Adrian Tăbăcaru

Majoritatea marilor muzicieni reușesc să-și câștige succesul, devenind foarte buni pe un singur gen muzical. Atunci însă când descoperi un muzician care abordează cu aceeași dragoste rock-ul, jazz-ul, pop-ul, muzica clasică, realizezi că ai de a face cu un artist complet și complex. Un astfel de performer e și Adrian Tăbăcaru, cel care a avut curajul de a transforma Luceafărul lui Eminescu într-o operă rock.

 

Cu o carieră de aproape 25 de ani ca toboșar al trupei Taine, dar și cu numeroase proiecte muzicale la activ, și-a asumat un proiect măreț prin care capodopera marelui poet să (re)devină cunoscută publicului larg. Vă invit să descoperiți în continuare povestea sa.

Drumul lui Adrian Tăbăcaru spre muzică

Adrian Tăbăcaru s-a născut pe 12 mai 1980 în București. Pasiunea pentru muzică a dobândit-o de la tatăl său. Încă de la vârsta de 3 ani a început să învețe să cânte la tobe.

Mai târziu, a absolvit școala și liceul de muzică „Dinu Lipatti” din București, Universitatea Națională de Muzică din București unde a absolvit și un master cu specializarea „Stilistică interpretativă instrumentală”. În prezent, Adrian e la finalul celui de-al II-lea an de master în cadrul centrului internațional de cercetare în tehnologii interactive CINETic, centru atașat Universității Naționale de Teatru și Film „I.L. Caragiale” din București.

Din punct de vedere al lecturii, Adrian a „crescut” citindu-i pe Nichita Stănescu și Antoine de Saint-Exupéry. Sri H. W. L. Poonja sau mai simplu “Papaji” este modelul de OM și de gândire spirituală după care el își urmează viața. Budismul pentru Adrian Tăbăcaru este cea mai pură religie și filozofie de viață.

 

Artiștii care l-au format ca muzician

Fiecare om are ceva de spus și de la fiecare avem ceva de învățat, e de părere toboșarul nostru care ascultă și se inspiră din toate genurile muzicale din jurul său. Această deschidere îi face mintea să se adapteze și să construiască ușor în aproape orice stil pe care-l abordează.

Toată muzica este frumoasă, atâta timp cât vine din suflet și are un mesaj, e de părere Adrian. El asociază ascultatul unui singur stil muzical cu mâncatul aceluiași meniu în fiecare zi.

Formarea sa are la bază muzica clasică. A crescut studiind atât compozitori români cât și străini. Muzica lui J.S. Bach i-a oferit și dezvoltat o gândire armonică pe care o aplică în tot ce face, atât în muzică, video, aplicațiile tehnologice pe care astăzi le explorează, dar și în viața de zi cu zi.

De la Buddy Rich la Arthur Hnatek, de la Siegfried Fink la Keiko Abe sau Evelyn Glennie, de la Gavin Harrison la Tomas Haake, pentru a enumera doar câțiva poli ai muzicii, fiecare l-au inspirat și format ca muzician. Adrian ascultă și acum cu plăcere albumul Focus al celor de la Cynic care rămâne în topul preferințelor sale muzicale în zona rock, dar și modulele fenomenale ale pianistului Nik Bärtsch care explorează jazz-ul în minimalismul lui profund.

Consider că fiecare are drumul său și fiecare simte ce trebuie să facă pentru a-și îndeplini visul. Performanța se dobândește atunci când încerci să te depășești pe tine, neîncercând să te aliniezi la standardele sau necesitățile societății.

Adrian Tăbăcaru

Perioada Taine

Perioada „Taine” a fost deosebit de importantă pentru Adrian Tăbăcaru. Atunci și-a construit bazele ca toboșar, dar și o experiență de sute de concerte, de turnee și de activități în studio din care a învățat enorm. Dacă ar fi să o ia de la capăt, ar urma același drum.

Au fost aproape 25 de ani în care a evoluat împreună cu trupa Taine. A lăsat în urmă o capodoperă precum „Cealaltă parte” (1999), album emblematic în muzica metal din România.

Însă lui Adrian i-a fost greu să facă mereu același stil de muzică. De aceea a luat decizia de a se concentra pe o carieră solo, putând astfel să-și condimenteze și diversifice viața așa cum își dorea.

 

Diversitatea, secretul fericirii pentru un muzician complet

Colaborările sale muzicale sunt diverse și orbitează în jurul multor genuri muzicale total diferite. Începând din liceu și până la absolvirea studiilor a cântat în Orchestra Națională Radio, dar și în Orchestra Filarmonicii “George Enescu” din București. În aceeași perioadă a fost membru al ansamblului de percuție “Game” al Universității de Muzică din București, sub îndrumarea profesorului Alexandru Matei.

A colaborat cu mulți artiști ca instrumentist de studio, o experiență deosebită tocmai prin diversitatea stilurilor abordate. A înființat împreună cu Tom Brânduș, Adrian Buciu, Vlaicu Golcea, Raluca Statulat, Luiza Zan, Mandela Gajol grupul de electro-world-jazz “Souptrip”, iar în prezent activează în ansamblul ARAC alături de Costin Chioreanu și Sofia Sarri.

Provocări sunt diverse și vin de peste tot, dar orice artist se luptă cu ele indiferent de țara în care trăiește. Poate că în Romania este ceva mai dificil, având în vedere că am fost atât de mult timp sub aripa comunistă. Totuși suntem o nație puternică și muncitoare. Sunt sigur că vom depăși acestă dificultate care cel puțin cultural ne-a ținut pe loc.

 

Essentials-Live, albumul solo

Cele 7 piese ale albumul solo ”Essentials-Live” care a fost lansat de curând e structurat sub formă de lied. Mai multe detalii despre modul cum a fost gândit acest album, precum și secvențe audio, puteți descoperi aici.

Printre cele 7 compoziții ale albumului, Adrian Tăbăcaru are o piesă în colaborare cu Maria Hojda. Pe Maria a cunoscut-o prin Andrei Popa, chitaristul Loredanei Groza, Maria făcând parte din grupul de backing-vocals al Loredanei. În momentul în care a întâlnit-o, Adrian Tăbăcaru a fost fermecat de talentul cântăreței despre care puteți citi aici un articol detaliat.

Maria este un om frumos care are în sufletul meu un loc aparte. Am înregistrat cu ea rolul Cătălinei din operă și colaborările au continuat, cea mai recentă fiind o piesă dedicată campaniei JYSK România și Hope&Homes for Children România intitulată “Am nevoie de tine”, campanie care are scopul de a atrage atenția asupra nevoii de a închide orfelinatele și de a găsi cele mai potrivite alternative pentru copiii din ele.

Pe albumul solo mai sunt și două piese tribut aduse lui Esbjörn Svensson. De marele muzician de jazz și de trio-ul E.S.T. îl leagă un eveniment de sincronicitate care poate pentru mulți nu înseamnă foarte mult. Pentru Adrian însă, a fost creată o legătură ce depășește granița înțelegerii umane:

Ascultam obsesiv albumul “Seven Days of Falling”, îmi plăcea foarte mult piesa “Elevation of Love”. La un moment dat, eram în mașină și am aflat că pianistul Esbjörn Svensson a decedat în urma unui accident de scuba diving. Am oprit mașina și am parcat pe locul unei mașini care avea numărul B-01-EST. Am compus o piesă și am făcut un cover al piesei “Elevation of Love” pe care le cânt în memoria acestui geniu care a plecat prea devreme dintre noi.

 

Luceafărul transpus într-o operă rock de Adrian Tăbăcaru

Talentatul muzician l-a redescoperit pe Eminescu prin vocea prestigiosului actor român Gheorghe Cozorici, ascultând-ul recitând Luceafărul. A început să-l vadă dintr-o perspectivă diferită de cea prezentată la școală. Din acel moment a început să lucreze la acest proiect și lucrurile s-au legat într-un mod uimitor.

Timp de un an am făcut research și am descoperit că Eminescu în afara țării este întâlnit doar în cercuri restrânse și m-am gândit ca ar fi bine ca acest poem să fie prezentat și rememorat publicului larg și printr-o perspectivă muzicală.

A căutat traduceri în engleză ale poemului și a descoperit două variante, semnate Dimitrie Cuclin, respectiv C.M. Popescu. A ales prima variantă pentru că i s-a părut mult mai potrivită pentru muzică, Dimitrie Cuclin fiind de asemenea traducător și compozitor, reușind astfel să păstreze ritmicitatea poemului original.

Nu și-a propus un dead-line, ci a lăsat ca lucrurile să vină de la sine. După aproape 4 ani de muncă, în data de 15 ianuarie 2019, de ziua marelui poet, a lansat opera rock „Lucifer” în clubul Control din București, club care a fost umplut la capacitate maximă.

Adrian Tăbăcaru consideră că toți cei care l-au sprijinit și susținut în acest proiect sunt la fel de importanți, pentru că ei sunt artiștii de elită. De aceea, a dorit să aducă mulțumiri și aici către: Eugen Brudaru, Alexandra Maria Hojda, Răzvan Krivach, Laura Mihailă, Dragoș Crețu, Iustinian Zetea, Dominic Cristea, Olimpia Mălai, Raluca Stratulat, Andreea Țimiraș, Adrian Buciu, Sebastian Burneci, Constantin Urziceanu, Sergiu Dan Feier, Petre Iftimie, Andrei Popa, Alexei Nichiforof. Partea video este semnată Costin Chioreanu care, așa cum îl știm mulți, cu siguranță a lucrat și în somn pentru a putea fi gata la timp acest proiect.

Până acum a avut loc doar o singură reprezentație a operei rock Lucifer. Adrian însă a primit câteva propuneri pentru a prezenta acest proiect până la sfârșitul acestui an, reprezentații ce vor fi anunțate în curând.

Fiind un proiect în care toți cei implicați au venit de dragul poemului, de dragul lui Eminescu și de dragul lui Adi, nu a întâmpinat nici o dificultate în realizarea sa.

 

Adrian Tăbăcaru

Viitorul sună bine în ritmuri de tobe

In ceea ce privește viitorul României, Adrian crede că România se va dezvolta și se va alinia standardelor Europene pentru că direcția în care mergem este una bună. Asta și pentru că elita României a fost și este într-o continuă creștere. Există oameni speciali, oameni talentați, oameni muncitori, mulți dintre ei încă nedescoperiți.

Elita României se bazează pe perseverență și pe vise ce nu sunt lăsate neîmplinite, indiferent de cât de dificile sau de intangibile ar părea ele.

Primul și cel mai important plan pentru Adrian Tăbăcaru este să prezinte „Luceafărul” pe cât mai multe scene, atât în țară cât și în afara ei. Apoi să-l pună în scenă la teatru cu actori si orchestră. Mai mult decât atât, el pregătește  pentru lansare opera rock “Lucifer” ca material audio, care acum este la masterizat în Suedia.

De asemenea, își propune să termine masterul în tehnologii interactive din cadrul CINETic, master în care se dezvoltă și evoluează pe foarte multe planuri, Adrian fiind adeptul constantei evoluții personale.

Îmi lipsește timp pentru a mă ocupa de toate, îmi lipsește suportul financiar pentru a le pune în practică așa cum îmi doresc, dar până la urmă cu toții ne bucurăm de același timp și de aceleași condiții „în cercul nostru strâmt”.

Adrian Tăbăcaru este un muzician complet și complex, despre care s-a vorbit prea puțin până în prezent. Locul lui este, fără nicio îndoială, în Elita României, fiind o dovadă vie a faptului că nu au plecat toate valorile din țara asta. Trebuie doar ca presa să-și îndrepte mai mult atenția asupra valorilor autentice și să le promoveze.

Și-a dorit să ajungă fotbalist, dar cunoaște deja o notorietate care i-ar putea face invidioși pe mulți jucători autohtoni. Asta pentru că a scris o carte cu peste un milion de cititori online, după care s-a făcut și un film cu încasări de peste un milion de dolari. Andrei Ciobanu este omul cu care foarte mulți dintre noi își încep ziua, ascultându-l la matinalul Kiss FM, și, poate, și-o și încheie, urmărindu-l pe scenă în spectacolele sale de stand-up comedy. Dar celebritatea sa uriașă se trage cel mai mult de la faptul că a transformat un îndemn aparent obscen într-un adevărat fenomen.

 

Astăzi, Andrei Ciobanu spune că nu și-a putut îndeplini visul din adolescență, de a deveni fotbalist, din cauza mai multor întâmplări nefericite. Însă, o ușă închisă a însemnat, de fapt, deschiderea altor oportunități. Așa că atunci când avea 19 ani, a decis să se orienteze spre stand-up, mai ales că era primul la glume chiar și când mergea în deplasări cu autocarul alături de colegii de echipă.

Născut la Suceava, Andrei Ciobanu și-a petrecut anii de studenție la Cluj, unde a și început să facă stand-up. A venit apoi în București pentru a-și desăvârși chemarea. Dar nu atât locurile pe unde a trecut i-au amprentat personalitatea, ci, mai degrabă, oamenii din jurul său.

În orașul natal, mi-am format o serie de principii și de valori de care, din păcate pentru mine în relația cu lumea din ziua de azi, nu prea pot scăpa. În Cluj am început stand-up-ul, deci am început oarecum latura profesională, iar în București m-am simțit cu adevărat acasă, atunci când am venit aici pentru a-mi urma visul.

 

Inspirat de Cristiano Ronaldo

Cum în orice sfârșit, există și un nou început, toate neîmplinirile de până atunci ale lui Andrei s-au transformat treptat în șanse importante pe care i le-a scos în față destinul. A ajuns sa prezinte matinalul la Kiss FM, după ce a dat o probă de voce la radio. De la o simplă postare pe Facebook, a născocit un adevărat bestseller, „Suge-o, Ramona!”, ajuns, apoi, și un film cu un succes de casă uriaș.

Iar Andrei Ciobanu a profitat din plin de fiecare ocazie apărută, precum un atacant de top, cum este Cristiano Ronaldo, persoana care îl inspiră cel mai mult din punct de vedere al mentalității și al profesionalismului.

Mi se pare că și norocul e o componentă importantă a succesului, dar el îți oferă doar oportunitatea. În clipa în care aceasta a apărut, ține doar de tine să reușești să o transformi într-o realitate. Cu toții avem nevoie și de noroc pentru a ajunge într-o anumită ipostază, dar când ai ajuns acolo, nu te poți baza pe faptul că ai impresia că ești norocos și trebuie să confirmi.

 

Andrei Ciobanu, omul de un milion

„Lucrurile mișto au loc atunci când nu le plănuiești și le lași să se întâmple”, a descris Andrei Ciobanu povestea primului său roman, „Suge-o, Ramona!” (2015). Cu peste un milion de cititori online, cartea s-a bucurat de un neașteptat succes. În mod firesc, a venit și continuarea „Suge-o, Andrei!”, în 2017, la fel de bine primită de public.

A urmat ecranizarea primei cărți, „Oh, Ramona”, care a devenit primul film românesc cu încasări de un milion de dolari, în care apare și Andrei Ciobanu. Mai mult, succesul uriaș a făcut ca, de la 1 iunie 2019, „Oh, Ramona” să ajungă primul film românesc distribuit pe platforma Netflix în 190 de țări.

Propunerea a venit din partea regizorului, Cristina Iacob, și, fiind un film pentru adolescenți, ne-am gândit că povestea este una universală și în ea se pot regăsi cei tineri, indiferent de naționalitate, astfel că limba vorbită este engleza.

În ciuda acestor realizări majore, care l-au făcut unul dintre cei mai cunoscuți oameni din peisajul media din România, Andrei Ciobanu nu și-a schimbat prea mult stilul de viață, ci doar a trebuit să își reducă timpul dedicat somnului.

Sincer, în afara faptului că sunt mult mai ocupat acum, că dorm mai puține ore pe noapte și mă trezesc cu noaptea-n cap, aș vrea să cred că nu m-a schimbat foarte mult. Adică pentru a-ți face o idee, în clipa asta locuiesc în același apartament în care locuiam și acum 5 ani, în chirie, înainte de cărți, film, radio sau celelalte proiecte.

 

Scena, elementul unde se simte cel mai bine

Toată această înșiruire de activități m-a făcut imediat să îl întreb cum arată, practic, o zi din viața lui Andrei Ciobanu și cum își găsește timp pentru celelalte pasiuni ale lui, jocurile video, filmele și fotbalul.

Mă trezesc dimineața cam odată cu răsăritul soarelui, plec la radio, după emisiune merg acasă și îmi pregătesc de mâncare, apoi dorm o oră, plec la sală, iar pe seară încerc să mai rezolv din ce s-a adunat peste zi și apoi, dacă mai rămâne un pic de timp, bag o Fifa și cam aia e. Îmi place să mă duc la sală, să mă joc pe Xbox și să mă uit la filme. Dacă aș câștiga la loto, cred că doar asta aș face toată ziua. Și la fel, fotbalul a rămas o pasiune de-a mea, îmi place să mă uit la meciuri și să ajung pe stadion cât de des pot. Îmi pare rău că nu am suficient timp liber să citesc pe cât mi-aș dori. Momentan, cartea pe care o am pe noptieră este ”Învingătorul este întotdeauna singur” de Coelho.

Andrei Ciobanu
Andrei Ciobanu face stand-up comedy, radio și scrie bestseller-uri. Dar unde se simte, oare, cu adevărat în elementul lui?
Cel mai bine mă simt pe scenă. Eu mereu spun că la bază sunt comediant, iar celelalte proiecte sunt oarecum adiacente și se învârt în jurul stand-up-ului, în sensul că și la radio tot un fel de stand-up este, iar în carte, e ca și cum aș scrie material. Doar că mult mai mult decât pentru un show normal.

Andrei Ciobanu: „Ni s-au inversat valorile și mulți admiră ceea ce cândva era de condamnat”

Poate părea greu de crezut, dar Andrei Ciobanu are o singură sursă de inspirație în tot ceea ce face. Viața. Viața îi oferă absolut tot ceea ce îi este necesar în desfășurarea activității sale!

Consideră că greșelile făcute, dezamăgirile trăite și suferințele care i-au ieșit în cale l-au ajutat să se dezvolte emoțional și să devină omul care este astăzi. De aceea, nu ar schimba nimic din trecutul său, oricât de tare ar sugera contrariul cartea sa, „Suge-o, Ramona!”

După succesul primelor două romane, Andrei Ciobanu se gândește deja să scrie o nouă carte, nu neapărat din seria ”Suge-o” și ar vrea să filmeze un special de stand-up. Până atunci, însă, taxează prompt pe pagina sa de Facebook, cu umor, dar și seriozitate, numeroasele derapaje din societatea românească.

Mi se pare că trăim într-o societate în care oarecum ni s-au inversat valorile și mulți dintre noi admirăm ceea ce cândva era de condamnat. Cu siguranță există șanse să ne vindecăm, dar noi vorbim de schimbarea unor mentalități, iar asta se face în decurs de niște generații, nu de pe-o zi pe alta.

Andrei Ciobanu
Dacă șansa nu i-a surâs lui Andrei Ciobanu să ajungă fotbalist, în schimb, i-a oferit ocazia de a-i face să zâmbească, ba chiar să râdă în hohote, pe mai mulți români decât ar încăpea pe Arena Națională la un meci de maximă importanță. Ceea ce nu este deloc puțin lucru!
surse foto: Facebook Andrei Ciobanu
Salex Iatma

Salex Iatma e un actor, scenarist, scriitor și muzician din noul val de tineri care deja și-au confirmat valoarea. A devenit celebru mai întâi datorită romanului publicat la o prestigioasă editură pe vremea când încă era elev de liceu, apoi ca scenaristul care a adus primul film românesc pe Netflix. 

 

Salex Iatma s-a născut pe 8 mai 1988 în Buftea și a fost mereu pasionat de partea artistică. Așa a ajuns să facă teatru, regie, muzică, să publice un roman și să fie azi unul dintre tinerii valoroși care fac performanță în domeniul artei cinematografice.

 

Cine este Salex Iatma și ce vrea el să schimbe în mentalul colectiv prin filmele sale? Ce ar trebui să știe despre dumneavoastră o persoană care încă nu vă cunoaște?

Sunt un om pasionat. Nu m-aș descrie cu mai multe cuvinte.

Nu mi-am propus niciodată să schimb pe cineva prin filmele mele. Vreau doar să dau o perspectivă diferită anumitor situații, să îl ajut pe omul care își oferă 90 de minute în cinema sau în fața micului ecran, să iasă din cotidian și să mediteze cu mine asupra unor momente excepționale din viața închipuită a unor oameni cu care ne identificăm.

Persoana care urmează să ma cunoască ar trebui să știe doar să nu întârzie. Punctualitatea este momentul zero al unei relații.

 

Care sunt cărțile, artiștii, filmele și oamenii care v-au format? Care sunt valorile după care vă trăiți viața?

Asta mi se pare o întrebare extrem de grea pentru că nu e un proces conștient la mijloc. Sunt cărți și filme pe care le-am citit/văzut și de care am uitat complet. Ani mai târziu, m-am surprins lucrând piese sau scenarii cu aceeași temă și cu o optică similară.

Din procesul conștient al formării mele artistice aș putea să spun că face parte “Bătrânul și marea” a lui Hemingway. Găsesc aici o preocupare constantă a existenței mele: călătoria omului în universul credinței. Lupta mea constantă cu acea parte din mine care vrea să aducă la mal ceva concret, ceva măreț, edificator. Neliniștea chiar anxioasă a unei călătorii de care uit mereu să mă bucur. Procesul meu de creație agresiv și dăunător celor care mă iubesc. Mă zbat, mă lupt cu peștele și uit de mine si de ceilalți. Ajung la mal cu un schelet, sunt dezamăgit și apoi o iau de la cap. Dacă aș continua să spun ce simt față de această operă aș scrie mai mult decât opera în sine. Și probabil aș sfârși ca autorul, așa că mă opresc 🙂

Valorile după care mă ghidez sunt: punctualitatea, respectul față de munca celorlalți și respectul față de idei autentice.

 

Am înțeles că ați avut o trupă de gothic metal, Inopia. Care e povestea ei?

A fost extrem de multă pasiune acolo. Atât de multă că s-a încheiat cu două căsătorii în interiorul trupei :)). Alexandru Dăscăloiu, toboşarul, s-a căsătorit cu flautista Irina Dăscăloiu, iar vocalul Ştefan Ion s-a căsătorit cu Georgiana Ion, basista noastră.

I-am iubit şi respectat mult pe aceşti oameni alături de care am trăit patru ani excelenţi şi, când s-au mutat şi au plecat la casele lor, în oraşele lor, nu am găsit puterea necesară să îi înlocuiesc. Ăsta a fost finalul. Şi dacă nu a schimbat nimic în lumea muzicii dar a format două familii, mă declar fericit.

Am un singur regret legat de trupa Inopia. Înainte de despărţire am compus un cântec pe versurile lui Ştefan Augustin Doinaş, “Mistreţul cu colţi de argint”. A fost, cred, cea mai bună piesă a noastră şi nu am apucat să o cântăm decât o dată. Mi-am promis că într-o zi o să-i adun pe toţi să o înregistrăm. Dar mă tem că piesa asta o să fie mistreţul care mă va doborî. Regretul meu etern.

Rămân însă pasionat de sunet în cea mai simplă formă a lui. Cred în puterea lui vindecătoare, în puterea lui de a comunica sentimente fără cuvinte. Mi se pare cea mai mare invenţie a omului, sunetul artistic. Mai mare decât roata şi focul la un loc.

Metalul mi se pare o revoluţie a muzicii pentru temele pe care le pune în discuţie, pentru preocuparea autentică a metalistului faţă de societate. Cel mai bun exemplu pentru mine este System of a Down, care e o trupă ce a susţinut campanii umanitare, proteste la adresa războiului inutil şi inegal între armate şi popoare.

Aş aminti Rage Against The Machine, care transmit o dorinţă extremă de a ieşi în stradă şi a-ţi susţine cauza. Îmi plac şi trupe mai obscure cum ar fi Edge of Sanity sau Obituary. Nu aş putea să fac o listă. Sunt doar primele trupe care îmi vin în minte acum. Dacă aş răspunde din nou, ar fi alte trupe.

În ceea ce priveşte oamenii care au prejudecăţi, îi înţeleg. E o coajă dură de care trebuie să treci să ajungi la sâmburele, la esenţa acestui gen. O faci doar dacă ai preocuparea şi disponibilitatea emoţională necesară. Oamenii trebuie să vină spre gen şi nu genul spre oameni. Eu pot doar să le transmit că există valoare autentică în muzica metal spre deosebire de alte genuri care au o coajă moale şi uşor de pătruns, dar nu au sâmbure.

Salex Iatma

Salex Iatma

 

Care a fost punctul zero când ați știut că toată veți avea o viață artistică?

Aveam şase ani. Eram la o înmormântare cu străbunica mea. Murise Gheorghișan. Avea vreo 90 de ani. Era o zi tristă dar nu era tragedia zilei. Toată lumea plângea pe rând. Se oprea o băbuţă, începea alta. Organizat, de la stânga la dreapta în jurul sicriului. Îţi venea rândul să plângi, plângeai, nene. Că doar nu ai venit să mănânci coliva omului şi să-i bei ţuica degeaba. Cam două minute de bocit. Poate mai puţin, dar nu mai mult. Şi plânsul cam venea spre mine.

Am simţit presiunea de a spune ceva. M-am agăţat cu mâna de sicriu, că aşa văzusem că e mişcarea scenică standard şi am început: “Un’ te duci, tu măăăăăă, Gheorghișaneeeee, măăăăă! Cine mai dă la raţe, măăăăă cine le mai strigă pa bătăturăăăă?” Înmormântarea a devenit show de comedie în secunda următoare. O băbuţă a comentat cu lacrimi în ochi: “Ţaţo Sando, pe-ăsta trebuie să-l faci actor”.

Nu mi-a mai ieşit din cap de atunci. Mai târziu un pic, visul meu s-a cizelat. Am aflat că şi mama a avut visul ăsta, mi l-a insuflat, apoi am cunoscut-o pe Mihaela Munteanu întâi profesoara, apoi, soţia mea. De acolo am mers doar în acest sens.

 

”Afară nu este nici un anotimp”, e volumul de proză scos de Humanitas pe vremea când erați în liceu. Care e povestea lui? Cum a ajuns el să fie publicat de o editură prestigioasă?

În primul rând am scris acel roman ca o terapie. Treceam prin momente grele, încercam să procesez despărţirea părinţilor mei în timp ce mă luptam cu hormonii adolescenței. Încercam să înţeleg lumea şi aşa o înţelegeam atunci, cu personajele şi situaţiile care s-au născut ca să îmi domolească trăirile mele extreme, contrastante. Încercam să înţeleg Timpul şi mă tem că L-am înţeles. Mă bântuie de atunci. Mă fac că nu îl văd, dar îmi suflă în ceafă şi aşteaptă ceva de la mine. Încerc să spun că era şi este o preocupare autentică.

Nu o luam ca pe scrierea unui roman spre publicare. Era o exorcizare făcută acasă, noaptea când nu aveam somn şi mă simţeam bântuit de ceva ce nu avea formă, era bun şi rău deopotrivă. Sau pe băncile şcolii când nu găseam sensul în ceea ce se predă la şcoală.

Întâi i l-am citit Mihaelei Munteanu care s-a îndrăgostit de el. Eu îl uram. Nu pentru că era prost ci pentru că ieşise din mine. Şi aveam ceva cu mine. Îmi reproşam ceva. Nu ştiu ce îmi reproşam cum nu ştiu nici acum. Mihaela a insistat că e minunat. Am început să o cred.

Am dat romanul şi mamei mele şi noului meu tată. Mama s-a îndrăgostit şi ea de roman, tatăl meu cel nou n-a vrut să vorbească cu mine din cauza finalului. L-a enervat, l-a durut, l-a frustrat finalul. Dar l-a acceptat până la urmă. Am râs împreună. Şi am iubit toată familia împreună ceea ce ieşise din mine. Eram mândru că toţi erau mândri de mine. Şi era de ajuns. Nu voiam mai mult. Terapia avusese succes.

 

Știu că ați vrut să-l scoateți pe cont propriu, ceea ce era destul de rar în acea perioadă. Ce recomandați unui tânăr debutant? Editură sau pe cont propriu? Care-s argumentele?

Da. Am vrut. Şi mai bine că nu am făcut-o. Aşa cum spuneam, pentru mine era de ajuns că am spus ce aveam de spus. Nu mă vedeam romancier la vremea aia. Dar s-a întâmplat ceva: am fost la un spectacol de teatru al lui Florin Zamfirescu. Înainte de piesă, era o lansare de carte: “Catifea” a actorului Florin Zamfirescu. Am citit-o dintr-o răsuflare. Am găsit un univers al dragostei în toate formele ei şi un element comun care m-a legat de atunci de cel care avea să-mi devină profesor, mentor şi prieten absolut: elementul comun erau corcoduşele.

În momentul ăla mi-am dorit să vorbesc cu el, dar mi-a fost ruşine să vin în altă zi la teatru şi să-l felicit. M-am gândit că nu are nevoie de felicitările mele. Mă simţeam prea mic să îl reţin cu aşa ceva. Mihaela mi-a spus să-i trimit romanul meu să-l citească. Am tremurat. Voiam din tot sufletul. Aveam nevoie de confirmarea unui suflet pe care îl înţelegeam. Pe care îl stimam, pe care voiam să îl cunosc.

Mihaela i-a trimis romanul. Domnul Zamfirescu s-a îndrăgostit de roman. Mi-a scris prefaţa şi, când a auzit că vreau să îl public pe cont propriu, cred că a vrut să mă cârpească. A zis că aşa ceva trebuie trimis în primul rând la Humanitas. Nu mi-a venit să cred ce aud. L-a trimis chiar dumnealui la editură. Foarte puţin timp mai târziu, mă întâlneam cu editorii. Se publica. Eu dădeam examenul de bacalaureat.

Salex Iatma

Salex Iatma

Ce le recomand debutanţilor? Să creadă în ei. Eu am avut norocul să creadă alţii în mine, dar e noroc. Dacă oamenii amintiţi nu ar fi fost lângă mine, romanul ar fi murit în sertar.

În ceea ce priveşte publicarea la o editură sau pe cont propriu, chiar nu ştiu. Nu prea înţeleg fenomenul în contextul actual, în care avem spaţiul virtual inundat de opere iar oamenii petrec mult mai mult timp acolo decât în librărie.

 

Actor, scenarist, muzician sau scriitor? În care postură vă simțiți cel mai bine? Ce șanse sunt să publicați un nou volum de proză?

Mă gândeam la un moment dat să îmi fac o carte de vizită pe care să scrie: “Salex Iatma – creator”. Şi când oamenii mă întreabă “Ce creezi?” să le răspund “Ce-ţi trebuie”.

Mă simt cel mai bine când termin un scenariu de film. E cel mai fericit moment din viaţa mea artistică. Nici aplauzele pe scenă şi nici autografele pe stradă nu mi-au oferit mulțumirea pe care mi-a oferit-o cuvântul “Sfârşit” pus la 5 dimineaţa pe ultima pagină a unui scenariu. Momentul în care am mai câştigat o luptă cu mine. În care am adus la mal încă un schelet de care m-am bucurat. În care am crezut cu toată fiinţa mea că asta a fost. Asta am vrut. Am câştigat. Apoi, se face 6, recitesc ce am scris şi îmi dau seama că trebuie să mă urc în barcă şi să o iau de la cap. Altă călătorie, alt peşte, alt schelet.

Ca muzician mă simt cel mai liniştit. Când creez o coloană sonoră uit să fumez. Ore întregi. Mă scufund în sunet. Mă emoţionez eu pe mine şi apoi trăiesc în teroare până când văd reacţia primului ascultător.

Cel mai mare examen muzical al meu a fost în faţa lui Florin Zamfirescu. M-a rugat să îi realizez coloana sonoră pentru spectacolul “Adunarea Femeilor” de Aristofan. După ce am terminat l-am sunat şi am fixat o întâlnire pentru următoarea zi. În noaptea aia n-am dormit. Când m-a îmbrăţişat şi mi-a pus mâna pe creştet părinteşte şi mi-a spus “E perfect” am simţit cea mai mare recompensă de când m-am apucat de muzică.

În calitate de actor îmi place să mă joc. Să descopăr posibilităţile unui text fără să îl forţez sau să îl aduc la mine, la nevoile mele. Să îl potenţez. Însă acum iubesc mai mult actoria din perspectiva pedagogică. Predau la Centrul Cultural Buftea unor copii talentaţi şi redescopăr actoria odată cu ei. Sunt, de patru ani, în proces de reîndrăgostire de această vocaţie.

Da, am să mai public romane. Dar pentru asta îmi trebuie o altă viaţă. Un alt fel de viaţă. De aşezare. O altă optică. O altă atmosfera. Lucruri care or să vină. Nu prea curând, dar or să vină.

 

Jucați și teatru sau ați rămas doar la film? Care sunt problemele cu care se confruntă un actor care nu este angajat într-un teatru mare? Cum se pot rezolva aceste probleme ca independent?

În teatru nu am ajuns până acum. Am avut o experienţă care m-a consumat atât de tare încât am renunţat înainte de premiera unei piese la care lucram. Sunt dependent de actoria de film, în schimb. Ideea că poţi lăsa spectatorul să se apropie de tine prin aparat atât de mult încât să îţi vadă cele mai mici gesturi, cele mai fine, cele mai nuanţate, mă face să nu mă pot dezlipi de forma asta de expresie în favoarea exprimării pe scenă. Sunt meşteşuguri diferite, iar eu iubesc mai mult adevărul din film decât pe cel din teatru. Mult mai mult.

Problemele teatrului mare sau mic, sau independent vă spun sincer că mă depăşesc. Nu fac parte din fenomen şi mi-e greu să îl înţeleg. Orice părere ar fi o presupunere.

 

Cum vedeți conceptul de teatru jucat în spații neconvenționale și ce șanse are un actor să câștige atenția publicului într-un astfel de spațiu?

Aici, în schimb, am avut câteva experienţe în calitate de muzician. Da, am văzut actori care au folosit rampa teatrului în spaţii neconvenţionale pentru a ajunge în teatre mari şi am văzut actori care au jucat doar ca să rămână conectaţi la meşteşug.

Publicul acestui tip de teatru este un câştig. Este un public mai preocupat de fenomen, este un public poate chiar mai informat şi mai dispus să aprofundeze teatrul. Unul căruia poţi să îi livrezi mesaje mai profunde şi forme de expresie mai curajoase, inedite.

 

Teatrul își câștigă tot mai greu public, în timp ce filmele atrag constant sume frumoase de bani. Care e explicația și ce se poate face pentru a se schimba această situație?

Nu am o explicaţie legată de teatru dar pot să vă spun că filmul românesc nu generează sumele pe care ni le imaginăm. Un actor, de exemplu, nu poate trăi cu un film pe an şi în cazurile cele mai fericite atât apucă să joace.

Un scenarist nu poate efectiv să scrie mai mult de un scenariu calitativ pe an, iar vânzările nu îţi asigură traiul pe un an de muncă. Un regizor, la fel. Lucrurile stau extrem de prost. Am auzit poveşti de la actori care au luat premii mari la festivaluri şi au cheltuit mai mult pe costumul de covorul roşu decât au primit pe film.

Filmul românesc e în mizerie din punct de vedere financiar. Filmul românesc nu produce. Nu aduce profit pe care să îl poţi reinvesti. Nu există industrie. Publicul larg fuge de filmele româneşti. Iar publicul dedicat e mult prea mic ca să susţină eforturile financiare necesare unui film.

De doar câţiva ani au început să reapară filmele de public şi în mare parte doar în zona idependentă. Și asta datorită unor oameni curajoși, producători independenți cum sunt cei cu care am lucrat și eu, Alin Panc, Alexandru Pop, oameni interesați cu adevărat de fenomen, dispuși să riște și să facă eforturi considerabile. Dar procesul de recâştigare a publicului este unul lung, care are nevoie de susţinere financiară din partea autorităţilor. Sunt semne că vine această susţinere, dar mici. Mult prea mici.

 

Dacă ar fi să alegeți un loc special unde să filmați un film, care ar fi acela și de ce?

Într-o casă la “sfârşitul pământului”. Acolo aş crea un film cu oameni care se dezbracă de toate rigorile societăţii şi îşi îmbrăţişează întreaga lor fiinţă cu tot ceea ce ne face să fim deopotrivă mândri şi să ne fie şi ruşine de noi.

Ar fi un film violent din punct de vedere emoţional în care aş vrea să văd personaje adevărate, care nu au nimic de ascuns şi au o singură şansă de a fi fericiţi: adevărul despre sine cu orice preţ. Ceea ce îi va face nefericiţi până la urmă.

 

Care sunt regizorii preferați și ce ați învățat de la ei?

Îl iubesc pe Kubrick pentru felul său de a se reinventa la fiecare film. De a înţelege un univers atât de vast al emoţiilor şi situaţiilor. Mi se pare un artist complet cu adevărat. Unul care nu se iubeşte pe sine în artă şi iubeşte arta în sine. E idealul meu.

Îl urăsc pe Lars von Trier pentru faptul că mă face să nu mai fiu om timp de trei zile după ce văd un film de-al lui. Mă agresează, mă pune în fața unor emoţii care mă sfâşie, mă modifică şi nu îmi place deloc ce îmi face. Dar este un geniu şi asta fac geniile. Te schimbă. Oricât l-aş urî nu pot să nu-i văd filmele.

 

Ce ați dori să observe cel/cea care vizioneaz un film creat de dvs?

Aş vrea să vadă adevăr. Să creadă ce vede şi să uite că se uită la un film. Să se simtă martor. Asta e cea mai mare realizare a unui artist.

 

”Pup-o, mă!” e o comedie lansată recent care se bucură de un real succes. Care e povestea ei?

Una foarte simplă. Alin Panc şi Alexandru Pop şi-au dorit multă vreme un film românesc autentic, emoţional şi comic. Au căutat scenarist pentru asta până m-au cunoscut pe mine prin Camelia Popa cu care mai lucrasem înainte şi în calitate de actor şi de scenarist.

Am vibrat la aceeaşi frecvenţă şi m-am apucat de scris. Filmul a avut reacţii bune pentru că întreaga echipă a avut o vibraţie bună, pozitivă care s-a regăsit în realizarea filmului.

Salex Iatma

Salex Iatma, scenaristul care a adus primul film românesc pe Netflix

 

Ați făcut primul film românesc care a ajuns să fie difuzat pe Netflix. Cum s-a ajuns la performanța aceasta?

În momentul în care ai succes de casă încep să conteze din ce în ce mai puţin lucrurile pe care le aminteam mai devreme. Netflix este interesat nu doar de Ghinionistul, mai nou negociem şi pentru ”Pup-o, mă”. Suntem în discuţii extrem de avansate. Eforturile filmului independent românesc se văd mai bine din afara ţării, din păcate.

 

Una dintre cele mai mari provocări pentru un artist în zilele noastre este obținerea finanțării pentru realizarea oricărui proiect la care visează. Ce sfaturi ați da unui tânăr care vrea să se îndrepte spre cariera artistică?

Să-şi caute producător. Nu poţi să le faci pe toate. Am încercat. Te consumă şi te face să vrei să renunţi.

Să fie sigur, în afara oricărei urme de îndoială, că vrea să facă asta. Arta îţi cere mult mai mult decât îţi dă. Dacă poţi trăi cu puţinul pe care ţi-l dă, fă-o! Dacă nu, renunţă.

Arta nu te alege pe tine, tu o alegi pe ea şi se poartă în consecinţă. E rea cu tine mai tot timpul, te face să te îndoieşti de tot ce crezi şi te pedepseşte când oboseşti. Renunţă la tine imediat dacă îţi dai timp de odihnă. Te consumă tot timpul. Nu te lasă nici o secundă. Poţi fi fericit doar dacă înţelegi lucrurile astea şi procesul ăsta e ceea ce cauţi în viaţă.

 

Cum arată elita României în zilele noastre și care sunt modelele pe care credeți că ar trebui să le urmeze societatea românească?

Cred că suntem într-o mare criză de modele. Nu doar în România, ci în întreaga lume.

Elita ar trebui să fie în rândul academicienilor noştri care, fără să generalizez, în loc să emită judecăţi de valoare, emit judecăţi politice părtinitoare. Care îşi aliniază părerile după statistici în loc să emită păreri care să le schimbe.

Elită avem în toate domeniile. Avem oameni buni, pasionaţi, cu rezultate pe măsură. Dar nu pot fi modele într-o societate structurată de nevoi primitive. Pentru că acum suntem primitivi în nevoi.

 

Ne puteți spune câteva dintre planurile de viitor? Ce filme mai pregătește Salex Iatma?

Am un proiect de suflet pe care îl tot amân pentru că am nevoie de timpul despre care vorbeam. Un film despre un eveniment istoric trecut cu vederea. Nu vreau să spun mai multe acum, dar voi spune tot ce ştiu la momentul potrivit.

Alexandra Gheorghe

Când era mică, își dorea să devină medic. Astăzi, cititorii ei o consideră „medic de suflete” prin intermediul romanelor și al poeziilor sale, care merg direct la inimă. S-a născut în Moldova, a studiat în București și trăiește în Ardeal, locul unde au prins viață creațiile sale care au cucerit mii și mii de oameni. Dincolo de succesul uriaș și, totodată, neașteptat avut cu romanul „Amantele trecutului”, Alexandra Gheorghe este, în sine, o poveste aparte.

 

A început să scrie din instinct, condusă de simțirile și de gândurile sale profunde, așa că a urmat cursurile Facultății de Jurnalism din Capitală. Și-a dorit să lucreze în radio, dar nu a profesat deloc în mass-media.

Spune că a ocolit unele șanse doar pentru că nu se simțea comfortabil acolo unde se afla. Alexandra a auzit o voce interioară care i-a spus să scrie despre dragoste și să își găsească inspirația în oameni, în iubirea, în răutatea și bunăvoința lor, precum și în natura cu toate cele patru anotimpuri ale sale și în zâmbetele celor care o iubesc și o respectă.

 

„Un râu grăbit să liniștească suflete și să cucerească lumea”

Alexandra Gheorghe a văzut pentru prima dată lumina zilei în urmă cu 31 de ani, la Bicaz, la poalele munților Ceahlău, „asemeni unui râu rece, uneori cald, rapid și fără oprire, grăbit să cucerească lumea și să liniștească suflete”, după cum ea însăși afirmă.

Alexandra Gheorghe

Fără a fi deloc superficială sau narcisistă, afirmă cu o profunzime impresionantă că nu a avut nevoie de vreun model inspirațional pentru că are o forță interioară, un dar de la Dumnezeu, un talent pe care îl fructifică prin lectură și documentare. Oricât de greu ar părea de crezut, singurul model în viață al Alexandrei Gheorghe este … tot Alexandra Gheorghe, iubind, greșind, învățând.

Întotdeauna am considerat viața un firicel de râu adăpostit la poalele munților, o alunecare lină ce nu forțează natura spre înfăptuire. Drumul meu, melodia lui. Liniștea și echilibrul. Am colindat mult, dar orașul în care m-am născut mi-a rămas dascălul cel mai iscusit, iar munții, părinți adoptivi. M-am adaptat ușor, fiecare loc m-a învățat și m-a ajutat să mă descopăr. Toate cărțile le-am scris în inima Ardealului bun și primitor. Un privilegiu pot spune…

 

Alexandra Gheorghe gândește în versuri

Alexandra Gheorghe a debutat în cariera publicistică în 2015, la editura Libris, cu o poveste de dragoste reală, „Necunoscutul, Volumul 1 și Volumul 2”. Apoi, a urmat volumul de poezii „Aberez cu stil în catrene târzii”.

Într-o vreme în care lumea pare că nu mai are răbdare pentru poezie, nu am putut să nu o întreb ce a împins-o spre acest gen, dar mai ales de unde a găsit motivația pentru a scrie poezii.

Am învățat să comunic cu cititorii telepatic. Acum cinci ani, scriam doar versuri, tot ce scriam gândeam în versuri, iar apoi, ușor-ușor am învățat să mă mulez după dorințele lor.

Alexandra Gheorghe

A urmat o pauză de doi ani, timp în care s-am regăsit în sufletele oamenilor. Până când, într-o seară de februarie, s-a așezat la birou și s-a apucat să scrie o poveste erotică, „Amantele Trecutului”, apărută tot în două volume, ca și Necunoscutul.

 

Un bestseller născut dintr-o idee neștiută nici de autoarea sa

Nu alegem când şi de cine ne îndrăgostim. Când o facem, iubim cu mâinile, cu ochii, cu atingerile. Iubim animalic, sau tandru, rapid, sau pe nemâncate, iubim gât, gânduri, picioare, trăiri, sâni, vise.

O carte care nu ţine cont de reguli, care tratează infidelitatea doar ca pe o altă formă a iubirii, care nu pune graniţe şi nu se teme de judecăţi sau prejudecăți. Așa sună o parte din descrierea romanului publicat la editura Stylished, devenit viral foarte rapid, cu aproape 13 mii de cititori.

Nu mă întrebați de unde ideea, pentru că nu știu. Nu știam nimic când am început să scriu primele rânduri. Nici titlul și nici povestea. Am scris trei zile încontinuu, mi-am făcut răni la încheieturi și am plâns. Tremura carnea pe mine de emoție și abia așteptam să trăiesc toată povestea. Au urmat doi ani intenși în care am reușit să public cele două romane erotice. Bineînțeles că îmi doream să fie un succes, dar nu mă așteptam ca el să vină atât de repede. Nu mă așteptam ca cititorii să iubească o poveste atât de diferită, ci din contră, credeam că voi fi foarte criticată pentru ce am scris.

Dar oamenii i-au lăsat în suflet mii de mesaje de mulțumire. La cererea lor, urmează să publice și Volumul 3 din „Amantele Trecutului”. Totodată, a început să scrie încă de acum trei ani „Zâne de nicăieri”, un roman fantasy, și acum un an „Pe aripi de fluturi”, dramă reală.

 

Alexandra Gheorghe: „Visez să nu mor niciodată”

Cu o scriitură care trădează cumva faptul că este o visătoare, Alexandra Gheorghe este și simplă, și complicată, și frumoasă și delicată ca un înger, dar și directă și pasională ca un diavol. Iar pasiunea ei este viața. O trăiește cu intensitate și nu se sfiește să guste tot ce ea îi oferă.

Paulo Coelho spunea că visătorii nu pot fi îmblânziți. Ce visează, mai exact, o scriitoare de succes cu o imaginație atât de bogată?

Visez să nu mor niciodată. Să fiu lacrimi, iubire și zâmbet pe buzele fiecăruia. Nu vreau să fiu îmblânzită, ci iubită.

 

Alexandra Gheorghe vorbește despre România cu lacrimi în ochi

Romancierul american Stephen King spunea că, pentru a deveni scriitor, trebuie făcute două lucruri mai presus de orice: să citești mult și să scrii mult. Nu există o cale ocolitoare și nicio scurtătură.

Alexandra Gheorghe citește și scrie atât de mult încât în ultimii doi ani și-a schimbat dioptriile de două ori. Nu are un preferat și consideră că toți autorii trebuie citiți și respectați.

Ultima carte care m-a impresionat datorită stilului de scris aparte a fost Tropicul Cancerului de Henry Miller. Am citit după ea și alte cărți, dar gândul meu încă a rămas acolo, la stilul de scris al autorului.

Dar cum se vede, oare, România reală din perspectiva unei visătoare care trăieste în tihna din inima Ardealului? Alexandra Gheorghe răspunde cu emoție și o profunzime cum rar întâlnești la cineva.

Rostesc numele țării mele cu lacrimi în ochi. O iubesc și lupt pentru ea. Cred în ea, da! Dacă nu aș fi crezut nu ar fi trebuit să mă numesc româncă!

La finalul discuției noastre, ceva m-a împins să o întreb și de ce ar recomanda unui necunoscut, dar nu Necunoscutul din operele sale, să îi citească romanele. Cu un zâmbet cald, care o acompaniază aproape în permanență, mi-a răspuns simplu și complex, totodată: „Dacă îți dorești să fii liber, citește-mă!”

 

surse foto: Alexandra-Gheorghe.ro și pagina de Facebook Alexandra Gheorghe

Simona Elena Tacu

Simona Elena Tacu pictează cu bucurie și dragoste, creând lucrări încărcate de emoție. Operele sale au fost expuse in 2018 la Londra, la Parallax Art Fair, la Queens Theatre și la Chelsea Gallery Museum. Recent, în 2019, a fost invitată în cadrul Bienalei de Artă din Barcelona, unde a câștigat premiul internațional Diego Velasquez pentru merite artistice. 

 

Simona Tacu are studii în ștințele naturii și ale mediului înconjurător, o licență în informatică, un masterat în Managementul Afacerilor. Pe deasupra, a urmat cursuri postuniversitare în Managementul Proiectelor, Comunicare, Inovare, etc.

Deși studiile o îndreptau spre un domeniu rigid, cu reguli stricte, viața a adus-o în cu totul altă postură.

Astfel, în 2012, la peste 40 ani, un gând constant îi răsuna în minte: „Ar trebui să începi să pictezi”. Auzindu-și vocea interioară, se gândea că totul ar fi ireal, doar nu mai atinsese o pensulă din anii de școală.

Lucrurile aveau să se schimbe rapid când, la o analiză amănunțită a vieții sale, în care bifa cu zâmbetul pe buze familia, soțul, două fiice, profesia, Simona Tacu i-a dat gândului șansa să devină faptă. A luat pensula în mână și și-a desenat un nou drum în viață.

 

O carieră atipică, dar de succes

Cei mai mulți consideră că o carieră începe la tinerețe, de preferat după absolvirea unei universități. Pe la 40 ani, cariera este deja stabilită, traseul vieții deja creionat.

Simona Elena Tacu spune un răspicat „Nu” acestei idei preconcepute. Nu totul trebuie să crească treptat și în aceeași direcție. Cel mai important este ca fiecare om să își asculte acea voce interioară care îi spune ce-și dorește cu adevărat sau ce îi lipsește.

Cronologic, viața Simonei Tacu a urmat o traiectorie care se identifică pe calea succesului. A fost decizia corectă pentru că și-a ascultat sufletul, pentru că a fost ceea ce îi era menit să facă.

Arta reprezintă pasiune în stare pură, libertatea absolută de a transpune sentimentele în lucrări, actul responsabil de a crea și infinite posibilități de exprimare!

Modul în care vede pictura, această activitate simplă pe care o știm cu toții din școală, o face diferită. Pentru Simona Tacu, arta este o descătușare a imaginației, a sufletului, punând în culori un univers personal.

Creația în general oferă celor care au o pasiune pentru acea latură un sentiment enorm, profund de libertate și de eliberare a emoțiilor.

Momente cheie din viața sa

Reperele artistice din viața Simonei Tacu sunt cu surprize plăcute și de neașteptat. Astfel, 3 momente cheie pe care aceasta le-a putut selecta pentru noi ar fi:

  • în anul 2012, un potențial creator care aștepta să fie dezvăluit a determinat-o să înceapă să împartă cu ceilalți oameni bucuria și energia transpusă în artă.
  • în anul 2016, munca și pasiunea sa pentru pictură o aduceau la primul moment de expunere – prima expoziție personală în cadrul Muzeului Județean Vâlcea.
  • în anul 2018, arta creată de mâinile sale ajungea la mulți iubitori de artă la nivel european, datorită expozițiilor internaționale, în Londra, la Parallax Art Fair – considerat, probabil, cel mai mare eveniment de artă contemporană din Europa.

Cele mai mari realizări ale sale sunt o familie frumoasă și tot ceea ce creează prin arta sa. Aceste două aspecte diferite se împletesc frumos, armonios, într-o viață fericită, echilibrată.

Expoziții și motive de mulțumire

Din 2012, Simona Elena Tacu a participat în mod constant la un număr de peste 20 de vernisaje. Au fost expoziții personale, dar și unele colective, organizate de Centrul de Creație Vâlcea.

A expus în evenimente cu participare națională și internațională la București, de exemplu la Galeria de Artă Elite Prof Art, în saloanele de la Cotroceni, la Crowne Plaza Hotel sau Athenee Palace Hilton.

Fiind remarcată la Parallax Art Fair London, au urmat încă două expoziții colective realizate în cadrul Queens Theatre Hornchurch London și la London Chelsea Gallery Museum.

Toate aceste evenimente au fost organizate împreună cu Tashiart Gallery, în urma cărora s-a realizat un material de prezentare a lucrărilor. Astfel, Simona Elena Tacu și alți artiși au primit expunere, într-o selecție a celor mai buni artiști din jurul lumii (articol realizat de Fine Arts and Aesthetics Franco-British Magazine).

Cel mai recent și deopotrivă important eveniment pentru palmaresul său artistic a avut loc în aprilie anul curent. Tabloul său „Energii din Sirius B” a fost selectat de către reprezentanții Asociației de Artă din Italia EA Effeto Arte și publicat în International Contemporary Art Magazine.

La expoziția internațională de la Londra, unde au venit oameni din întreaga lume, lucrările sale au fost văzute de către 10.000 de vizitatori. Expunerea la public a fost imensă, iar lucrările sale au devenit extrem de apreciate și de populare.

Mai mult, a fost premiată în mod „onorant”, după cum spune, cu premiul „International Prize Velasquez” în cadrul Bienalei de Artă din Barcelona – eveniment găzduit de Muzeul de Artă Modernă, MEAM, în cadrul Palatului Gomis.

Niciun talent nu rămâne nedescoperit până la urmă, iar epoca în care trăim ne oferă cea mai mare oportunitate: auto-promovarea gratuită, pe rețelele de socializare.

 

Pictura ca motiv de bucurie

Simona Tacu mărturisește că a început să picteze luând decizia de a aduce bucurie atât ei însăși, cât și celor dragi. Bucuria creației este inestimabilă și poate fi confirmată de absolut toți artiștii din lume. Chiar și cei care azi nu mai sunt au lăsat mărturii în acest sens.

Pentru sine, pictura a fost și este un mod de a împărți bucurie tuturor celor care îi privesc tablourile cu drag și interes, dar și galeriilor sau celor care îi vor cumpăra lucrările.

Totul are drept scop mulțumirea și împărtășirea unui sentiment de bucurie tuturor celor care iau contact cu ceea ce creează.

Pictura pentru mine reprezintă pasiune, bucurie, fericire. Am ales să pictez doar în momentele de bucurie, pentru că sentimentele trec prin intermediul nostru în opera de artă.

Pentru Simona Elena Tacu, pictura reprezintă bucurie în stare pură și așa își dorește să fie receptată.

 

Simona Elena Tacu: „Avem opțiunea de a face bine și trebuie să alegem cu responsabilitate!”

Inspirația îi vine din experiențele anterioare, iar actul creației Simona Tacude acum va rămâne în urma autorului 100, 200, 500 ani.

Creatorii, artiștii în general sunt un instrument viu de creare a semnelor pentru generațiile viitoare. Leonardo da Vinci este un exemplu pur al faptului că arta đăinuiește sute de ani.

Oamenii sunt diferiți și fiecare are ideile sale despre artă. De aceea, Simona Tacu a experimentat o gamă largă de reacții, începând cu indiferență și terminând cu admirație și respect.

Cuvintele de laudă cum ar fi „fabulos” venite de la experți cu recunoaștere internațională, au asigurat-o că merge pe drumul cel bun.

 

Fiecare om are puterea de a crea!

Dacă devenim conștienți de acest har-dar, putem să devenim creatori responsabili, chiar excepționali.

Personalitățile pe care le admiră sunt Aristotel, Tesla, Einstein, iar în domeniul artei Leonardo da Vinci și Constantin Brâncuși.

Au fascinat-o dintotdeauna căutările marelui artist român de a surprinde întruchiparea formei perfecte. Din acest motiv a încercat să transpună în pictură ceea ce a făcut el în sculptură.

Simona Elena Tacu a preluat conceptul formelor perfecte ale lui Brâncuși și le-a transpus în forme de energie. Totul după ce au fost trecute prin propria imaginație și abia apoi așezate în culoare pe pânză.

 

Toți avem posibilitatea de a deveni oameni de elită dacă facem alegeri fericite și responsabile

Planurile sale de viitor includ dorința de a crea cea mai valoroasă colecție de artă a tuturor timpurilor. Indiferent dacă acest țel este mult sau puțin, timpul va oferi răspunsurile.

Această cale îi oferă șansa de a se simți apreciată și recunoscută „acasă”, la Râmnicu Vâlcea, dar și în colțurile lumii unde a expus deja.

Este ideal pentru un artist să fie recunoscut în lume și de asemenea iubit și apreciat în țara de origine.

Picasso spunea: „Fiți cu ochii pe arta contemporană, nu poate exista artă în viitor fără să existe în prezent”. După acest principiu se ghidează și Simona Tacu.

Cu o viață al cărui drum a cotit spre pasiune și artă, Simona Elena Tacu ne încântă simțurile cu picturi diverse. Picturi florale de talia lui Grigorescu sau picturi de chipuri demne de Picasso, toate sunt extraordinar de vii.

Ar trebui să fim mândri că numele de român a ajuns atât de departe în lume. Cel mai mare motiv de mândrie este că mari artiști internaționali în domeniu o apreciază!

Iulia Zamfir Lemneria

Un proces de creație izvorât din simplitate și dragoste pentru natură. O schimbare profesională din pasiune pentru lemn. Despre curajul de a renunța la tot și a-ți construi propriul drum în viață prin antreprenoriat, cu creatoarea de bijuterii din lemn Iulia Zamfir, posesoarea brandului LEMNeria.

 

Din dragoste pentru natură

Soarta a vrut ca Iulia Zamfir să se nască în București. Totuși, nu s-ar putea spune că este foarte atrasă de zumzetul orașului și de facilitățile vieții urbane.

Mai toată copilăria și-a petrecut-o în comuna Botești din județul Argeș, un loc desprins parcă din poveștile cu zâne. Un loc special în care liniștea, oamenii autentici și frumusețea peisajelor te îndeamnă la visare. Poate de aceea afirmă adesea că zgomotul și agitația orașului o obosesc teribil.

A studiat dreptul pregătindu-se ani la rând pentru o carieră în avocatură. A promovat examenul final și a realizat… că nu dorește să profeseze. Într-o fracțiune de secundă a renunțat la tot, fără a avea niciun moment de ezitare. Puțini oameni pot face o schimbare atât de radicală.

Pentru Iulia, toți acei ani n-au mai contat și s-a decis să se dedice în întregime unei pasiuni ce se afla de mult în interiorul său. O pasiune pentru lemn și natură, pentru simplitate și frumusețe.

Ideea pe care mă bazez în timpul creației înseamnă simplitate și frumusețe. Principii după care trăiesc, principii ce s-au regăsit pe tot parcursul copilăriei mele.

 

LEMNeria – Bijuteriile migălite de Iulia Zamfir

Aflându-se în căutarea unor bijuterii mari, voluminoase, care să transmită o poveste, Iulia Zamfir a descoperit că acestea nu se regăsesc în ofertele producătorilor autohtoni. Așa că a ales să și le creeze singură. Și ce material poate fi mai potrivit pentru un accesoriu natural și autentic decât lemnul?

Deși este rar întâlnit în lumea bijuteriilor, nefiind considerat un material prețios, pentru cei ce doresc să iasă din sfera superficialului lemnul poate fi un element sublim care să completeze ținuta unei doamne.

Un copac are viață, el simte, este în mijlocul furtunilor, este alinat de razele soarelui, miresmele florilor, cântecul păsărilor și strigătul animalelor. În plus, un copac este atât de măret, iar să porți un accesoriu dintr-un material care a trecut printre atâtea…mi se pare sublim.

Iulia crede că iubirea sa pentru lemn se datorează în mare parte reliefului zonei în care și-a petrecut copilăria. A fost înconjurată de pădure și își alină sufletul purtând o parte din pădurile copilăriei sale în fiecare zi. Printr-o broșă, un colier, o pereche de cercei…

Astfel, redescoperindu-și latura artistică, fiind încurajată de prieteni și cunoștințe, Iulia Zamfir a înființat brand-ul de bijuterii LEMNeria. Sau, cum îi place să spună, s-a apucat de confecționat bijuterii „migălite”.

Lemneria

Iulia Zamfir: „În locul în care timpul are altă dimensiune, vântul te alină și păsările dau mereu concert, în natură.”

LEMNeria reprezintă visul meu care a capătat formă materializată, liberatea sufletului de a acționa și acea prezență din viața mea care mă face să fiu liberă, chiar daca timpul a căpătat o alta dimensiune de când conturez acest vis, am puterea, răbdarea și voința de a merge mai departe.

 

Inspirație și motive tradiționale în bijuterii LEMNeria

Prin bijuteriile sale, Iulia încearcă să transmită un mesaj, să dea formă unor idei. Spune că adesea, când apare o persoana care apreciază bijuteriile, îi recomandă o anumită piesă deoarece regăsește în trăsăturile persoanei elemente la care s-a gândit când a conceput acel obiect. Cumpărătorii, în mod evident, sunt extrem de încântați și chiar cumpără acea bijuterie recomandată.

Spre deosebire de alte arte, în lumea bijuteriilor talentul este mesajul pe care vrei să-l transmiți. Restul este doar tehnică. O tehnică pe care oricine o poate stăpâni exersând îndelung. Dar nu acesta este secretul…acea piesă trebuie să fie specială pentru cel ce o poartă, iar asta ține de creație.

În majoritatea bijuteriilor Iuliei, se poate vedea o influență tradițională discretă. Cusăturile manuale, modelele și formele aplicate pe baze din lemn minimaliste ilustrează subtil valori ale portului popular românesc, valori adaptate zonei urbane.

Acum suntem în ascensiunea acestei arte populare, dar este o ascensiune superficială, deoarece ne place pentru că așa este trendul. Ca să fie o ascensiune profundă, trebuie să întelegem de ce este valoroasă arta noastră populară. Anul trecut a fost un an de bombardare cu ideea de”tradițional” fiind centenarul, iar acum, majoritatea oamenilor, neavând o bază profundă, cred că or să treacă la ignorarea sa din cauza suprasaturației.

Iulia Zamfir Lemneria

„Fă rai din ce ai” – Iulia Zamfir

Iulia Zamfir îi recomandă oricui să facă orice lucru în mod temeinic. Fără grabă și fără superficialitate, chiar dacă acest lucru necesită mai multă muncă și un timp îndelungat. Doar așa o persoană se poate dezvolta armonios pe plan personal și profesional, doar așa un om se va simți împlinit.

Este important să fim curioși, autentici și să ne dezvoltăm multilateral. Să creștem continuu și să dezvoltăm o gândire critică. Altfel riscăm să cădem pradă foarte ușor influențelor sociale ce nu ne sunt tocmai benefice.

Sunt extrem de mulți tineri care nu se cunosc cu adevărat și nu știu care este vocația lor adevarată, tineri care se lasă pradă influențelor exterioare. Le-aș recomanda să duca ei înșiși lupta de cunoaștere, deoarece sistemul educațional nu are nici cea mai mică implicare în ceea ce privește acest aspect. Astfel ajungem să nu ne placă ceea ce facem și să nu avem puterea de a o spune la momentul potrivit, apoi se ajunge la multe frustrari.

Prin LEMNeria, proiectul său de suflet, Iulia dorește să înfrumusețeze viața celor din jurul său, să aibă contact cu oamenii dintr-o altă postură decât i-ar fi permis o carieră de avocat. A reușit acest lucru prin forțe proprii cu resursele pe care le avea la acel moment. Tratează provocările ca lucruri firești și se adaptează din mers. Secretul? Dedicare totală și multă multă pasiune.

În rest, se consideră o persoană simplă, pasionată de lectură, de oameni, de tot ceea ce este frumos. Iubește să descopere lucruri noi, orice, o stradă nouă din București, o casă veche, un restaurant bun, un magazin necunoscut. Toate aceste lucruri o încarcă cu energie și o fac fericită.

Pentru viitor, Iulia Zamfir și-a propus să călătorească cât mai mult prin natură, să descopere tainele munților să-și găsească timp pentru citit. Profesional dorește să dezvolte brandul LEMNEria și să-l folosească pentru a se putea implica în activități umanitare, de voluntariat. Să devină astfel un lucru bun care să ajute oamenii estetic și spiritual.

Cristina Andrei
Cristina Andrei se naşte în boemul şi frumosul oraş Oneşti din judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor de limba şi literatura română, până în vara lui 1990 când, în urma unui concurs organizat de Redacţia Cultural, a devenit redactor la TVR.

 

A realizat emisiuni ca „Limba noastră”, „Simposyon” sau „Studioul de literatură”. Mai târziu, s-a implicat în realizarea de emisiuni de fenomenologie şi antropologie religioasă. A fost, pe rând, redactor-şef al Redacţiei de Educaţie-Ştiinţă, editor coordonator al programelor pentru copii şi tineret, producător al seriilor de emisiuni „Via sacra”, „Chip şi asemănare”, „Repere sacre”, „Transcendenţe”, „Sfinţi şi meserii”, „Universul credinţei”.
Cristina Andrei a realizat emisiuni şi filme pentru care a obţinut nominalizări şi premii la concursuri şi festivaluri de film de televiziune. A fost parte a echipelor care au transmis în direct vizita Sanctităţii sale, Sfântul Papa Ioan Paul al ll-lea, sau funeraliile reginei Ana și a regelui Mihai.
A publicat în 2014 romanul „Abonatul nu poate fi contactat”, distins cu premiile de debut ale revistelor Observator cultural şi Accente, iar în 2018, revine în forţă cu volumul de proză scurtă Matriarhat, apărut la Editura Nemira, în colecţia „n’autor”.

 

Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete

“Ca o casă în ruină este înţelepciunea prostului şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost” (Ecclesiasticul, 21; 20) este ceea ce o ghidează pe Cristina Andrei în viaţă şi în profesia sa.

Aşa cum ea însăşi ne spune, Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete şi încredinţat unui cuplu de oameni cumsecade: un soţ plecat din Bucureşti, după ce a absolvit şcoala de maiştri, în combinatul de cauciuc sintetic de la Oneşti, să producă pentru patrie SBS – stiren butelină stiren – şi o soţie care l-a urmat, visând tot timpul să se întoarcă acasă, în Bucureşti. Unde s-au şi întors cu un copil de şase luni. Cu ea. Restul vieţii și l-a petrecut în Bucureşti.

Copil de asfalt, rareori cu cheia de gât, pentru că mama a stat acasă. Dar, tot printre blocuri m-am jucat. Şi printre cărţi. Tata citea într-una. Acasă, în autobuz, la serviciu, pe stradă. Şi mama citea. Dădeam şpagă la librărie să ne păstreze sub tejghea şi să ne dea cărţi. În vacanţe îmi construiam un decor întreg, un cuib, în care citeam. Ţineam peste tot, la îndemână, carafe cu limonadă (făcută din sare de lămâie, zahăr şi apă de la chiuvetă), farfuriuţe cu ciocolată „Pitic” şi biscuiţi „populari”, pleduri moi sau cearceafuri răcoroase. Ritualul ăsta al lecturii l-am păstrat toată viaţa. Prin adolescenţă am adăugat şi muzica. Apăruse în viaţa mea un pick-up Tesla, pentru care am muncit o lună ca dactilografă, în vacanţa de vară, la Fabrica de Medicamente şi ţin minte şi acum hârâitul acului pe şanţurile subţiri ale ebonitei şi gimnastica pe care o făceam ridicându-mă din fotoliu din douăzeci în douăzeci de minute ca să întorc discurile de pe faţa A, pe faţa B, să le schimb cu altele.

A făcut ca toată lumea şcoală, liceu, apoi doar ca ea însăşi, un an de muncă, pentru că facultatea pe care a vrut s-o urmeze se desfiinţase. Autorităţile comuniste, care-i vânau pe membrii mişcării Meditaţia Transcendentală, socotiseră că Psihologia era o pepinieră periculoasă în care erau crescuţi duşmani ai gândirii materialist-ştiinţifice.

A lucrat ca muncitor necalificat şi a învăţat pe rupte un an. Apoi a intrat printre primii la facultatea de Filologie, secţia română-italiană.

 

Drumul în televiziune, via Roșiori

Am terminat facultatea cu 9.87. „Pe bune”, cum se zice. Fără să fi fost membră de partid, nici în conducerea UASCR, fără pile, fără nimic. Fix pe învăţat. Aşa cum au făcut cei mai mulţi colegi de-ai mei. Am învăţat chiar şi la Filosofia aia impregnată de materialism.

Chiar şi cu această medie mare, a trebuit să se mulțumească cu un post la şcoala generală din satul Roşiori, comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa. Bucureştiul şi celelalte oraşe mari erau considerate închise. La fel ca astăzi, era nevoie de cadre didactice bune în mediul rural.

Vreo 50 de km de capitală. Un traseu aparent rezonabil. Dacă ar fi existat mijloace de transport decente. Dar nu existau. Aşa că am făcut ba autostopul, ba o „cooperativă” cu celelalte profesoare repartizate acolo, (pentru că una avea o Dacie şi contribuiam toate cu bani de benzină). Pe urmă, proprietara a vrut şi bani pentru uzură, pe urmă s-a ales praful de înţelegerea noastră, eu am avut un copil şi m-am mutat „pe linia de tren”, la Dridu. O jumătate de an, până când a venit Revoluţia.”

Când s-a întors la şcoală, după vacanţa de iarnă în care toţi colegii săi îşi obţinuseră transferul în Bucureşti, de pe unde fuseseră aruncaţi la repartizare, a văzut în condica de prezenţă numai litere roşii în dreptul numelui său, „abs.nmt.”- absent nemotivat. Enervarea i-a adus un post rămas neocupat în Bucureşti, în perioada asaltului post-decembrist al profesorilor de provincie, la liceul Petofi Sandor.

Pe urmă, s-a prezentat la un concurs anunţat de redacţia Cultural pentru un post de redactor. Recomandarea a venit de la Mihai Marta, un profesor drag încă din vremea facultăţii, un mentor pe care Cristina Andrei îl iubeşte şi-l respectă fără rest. La vremea aceea, Mihai Marta era colaborator la emisiunea „Limba noastră” realizată la TVR de Micaela Macovei.

O săptămână de probe scrise, orale sau video i-au adus în cele din urmă acest rost care s-a dovedit a fi fost cel mai potrivit pentru ea. Uitându-se în urmă, Cristina Andrei își dă seama că a făcut cam tot ce se poate face în Departamentul editorial al unei televiziuni. 

Îşi aminteşte cu drag perioadele în care a face un documentar însemna să nu ratezi nicio etapă de producţie, începând cu prospecţia şi să nu faci rabat de la nici o condiţie de realizare, cum ar fi o echipă redusă la minimum – operator (care să fie şi sunetist şi maistru de lumini şi şofer) şi redactor (care să fie şi scenarist şi regizor şi ilustrator muzical). 

 

Privilegiată să dea mâna cu Sfântul Părinte

Un loc special îl ocupă în sufletul său, desigur, săptămâna în care a fost trimisul special al TVR la Vatican. Alături de Mihai Rădulescu, binecunoscutul jurnalist de la Ştirile TVR şi de un coleg minunat, operatorul Mihai Covrig, Cristina Andrei a relatat vizita PF Teoctist în Cetatea sfântă, la invitaţia SS Papa Ioan Paul al ll-lea.

Ne povestește însă altceva, un moment emoționant, pe care nu l-a mai relatat până acum. Este vorba de prima sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea, când a avut șansa să dea mâna cu Sfântul Părinte.

Împreună cu o colegă operator, Ligia Cortan, Cristina Andrei însoțea la Roma o delegaţie de elevi de la Seminarul Teologic şi o alta de la Liceul de artă Nicolae Tonitza din Bucureşti. Era vorba despre o expoziţie de pictură realizată de aceştia din urmă, în deschiderea căreia se manifestau artistic cei de la Seminar.

La un moment dat, au fost întrerupți din obișnuitele filmări și trimiși în Piaţa San Pietro pentru că urma să aibă loc o audienţă generală, urmată de o alta particulară. Nu ştiau ce înseamnă asta, ştiau doar că trebuiau să consemneze momentul.

Ajunşi în Piaţă, au văzut o mare de oameni despărţiţi de cordoane, grupaţi după o culoare anume a ecusonului. Cei cu ecusoane portocalii, constataseră ei, aveau acces în sectoare ceva mai apropiate de esplanada pe care se afla Sfântul Părinte.

Colega Cristinei, de confesiune catolică, îşi dorea din tot sufletul să se apropie de Papă. Aşa că a făcut un schimb de ecuson cu un credincios purtător al cartonaşului portocaliu, şi-a pus camera în braţe şi a plecat cu grupul respectiv. Numai că, după vreo 20 de metri, au fost opriţi şi li s-a fixat locul într-un perimetru limitat de un cordon care s-a închis în urma lor…

Un om de ordine, cu totul inflexibil, a rămas de veghe acolo, nepermiţând nimănui să mai intre sau să mai iasă din pătrăţelul acela.

În vremea asta, a apărut un fel de ghid care ne-a luat pe cei veniţi din România şi, printr-un culoar pe care abia atunci l-am văzut formându-se, ne-a condus spre esplanadă unde ne-au înşirat pe două rânduri, orientaţi spre Piaţă, iar Sfântul Părinte şi-a făcut apariţia şi a dat mâna cu fiecare dintre noi, elevi, profesori, preoţi şi jurnalişti, oferindu-ne fiecăruia câte un rozariu mic, alcătuit din mărgeluţe de un verde palid, încheiat cu o iconiţă argintie a Maicii Domnului şi cu o cruce delicată. A fost unul din momentele cele mai dragi din meseria mea.

 

Alături de Cristina Andrei, în lumea cărţilor şi gândurilor sale

„Abonatul nu poate fi contactat” a fost o surpriză. Pentru mine şi pentru profesioniştii cărţii, cititori şi critici. Nu că ar fi vreo capodoperă. Ci pentru că a apărut de nicăieri, că nu îl anunţa nimic şi pentru că autorul era un outsider. Nu-mi făcusem simţită prezenţa niciodată, în nici un fel în lumea literară. Cartea a avut parte de o primire generoasă din partea tuturor şi acest interviu este încă un prilej să le mulţumesc. Celor care au nominalizat-o şi au premiat-o, celor care au citit-o, au avut cuvinte bune despre ea şi au aşteptat-o cu răbdare pe următoare. Am obţinut, datorită Abonatului premiul pentru debut al revistei Observator cultural, al revistei Accente şi am fost finalistă în competiţia Festival du Premier Roman de Chambéry.

Cristina Andrei

Abonatul nu poate fi contactat” de Cristina Andrei. Foto credit: nemira.ro

Mesajul unei cărţi nu trebuie explicat de autor în afară de ceea ce poate lămuri cartea însăşi, ne spune Cristina. Dacă el există, dacă este coerent, dacă exprimă un adevăr la care pot adera cititorii săi, atunci mesajul este lesne descifrat de către cititor.

Este o imensă greşeală să încerci să explici o carte pe care ai scris-o. Dacă ea este scrisă bine, dacă trimiterile către livresc, spre viaţa însăşi sunt suficient de clare, fără a fi didactice, atunci mesajul transpare şi spune fiecărui lector ceea ce are nevoie să afle.

Cu toate acestea, ne dă totuși un indiciu. „Abonatul” vorbeşte despre lipsa de comunicare reală, profundă, autentică. Despre însingurare. Despre zeci de voci care se întretaie spre a spune ceva ce toată lumea aude, dar nu ascultă.

Mai târziu, în aprilie 2018, apare „Matriarhat”, o carte cu mesaje puternice. Vine din mijlocul unor realităţi tulburătoare cu care se confruntă societatea feminină de ieri şi de azi, aş spune eu.

Este un şir de povestiri tulburătoare despre femei cu „destine frânte, supuse violenţelor de tot felul, frustrărilor, insatisfacţiilor, degradării fizice şi morale, în egală măsură puternice şi răzbătătoare şi victorioase, până la un punct.”

Cristina Andrei este, iată, nu doar un jurnalist şi redactor care oricând poate reprezenta un reper de moralitate, profesionalism şi unicitate. Este un scriitor capabil să disece tot ce înseamnă viaţă şi societate. O disecţie fină care pune degetul pe rană, dar în acelaşi timp vindecă acolo unde atinge.

 

Cristina Andrei şi ale sale filmele documentare despre descoperirea victimelor comunismului

Puţini sunt cei care ştiu faptul că a realizat filme documentare despre descoperirea victimelor comunismului, profitând cumva de anul în care nu a lucrat la TVR.

Proiectul a luat viaţă deoarece soţul său, istoricul Marius Oprea, a iniţiat-o în acest domeniu de cercetare. Marius Oprea a creat şi a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi a deschis cu consecvenţă drumul spre un nou tip de arheologie, aceea recentă. Cristina l-a însoţit pe el şi echipa pe care o coordona în periegheze, la prospecţii şi săpături propriu-zise.

Cristina Andrei

Cu o cameră de filmat împrumutată şi cu un soft de montaj destul de primitiv, a produs câteva filme, nu foarte lungi, la Târgu Ocna, Aiud, la Sângeorz Băi sau pe Muntele Mare. În cele din urmă, au fost difuzate pe postul naţional, iar subiectul principal a fost reprezentat de suferinţele celor vânaţi de Securitate cu sălbăticie şi ucişi fără scrupule cu cruzime neînchipuită.

Aşa ceva n-are cum să te lase indiferent. Nici faţă de ceea ce s-a întâmplat, nici de ceea ce se poate oricând repeta. Mă întrebaţi cum m-a marcat? M-a făcut extrem de vigilentă, de atentă, de reactivă. De aceea nu prea lipsesc de la proteste atunci când cred că puterea, oricare ar fi ea, derapează şi trebuie amendată.

Ceea ce trebuie cu toţii să ne amintim, dincolo de orice clieşee, este faptul că această formă de guvernământ s-a născut pe moarte, a creat moarte şi teroare, iar mai grav este faptul că a dat naştere unor monştri ideologici care ne urmăresc şi astăzi.

Personal, cred că am avea nevoie de ore de clasă, de pedagogie specială a memoriei colective a trecutului comunist. Societatea trebuie să înveţe să nu repete ororile trecutului, iar asta nu se poate decât prin conştientizare şi prezentarea unor realităţi mai puţin sau mai mult cunoscute.

 

Mentori și lecții de viață

Cu sensibilitatea şi seninătatea caracteristică, doamna Cristina Andrei îmi arată firesc că îşi trage energia de acolo de unde ne-o tragem şi ne-o regăsim cu toţii. Numai că unii ştim şi alţii nu-şi dau seama încă. De la Dumnezeu. 

Cristina Andrei s-a bucurat mereu de dragostea şi bunul simţ al părinţilor săi. De bunătatea şi învăţătura oferite de profesorii săi, d-na Bancu, d-na Rodinciuc, profesorul Marta, „dascălul meu în ale televiziunii” sau d-na Micaela Macovei. De colegii săi alături de care a descoperit frumuseţea meseriei de care nu s-a plictisit de mai bine de 25 de ani.

Dincolo de toţi, Marele Maestru este fiul meu, Sever. El m-a învăţat să practic cea mai desăvârşită meserie de pe lumea asta, aceea de mamă. Lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. El a avut cel mai mult să-mi ierte şi el m-a învăţat dragostea necondiţionată. El, cu răbdarea lui nerăbdătoare de copil, m-a susţinut mereu. Mi-a îngăduit şi înţeles absenţele. Când împlinea 14 ani, pe 13 octombrie 2002, în loc să-i urez „La mulţi ani!” şi să-l iau în braţe, relatam din mânăstirea ursulinelor despre vizita la Vatican a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Ei, asta nu se uită. Iar generozitatea copiilor nu poate fi întrecută de nici un adult niciodată.

Cristina Andrei și fiul său, Sever

Ca lecţie de viaţă, Cristina a învăţat să iubească, să ierte şi să înţeleagă aşa cum o fac pruncii. Cu bunătate, cu nevinovăţie, cu generozitate. Lecţia sa de viaţă a venit de la fiul său, aşa cum tocmai a spus.

Altfel, lecţii primesc în fiecare zi. Ochi să am să văd şi urechi să am să ascult, minte să înţeleg şi inimă să le adâncesc. Dar, dacă e să fie una mai importantă şi mai adecvată în vremurile astea (nu că în altele n-ar fi fost potrivită sau de folos), ea vine din gura lui Pavel. A Apostolului Pavel. Chiar dacă era adresată Filipenilor, e numai bună şi pentru noi: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi”. (Filipeni, 2: 2). Singurul îndreptar de viaţă este cel oferit de Hristos. Îl găsim în referatele evanghelice sau în faptele şi epistolele apostolilor. În rest, bunicii, părinţii, profesorii, duhovnicii, copiii. Ei sunt îndreptarele, ghizii noştri. Şi mintea şi inima noastră. Aş spune oricui să-şi urmeze inima, dacă mintea lui este mobilată cu ceea ce trebuie. În cazul ăsta, inima nu poate greşi.

 

Să nu te trădezi niciodată pe tine însuți!

Am întrebat-o cum unii dintre noi reuşim, iar alţii nu, iar Cristina a răspuns că toţi reuşim dacă ne fixăm ţintele corecte. Dacă nu ne lăsăm înşelaţi de duhul lumii.

Ce înseamnă să reuşeşti? Să ai bani? Să apari la televizor? Să postezi pe internet fotografii cu nu ştiu ce ultim model de maşină, cu o vilă opulentă, cu vacanţe luxoase, cu haine de firmă? Asta înseamnă a reuşi? Dacă da, atunci mă tem că suntem într-o gravă eroare. Nimic din ceea ce este obţinut prin compromis, la orice nivel, al conştiinţei, al moralei, al tranzacţionării principiilor, nu poate fi validat ca reuşită.

Ca sfaturi, Cristina a întrebat gânditoare şi zâmbind:

Ce sfaturi să dau eu celor care ne citesc, eu care am făcut atâtea greşeli?! Unul singur. Să nu trădeze niciodată. Să nu se trădeze pe sine. Cel bun şi curat, să nu trădeze puritatea copilului care a fost, candoarea şi frumuseţea adolescentului din care s-a născut el, adultul care are sau nu nevoie de sfaturi.

Cristina Andrei

Şi pentru că România este un reper genetic, sufletesc şi moral pentru mine ca om, jurnalist, Român şi mamă, am vrut să ştiu ce înseamnă pentru Cristina Andrei să fie Român.

Îmi place. Iubesc ţara asta cu toate ale ei. Cu frumuseţile lăsate de Dumnezeu şi urâţeniile pe care le facem noi; cu oamenii ei buni şi cu cei răi, cu deştepţii şi cu nătărăii, cu cei răbdători şi cu cei pripiţi, cu oratorii ei minunaţi şi cu gângavii care ne fac să zâmbim sau ne enervează şi ne fac să luăm atitudine, chiar şi cu hoţii, cu prost-crescuţii şi bădăranii care ne obligă să ne solidarizăm şi să ne descoperim unii pe alţii, noi, ceilalţi, pentru că îmi închipui că îi putem schimba la un moment dat; îmi place ţara asta cu limba ei bogată şi generoasă, cu lumina ei de toamnă târzie, cu vocea ei gâlcevitoare, cu mâinile ei trudite, cu arţagul ei permanent, cu zumzăiala ei neîncetată, cu liniştea munţilor, pacea dealurilor care coboară tihnit în văi, cu neliniştea mării, cu viul ei cu tot. Aşa că nu, nu e o dezamăgire. Deloc.

 

Cuvânt de încheiere

După un astfel de maraton intelectual, moral, profesional, uman, nu ai cum să nu rămâi cumva pe gânduri, să simţi să stai tu cu tine, să reflectezi încă o dată şi o dată la tot ce înseamnă umanitate, condiţie umană, spiritualitate, societate şi frumos.

De ce? Deoarece vorbind despre doamna Cristina Andrei şi ascultând-o, nu poţi să vezi altceva decât un om frumos. De la suflet la trup, de la suflet la minte. Un om deschis, răbdător, înţelept, care are o capacitate fantastică de a diseca adevăruri şi realităţi la care puţin putem să ajungem sau măcar să ne gândim.

Pentru mine, cariera Cristinei Andrei este un reper de profesionalism, de dedicare, loialitate şi perseverenţă. Un om care tocmai prin simplitatea firii sale este complexă şi profundă.

Sunt omul care nu calc pe alte urme deoarece îmi place să le nasc pe ale mele. Aş urma însă cu mare încredere orice urme ale Cristinei Andrei, deoarece a păşi pe unde a fost ea este semn de mare binecuvântare şi redescoperire de sine, de sensuri şi forme.

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

 

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

 

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică, 

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

 

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

 

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

 

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

 

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.

David Deaj

David Deaj are 20 de ani, locuieşte în Cluj-Napoca şi este consultant financiar şi imobiliar. Prin meseria sa ajută oamenii să găsească cele mai bune metode prin care săşi atingă propriile obiective. Tot el îşi ajută clienţii să ia cele mai înţelepte decizii atunci când vor să cumpere sau să vândă proprietăţi.

 

„Ai un vis? Luptă-te pentru el. Îmi place să motivez oamenii. Trebuie să credem mai mult în ceea ce facem”, este una dintre devizele lui David. Cum a reuşit să ajungă la acest nivel încă de acum? E o întrebare foarte bună.

Totul a început încă din copilărie, când şi-a descoperit o pasiune care îl călăuzeşte şi în prezent. Este vorba de muzică. Avea şapte ani şi se afla într-o duminică la biserică, alături de tatăl său. Şi-a dorit foarte mult să cânte în cor.

David Deaj s-a înscris la muzică, fără să le spună părinților

Tata mi-a spus „dacă te faci acum de ruşine, eu nu te mai las să cânţi niciodată”. Şi am cântat, mi-a plăcut, mi-am dat seama că mă descurc. Oamenii m-au felicitat.

În clasa a doua, pe când se afla la ora de sport, o profesoară de muzică i-a întrebat pe copii dacă vor să se apuce de pian sau de chitară. David nu a stat prea mult pe gânduri şi s-a înscris la Şcoala de Muzică.

Decizia a luat-o fără să-şi anunţe părinţii. Îi era teamă că nu va reuşi să ia examenele şi îi va dezamăgi. Nu s-a pus această problemă, era foarte hotărât să-şi atingă acest vis şi a reuşit.

După ce a trecut examenele, a rămas şi cu o amintire amuzantă. În loc de David Deaj, pe listă scria Deaş.

La Şcoala de Muzică a fost admis la vioară însă, dacă ar putea da timpul înapoi, ar fi ales pianul. Perioada care a urmat a fost plină de provocări.

În clasa a doua, am optat pentru opţiunea de a recupera doi ani într-unul. Zi de zi, făceam ore de vioară. Studiam foarte mult ca să fiu la un nivel cu colegii mei de clasă. Când alţii erau în anul trei, eu eram tot acolo, dar cu doar doi ani studiaţi.

Cum a scăpat David Deaj de noduli pe corzile vocale

Se spune că viaţa e plină de suişuri şi coborâşuri, iar David a trăit acest sentiment pe propria piele. În clasa a patra i s-a interzis să mai cânte vocal, după ce i s-au descoperit nişte noduli pe corzile vocale.

A renunţat la vioară şi a trecut pe trompetă, unde a stat doar o jumătate de an. Comportamentul pe care îl avea profesorul i s-a părut prea vulgar şi a renunţat.

Cu toate acestea, David nu s-a dat bătut. Pasiunea sa pentru muzică era prea puternică. A mers la un medic specialist de la clinica de ORL, care i-a recomandat un tratament inedit.

Timp de doi ani, zi de zi, am avut opt foi micuţe cu vreo 50 de formule. Erau combinaţii de litere, vreo patru-cinci, pe care trebuia să le rostesc de cinci-şase ori pe zi. Așa am reuşit să scap de problemă.

În clasa a şaptea, David Deaj s-a transferat de la Şcoala Horea la Liceul Creştin. A început să cânte în corul şcolii, dar şi al bisericii. A avut şi un moment în care a vrut să renunţe complet la muzică.

Privea viitorul şi nu ştia ce să facă. Dar şi de această dată, aşa cum a fost şi când îi apăruseră acei noduli, pasiunea a învins.

David Deaj

Foto: Facebook David Deaj

Concursuri încheiate pe locul 1

Avea o voce foarte puternică, iar prietenii şi cunoscuţii nu îi puteau oferi decât un singur sfat. Să se îndrepte spre canto clasic. Acolo se alegeau şi tenorii, care erau căutaţi pe piaţă în domeniul muzicii de operă.

Cu ajutorul orelor de pregătire alături de profesorul Andrei Țara, David Deaj a fost admis la Colegiul de Muzică ”Sigismund Todiță” din Cluj. Astfel, începea în clasa a 10-a o poveste nouă, care se numea canto clasic muzică de operă.

După ce am început să studiez, îmi era groază. Credeam că nu o să recuperez. Eram în clasa a 11-a, iar ceilalţi începuseră canto din a noua. Acolo e miză să te duci la concursuri, apoi examenele de la final, unde era concurenţă între noi toţi. Mi-am dorit să ajung cât mai departe și am tras foarte tare de mine. M-a ajutat foarte mult faptul că, încă de mic, cântam în cor, cântam în biserică. Asta m-a ajutat ca vocea să-mi fie curată, să nu cad din ton, să-mi învăţ piesele bine.

În clasa a 11-a, David Deaj obține locul trei la primul său concurs. După această experienţă s-a ambiţionat şi mai mult, iar la următoarele a terminat primul. Erau concursuri naţionale şi internaţionale de canto. Nu termina singur pe primul loc, ci împreună cu unul sau doi colegi.

Un moment de cotitură

Nivelul era foarte ridicat. Aveam nişte colegi foarte buni, precum Marius Aron, Iulia Man, Peter Emanuel. Unii au început mai devreme decât mine, alţii mai târziu. Dar erau oameni care se aflau deja sus. Când mergeam la concursuri, era o joacă cu toată această concurenţă dintre noi. De obicei, Marius lua tot timpul locul 1 şi, ori luam şi noi împreună cu el, ori noi luam locurile 2-3 după. Marius şi Iulia sunt şi astăzi la Conservator, la canto clasic.

Fiind la un liceu de muzică și participând la nenumărate concursuri, David Deaj și-a dorit să ajungă și mai departe. Din acest motiv, în clasa a 12-a a început pregătirile pentru admiterea la Conservator.

La un concurs internațional desfășurat în Arad, David a terminat pe locul 1. Era deja foarte mulțumit de tot ce realizase până atunci, dar a venit și un moment de cotitură, unul care îl putea împiedica să-și urmeze visul în continuare.

A trebuit să aleg ceva ce a fost dureros pentru mine. Să accept că va fi foarte greu să am o carieră în muzică în România sau să aleg una din care să câştig nişte bani, să pot să-mi întreţin o familie. Din păcate, în ţara noastră încă se mai merge pe cunoştinţe. Ca să ajungi la Opera Română din Cluj era foarte uşor, dar consta pentru mine ca şi creştin să fac o grămadă de concesii. Eu am o anumită gândire şi, când voi avea o soţie, nu voi putea merge pe scenă să mimez săruturi sau să pipăi alte doamne. Puteam alege să cânt într-un cor, însă nu era o remuneraţie atât de bănoasă. Şi atunci am ales să mă îndrept spre business. Dar am rămas în muzică la biserică. Ajutam copiii să se dezvolte.

Lucrează de la 17 ani

Deși în prezent are altă ocupație, aceea de consultant financiar și imobiliar, David nu a renunțat la ideea de a avea o carieră în muzică. Încercările prin care a trecut până acum l-au ambiționat prea mult ca să se dea bătut. Tocmai din acest motiv, a dat exemplu un alt moment din viața sa.

A crescut într-o familie cu mulți frați, în condiții mai puțin bune și și-a dorit foarte mult să-și ajute părinții. A început să lucreze de la 17 ani, ca bucătar într-un restaurant. Mai târziu, s-a angajat într-un alt restaurant, unde a reușit să ajungă până în poziția de director.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, acum am firma mea, unde activez în domeniul de consultanţă financiară şi imobiliară. Visul meu e deja la un nivel mediu spre ridicat. Dacă visul tău e unul bun, dacă eşti sincer cu tine şi cu ce îţi doreşti, eu cred că nu ai cum să nu reuşeşti. Dacă tu vrei să faci un bine, Dumnezeu te ajută.

Mândria de a fi român

Fiind născut pe plaiurile românești, David și-a arătat de multe ori iubirea față de țara sa prin muzică.

Mi-a crescut inima când cântam cu corul de la Colegiul de Muzică imnul României. Un alt rezultat excepţional a fost în clasa a 12-a, în 2017, când ne-am întors de la Olimpiada Naţională cu premiul 1. A fost o chestie de succes. După mulţi ani, în Cluj s-a adus din nou premiul la Olimpiada Corală.

Pentru tot ce a reușit până acum, David este profund recunoscător părinților săi, celor șase frați, prietenilor, colegilor, șefilor unde a lucrat, dar și lui Dumnezeu.

În încheierea interviului, David Deaj ne-a mai dezvăluit câteva detalii interesante din viața sa.

David Deaj

Foto: Facebook David Deaj

Muzicieni care l-au inspirat:

Cătălin şi Ramona Lup. Tim Timmons din America, de la care am cântat nişte piese. Este o altă trupă care îmi place foarte mult, God’s not bad. Au mesaje creştine prezentate în muzică rock. Ca şi compozitori de muzică, îmi place foarte mult de Nicolae Bretan, apoi Mozart. „Flautul fermecat” a fost una dintre piesele mele de inimă. De Nicolae Bretan îmi place „Rea de plată”. E o piesă care mi-a intrat la suflet.

Voiaj prin Europa cu ajutorul muzicii:

„Am văzut Spania, Italia, Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, Danemarca, Norvegia, Suedia. Cel mai mult mi-a plăcut pe plajele din Spania. Mi-a plăcut mult în Norvegia, în fiorduri.

Am vizitat marile oraşe ale lumii, dar nimic nu se compară cu sentimentul acela când cânţi pentru ai tăi. Cel mai încurajator pentru mine e când cânt în biserică, la oamenii dragi. Cânt de patru ani într-o formaţie de muzică creştină, formaţia Continental. Vara aceasta o să mergem şi în America.”

Puterea nebănuită a muzicii:

„I-am mulţumit mereu lui Dumnezeu, pentru că vocea de la el o am. Împlinirea mea sufletească e când ştiu că atunci când am cântat şi s-au bucurat ceilalţi, s-a bucurat şi Dumnezeu. Versurile au impact asupra mea, asupra oamenilor. Asta înseamnă muzica. Ceva ce mişcă sufletul şi care te duce într-o altă dimensiune.”

Cum îi motivează pe ceilalți:

„Îmi place foarte mult să ţin prelegeri despre asta. Am făcut şi cursuri de leadership şi public speaking. Mi se pare atât de chinuitor să trăieşti o viaţă în care să nu ai niciun vis, niciun scop, niciun orizont. Nu te poţi bucura.

Ai un vis? Luptă-te pentru el. Mi-am dorit foarte mult să fac şcoala de şoferi. Am început, am luat cartea foarte entuziasmat, am făcut chestionare, am trecut examenul şi am ajuns la cel practic. Am căzut de trei ori, dar nu m-am lăsat, pentru că a fost un vis.”

Pasionat și de sport:

„Ca şi ambiţie şi determinare, şi tot ce a reuşit să facă în carieră, îl apreciez foarte mult pe Cristiano Ronaldo. E un om care a pornit de jos, asemănător mie.”

Momente amuzante la serviciu:

„Dacă nu cânt, bat din picioare. Dacă nu bat din picioare, bat cu mâna în masă. Fac ceva ca să se producă muzică în jurul meu. Îmi dă energie şi mă motivează să continui lucrurile pe care le fac.”

Sursă fotografii: Facebook David Deaj

Ilie Stepan

Tinerii pot să își construiască drumul mult mai bine luând ce e bun din învățămintele celor mai experimentați. De aceea, un articol cu Ilie Stepan, unul dintre cei mai importanți muzicieni pe care i-a dat România, ar trebui să fie subiect de lectură obligatorie pentru mulți dintre cititorii Elitei României.

 

Ilie Stepan (n. 24 noiembrie 1953) este compozitor, ghitarist, instrumentist (vioară, pian, blockflote, percuție, midi-programming), inginer de sunet, orchestrator, autor și producător de proiecte muzicale. Membru fondator și lider al grupurilor Pro Musica, Stepan Project, Stepan Project Blues Foundation.

Este inițiator, împreună cu Horea Crișovan, al proiectului de ghitară acustică ”Anotimpurile ghitării”. A compus muzică pentru peste 100 de spectacole de teatru și peste 50 de filme documentare și de televiziune. Peste 1000 de concerte cântate în întreaga carieră, în diferite formule.

În premieră în România, a realizat cu Pro Musica prima operă folk (Creanga de cireș), primul concert în aer liber într-un spital de psihiatrie (Jebel, 1980), primul concert în aer liber într-un penitenciar (Timișoara, 2015). Primul muzician care, pe 20 decembrie 1989, a cântat (alături de Vasile Dolga) la Timișoara împotriva regimului dictatorial al lui Ceaușescu.

Ilie Stepan este autorul cântecului „Timișoara”, considerat „Imnul Revoluției Române” de la Timișoara, devenit ulterior imnul municipiului Timișoara. Piesa sa „Șahul păcii” (1988) este imnul oficial al Campionatelor Mondiale de Șah pentru Copii și Tineret. Este membru de onoare al Societății „Timișoara”, cetățean de onoare al municipiului Timișoara.

 

Ilie Stepan și începuturile dragostei pentru muzica rock

Filmul „Tinerii“ (n.r. – „The Young Ones“, 1961) a fost cel care l-a făcut să se îndrăgostească de muzica rock. Acesta a fost filmul care a schimbat perspectivele multor tineri de la vremea aceea, Nicu Covaci (Phoenix) și mulți alții fiind puternic influențați de această peliculă.

În 1966-1967, aveam 13-14 ani, iar vecinul meu avea o colecție de vinyl-uri. La el ne adunam să ascultăm și să descoperim muzică nouă.

Tot în aceeași perioadă a perceput diferența colosală dintre sistemul socialist de la noi și cel din țările vecine. Artistul își mai aduce aminte de un LP al trupei maghiare Omega, total diferit de ceea ce văzuse până atunci ca formă de prezentare la vreo trupă românească. Albumul era gatefold (N.R. copertă dublă ce se deschide pentru a oferi mai mult spațiu pentru partea grafică) și prezenta o poză mare cu membrii trupei, care erau pletoși și îmbrăcați nonconformist. Era perioada când, în România, Miliția oprea tinerii pe stradă pentru a le tăia pantalonii evazați și pentru a le tunde părul lung.

Ilie Stepan și-a dorit mereu să aibă o trupă, să-și ocupe toată viața cu muzica. A învățat să cânte la ghitară de la Adrian Popescu, același profesor care l-a ghidat inclusiv pe Nicu Covaci, printre mulți alții care au devenit celebrii.

În comparație cu vremurile actuale, atunci ghitara nu se putea învăța la nicio instituție de învățământ (școală generală, liceu sau facultate). Azi, pe lângă numeroase școli unde acest instrument muzical poate fi învățat, există mii de cursuri online disponibile pentru cei interesați de a deveni ghitariști.

Ilie Stepan

Muzica rock, acceptată ca un rău necesar în perioada comunistă

În ciuda faptului că muzica rock era puternic oprimată de către cenzura comunistă, fenomenul rock a reușit să se facă simțit și a fost iubit de către tinerii acelor vremuri.

Generația lui Ilie Stepan și cea de dinainte, adică cea a trupelor Sfinții (N.R. devenită Phoenix), Sincron, Mondial șamd., erau la curent cu tot ce se întâmpla în rock-ul mondial. Știrile ajungeau mult mai greu, ajungeau prin revistele pe care le cumpărau de prin anticariatele din Timișoara. Erau și discuri care ajungeau pe diferite filiere. Totul se întâmpla ca fenomen Underground.

Cu toate piedicile pe care le punea cenzura comunistă, tinerii reușeau să țină pasul cu ceea ce se întâmpla în Occident. E adevărat că totul era cu o anumită întârziere și cu o mai slabă intensitate ca dincolo de granițele țării. Asta din cauză că aici, în comparație cu Ungaria sau fosta Iugoslavie, de exemplu, sistemul comunist era mult mai sever. Tot ce se făcea în direcția asta era foarte riscant.

 

Curaj sub umbra securității la ultimul concert Pro Musica din perioada comunistă

În anii comunismului, trupa Pro Musica, foarte cunoscută și apreciată de public, avea un contract cu statul ce presupunea câteva concerte pe an. Datorită faptului că în țările vecine începea să cadă comunismul, în toamna anului 1989 s-a anulat de două ori concertul pe care Ilie Stepan și colegii săi trebuiau să-l susțină pentru publicul timișorean.

Pe la mijlocul lunii noiembrie, cu o lună înainte de a începe revoluția din Timișoara, li s-a dat voie să susțină concertul planificat.

A fost un concert straniu. Un concert pe care, acuma, dacă mi-l rememorez, a fost de un neorealism italian, aruncat în plin sfârșit de secol XX.

De obicei, publicul concertelor rock în Sala Olimpia se distingea foarte ușor, prin atitudine, îmbrăcăminte și comportament. De data asta, în sală era plin de persoane ciudate, care mișunau printre cei prezenți, dornici să supravegheze cu maximă atenție ce se întâmpla la acel concert.

Totul devenise de o apăsare greu de descris, care se simțea cel mai bine de pe scenă. Ilie Stepan a avut curajul să se oprească din concert și să strige la ei: „Ieșiți toți afară! Am un concert de ținut cu trupa! Ieșiți afară din sală! Așteptați-ne afară! Aici cântăm!” Acei securiști, stafii infiltrate în public, s-au conformat de frica celor veniți pentru concert.

Concertul s-a susținut 80% cu lumina sălii aprinsă, atipic pentru un astfel de eveniment. Succesul a fost uluitor pentru trupă, incomparabil cu orice alt concert Pro Musica. Mirosul libertății din țările vecine plutea în aer, chiar dacă nimeni nu bănuia atunci că ar putea fi posibil și la noi.

Acum, artistul nu-și dă seama de unde a avut curajul de a reacționa așa în fața securității prezente la concert. Un alt act curajos l-a avut pe 20 decembrie 1989, în plină Revoluție, când Ceaușescu era încă la putere. Atunci, de la balconul Operei din Timișoara, a cântat două piese interzise, fiind primul muzician care a cântat public împotriva sistemului comunist.

 

Dictatura financiară a înlocuit dictatura comunistă în industria muzicală românească

Muzica rock s-a născut ca o formă de protest nu împotriva altor generații, ci împotriva carențelor societății. La ora actuală, peste tot în lume, rock-ul duce o bătălie grea cu industria muzicală mainstream ce promovează manifestări create artificial, doar din interese comerciale.  Muzica rock reprezintă un pericol pentru această industrie, e de părere muzicianul care a pus bazele trupei Pro Musica.

Decalajul care a fost între noi și Occident înainte de 1989 ca și trupe și industrie muzicală, din păcate nu s-a micșorat. Acum, în realitățile actuale, dictatura comunistă a fost înlocuită cu dictatura financiară, care stă în umbra intereselor foarte mari existente în această parodie de industrie muzicală ce există la noi. Există doar câteva nume care reușesc să escaladeze acest zid care nu există ideologic, ci doar ca valoare.

Există în prezent artiști intens promovați, ceea ce e foarte bine. Au alură de mari staruri, dar când fac un singur metru în afara granițelor, nu mai înseamnă nimic, nicăieri.

La mijloc sunt interesele financiare foarte mari ale caselor de discuri și posturilor radio-tv, susține dezamăgit Ilie Stepan, la rândul său fost director muzical și co-acționar la Radio Vest, în perioada 1990-2000.

 

Muzica de fuziune, o artă accesibilă elitelor

Deloc întâmplător, astăzi Ilie Stepan formează chitariști talentați. Unul dintre cei mai mari chitariști din România, pe care l-a format de mic și cu care cântă de ani buni alături, este Horea Crișovan. Despre el am scris deja un articol, în urmă cu câteva luni.

Sunt bucuros că sunt contemporan cu clasicizarea muzicii rock. La ora actuală, muzica rock este o muzică clasică, ce stă la loc de cinste alături de marile genuri muzicale care s-au dezvoltat în cursul istoriei lumii. Cei care vor să cânte prohodul muzicii rock, nu au cum să o facă pentru că ea e sus deja, în elita muzicii din toate timpurile.

Ilie Stepan iubește foarte mult și muzica de fuziune. Cu Stepan Project a și compus ca fusion Trilogia Luminii care fac parte albumele „Sensul Vieții”, „Undeva în Europa…” și „Lumina”.

Fuziunea muzicală este o măreață construcție ca formă de gândire și expresie. Muzica fiind o energie, genurile muzicale ce fac parte dintr-o lucrare de fuziune creează la rândul lor o nouă formă de energie, o muzică nouă.

De la sunetul unei frunze în care cineva suflă, până la o orchestră simfonică, orice se aude poate fi combinat cu atenție și pricepere, oferind noi perspective sonore.

George Enescu spunea că nu există muzică grea sau muzică ușoară. Există doar muzica în care crezi și pe care o simți. Ilie Stepan, un om căruia îi curge rock-ul prin vine, se luptă constant cu toți cei care pun piedici acestui gen muzical.

Ilie Stepan

 

Tehnologia nu trebuie să înlocuiască artistul

Foarte utile în zilele noastre sunt noile descoperiri tehnologice. Nimeni nu le poate contesta ajutorul pe care-l aduc umanității.

Problema e că, în muzică, unii înlocuiesc muzicianul prin intermediul tehnologiei. Una e să te ajute în procesul de creare a muzicii, alta e să țină locul talentului și creativității muzicianului.

Din păcate, în ziua de azi, tot mai mulți obțin succesul muzical fără a fi capabili să cânte.

Este o mare diferență între automatizarea și informatizarea unui studio de înregistrări, și cei care folosesc această automatizare ca și cârjă ce lucrează în locul lor.

 

Muzică rock în scop caritabil

Tot din dragoste de muzică, Ilie Stepan a ajuns să dea primul concert rock din România într-un spital de psihiatrie. Acesta s-a desfășurat în aer liber în 1980 la Jebel.

În 2015, în Timișoara, a susținut primul concert în aer liber din România ce s-a desfășurat într-un penitenciar. La realizarea ambelor evenimente s-au făcut eforturi mari de organizare și adaptare pentru spectacol, datorită mediului în care acestea s-au desfășurat.

În cazul concertului din penitenciar, pentru fiecare cablu introdus în acel spațiu trebuiau aprobări pe bază de proces verbal, iar pentru concert a fost nevoie să introducă câteva mii de cabluri și 6 tone de aparatură. Au fost necesare trei zile de muncă intensă doar pentru pregătirea lui.

Trupa a susținut de-a lungul timpului mai multe concerte caritabile. Cele mai importante sunt concertul pentru ajutorarea bolnavilor de SIDA, cel pentru ajutorarea familiilor care au avut decedați în revoluția din 1989 în Timișoara, sau cel în care s-au strâns fonduri pentru acoperirea spitalelor din Timișoara în urma furtunii violente din septembrie 2017.

 

Noutățile discografice pregătite pentru 2019 de Ilie Stepan

Despre Ilie Stepan s-a scris inclusiv o carte, în care artistul vorbește despre viața sa. „Şapte zile, plus una. Mircea Mihăieş în dialog cu Ilie Stepan” este un volum biografic de peste 400 de pagini ce a fost lansat pe 14 noiembrie 2018 în Timișoara.

Ilie Stepan

Mircea Mihăieş în dialog cu Ilie Stepan – carte

Pe lângă faptul că Stepan compune constant muzică de teatru sau de balet, se ocupă intens și de proiectele artistice ce depind de el și de trupa Pro Musica. În prezent, lucrează la un cvadruplu LP numit ”Pro Musica – The Best Live Songs”, ce se va lansa în 2019 și care va conține cele mai bune piese din concert ale trupei.

Pe lângă varianta de 4 LP, box-setul va mai conține și un album foto de mărimea unui vinyl, alături de un maxi-single cu 3 piese pe vinyl de 12 ” pe 45 rpm. Vinil-urile vor fi într-o ediție limitată, numerotate fiecare de la 1 la 999. Albumul se va găsi și ca format 2CD + album foto, totul într-o formă inedită de prezentare.

„Trilogia Luminii” semnată Stepan Project, ce conține albumele „Sensul Vieții”, „Undeva în Europa…” (dublu-CD) și „Lumina” (3 CD, o carte de 80 de pagini și un DVD), va apărea ca un box-set special format din 7 discuri.

Pentru 20 decembrie 2019, cu ocazia a 30 de ani de la Revoluție, Pro Musica pregătește un spectacol operă-rock programat chiar în Piața Operei din Timișoara. Titlul provizoriu este „Timișoara 7.0”, cu trimitere la cele 7 zile ale orașului Timișoara în care au avut loc sacrificiile, luptele, eroismul, speranțele și durerea celor care au luptat pentru libertate.

Pro Musica poate fi văzută foarte rar live în zilele noastre. În comparație cu alte trupe, cerințele lor tehnice și logistice sunt mari și costisitoare. De aceea, merită menționat faptul că trupa va putea fi văzută live anul acesta la Zilele Timișoarei, în 2 august, alături de Phoenix și Cargo.

Nu în ultimul rând, Ilie Stepan și colegii săi pregătesc un nou material discografic semnat Pro Musica. Acesta urmează a fi înregistrat în curând, piesele fiind deja pregătite.

Prin tot ce a făcut până acum, Ilie Stepan a contribuit esențial la istoria muzicii rock din România. Sperăm ca prin acest demers editorial să determinăm românii să acorde mai multă atenție adevăratelor valori ale societății în care trăim.