterea, iar prin tine, a celorlalți. Cu cât ești mai aproape de tine, cu atât te vei simți mai viu, iar poezia este o cale de a trăi mai intens, de a te desface pe dinlăuntru și a ajunge acolo unde dispar toate umbrele și temerile.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este, în viziunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune. Dacă omul este dator cu ceva în această viață, ar fi să se cunoască pe sine, să-și cunoască rănile și să încerce să le vindece.

 

Antonia Zavalic – Dubovici, portofoliu poetic

Toate cărțile citite au format-o pe Antonia în primul rând ca om, iar pe urmă ca poet. Dintre cele cu care ea a rezonat foarte puternic, se numără „Profetul” (Kahlil Gibran); „Lupul de stepă” (Hermann Hesse); „Jurnalul Fericirii” (Nicolae Steinhardt); „Batranul și Marea” (Ernest Hemingway); „Maestrul și Margareta” (Mihail Bulgakov); „Cartea de nisip” (Jorge Luis Borges). Alți autori care au impresionat-o sunt: Albert Camus, Sylvia Plath, Franz Kafka, Savatie Baștovoi, Gellu Naum, Nikolai Gogol, Fyodor Dostoevsky, Lev Tolstoy, John Keats, W.B. Yeats, Anatol Baconsky, T.S. Eliot, Rilke etc.

Îi plac cărțile care pătrund în adâncimea subtilă a ființei umane, descompunând straturile fine de înveliș lăuntric. Anatomia sufletului este o disciplină dificil de abordat, iar scriitorii care își propun studiul acestui târăm fascinant, întotdeauna i-au trezit interesul.

Întreg portofoliul literar publicat de Antonia Zavalic poate fi găsit aici. Volumul de debut „Despre fluturi şi praf” a fost tipărit când Antonia era în studenție și însumează zbaterile sufletești ale unei tinere care a găsit în poezie o casă de locuit. Toate neajunsurile, frământările și firimiturile de dragoste sunt scrise cu o luciditate tulburătoare, care nu îndulcește cuvintele, ci le lasă așa cum sunt, cu gustul lor viu.

Volumul „Despre înfrângerea definitivă a întunericului” reprezintă o călătorie care are ca destinație sinele. Aici, cuvintele luminează pe cerul lăuntric, dezvelindu-le miezul incandescent.

În anul 2019 va fi tipărită cea de-a treia carte, un volum de poezii trilingv (română, engleză, ucraineană) „Templul de Adamant * The Adamanth Temple *Храм Адаманта”. Volumul va fi lansat vara acesta atât în România cât și în SUA. Fiecare dintre aceste volume de poezii cuprinde un nivel al maturității interioare, o evoluție spirituală care culminează cu Templul de Adamant.

Actul creației poetice pentru Antonia Zavalic

Antonia își trăiește viața încercând s-o simplifice, făcând tot posibilul să se bucure de darul fiecărei zile. A ajuns la concluzia că cea mai importantă sursă și resursă a fericirii este de a fi alături de cei dragi, de familie, de a investi în sufletul celor din jur, nu doar ca poet, dar mai ales ca om.

La aproape 30 de ani, consideră că cea mai prețioasă stare pe care o putem atinge este cea de liniște, de netulburare interioară. Este singurul triumf pentru care chiar merită să ne zbatem. Provoacă același sentiment ca atunci când, după un urcuș anevoios, ajungi pe vârful unui munte și te bucuri în mod deplin de priveliște. O comparație care, iată, dezvăluie una din marile plăceri ale tinerei poete.

Liniștea interioară este necesară pentru a trezi inspirația, fiindcă atunci gândurile se materializează cel mai ușor. Scriind pot vizualiza cuvintele, sentimentele și emoțiile ca într-un film, totul căpătând un nou sens, cuvintele devin vii și neîncăpătoare în cochilia lor, de aceea erup și caută să se extindă mai departe în universul lor nemărginit.

Ceea ce a fascinat-o întotdeauna a fost drumul de la emoție la gând, iar apoi la cuvântul consemnat. Stadiul final de materializare a cuvintelor este produsul unui proces complex, caracterizat de o finețe excepțională.

Momentele de inspirație nu le poate alege, ele venind nechemate. Atunci când vin, ea trebuie să fie pregătită, fiindcă durata lor este scurtă, iar odată pierdute, nu mai pot fi recuperate. Fiecare moment de inspirație este diferit și are o intensitate diferită, de aceea și produsul rezultat este unic și irepetabil.

 

Cum să faci publicul să înțeleagă poezia

Întotdeauna poezia va avea cititorii ei fideli. În opinia mea numărul lor contează mai puțin, contează mai mult intensitatea lecturii. Când citești, fă-o ca și cum te-ai îndrăgosti, dăruiește-te fără rezerve, acesta este secretul. Dacă citești, îndrăgostit de cuvinte, le vei și înțelege, vei fi lângă umărul scriitorului și-i vei simți respirația, bătăile inimii. Cam aici ar trebui să se situeze educația publicului în înțelegerea poeziei. O educație fără implicare emoțională este stearpă.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză. În detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite, ne amintește Antonia Zavalic.

Poeta consideră că în zilele noastre, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, în care trupul este pus pe piedestal, supraalimentat, supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă.

Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară. Ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie, înțelegi că nevoia ta nu este de a arăta bine (în timp ce te simți prost), doar ca să pari puternic, ci de a-ți îmbrățișa slăbiciunile, de a fi autentic. Nu îți mai e frică să te expui, fiindcă ești autentic devii ușor de înțeles, iar publicul întotdeauna va aprecia sinceritatea celui care se dăruiește.

 

Dar ce înseamnă poezia pentru Antonia Zavalic?

Pentru Antonia, a scrie poezie înseamnă un exercițiu de luciditate. Provocarea de a privi deopotrivă obiectiv și subiectiv, în același timp, acele lucruri care o ating. Când mintea și sufletul conlucrează, produsul finit este foarte valoros, indiferent de tipul de creație.

Poezia este mai mult decât o pasiune, este un fel de a fi, un nivel superior de a exista și de a rămâne în conștiința celorlalți și după încetarea existenței. Prin poezie, de fapt, poți măsura magnitudinea vieții interioare, la fel ca „un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește. ”

Miza adevărată a unui scriitor nu este de a face bani, sau de a ajunge vedetă, ci de a rămâne fidel sufletului său, indiferent de costuri, indiferent dacă este recompensat sau nu. Evident, este o bucurie să fii apreciat în timpul vieții pentru ceea ce realizezi, însă capacitatea creatoare ar trebui să fie detașată de reacția publicului. Poetul nu ar trebui să fie pus în situația de a pescui cititori, el ar trebui să fie asemenea unei fântâne, la care cei însetați să vină de bunăvoie și să-și potolească setea.

Antonia definește performanța ca fiind capacitatea de a rămâne tu însuți, nealterat de variabilele care se strecoară în mod insidios în viețile noastre. În viziunea ei, poeții și scriitorii care au făcut performanță, sunt cei care nu și-au trădat valorile sau credința.

Cât despre tinerii de astăzi care aspiră să devină poeți, îi roagă să nu uite că poezia adevărată este liberă, așa cum și sufletul este liber.

Antonia Zavalic

Viața de poet în România versus SUA

Antonia s-a mutat acum doi ani în SUA, alături de soțul său. Acolo, dacă scrii poezie sau ești un artist, aprecierea este mult mai mare, munca fiind răsplătită în mod generos.

În România, cei mai mulți poeți și artiști trăiesc la limita subzistenței. În majoritatea cazurilor, dacă reușești și faci performanță în orice domeniu, din păcate, de cele mai multe ori ești dat la o parte și ignorat, nici vorbă să fii răsplătit, mărturisește, dezamăgită, Antonia.

Când a publicat prima carte, era proaspătă absolventă. Avea un venit foarte mic și nu-și putea permite să-și cumpăre cărți, sau să călătorească pentru a participa la diverse competiții sau recitaluri. Aceste lucruri te izolează de lumea artei.

Este foarte frustrant să fii limitat, mai ales din rațiuni obiective. Dacă vrei să scrii, sau să produci artă și te lovești de probleme financiare și nu ai suport, de cele mai multe ori ești nevoit să renunți. Te afunzi în unul-două joburi și nu-ți mai rămâne energie pentru scris.

Când finalizez un poem simt o împlinire de nedescris, iar pe urmă o detașare stranie, ca și cum toate acele cuvinte care până atunci mi s-au supus cu blândețe, s-ar înstrăina de sufletul meu, la final ajungând din poet, un simplu cititor obiectiv și rece, eu care scriam cu inima fierbinte. Atunci îmi dau seama că ceea ce am scris și-a atins scopul: a ars, a dat acea căldură și lumină pentru un timp, a încălzit exact cât trebuia apoi focul s-a stins, așteptând să fie reaprins de alți doritori. La urma urmei, poetul este un îmblânzitor de cuvinte.

Antonia Zavalic-Dubovici face parte din acel segment de tineri poeți care dau un suflu nou și multă speranță poeziei românești de calitate. În final, poeta a dorit să împărtășească un poem (în trei limbi) din noul volum de versuri „Templul de Adamant”, cu dedicație specială pentru cititorii Elitei României.

 

Întru slova mărturisirii

E cald și mărturisesc
că rănile sunt mai dulci
când ultima ninsoare
se așterne ca o mână albă
peste pământul uitat.

Pașii tăi ocolesc apele întunecate
și risipirea văzduhului. E timpul despărțirii.
Temeri dezvelindu-și carnea fragedă.
Ne desprindem de miezul luminii,
de vacarmul unui oraș care ni s-a lipit de suflet.

Între certitudini și îndoieli, picură întunericul.

Dar tu mi-ai îmbrățișat gândurile,
din glasul unui mormânt învelit în lacrimi.
Mi-ai atins liniștea, dincolo de valurile înstrăinării.
Ochii mei s-au deschis ca pentru prima oară
spălați în zăpada cea rece.
Chipul tău
oglindit în adâncuri,
vărsând viață peste tot ce a obosit.

Fiori adânci în care alergăm ca niște căpriori hăituți de fiare flămânde
tot așa gândurile noastre ne topesc în pădurile arse.

Ceva îndepărtat să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim
ne vindecă de moarte ca o tandrețe sfântă.

В листі зізнання

Тепло і, зізнаюся,
що рани солодші,
коли останній сніг
лягає, як біла рука
над забутою землею.

Твої кроки обходять темні води
і витрати повітря. Настав час розлуки.
Страх, розкриває свою слабку плоть.
Відриваємось від ядра світла,
на смуток міста, що прилип до душі.

Між певністю та сумнівами, капає темрява.

Але ти обійняв мої думки,
від голосу могили, покритої сльозами.
Ти торкнувся мого спокою за хвилями відчуження.
Мої очі відкрилися, як вперше
помиті холодним снігом.
Твоє обличчя
дзеркальне в глибині,
проливаючи життя над усім, що утомилось.

Глибокі емоції, в яких ми біжимо, як козулі, на яких полюють голодні звірі,
Так і думки наші тануть у спалених лісах.

Це щось далеке, щоб нагадати, що все, що ми любимо,
лікує нас від смерті, як ніжність свята.

Upon the confession letter

It’s warm and I confess
that wounds are bleeding-hearted
when the snow curtains
spread the forgotten land
like a pale embrace.

Your steps avoid the misty waters
and the air dissipation. It’s farewell time.
Horrors uncovering their weak flesh.
We detached from the light’s core,
the uproar of a city attached to our own souls.

Darkness drops between certainties and doubts.

Still you embraced my thoughts,
in a voice of a tomb covered by tears.
You touched my silence, beyond the alienation drifts.
My eyes opened as in the first day
cleaned in the biting snow.
Your face
‘s mirrored in depths,
pouring life upon all that is weary.

Deep thrills in which we run like stags chased by hungry beasts
seem our thoughts that melt us in burning forests.

It’s something distant to remind that everything we love
relieves us from dying as a holy
tenderness.

Adrian Tăbăcaru

Majoritatea marilor muzicieni reușesc să-și câștige succesul, devenind foarte buni pe un singur gen muzical. Atunci însă când descoperi un muzician care abordează cu aceeași dragoste rock-ul, jazz-ul, pop-ul, muzica clasică, realizezi că ai de a face cu un artist complet și complex. Un astfel de performer e și Adrian Tăbăcaru, cel care a avut curajul de a transforma Luceafărul lui Eminescu într-o operă rock.

 

Cu o carieră de aproape 25 de ani ca toboșar al trupei Taine, dar și cu numeroase proiecte muzicale la activ, și-a asumat un proiect măreț prin care capodopera marelui poet să (re)devină cunoscută publicului larg. Vă invit să descoperiți în continuare povestea sa.

Drumul lui Adrian Tăbăcaru spre muzică

Adrian Tăbăcaru s-a născut pe 12 mai 1980 în București. Pasiunea pentru muzică a dobândit-o de la tatăl său. Încă de la vârsta de 3 ani a început să învețe să cânte la tobe.

Mai târziu, a absolvit școala și liceul de muzică „Dinu Lipatti” din București, Universitatea Națională de Muzică din București unde a absolvit și un master cu specializarea „Stilistică interpretativă instrumentală”. În prezent, Adrian e la finalul celui de-al II-lea an de master în cadrul centrului internațional de cercetare în tehnologii interactive CINETic, centru atașat Universității Naționale de Teatru și Film „I.L. Caragiale” din București.

Din punct de vedere al lecturii, Adrian a „crescut” citindu-i pe Nichita Stănescu și Antoine de Saint-Exupéry. Sri H. W. L. Poonja sau mai simplu “Papaji” este modelul de OM și de gândire spirituală după care el își urmează viața. Budismul pentru Adrian Tăbăcaru este cea mai pură religie și filozofie de viață.

 

Artiștii care l-au format ca muzician

Fiecare om are ceva de spus și de la fiecare avem ceva de învățat, e de părere toboșarul nostru care ascultă și se inspiră din toate genurile muzicale din jurul său. Această deschidere îi face mintea să se adapteze și să construiască ușor în aproape orice stil pe care-l abordează.

Toată muzica este frumoasă, atâta timp cât vine din suflet și are un mesaj, e de părere Adrian. El asociază ascultatul unui singur stil muzical cu mâncatul aceluiași meniu în fiecare zi.

Formarea sa are la bază muzica clasică. A crescut studiind atât compozitori români cât și străini. Muzica lui J.S. Bach i-a oferit și dezvoltat o gândire armonică pe care o aplică în tot ce face, atât în muzică, video, aplicațiile tehnologice pe care astăzi le explorează, dar și în viața de zi cu zi.

De la Buddy Rich la Arthur Hnatek, de la Siegfried Fink la Keiko Abe sau Evelyn Glennie, de la Gavin Harrison la Tomas Haake, pentru a enumera doar câțiva poli ai muzicii, fiecare l-au inspirat și format ca muzician. Adrian ascultă și acum cu plăcere albumul Focus al celor de la Cynic care rămâne în topul preferințelor sale muzicale în zona rock, dar și modulele fenomenale ale pianistului Nik Bärtsch care explorează jazz-ul în minimalismul lui profund.

Consider că fiecare are drumul său și fiecare simte ce trebuie să facă pentru a-și îndeplini visul. Performanța se dobândește atunci când încerci să te depășești pe tine, neîncercând să te aliniezi la standardele sau necesitățile societății.

Adrian Tăbăcaru

Perioada Taine

Perioada „Taine” a fost deosebit de importantă pentru Adrian Tăbăcaru. Atunci și-a construit bazele ca toboșar, dar și o experiență de sute de concerte, de turnee și de activități în studio din care a învățat enorm. Dacă ar fi să o ia de la capăt, ar urma același drum.

Au fost aproape 25 de ani în care a evoluat împreună cu trupa Taine. A lăsat în urmă o capodoperă precum „Cealaltă parte” (1999), album emblematic în muzica metal din România.

Însă lui Adrian i-a fost greu să facă mereu același stil de muzică. De aceea a luat decizia de a se concentra pe o carieră solo, putând astfel să-și condimenteze și diversifice viața așa cum își dorea.

 

Diversitatea, secretul fericirii pentru un muzician complet

Colaborările sale muzicale sunt diverse și orbitează în jurul multor genuri muzicale total diferite. Începând din liceu și până la absolvirea studiilor a cântat în Orchestra Națională Radio, dar și în Orchestra Filarmonicii “George Enescu” din București. În aceeași perioadă a fost membru al ansamblului de percuție “Game” al Universității de Muzică din București, sub îndrumarea profesorului Alexandru Matei.

A colaborat cu mulți artiști ca instrumentist de studio, o experiență deosebită tocmai prin diversitatea stilurilor abordate. A înființat împreună cu Tom Brânduș, Adrian Buciu, Vlaicu Golcea, Raluca Statulat, Luiza Zan, Mandela Gajol grupul de electro-world-jazz “Souptrip”, iar în prezent activează în ansamblul ARAC alături de Costin Chioreanu și Sofia Sarri.

Provocări sunt diverse și vin de peste tot, dar orice artist se luptă cu ele indiferent de țara în care trăiește. Poate că în Romania este ceva mai dificil, având în vedere că am fost atât de mult timp sub aripa comunistă. Totuși suntem o nație puternică și muncitoare. Sunt sigur că vom depăși acestă dificultate care cel puțin cultural ne-a ținut pe loc.

 

Essentials-Live, albumul solo

Cele 7 piese ale albumul solo ”Essentials-Live” care a fost lansat de curând e structurat sub formă de lied. Mai multe detalii despre modul cum a fost gândit acest album, precum și secvențe audio, puteți descoperi aici.

Printre cele 7 compoziții ale albumului, Adrian Tăbăcaru are o piesă în colaborare cu Maria Hojda. Pe Maria a cunoscut-o prin Andrei Popa, chitaristul Loredanei Groza, Maria făcând parte din grupul de backing-vocals al Loredanei. În momentul în care a întâlnit-o, Adrian Tăbăcaru a fost fermecat de talentul cântăreței despre care puteți citi aici un articol detaliat.

Maria este un om frumos care are în sufletul meu un loc aparte. Am înregistrat cu ea rolul Cătălinei din operă și colaborările au continuat, cea mai recentă fiind o piesă dedicată campaniei JYSK România și Hope&Homes for Children România intitulată “Am nevoie de tine”, campanie care are scopul de a atrage atenția asupra nevoii de a închide orfelinatele și de a găsi cele mai potrivite alternative pentru copiii din ele.

Pe albumul solo mai sunt și două piese tribut aduse lui Esbjörn Svensson. De marele muzician de jazz și de trio-ul E.S.T. îl leagă un eveniment de sincronicitate care poate pentru mulți nu înseamnă foarte mult. Pentru Adrian însă, a fost creată o legătură ce depășește granița înțelegerii umane:

Ascultam obsesiv albumul “Seven Days of Falling”, îmi plăcea foarte mult piesa “Elevation of Love”. La un moment dat, eram în mașină și am aflat că pianistul Esbjörn Svensson a decedat în urma unui accident de scuba diving. Am oprit mașina și am parcat pe locul unei mașini care avea numărul B-01-EST. Am compus o piesă și am făcut un cover al piesei “Elevation of Love” pe care le cânt în memoria acestui geniu care a plecat prea devreme dintre noi.

 

Luceafărul transpus într-o operă rock de Adrian Tăbăcaru

Talentatul muzician l-a redescoperit pe Eminescu prin vocea prestigiosului actor român Gheorghe Cozorici, ascultând-ul recitând Luceafărul. A început să-l vadă dintr-o perspectivă diferită de cea prezentată la școală. Din acel moment a început să lucreze la acest proiect și lucrurile s-au legat într-un mod uimitor.

Timp de un an am făcut research și am descoperit că Eminescu în afara țării este întâlnit doar în cercuri restrânse și m-am gândit ca ar fi bine ca acest poem să fie prezentat și rememorat publicului larg și printr-o perspectivă muzicală.

A căutat traduceri în engleză ale poemului și a descoperit două variante, semnate Dimitrie Cuclin, respectiv C.M. Popescu. A ales prima variantă pentru că i s-a părut mult mai potrivită pentru muzică, Dimitrie Cuclin fiind de asemenea traducător și compozitor, reușind astfel să păstreze ritmicitatea poemului original.

Nu și-a propus un dead-line, ci a lăsat ca lucrurile să vină de la sine. După aproape 4 ani de muncă, în data de 15 ianuarie 2019, de ziua marelui poet, a lansat opera rock „Lucifer” în clubul Control din București, club care a fost umplut la capacitate maximă.

Adrian Tăbăcaru consideră că toți cei care l-au sprijinit și susținut în acest proiect sunt la fel de importanți, pentru că ei sunt artiștii de elită. De aceea, a dorit să aducă mulțumiri și aici către: Eugen Brudaru, Alexandra Maria Hojda, Răzvan Krivach, Laura Mihailă, Dragoș Crețu, Iustinian Zetea, Dominic Cristea, Olimpia Mălai, Raluca Stratulat, Andreea Țimiraș, Adrian Buciu, Sebastian Burneci, Constantin Urziceanu, Sergiu Dan Feier, Petre Iftimie, Andrei Popa, Alexei Nichiforof. Partea video este semnată Costin Chioreanu care, așa cum îl știm mulți, cu siguranță a lucrat și în somn pentru a putea fi gata la timp acest proiect.

Până acum a avut loc doar o singură reprezentație a operei rock Lucifer. Adrian însă a primit câteva propuneri pentru a prezenta acest proiect până la sfârșitul acestui an, reprezentații ce vor fi anunțate în curând.

Fiind un proiect în care toți cei implicați au venit de dragul poemului, de dragul lui Eminescu și de dragul lui Adi, nu a întâmpinat nici o dificultate în realizarea sa.

 

Adrian Tăbăcaru

Viitorul sună bine în ritmuri de tobe

In ceea ce privește viitorul României, Adrian crede că România se va dezvolta și se va alinia standardelor Europene pentru că direcția în care mergem este una bună. Asta și pentru că elita României a fost și este într-o continuă creștere. Există oameni speciali, oameni talentați, oameni muncitori, mulți dintre ei încă nedescoperiți.

Elita României se bazează pe perseverență și pe vise ce nu sunt lăsate neîmplinite, indiferent de cât de dificile sau de intangibile ar părea ele.

Primul și cel mai important plan pentru Adrian Tăbăcaru este să prezinte „Luceafărul” pe cât mai multe scene, atât în țară cât și în afara ei. Apoi să-l pună în scenă la teatru cu actori si orchestră. Mai mult decât atât, el pregătește  pentru lansare opera rock “Lucifer” ca material audio, care acum este la masterizat în Suedia.

De asemenea, își propune să termine masterul în tehnologii interactive din cadrul CINETic, master în care se dezvoltă și evoluează pe foarte multe planuri, Adrian fiind adeptul constantei evoluții personale.

Îmi lipsește timp pentru a mă ocupa de toate, îmi lipsește suportul financiar pentru a le pune în practică așa cum îmi doresc, dar până la urmă cu toții ne bucurăm de același timp și de aceleași condiții „în cercul nostru strâmt”.

Adrian Tăbăcaru este un muzician complet și complex, despre care s-a vorbit prea puțin până în prezent. Locul lui este, fără nicio îndoială, în Elita României, fiind o dovadă vie a faptului că nu au plecat toate valorile din țara asta. Trebuie doar ca presa să-și îndrepte mai mult atenția asupra valorilor autentice și să le promoveze.