Dan C. Mihăilescu

România îl cunoaște pe Dan C. Mihăilescu fiindcă recenza cărțile altora la ProTV, cu aceeași pasiune pe care o punea în cărțile sale. Critic si istoric literar, scriitor, eseist, gazetar, traducător, director de revistă. Un om al literelor, în adevăratul sens al cuvântului. 

 

A debutat în 1982 cu Perspective eminesciene, la doar 29 ani, când îl fascinau Bachelard, Beguin si Jean Pierre Richard.

Deși are un defect de vorbire, discursul său literar este neafectat de bâlbâială, mai degrabă înfrumusețat de aceste cuvinte puțin mai lungi decât ar trebui. Recenziile sale video au o frumusețe care parcă ar face omul să caute cartea la bibliotecă, să vadă dacă lectura va aduce aceleași concluzii.

 

Mărturii de prieten și confident

Prin ochii celui mai bun prieten al său, Christian Crăciun, Dan C. Mihăilescu este „cel mai torențial strategic riscant confesiv dintre criticii noștri literari. Nu există alt critic mai prezent cu sufletul și biografia în pagină”.

Emoția și experiențele personale pe care le toarnă în fiecare recenzie fac publicul să se apropie, să rezoneze, să audă cu adevărat mesajul lui.

O prietenie de 47 ani a început simplu, cu un „Eu sunt Dan, salut!” Foarte diferite firi, se completau perfect. Christian Crăciun: „Dan – expansiv, spumos, ahotnic (știu că-i place cuvântul!) de oameni noi, imaginativ, ludic, spontan, bon viveur (dar fără absolut nicio notă de boemă pitorească și distrugătoare), tradiționalist dar și rimbaldian, eu…dimpotrivă, arici.”

Au petrecut împreună o studenție fabuloasă, o extraordinară aventură în lumea cărților unde au fost ghidați chiar de poetul Ioan Alexandru. Acesta le deschidea atunci, în deceniul 8 al secolului al XX-lea, o perspectivă filosofică, religioasă și chiar didactică nebănuită sub obrocul care îi acoperea, al ideologiei întunericului.

După terminarea facultății, Dan C. Mihăilescu a rămas în centrul Bucureștiului. Avea o energie inepuizabilă, mereu proiecte noi, entuziasm și creativitate. Nu suporta apa stătută a banalității culturale, avea cele mai năstrușnice idei culturale, dar și o forță inegalabilă de a-i antrena pe ceilalți în visurile sale.

Dan C. Mihăilescu

Deși drumurile li s-au despărțit, unul dintre ei dispărând în provincie, se întâlneau frecvent în garsoniera lui Dan și a Taniei din București, de unde ieșea o revistă bătută la mașină. Era un generos inepuizabil.

Cei 15 ani de activitate culturală pe micul ecran ar trebui premiați, deoarece au pus în atenția analfabetului funcțional respectul pentru Carte și Scriitor cu majuscule. Deși acum 2 ani a avut un accident, Dan C. Mihăilescu și-a păstrat voința de carte precum alții dorința de putere.

A fost prezent la târgurile de carte, în ciuda marilor dificultăți de vorbire, păstrându-și același spirit penetrant și lucid. Christian Crăciun încheie:

„DCM-ul, sau DanC-ul, cum îi spun prietenii, este unul dintre personajele esențiale ale culturii românești din ultimele decenii. Prefața la recenta lui antologie de texte confesive (Plăceri vinovate și datorii împlinite) se numește Impas înainte. El este un învingător!” 

 

Cărțile care ne-au făcut oameni

Pentru fiecare cititor de cursă mai lungă sau mai scurtă, există o listă de cărți care l-au impresionat, din care a învățat ceva și pe care le recomandă. Dan C. Mihăilescu a scris o carte cu titlul de mai sus, în colaborare cu alți 18 scriitori contemporani.

Cărțile care ne-au făcut oameni este o colectie de sfaturi, recomandări de lectură de la scriitori faimoși care au ajuns cunoscuți în țara noastră, iar unii chiar au depășit granițele: Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și chiar actori premiați cum ar fi Victor Rebengiuc – reprezentarea în carne și oase a lui Ilie Moromete.

Este impresionant să vezi un om de cultură mobilizând într-un proiect colectiv oameni care nu interacționează de obicei sau care nu au mai făcut nimic împreună. De fapt, toate aceste personalități au răspuns DA provocării, deoarece autorul a contactat mult mai multe persoane mai mult decât interesante. Mulți sunt chemați, puțini aleși, vorba aceea.

Doar auzindu-l prezentând cu calm și atâta răbdare cărți de tot felul, te prinde o poftă nebună să citești. Dan C. Mihăilescu folosește cuvinte uneori de neînțeles pentru un public neavizat. Nu toți suntem critici literari, dar tocmai asta stârnește curiozitate și incită la lectură sau măcar la documentare.

 

Dan C. Mihăilescu: „Lăsați tinerii să vină la bibliotecă!”

Timp de 15 ani, Dan C. Mihăilescu a vorbit cu mult patos despre mii de cărți în emisiunea de la Pro TV. „Omul care aduce cartea” se transmitea zilnic, dar a fost în cele din urmă închisă pe motive financiare.

Deși prin emisiunea sa oferea recomandări de lectură la fiecare „întâlnire” cu publicul, întrebarea părinților, bunicilor referitor la o listă de lecturi care să facă orice adolescent/copil să iubească lectura l-a urmărit pe Dan C. Mihăilescu până a decis să adune sfaturile în cartea de mai sus.

Tot pentru a răspunde aceleiași întrebări a realizat și video-ul de mai jos. Dacă toți părinții ar viziona acest videoclip și le-ar vorbi copiilor în același fel, mai mulți cititori ar răsări peste noapte!

Lectura unor cărți mari, grele, profunde, opere de artă în adevăratul sens al cuvântului aduce cu sine o resemnare veselă la conștientizarea rolului mărunt deținut în acest univers, la scurtimea vieții care ne-a fost oferită și la semnificația sensului acesteia.

Este frumos și motivant să auzi cum un om de cultură îmbie tinerii să citească spre a face din asta o meserie, o vocație în cel mai bun caz sau un stil de viață pentru cei care au înclinatie deja.

 

Cartea de la ora 5

Cartea de la ora 5 este un proiect inițiat de Dan C. Mihăilescu la propunerea și susținerea gigantului Emag. Recenziile video îmbină cu succes recomandarea de lectură cu conținutul video atât de căutat și apreciat de internauți, mai ales de mileniali.

Traficul site-ului nostru ar fi infinit mai viu, mai palpitant, dacă eu aş interacţiona cu dumneavoastră.

După doar un an de activitate online, celebrul Dan C. Mihăilescu se retrage din acest proiect deoarece simte că nu poate oferi cititorilor si urmăritorilor atâta interacțiune cât și-ar dori.

Eu sunt un reacţionar, un arheofil, un conservator, un maniac al status quo-ului, un om care refuză cu obstinaţie să aibă pagină de Facebook. Dumneavoastră din toate semnalele pe care le-am observat aveţi nevoie să fiţi surprinşi, hărţuiţi, alintaţi, şocaţi, aveţi nevoie de un partener egal, nu suportaţi să primiţi lecţii de la catedră.

Vasta cultură, analiza lucidă și exprimarea magică fac din recenzie o trimitere voluntară la bibliotecă. Modul în care prezintă o carte este oficial, dar în același timp parcă ar avea ceva din candoarea glasului părintesc.

Cred că sunt prea bătrân pentru uriaşele dumneavoastră aşteptări.

Dan C. Mihăilescu

 

Munca în lumea cărților aduce bucurii uneori insesizabile

Dorința lui Dan C. Mihăilescu de a aduce cultura în fiecare casă este un efort uriaș de a schimba o societate ușor distorsionată. Aceeași societate care refuză de cele mai multe ori să deschidă o carte.

Deși a încheiat colaborarea cu acel site printr-un video emoționant, eforturile sale sunt continuate de alți pasionați de lectură.

Căutând mai multe informații despre acest veritabil titan al criticii literare românești, vei descoperi că deține un fin umor. Mai deține un sarcasm de aur, dar și un complex de inferioritate de care nu a scăpat niciodată.

Cert este că acest complex l-a împins să se autodepășească înainte de a-i ajunge din urmă pe ceilalți.

Documentarea permanentă, dar și „nasul” de a descoperi cărți l-au ajutat să își formeze o construcție critică solidă. De aceea a putut să facă în fiecare zi ceea ce îi place pentru a-și câștiga existența.

Personal, aș mai adăuga doar atât. Că munca sa titanică în domeniul literelor îi va aduce nemurirea. Vor rămâne în urmă măreția muncii sale și modestia cu care a făcut-o.

Mario Lup

În centrul orașului medieval, casele stau strânse una-ntr-alta, sprijinindu-se, parcă, să nu cumva să cadă. Sub vremi, sub vremuri. Ferestrele, înalte și înguste, lasă să se vadă multitudine de orhidee, aliniate cuminți în calea luminii. Orașul cu orhidee. Și cu artiști. La doi pași de cel mai mare liceu al Mediașului, Liceul ”Stephan Ludwig Roth”, un om hăruit scoate aripi, și cântec, și imateriale forme din lăuntrurile calde ale lemnului și le arată lumii, altfel decât le știm. Oamenii le privesc, le admiră, le simt povestea, fiecare în felul său. Și pleacă. Dar se întorc, iar și iar. Ca semn că nu uită nici zborul, nici poezia, nici ceea ce-i ține vii și-i adună, mereu: frumosul. Revelat dintr-o bucată de lemn de măiestria lui Mario Lup, unul dintre zecile de artiști plastici autodidacți din Mediaș.

 

Pivnița cu dălți

E mic tare atelierul amenajat de Mario în pivnița casei. Pe o masă lungă, lângă perete, stau aliniate școlărește uneltele cu ajutorul cărora lemnul e transformat în artă. Sunt zeci, de toate dimensiunile și formele.

În capăt, o menghină specială ține strâns bucata de lemn la care Mario lucrează. E greu de spus ce nume va avea forma finală, obiectul de artă ce va îmbogăți colecția personală a artistului.

Mario Lup a primit în copilărie primul set de dăltițe, chiar de la tatăl său. La un moment dat, lua meditații de la un profesor de matematică, un sas care sculpta în timp ce el rezolva probleme.

Profesorul făcea sculptură plană, pe plăci din lemn de tei, iar micul Mario trăgea cu ochiul la ce făcea. Cam prin acea perioadă, a început să își conceapă propriile modele.

Am căutat și am înnobilat rădăcinile cu forme ciudate, create de natură, care păreau că așteaptă să fie descoperite și puse în valoare. Am descoperit apoi scoarța de pin, care e foarte interesantă, are culoarea mahonului și e străbătută de niște vinișoare, e dispusă în straturi de nuanțe diferite. Am făcut tot felul de obiecte decorative, am confecționat seturi de șah, apoi mărgele din sâmburi de piersică, care erau foarte la modă într-o vreme. Mai păstrez câteva dintre lucrările de-atunci și cred că pe unele dintre ele nici acum nu le-aș putea face mai bine.

Într-adevăr, în pivnița-atelier, câteva obiecte pirogravate sunt așezate pe o etajeră, lângă bancul de lucru. Poate ca Mario să nu uite cum a început totul.

E foarte albă bucata de lemn din menghină. Mâna artistului o mângâie întâi încet, o desface din strânsură și-o învârte în lumină, căutând imperfecțiunile ce trebuie domolite cu dalta sau șmirghelul.

Pare un dans pe o muzică doar de el știută, pentru că aici, în pivnița-atelier, doar liniștea e cea căreia-i e permis să-i stea alături când lucrează. Dalta. Ciocanul, de lemn și el. Și iarăși mâna, conturând dansul adormit, neștiut, în bucata de lemn de tei. Universul întreg ascuns aici, căci pentru nimeni altcineva nu mai e loc.

 

Lucrări izvorâte din dragoste și muzică

Nu mai pun nici o întrebare. Cu toate acestea, povestea continuă. Sau sunt doar gândurile lui Mario Lup, plecate pe furiș, să nu-i tulbure liniștea.

La ceva vreme după ce am terminat facultatea, la Brașov, lucrurile mi s-au așezat cât de cât în viață și m-am reîntors la artă. Doar ca spectator, însă. Și astfel am cunoscut un sculptor, Adrian Matei, care m-a încurajat să mă apuc și eu de sculptură. Nu știu…Mă simțeam în stare, dar poate aveam nevoie de un imbold ca să mă și apuc de lucru.

”Sărutul” e prima lucrare. Desigur. Cum altfel decât cu iubirea să fi început cu toatele? Și, pentru că muzica, dansul sunt alte pasiuni declarate ale sale, multe din lucrările sale sunt din această zonă.

Orgă, cimpoi, harfă, saxofon, trompetă, ”Cartea de muzică”, până și ”Sunetul muzicii” sau ”Femeia-vioară”, cu toatele și-au găsit chip, un alt chip în imaginația artistului medieșean.

Poate cea mai expresivă dintre toate, însă, ”Lira”. Mâna stângă, între degetele căreia corzile perfect aliniate ar putea scoate, la simpla atingere, sunete tainice. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Lemnul, așezat cu grijă în cea mai realistă poziție, ca nu cumva nervurile, fibra acestuia să deseneze linii nefirești pe degetele înlemnite. Uneltele au desenat, cuminți, până și o manichiură îngrijită, așa cum se cade unui cântec ce va să se nască de câte ori privirea îi va atinge nemișcarea.

Mario Lup

Sărutul

Mario Lup

Femeia Vioară

Mario Lup

Cartea de muzică

Mario Lup

Vioara-Flacără

Mario Lup

Lira

 

Mario Lup: ”Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel!”

Continui să-l privesc cum lucrează. Și-l ascult răspunzând, calm, tuturor întrebărilor pe care i le adresasem înainte de a coborî în pivnița aceasta micuță, sală de nașteri pentru poveștile abia ghicite dinlăuntrul plin de taine al lemnului.

Îmi confirmă ce știam. Sunt foarte mulți artiști autodidacți în zonă. Înainte de 1989, erau foarte puțini, dar cei mai mulți s-au simțit mai liberi să creeze abia după Revoluție. Există ceva nativ aici, lumea e mai preocupată de frumos, de a scăpa de viața asta zbuciumată. Oamenii își caută liniștea, fiecare în felul său.

Treptat, acești artiști s-au regăsit, s-au influențat, s-au încurajat. Unii și-au cultivat talentul și pasiunea, cum e cazul regretatului Emil Mureșan, la alții au rămas latente. Pentru Mario Lup, sculptura e un mod de a trăi, de a se exprima, ceva ce simte că trebuie să facă.

„Trebuie acesta e al tău sau, cumva, exterior?”, întreb.

E al meu. Toată mișcarea artistică mă pasionează, îmi doresc să expun, să arăt și altora ce fac, îmi doresc să transmit și copiilor, generațiilor viitoare ceea ce fac, să le insuflu drag de frumos și convingerea că pasiunile nu sunt ceva inutil, ci ceva care ne definește în viață. Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel! Ar putea să pară că sunt egoist, dar nu e așa. Încerc să împărtășesc ceea ce mă bucură. Mi-ar plăcea să particip la expoziții și în afara Mediașului sau a județului Sibiu, dar e mai dificil, pentru că timpul meu liber e limitat.

 

Un inginer proiectant, sculptor în timpul liber

Mario Lup e inginer proiectant, iar asta îl ajută foarte mult în pasiunea sa. Când pregătește o lucrare nouă, își face întotdeauna schițe, cu rol orientativ.

Nu trăiește din sculptură, ba chiar spune că nu crede că, în România, la ora actuală, acest lucru ar fi posibil. Este autodidact, nu are studii de specialitate.

Este autodidact, nu are studii de specialitate. Poate că o facultate de profil l-ar fi ajutat să studieze exemple internaționale în sculptură, asta pentru că în România sunt prea puține repere. De la Brâncuși, îmi spune, foarte puțini au excelat în acest domeniu, sau cel puțin pe care să-i simtă el aproape de suflet, ca stil vorbind.

Nu îi pare însă rău, deoarece, foarte probabil, facultatea l-ar fi îngrădit într-o anumită măsură. Or Mario Lup și-a dorit tot timpul să fie cât mai original posibil. Se mai întâmplă, uneori, ca ceva din ce a mai văzut, chiar și subconștient, să ajungă și în lucrarea sa finală. Iar asta, cu siguranță nu este o copie.

Prefer forme mai înălțătoare, stilizate, dar nu neapărat foarte abstracte, indescifrabile. Las întotdeauna un anumit grad de înțelegere a ceea ce fac, pentru că imaginația fiecăruia e liberă să dea un nume și propriul înțeles fiecărei lucrări. Trebuie să venim cu idei noi, nu vreau să copiez pe nimeni, n-ar mai avea nici un sens. Cu adevărat important e ceea ce creezi tu, modul în care reușești să-ți transpui ideea într-o operă de artă care să spună și altora ceva.

Se-ntoarce iar la bucata de lemn alb la care începuse să lucreze. Îmbrățișare refuzată? Desprindere? Zbor dublu? Mă întreb ce nume îi va da când va fi gata. Unul curat și simplu, cu siguranță, lângă care să rămână loc pentru gândul fiecărui privitor.

 

Pasărea Phoenix

Toată zbaterea românilor de după Revoluția din 1989, Mario a resimțit-o ca pe o incapacitate de a-și asuma libertatea, zborul pe care ne-am câștigat dreptul de a-l încerca.

Mi s-a părut că suntem, cumva, în situația de a tot da din aripi, a încerca să zburăm, dar cineva ne toarnă constant plumb în papuci, țintuindu-ne la sol.

Așa s-a născut ”Pasărea Phoenix”, o altă lucrare interesantă, în două expresii diferite.

Prima, o combinație între lemn, piatră și metal topit. Stilizată, maiestuoasă, Pasărea Phoenix ocrotește, între aripi, oul de piatră, semnul renașterii sale, al zborului cel nou, născut din lava fierbinte ce o va fi ars cândva, deasupra căreia se ridică fără de tăgadă.

Cea de-a doua, o Pasăre Phoenix liberă, în zbor, cu aripile întinse intenționat disproporționat, acoperind victorios toată cenușa din care a renăscut. O pasăre cu trup de om, ridicându-se, alb și curat, deasupra negrelor vremelnicii. Cenușa, focul și pasărea/zbor, trei esențe diferite de lemn, ilustrând prin culoare ceea ce rămâne nespus prin formă.

Mario Lup

Pasărea Phoenix I și II

În căutarea unei lumi mai frumoase

Îmi imaginez fiecare lucrare ca pe o hologramă, tridimensională. Mă ajută foarte mult faptul că lucrez în proiectare, îmi fac întotdeauna niște schițe, dar au doar un rol orientativ. Dacă la pictură poți repara ce ai stricat tot adăugând culoare, în sculptură nu poți să revii; pentru că materialul înlăturat nu mai poate fi pus la loc. Uneori, lucrarea, chiar finalizată, pare inexpresivă. Prima care o vede e soția mea, Monica, ea e un critic pretențios, care simte exact ce am vrut să spun și-mi spune ce lipsește ca lucrarea să aibă suflet. Atunci, fac ultimele retușuri, finisând totul cu precizie, pentru a da viață lucrării.

Îl mai întreb pe Mario Lup în ce măsură lucrările sale se nasc din suferințe, din zbateri, așa cum spun, îndeobște mulți dintre artiștii lumii. Îmi împărtășește doar parțial această părere.

Momentele de creație sunt momente extreme, ori de suferință, ori de bucurie. De foarte multe ori, visez că zbor și visele acestea îmi dau o stare de grație, din care se nasc lucrările mele. E un sentiment de înălțare, vreau finețe, măiestrie, bucurie, trăiesc plăcerea de a vedea oamenii împreună, împărtășind gesturi tandre.

Se spune că lumea e rezultatul gândurilor și al dorințelor noastre. Și cred că lumea lui Mario și a medieșenilor care-l cunosc și-i admiră lucrările devine încet, încet una mai frumoasă și datorită stărilor sale inefabile, transpuse cu talent în ineditele sale sculpturi.

 

Sursa foto: Arhiva personală

Angelica Flutur

Dacă unii dintre noi folosim expresia „Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai” doar metaforic atunci când vrem să amintim despre plaiurile româneşti, pentru cei binecuvântaţi, aşa arată locul naşterii lor. Undeva, în Obcinele Bucovinei într-un minunat sat de huţuli, în Ciumârna, judeţul Suceava, nici prea demult, dar nici prea timpuriu, cam de vreo treizeci de ani aşa, avea să se nască o Cosânzeană a folclorului românesc şi anume, Angelica Flutur. Bucovina i-a fost leagăn al copilăriei, iar ea o poartă în suflet ca pe o comoară nepreţuită, dând-o mai departe cu iubire şi talent.

 

Angelica Flutur, artista care nu este ca alţii, dar nici alţii nu sunt ca ea

Când o întâlneşti pe Angelica Flutur, ai impresia clară a faptului că unii oameni se nasc cu adevărat speciali. Plină de căldură sufletească, de zâmbet, veselă şi plină de viaţă, Angelica te cucereşte de la primul salut.

Spontană, firească, Angelica Flutur este nu doar o frumuseţe deosebită, dar şi un suflet plin de gingăşie şi virtuţi autentice, pe care le-a adus cu ea din alte timpuri, din alte lumi.

Angelica, aşa cum spunea chiar ea despre sine, este un om simplu, care a primit de la ursitoare darnice la naşterea sa, un glas fără pereche.

Un glas pe care îl primesc mulţi copii, care mai târziu devin oameni mari, dar depinde de fiecare cum are grijă de darul primit, deoarece numai de noi depinde cum înmulţim această binecuvântare! Dacă nu ştim să preţuim, să dăm mai departe frumos, frumosul pe care îl primim, atunci, este trist! Şi mai depinde de părinţi, de primii Învăţători şi de cei pe care îi întâlnim în drumul nostru, în timp ce dăruim bucăţi de suflet, pe unde trecem.

Categoric însă, Angelica nici nu avea cum să fie altfel decât iubitoare de tradiţii, de folclor şi de credinţă. Născută în mijlocul unei familii de huţuli, oameni simpli, dar frumoşi şi buni ca pâinea caldă, ea a învăţat de mică să îşi respecte familia, Biserica, pe Dumnezeu şi pământurile strămoşeşti.

Oameni ai munţilor, vânători fără pereche, huţulii sunt foarte harnici, fără teamă, iubitori de veselie şi joc, care nu ştiu altă lege decât cea a lui Dumnezeu. În familia ei, amândoi părinţii iubesc şi au iubit dintotdeauna folclorul, dar tatăl său a fost mai retras când a venit vorba ca fata lui să se apuce de cântat. Ar fi vrut să aibă o meserie pe care să se poată baza şi nu ceva care lui îi părea mai degrabă „o joacă în timpul liber”.

Eu mi-am făcut oarecum debutul în şcoala primară. Acolo am cântat pentru prima dată singură, la serbarea de sfârşit de an şcolar, unde doamna Ilaria Puşcă ne punea să cântăm şi să jucăm dansuri populare. Îmi amintesc cu drag o întâmplare hazlie, când Doamna a ascultat-o cântând pe o colegă de a mea, Marieta. Deoarece ea cânta mai mieunat, după părerea mea de mică vedetă, eu am râs şi mi-am făcut cruce faţă de ceilalţi copii. Mă bucur însă că Doamna a avut înţelepicunea de a-mi scoate „vedetismele”din cap şi m-am potolit imediat.

Angelica Flutur a studiat la liceul „Vasile Cocea” din Moldoviţa după care a continuat la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, la secţia Silvicultură. Asta, probabil ca să vadă tata că are şi o meserie serioasă, nu doar una unde cântă din gură.

Însă tatăl Angelicăi este mândru de fiica sa şi bucuros că alta ca ea nu este pe lume. Şi adevărat simte dumnealui, deoarece „nici alţii nu sunt ca ea şi nici ea nu este ca alţii!”.

În timp ce unii artişti se dezic de tradiţii, Angelica Flutur este o păstrătoare autentică a lor

Cu toţii remarcăm faptul că folclorul românesc autentic suferă de boala pe care noua societate, şi nu doar românească, o acceptă tacit, dezbrăcându-se cumva de tot ce este naţional, autentic şi înrădăcinat în gena noastră de români.

Încet, încet, tradiţiile se atenuează, până la dispariţie uneori. Un neam fără tradiţii însă practic nu mai există, deoarece tradiţiile sunt celula de bază a oricărei naţiuni, cea care pune o amprentă de unicitate.

La ora actuală, datorită faptului că pe scena muzicală au apărut foarte mulţi artişti, muzica adevărată se pierde undeva între trendul actual şi cererea ascultătorilor. Nu se mai cântă muzică veche, păstrată din tată în fiu şi din mamă în fiică, dăruită de strămoşi generaţiilor actuale. Se preferă, în schimb, muzica nouă, compusă.

Angelica Flutur, deşi tristă oarecum când se aduce vorba despre acest aspect, consideră că prin tot ceea ce face şi este, îşi îndeplineşte frumos menirea de artist şi român.

Oriunde mă vor purta paşii, voi duce mai departe tradiţiile folclorului autentic, care pentru mine mereu a avut şi va avea o valoare inestimabilă, deoarece reprezintă glasul strămoşilor mei, al huţulilor şi bucovinenilor, iar pentru mine este o mare binecuvântare să îl pot face auzit peste timpuri!

Şi adevărat este că Angelica se implică, deoarece pe lângă faptul că este prezentă la toate televiziunile sau posturile radio, unde sunt prezentate emisiuni sau festivaluri folclorice, ea se implică alături de alţi câţiva artişti minunaţi în proiectul „Folclor de 10”, proiect care are ca idee, promovarea folclorului, tradiţiilor şi obiceiurilor în şcoli.

Cei care o ascultă şi îi cunosc repertoriul ştiu că Angelica vine din alte timpuri şi alte locuri. Nu doar glasul ei, dar şi puterea de interpretare, energia, sufletul, toate acestea sunt puse în faţa noastră la scenă deschisă de către minunata artistă.

Deşi a fost încă din copilărie o mare admiratoare a Sofiei Vicoveanca, Angelica a înţeles să păstreze nobleţea folclorului precum marea noastră artistă. Face asta în stilul său propriu, având drept semnătură a fiecărei interpretări emoţiile şi iubirea sa faţă de tot ce este românesc, de tradiţii, obiceiuri şi muzică populară.

Angelica Flutur

Angelica Flutur alături de Sofia Vicoveanca

Câteva premii, amintiri şi melodii, care ne povestesc despre culisele vieţii de artist

În 2019 se împlinesc 13 ani de când merg pe acest drum dăruit de Dumnezeu. În tot acest timp am învățat multe lucruri folositoare, am întâlnit oameni deosebiți de la care am învățat și învăț! Una din învățături este faptul că nimic nu se poate dobândi fără muncă, dar mai ales fără răbdare. Nimic nu ne cade din Cer, chiar dacă ne naştem cu un anume talent!

Nu ştiu alţii cum o văd şi o percep pe Angelica, dar mie îmi este nespus de dragă. Are o maturitate şi o înţelepciune aparte, prin care ai impresia că se scurge blândeţea şi frumuseţea dumnezeiască a omului simplu, om menit să ne vindece sufletele cu nobleţe şi autenticitate, cu har şi naturaleţe, cu valori certe şi perene ale spiritualităţii noastre.

Din săli sau din faţa televizoarelor, poate viaţa de artist pare una uşoară, mai ales când ea este înzestrată. Angelica ne spune că nu este deloc uşor să fii ceea ce trebuie să fii. De multe ori artiştii sunt nevoiţi să cânte în orice situaţie, chiar dacă afară este vreme toridă sau geroasă, chiar dacă sufletul le plânge sau le râde. Sunt momente în care stau ore întregi afară, aşteptându-şi rândul pentru a intra pe scenă, iar uneori termometrele arată multe grade minus.

Aşa îşi aminteşte artista noastră de un concert pe care a trebuit să îl susţină în străinătate, pentru românii care şi-au dorit să o aibă alături de ei, acolo. A stat două ore în ploaie şi frig, a început să o doară capul, apoi să aibă frisoane, să o doară gâtul, în așteptarea unui live de 40 de minute.

Angelica Flutur

Cu o cruce mare înainte de a urca pe scenă şi iubire faţă de folclor, a reuşit să ducă totul cu bine până la sfârşit. Când a coborât, avea frisoane şi mai mari, temperatură de la reflectoarele care ardeau foarte tare. Era transpirată, gata să cadă de pe picioare, dar a trebuit să se întoarcă în grabă în ţară, unde avea de susţinut un recital în aer liber, cu ocazia zilei naționale.

Am coborât de pe scenă cu mâinile degerate, cu temperatură foarte mare, iar aceste exemple sunt doar câteva din lucrurile pe care nu le poți ocoli în viaţa de artist. Nimic nu este ușor în viața asta, dar esenţa este în a depăşi totul firesc ştiind că ceea ce faci o faci cu plăcere şi dragoste faţă de arta pe care o duci mai departe!

Întrebând-o de concursuri şi festivaluri folclorice, am aflat că a dobândit premii importante, cum ar fi: premiul de popularitate Mamaia 2006 (cu cântecul care o reprezintă, „Sus pe muntele Ciumârna”), premiul II “Strugurele de Aur” Jidvei 2006, marele premiu “Moștenitorii” Suceava 2009, concurs lansat de regretata Mărioara Murărescu, unul din oamenii care i-au marcat drumul în viață. Pe doamna Marioara Murărescu, Angelica o va purta mereu în suflet deoarece a învățat-o să iubească tradițiile, costumul popular și tot ce este autentic și vechi. Să fie româncă adevărată!

Angelica Flutur are lansate trei albume de muzică populară: „Sus pe muntele Ciumârna”, „Să iubeşti o suceveancă” şi „Pe Obcini în Bucovina”, albume în care a încercat să surprindă cât mai bine şi mai frumos neamul huţulilor şi felul lor de a fi, valorificând tot ceea ce ea ştia, sau a învăţat despre ei, fiind în acelaşi timp şi una dintre ei.

Discutând cu Angelica, punându-i întrebări şi ascultând-o, nu pot să nu remarc faptul că ea poartă cu ea şi în ea, un neam de sute de ani. Îl poartă în suflet, în gesturi, în privirea pe care uneori o are departe, încercând parcă să îi adune pe toţi, acolo unde se află şi ea. Peste tot.

 

Ce pasiuni are un artist când îşi permite să facă pauză din lumina reflectoarelor

Recunosc că am fost foarte curioasă să ştiu dacă Angelica Flutur îşi permite să fie şi ea om ca noi toţi, să stea, să îşi petreacă timpul cu familia, cu părinţii, să lenevească uneori în pat privind la televizor, iar ea a râs ca un copil mic, aflând curiozitatea mea cea mai mare.

Angelica Flutur

Cartea sa preferată, pe care a citit-o cu sufletul la gură, a fost „Cămașa lui Hristos”. I-au mai plăcut, îmi spune, „Mănâncă, roagă-te, iubește” , „Baltagul”, „Ghidul Nesimțitului”, ultima citită odată, în tren, râzând în hohote tot drumul spre București.

O carte la care am plâns într-una, a fost „20 de ani în Siberia”. Aceasta a fost scrisă de o bucovineancă din Cernăuţi, pe nume Anița Nandriș Cudla, care a fost deportată în Siberia și care povestește prin ce chinuri a trecut pentru a putea supravieţui, în condiţii greu de imaginat, groaznice, la temperaturi de -40, – 50 de grade iarna! O carte pe care mulți dintre noi ar trebui să o citim pentru a învăţa să nu ne mai plângem de lucrui minore şi neimportante.

Angelica Flutur

Apoi, am aflat că îi place să meargă acasă la părinţi ori de câte ori are ocazia, să îi ajute la gospodărie şi să muncească cot la cot cu ei. Să stea pe dealuri, să se plimbe, să stea cu soţul ei, Cătălin, de care vorbeşte radiind şi zâmbind. Angelica mi-a spus ca un secret că şi-a dorit mereu să fie polițist de frontieră, dar pentru că Dumnezeu i-a dat un dar aparte, nu putea să-l lase neînmulțit! Zâmbeşte copilăreşte şi spune:

Dar tot Dumnezeu a rânduit să am parte toată viața mea de un polițist de frontieră în casă și tare îs bucuroasă că acest vis al meu a fost împlinit și el.

Şi ca şi când parcă nu ar fi fost îndeajuns să adunăm atâta frumuseţe şi perfecţiune într-un singur om, aflăm că o altă mare pasiune a ei este să colecţioneze costume populare. Şi mai aflăm că are o colecţie impresionantă de costume şi ii, unele vechi de peste 150 de ani.

 

Mesaje de suflet, din suflet pentru suflete

Dacă ar fi să transmită sau să sfătuiască oare ce ar alege să ne spună, m-am întrebat. Fireşte, răspunsul a venit aşa cum nici nu m-am aşteptat.

Nu sunt în măsură să sfătuiesc pe nimeni, deoarece fiecare suntem datori să avem propriile noastre încercări, să facem propriile alegeri, să greşim uneori, iar alteori, să ne bucurăm de succes.

Mă surprinde candoarea cu care îmi arată cât se străduiește încă să nu dea greș în hotărârile sale și se bucură că până acum nu a greșit în cele mai importante decizii. Acest lucru îl datorează părinților, cei care au învățat-o mereu să cumpănească bine lucrurile în viaţă.

Dacă totuşi aş vrea să vă spun ceva, vă voi spune din propria experiență că este foarte bine să ştim ce vrem de la viaţă, iar pentru acest lucru trebuie să te rogi lui Dumnezeu să-ți deschidă mintea și sufletul pentru ceea ce ești făcut! Fiecare dintre noi avem un dar de la Dumnezeu doar că uneori îl descoperim la timp, alteori mai târziu, iar alteori niciodată! Contează enorm să ai un bun sfătuitor lângă tine și să mergi apoi pe ceea ce simți! Este bine să faci ceea ce-ți place, să studiezi, să te informezi, să cauţi răspunsuri pentru a deveni ceea ce îți dorești, deoarece  orice problemă o treci mai ușor dacă faci ceea ce iubești!

Cuvânt de încheiere

În drumul nostru prin viaţă, ne este dat să cunoaştem, să întâlnim, să vorbim cu mulţi oameni. Unii ne ating pentru o clipă, alţii ne ajută cumva să ne regăsim, iar câţiva, ne rămân pentru totdeauna. Ei sunt oamenii care ştiu să te atingă, să trezească în noi emoţii despre care nici nu ştiam că le avem.

Pentru mine, Angelica Flutur este mai mult decât un artist complet şi remarcabil. Este un om plin de frumuseţe interioară. Curge din sufletul ei către noi, se revarsă şi nu o face pentru a ne inunda ci pentru a ne vindeca prin candoare, bunătate şi talent.

Sigur, nu m-aş despărţi de ea, nici de huţulii ei de poveste, de Bucovina noastră plină de magie şi istorie, de cafeaua îndulcită cu har. Trebuie să o iau din loc căci, aşa cum spune vorba, călătorului îi stă bine cu drumul, iar eu aş completa, celui care scrie, îi stă bine să întindă pe hârtie trăirile cât sunt încă vii şi pline de clipa ce le-a dat viaţă.

Să ne cânţi o mie de ani împărăteşti, Angelico! Să ne împarţi suflet pe pâine, tradiţii pe note muzicale şi să ne reaminteşti mereu despre rădăcinile noastre autentice şi fireşti. Fii mereu partea aceea fermecată din ADN-ul nostru de români, care să ştii să ne aduci mereu acasă, de oriunde am fi!

Cine doreşte să o asculte pe Angelica Flutur, se poate abona la canalul de youtube al acesteia. Cine simte să îi fie şi mai mult aproape, poate să se aboneze la pagina de facebook a artistei, unde veţi găsi informaţii ale activităţilor acesteia, spectacole, număr de contact pentru evenimente.

Maria Hojda

Cei mai mulți români o cunosc pe Maria Hojda datorită excelentelor sale prestații de la MegaStar și Vocea României. Însă cariera Mariei a început mult mai devreme și continuă prodigios în prezent, motiv pentru care am considerat că locul ei este în Elita României. Acum e o bună ocazie să o cunoașteți mai bine pe această tânără foarte talentată.

 

Alexandra Maria Hojda este născută în Sighetu Marmației într-o familie numeroasă și frumoasă, o familie care de-a lungul istoriei a oferit oameni de valoare care au luptat pentru adevăr și credință.

Până în clasa a opta a fost elevă a Liceului Pedagogic ”Regele Ferdinand” și a Școlii de Muzică și Arte Plastice ”George Enescu” din Sighet, unde a studiat pianul și viola. În clasa a noua s-a înscris la „Liceul de Artă” din Baia Mare, la secția canto clasic și apoi a urmat cursurile „Universității Naționale de Muzică” din București, specializarea Pedagogie Muzicală.

De câteva luni s-a mutat în Timișoara și aici începe un nou capitol din viața sa.

Maramureșul e mereu în sufletul meu și amintirile legate de acest superb loc al copilăriei mă ghidează în momentele în care simt că sunt cuprinsă de haos. La Ieud, în grădina bunicii, există un măr mare și bătrân care cunoaște multe legende și de fiecare dată când mă întorc acolo îmi răspunde la anumite întrebări. Aș putea scrie un roman despre toate experiențele trăite, însă nu am pregătirea necesară.

 

Hojda, familia muzicală

Maria provine dintr-o familie cu muzica în sânge. Tatăl ei, în vremea tinereții, studia chimie alimentară și cânta folk. A participat la câteva festivaluri, ajunsese inclusiv la cenaclul Flacăra. Compunea cântece și își învăța fetele să cânte pe voci. Maria își aduce aminte de un cântec pe care l-a compus împreună cu el și Ligia pentru ziua mamei.

Primul lor concert a fost la Sighet, când Maria avea 6 ani, Ligia 7, și erau foarte mândre că sunt pe aceeași scenă cu tatăl lor. E omul care le-a insuflat în mod direct iubirea pentru muzică.

Bunica lor de la Ieud cânta doine și cântece tradiționale, știa strigături și lua parte la evenimentele importante ale satului. La Ieud se perindau tot felul de oameni, inclusiv sociologi sau antropologi străini. Cartea „Nunta Mortului” a fost scrisă de Gail Kligman, în casa buniciilor. De fapt, toți bunicii săi se exprimau prin cânt.

Împreună cu Ligia, Flavia și Francesca, Maria a pornit pe drumul artistic. Fratele lor, Iuliu, scrie versuri, are un timbru vocal foarte fain și încearcă să le prindă din urmă. A studiat Relații Economice Internaționale, Comerț Exterior și este pasionat de fotografie.

Ligia are proiectul ei, a lansat un videoclip și câteva piese. Flavia a absolvit cursurile de actorie ale Universității de Artă Teatrală și Cinematografică ”Ion Luca Caragiale” din București, a jucat în câteva filme, cele mai cunoscut fiind ”Selfie”, și în prezent joacă în câteva spectacole de teatru. Nu a putut să renunțe la muzică și cântă împreună cu Pavel Ulici într-un proiect muzical.

Francesca este un dar pe care l-au primit toți cei din familie. E un copil extrem de creativ, sensibil, intuitiv, autodidact care cântă din tot sufletul, reușind să se traspună în orice melodie. Are compoziții proprii, are un simț al umorului foarte dezvoltat și o puteți urmări pe canalul ei de Youtube.

Numeroasa și talentata familie Hojda se gândește la un proiect care să îi includă pe toți, ei sperând să îl lanseze anul acesta. E o energie care îi unește și îi face să fie mai puternici.

Maria Hojda

Familia Hojda

 

Influențele artistice din viața Mariei Hojda

Pe parcursul anilor, Maria a descoperit numeroase cărți, filme sau artiști. A trăit diferite experiențe și a întâlnit oameni noi care au ajutat-o să își consolidez principiile.

Prima carte care a ajutat-o să crească a fost „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupery. Lista a început să crească, de la Hesse, Dostoievsky, Camus, Eliade, Gogol la Kahlil Gibran si alții.

Muzical vorbind, a crescut cu folk, punk, rock, hip hop, muzică clasică și folclor autentic, apoi a început să descopere și alte zone mai abstracte – world music, progressiv, jazz, etc. În liceu era înnebunită după Janis Joplin, The Doors și alții, iar acum se regăsește foarte mult în Bjork și Lisa Gerard.

O altă cântăreață care a influențat-o și a făcut-o să își dorească să exploreze și mai mult posibilitățile vocale, este Yma Sumac.

Mi-a fost mai greu să mă adaptez în această lume nebună și agitată, departe de natură. Ajunsesem să îmi pierd încrederea în oameni și în mine pentru că vedeam că visurile mele nu coincid cu realitatea.  Întotdeauna am crezut în bunătate și mi-am dorit să găsesc frumusețe și puritate, dincolo de urât, dar uneori simțeam că nu mai pot. Prea mult bun simț poate fi dăunător. Prin muncă, perseverență, încredere, curaj și puțin noroc poți să atingi multe obiective. Mi se pare că verbul ”a reuși” are mai multe înțelesuri și depinde de percepția fiecărui om în parte.

 

Experimente muzicale spre descoperirea propriilor limite

Acum șase ani, Maria Hojda a început să colaboreze cu Loredana, pe care a descoperit-o ca fiind un artist și un om foarte puternic. O femeie care iubește scena și oamenii pentru care cântă și se dedică complet actului artistic. Loredana a provocat-o, intenționat sau nu, să iasă din zona de confort.

A mai cântat cu Zdob și Zdub la Arenele Romane, cu ocazia aniversării de 20 de ani de activitate. Cornel Ilie a invitat-o să cânte în cadrul concertului acustic Vunk – Autoportrete.

Istvan Sky a ajutat-o să redescopere bucuria lucrurilor simple prin muzica de meditație și mantre. Cântă împreună cu el aproape de fiecare dată când vine în România.

Cu Allard Van Hoorne a colaborat pentru Bienala de Artă Contemporană din București 2016 și a avut sarcina de a cânta codurile unor pixeli de pe un panou stradal conceput de el. Știa că muzica are multe laturi neexploatate și cu această ocazie a experimentat și și-a lărgit orizontul. Mozart Rocks a fost un proiect care i-a atras atenția de la început, și a avut prilejul de a face parte din două concerte.

Maria Hojda

Maria Hojda @ Souptrip

Maria Hojda a cântat prima oară cu Souptrip la ”Waha Festival” 2017. Băieții aveau nevoie de o voce feminină care să întregească conceptul muzical, iar Adrian Tăbăcaru a propus-o pe ea. Apoi au susținut câteva concerte, au lansat un videoclip pentru piesa Neuro, dar nu au apucat să îl promoveze. Sunt lucruri frumoase care se termină, dar care îti rămân în suflet și te transformă.

Întâlnirea cu Adi Tăbăcaru a fost o mare bucurie pentru Maria, și îi mulțumește lui Ceva (Andrei Popa) pentru această legătură. Adi a compus opera rock ”Lucifer” bazată pe versurile poemului ”Luceafărul” de Mihai Eminescu, iar avanpremiera a avut loc la clubul Control din București, în data de 15 ianuarie 2019.

Acum trei ani, Maria Hojda a înregistrat partitura Cătălinei și a fost fascinată de nebunia pe care a reușit Adi să o creeze. E un proiect amplu, curajos, pentru Maria fiind o mare bucurie că face parte din el.

Am văzut câtă logistică e în spatele unui act artistic, am înțeles importanța muncii individuale, dar și a muncii în echipă. Am înțeles că muncind transpui în faptă o părticică din tine.

 

Noi valențe muzicale alături de TM Groove

În ianuarie 2017, Maria Hojda s-a alăturat proiectului TM Groove al celebrului chitarist Horea Crișovan și al toboșarului Florin Cvasa. Încă de la prima repetiție, Maria s-a simțit în largul ei acolo, ca și cum i-ar fi știut de o viață.

Se simte foarte norocoasă că e înconjurată de muzicieni excepționali și oameni de la care are ce să învețe, care o  încurajează, o susțin și o respectă. Numele lor – Florin Cvașa, Mircea Ardeleanu Jr., Marcelle Poaty-Souami și Horea Crișovan. Fiecare are personalitatea lui și e frumos să vezi atâta diversitate în unitate. Asta se reflectă și în repertoriul pe care au ales să îl cânte.

Una dintre întâmplările memorabile cu Horea Crișovan a avut loc la Gărâna Jazz Festival 2018. A fost invitat să cânte, iar Maria și-a dorit să fie unul din spectatori. Pe la mijlocul concertului, Horea a invitat-o pe scenă. Maria Hojda nu știa ce urma să cânte și nu avea cum să refuze. Provocarea fusese lansată, iar ea urma să își depășească un prag mental. Au început să improvizeze și au adăugat în cutiuța cu amintiri un moment sublim.

Maria Hojda

 

Maria Hojda și primul videoclip

În noiembrie 2017, Maria Hojda a lansat primul videoclip al carierei, în colaborare cu Ceva. Nu și-au creat așteptări, au vrut doar să lanseze o piesă la care au muncit cu drag.

La filmarea videoclipului au lucrat cu Francesca Leonte si Mircea Ibadof de la ”Akasha film”, niște oameni faini care le-au creat un spațiu confortabil și intim. Aflată la prima experiență de acest gen, Maria nu prea știa ce are de făcut, fiindu-i destul de greu să se detașeze. Le este însă tuturor recunoscătoare, deoarece fără ghidajul lor nu ar fi reușit să își focalizeze energia și să exprime mesajul piesei.

Este evident că pe Maria Hojda o atrag proiectele experimentale și a avut câteva colaborări în direcția asta. Există oameni care gustă genul ăsta de artă, dar sunt cam puțini. Lipsa educației se oglindește în toată societatea actuală, menționează artista cu părere de rău.

 

Lecții pentru un visător la carieră muzicală

Cel mai greu obstacol din cariera Mariei a fost atunci când a rămas fără voce și aproximativ doi ani de zile nu a avut voie să cânte. Și-a revenit pe parcurs, dar a trebuit să o ia de la capăt cu multă răbdare și consecvență. Familia și prietenii au fost cei care au ajutat-o să continue. Tot în perioada aceea, din nevoia de a se exprima artistic, și-a direcționat atenția către teatru.

Fiecare își învață lecțiile. E un drum anevoios, chiar dacă pare simplu. Îți trebuie multă tărie de caracter, curaj, încredere și credință. Bineînțeles că trebuie să muncești mult, să renunți la un anumit tip de confort și să te dedici. Depinde pe ce cale ești dispus să mergi. Din păcate, onestitatea, bunul gust, bunul simț și rafinamentul nu prea își găsesc locul în industria muzicală actuală care promovează o muzică facilă, fără mesaj și substanță.

Cât privește condițiile pentru a reuși ce îți propui, Maria Hojda consideră că e foarte important să afli ce vrei, să îți focalizezi energia către lucrurile care contează și să nu te lași înveșmântat în iluzii și faimă.

Maria Hojda

 

Timișoara versus București în muzică

Chiar dacă Bucureștiul poate oferi mai multe oportunități, nu oferă liniște și echilibru. Asta este percepția Mariei după zece ani petrecuți acolo. A simțit că e momentul pentru o schimbare, și așa a ajuns în Timișoara, un oraș bogat și viu din punct de vedere artistic.

S-a convins de beneficiile mutării în Timișoara, deoarece colegii ei de trupă locuiesc aici. Bucureștiul nu îi mai pria, și e interesant că nu e singura artistă care fuge de marile orașe. Maria îmi spune că, pentru ea, agitația de acolo e ca o tornadă care te ia pe sus, te aruncă în neant și alergi fără să mai înțelegi sensul.

În Timișoara are timp să picteze, să cioplească, să se plimbe cu bicicleta, să citească. Orașul acesta o inspiră, iar ea avea nevoie de asta pentru a putea lucra mai departe și la proiectul ei, care aștepta de ceva vreme să fie băgat în seamă.

Descoperind-o pe Maria Hojda, o voce și un nume despre care vom auzi vorbindu-se mai mult de acum înainte, am aflat că omul nu are nevoie de multe lucruri pentru a fi fericit. Un artist, cu atât mai puțin.

Deloc întâmplător, în finalul articolului, Maria Hojda ne-a lăsat o poezie de Benone Burtescu.

 

Dacă vrei să fii rege

Ca să fii rege peste animale, nu-i cine știe cât.
Trebuie doar să fii mai puternic decât ele. Și-atât.

Ca să fii rege peste păsări este puțin mai greu. Dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decât ele și niciodată mai jos.

Ca să fii rege peste flori trebuie să suporți la hotare mărăcinii și spinii
și mai ales, trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decât crinii.

Ca să fii rege peste înstelare trebuie să te așezi printre luceferi – călător spre Orion și, reprivindu-te de jos, să fii mai luminos decât oricare. Și fără trudă.

Ca să fii rege peste ape și vânt trebuie să înveți osanale ca îngerii și
să le aduci pe pământ alinare pentru lacrima corbilor din Valea Plângerii.

Ca să fii rege peste oameni este mai greu decât toate

altceva.
Trebuie să trăiești și să mori pentru ei, învățându-i ce înseamnă a iubi,
a ierta…

Dar, cel mai minunat, este să poți fi rege peste tine însuți,
atunci când alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsul tău.

Și sa încheiem înțelept și frumos. Și, mai ales, cum se cuvine.
Încoronarea ta o face Hristos când mergi pe drumul dinspre rău spre bine.
În clipa aceea, Veșnicia te cumpănește.

Dacă vrei să fii rege, alege binele!
Hei! Grăbește-te!

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Natașa Alina Culea frapează prin realism și veridicitate. Uimește prin frumusețe, eleganță și simplitate. Scriitoarea născută în Tulcea își pune bucăți din suflet în fiecare carte, se reinventează în și prin fiecare poveste, dar mai ales oferă experiențe de lectură inedite, aproape reale.

 

Fiecare scriere a ei se desfășoară în fața ochilor ca o poveste de viață contemporană. Fiecare lectură este complet diferită de cea anterioară, prin stilul și lecția de viață oferită. Mai interesant este faptul că nu scrie o carte în ani lungi, ci scrie mai mult de una pe an. 

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Scrisul uneori se observă din școală

Începuturile nu dezvăluiau neapărat o carieră în lumea literelor, dar timpul a adus-o pe această cale fără să îi dea explicații. Fire creativă, își schimba preferințele pe zi ce trecea: și-a dorit să fie acriță, medic veterinar, balerină, muziciană… Chiar a avut o perioadă în care voia să boxeze…

Se pare că scrisul nu vine natural doar oamenilor care au știut de la început ce își doresc. Scrisul apare și la cei care și-au petrecut jumătate din viață în lumea cifrelor, până au simțit o chemare în cealaltă lume, a literelor. Natașa are studii superioare în Management.

Poate că este singurul meu regret, căci în loc să-mi urmez pasiunea de la vremea facultății, respectiv literatura și limbile străine, m-am pomenit în matrici și logaritmi.

De fapt, Natașa scria poezii când era la școală, dar firea rebelă nu a ajutat-o când venea vorba de obediența față de reguli și structură rigidă. Gramatica, de exemplu, îi dădea bătăi de cap pentru că avea reguli, în timp ce literatura era libertatea de expresie pe care o căuta intens. În lumea cărților, fiecare poate inventa și fi oricine își dorește să fie.

Natașa a plecat de la 14 ani de acasă. A trecut prin experiențe care au călit-o si au ajutat-o să devină persoana de astăzi – puternică, independentă, cultivată și cu coloană verticală. Timp de 15 ani a locuit la București.

Într-adevăr, a avut un impact semnificativ pentru că am învățat repede să mă descurc singură și să contez doar pe mine. Înțeleg efemeritatea lucrurilor și îmi cultiv spiritul observației în arta dezancorării. Sunt pregătită să vin, dar și să plec.

Deși se păstrează departe de lumina reflectoarelor, Natașa Alina Culea reușește să ajungă în acestea tocmai prin ceea ce scrie.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Viața ca o carte deschisă

Viața mea seamănă cu un montagne russe și tot ce știu este că mai urmează o curbă strânsă. Când alegi să explorezi zone mai puțin confortabile ale vieții, nu poți să te aștepți la liniște și statornicie.

Orice autor se folosește de viața sa, amintiri, experiențe sau chiar întâmplări auzite la alții, iar Natașa are experiențe și trăiri personale pe care le pune în cărțile sale. Procesul însă este atât de criptic și complex încât nu știi care parte a personalității personajelor este o bucată de sine.

Cred că nici nu aș vedea un scriitor altfel decât ca pe un explorator de emoții și profunzimi. Nu am nimic împotriva scriitorilor care scriu cărți „de relaxare”, dar nu mă reprezintă nici din postura de autoare, nici din cea de cititoare.

Cărțile Natașei se disting datorită senzației de veridic pe care o creează. Ai impresia că te plimbi pe străzile Bucureștiului și trăiești povestea fără să știi finalul. Este incredibil cum poate crea iluzia unui oraș când trăiește în altă țară, cum poate scrie în moduri diferite fără a epuiza resursele interioare…

Știți genul acela de scriitori care par a scrie la nesfârșit aceeași carte? Este exact ceea ce nu își dorește Natașa. Probabil că versatilitatea fondului emoțional feminin o ajută să tot schimbe tonalitatea poveștilor.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Stilul Natașa Culea

Cărțile sale au evoluat ca stil de la primul volum – Natașa, bărbații și psihanalistul. Au devenit tot mai complexe, iar personajele ating stadiul de memorabilitate. Este interesant de analizat modul în care Natașa creionează un personaj, deoarece cu fiecare carte personajele evoluează, devenind pe cât de mistice pe atât de reale.

În primele două cărți și-a folosit drept nume al personajului principal propriile prenume: Natașa și Alina. În a treia, a folosit numele orașului de reședință: Sofia. Este mai mult decât surprinzător când un cititor găsește urme de real în scrierile sale atât de misterioase ca inspirație.

În cărțile sale, Natașa nu se teme să abordeze teme oarecum tabu ale societății contemporane, cum ar fi drumul unei femei de la sărăcie extremă la exuberanța vieții unei prostituate de lux. Ultima sa carte prezintă povestea tristă de viață a unui tânăr orfan.

Poveștile de iubire creionate de ea nu au nimic fals sau prea siropos. Măsura este o caracteristică a scriiturii sale, una care îi conferă eleganță și verticalitate.

Doza de introspecție și de îmbiere la meditație este un alt punct forte. Cu fiecare lectură te maturizezi și înțelegi viața mai bine, și totuși nu ajunge să creeze lecturi greoaie specifice literaturii ruse. Se diferențiază de literatura contemporană română prin substrat, concret și o doză de educare a cititorului.

Cea mai recentă carte a sa, Arlechinul, este cea mai complexă realizare deoarece are un substrat fin psihologic, filosofic chiar pe lângă un joc de cronotop între realitatea contemporană și culoarea epocii secolului al XIX-lea. Aici se aseamănă puțin cu scriitorul francez Guillaume Musso care a folosit o tehnică similară în cartea Vei fi acolo?

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Creațiile Natașei Culea nu sunt lecturi de relaxare, dar nici cărți polițiste. Faptul că nu premeditează un amalgam de stiluri este dovada concretă a scânteii creativității și implicit a geniului înnăscut.

 

Un scriitor atipic sau artă pentru artă

Personajele feminine pe care le creează au o rezonanță cu interiorul său.  Sunt exemple de putere, stabilitate emoțională, verticalitate, onestitate și moralitate, cu care femeile și fetele pot simpatiza. Ar putea părea ușor de înțeles și categorisit, dar de fapt niciun personaj nu este astfel.

Natașa Alina Culea te face să plângi alături de femeia îndurerată, să te îndrăgostești de acel bărbat fatal și interzis. Uneori cauți sensul vieții alături de bărbați care nici nu știu ce înseamnă această sintagmă. Toate emoțiile se transmit și fiecare cititor se va transpune în povestea de iubire sau de viață atent creionată.

Timidă? Deloc. Introvertită? În niciun caz. Doar că Natașei nu îi face plăcere să iasă în public, să meargă la evenimente sau lansări, să socializeze cu cei din breaslă. Singurele momente în care apare la o emisiune sau la o lansare de carte sunt atunci când primește invitații de la oameni pe care îi apreciază și nu îi poate refuza.

Natașa nu caută deloc faimă sau admirație, ci mai repede vrea liniște pentru a crea în continuare. Preferă să vorbească prin intermediul cărților și prea puțin altfel. Excepția? Iubește mesajele pe care le primește de la cititori și dialoghează cu mare bucurie cu fiecare dintre aceștia.

Mesajele cititorilor reprezintă adevărata mea satisfacție. În special, cele scrise pe la trei dimineața, când au stat noaptea să termine cartea. Apoi au dorit să împărtășească cu mine impactul celor citite. Primesc mesaje înlăcrimate, mesajele însuflețite, mesaje în plină revelație, mesaje… Le iubesc pe toate și iubesc nerăbdarea cu care mi se scrie.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

 

De ce să ne aplecăm spre literatura slavă

I-am cerut Natașei o listă de lectură OBLIGATORIE. A fost destul de amabilă încât să o scrie explicând și de ce ar trebui acea carte citită.

  • Enigma Otiliei – George Călinescu – dacă vrea să învețe estetica, migala scrisului și construcția personajelor;
  • Fum – Ivan S. Turgheniev – dacă vrea să învețe pătrundere și detașare, în același timp, atributele esențiale ale unui adevărat scriitor. Pătrunzi în sufletul oamenilor pentru a le reda esența afectivă. Te detașezi de ei pentru a le observa întrepătrunderile și impactul generat;
  • Marile speranțe – Charles Dickens – dacă vrea să studieze elementele unei povești memorabile, scrisă structurat.

Ne mai recomandă povestirile lui Cehov, Gogol, toate romanele lui Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Nabokov, poeziile lui Esenin, Pușkin… Lecturi complexe, criptice, profunde, dar nu imposibil de înțeles și disecat.

Literatura rusă este văzută drept dificil de înțeles sau parcurs de către persoanele care nu au răbdare cu descrierile. În preferințele sale pentru literatura slavă, se văd originile Natașei – poloneze și ucrainene.

Aplatizarea emoțională devine obositoare în literatură, iar literatura clasică a Rusiei nu are decât trăire. Nu cade în nevroza literaturii nipone, nici în cerebralitatea elegantă lăsată în urmă de scriitorii englezi. Nu cade nici în excesul sentimental al celei franceze, nici în gălăgia dezorientată a literaturii balcanice.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Natașa Alina Culea: Omnia mea mecum porto

Părerea sa despre literatura română contemporană este una clară și incisivă.

Avem, în schimb, destul de multă maculatură intens promovată și ceva literatură de snobism. Nici nu mă miră dezinteresul românilor pentru literatură contemporană pornind de la această premisă. Mai ales atunci când literatura noastră este știrbă în partea din față.

Filosofia de viață a Natașei Alina Culea este una pe cât de simplă, pe atât de dificil de urmat.

Omnia mea mecum porto și Et si omnes, sed non ego. Altfel, respect oamenii și alegerile lor.  Respect natura, dreptul la viață și la libertate al animalelor și mă respect pe mine însămi.

Natașa Alina Culea – o scriitoare care îți lasă în minte amintirea unei lecturi dulci-amărui care nu te va părăsi niciodată. Lectură pe care ai vrea să o reiei doar pentru a retrăi acele emoții puternice.

La cât mai multe cărți de substanță!

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea a devenit un nume de referință în presa românească prin munca sa în numeroase redacții mai mari și mai mici. Este de asemenea un autor prolific căruia nu îi rezistă niciun gen: cărți polițiste, cărți pentru copii, reinterpretarea basmelor, cărți de dragoste și de căutare a sinelui, a sensului vieții în comunism și după. 

 

Pasionații de romane polițiste știu destule despre Stelian Țurlea, iar cititorii revistelor de literatură știu de două ori mai multe. Primul meu contact cu opera domnului Țurlea a fost la târgul Gaudeamus de acum 2 ani, când am găsit la reducere o carte cu titlu provocator: Greuceanu, roman (cu un) polițist.

Întotdeauna titlurile cu ceva în paranteză mă duc cu gândul la o scriere aflată la granița dintre genuri. Această incertitudine mă provoacă intelectual enorm, pentru că analizez foarte mult modul de redactare.

Am citit o reinterpretare a unui basm care mi-a plăcut foarte mult. Greuceanu trăia în prezent ca polițist care trece de limitele meseriei sale, riscându-și viața pentru a salva un oraș întreg. Am impresia că personajul principal preia caracteristici, idei, principii de viață ale autorului și anume setea de adevăr, dreptate, justiție și puniție a vinovaților, dar mai ales dedicarea vieții personale pentru binele comunității.

Poate și de aceea, operele pline de mister sau de povești de viață și deopotrivă de dragoste au atras mulți cititori și cumpărători de-a lungul vremii, pentru că par reale, veridice și scoase din lumea contemporană.

 

Activitatea lui Stelian Țurlea

Pasiune începută de la poveștile lui Andersen, carte dăruită de mama sa, scrisul este și va rămâne pentru domnul Stelian Țurlea cea mai frumoasă activitate. Singura meserie care l-a atras, singura profesie pe care și-o dorește și singura modalitate de a ajunge la sufletul și mintea celor din jurul său.

Biografia sa prodigioasă arată cum cariera domnului Țurlea nu a trecut neobservată. Peste trei decenii în presa scrisă, conducând reviste ca Lumea, Zig-Zag sau Meridian (ultima, caracterizată de chiar de Stelian Țurlea drept primul ziar cu adevărat occidental, asemănător cu International Herald Tribune, care a dispărut pentru că apăruse înainte de vreme, iar lumea nu prea-l înțelegea). Mai târziu, creator al Observatorului de la Antena 1, sau Senior Editor al Ziarului de duminică pentru 16 ani, poate cel mai bun ziar cultural după anul 2000.

Despre care redacție să vorbesc? Cele mai multe au fost furnicare, viespare. Ar însemna să scriu un studiu sau să-mi scriu memoriile…

Activitatea publicistă este completată de câteva zeci de romane pentru toate vârstele, o serie de albume din vremea lui Carol I, premii pentru literatura pentru copii sau pentru întreaga sa carieră. Este evident că așternerea ideilor, a viselor, a gândurilor pe hârtie i-a fost facilă dintotdeauna și asta demonstrează că unii oameni sunt născuți pentru un anumit lucru.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea: Ficțiunea, câtă este, e născută din acest amestec a ceea ce am observat în jur. Cum să cântăresc procentele?

Cărțile lui Stelian Țurlea

Relatare despre Harap Alb„, spre exemplu, iese din tiparele basmului și devine o poveste de viață modernă care se potrivește oricui. Cu toții am trecut printr-un episod de bildungsroman și ne-am dezvoltat, să nu zic maturizat.

”Relatare despre Harap Alb” e un roman de altă factură, am încercat să topesc în el toată înțelepciunea lumii și s-o aduc pe meleagurile noastre, sper să fi reușit. Mi-a făcut o plăcere nebună!

Însăși viața este o călătorie inițiatică, uneori distanța este doar de la incert la cunoașterea profundă de sine.

Îi vine ușor să creeze lumi imaginare și fantasmagorice perfect credibile, precum J.R.R.Tolkien care a creat Middle Earth. Cărțile sale pentru copii nu sunt chiar DOAR pentru copii. Simplitatea cu care sunt scrise le fac accesibile copiilor, dar maturitatea pe care o inspiră atrag deopotrivă adulții.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea face un lucru foarte interesant: scrie atât cu voce de bărbat, cât și de femeie, fiind perfect credibil de parcă ar fi trăit cândva într-o minte de femeie. Mai mult, se joacă extrem de usor cu genurile, stilurile, planurile de narare.

Trece de la o formă de exprimare artistică la alta, fără să își piardă din autenticitate, cu o creativitate genială.

Atunci când scrie la persoana întâi, are o forță introspectivă care aduce lămuriri și limpeziri, uneori chiar unde nu este nevoie, adică în viața cititorului. Inspirate din viața personală sau imaginate, întâmplările au cursivitate, sunt legate și aduc în sufletul cititorului o avalanșă de sentimente, emoții și îmbie la meditație sau căutarea sensului vieții.

Cărțile polițiste au un mod inedit de a recrea imaginea unei crime, folosind un puzzle cu piese mici. Emoția lecturii crește treptat, imaginea Bucureștiului dă fiori reci pe șira spinării și la final cititorul se simte dezamăgit că a terminat cartea.

Cum să nu inventez povești, dacă-mi place să spun povești? Iar o carte are de cele mai multe ori un suspans, o căutare a ceva. Astfel e foarte simplu să ajungi la roman polițist.

Întrebări încă există, misterul continuă în afara cărții. Scrie natural, fără blocaje sau lipsă de inspirație și foarte repede.

Stelian Țurlea

 

Amalgam de emoții și idei

Este unul dintre acei autori care nu hulesc comunismul, nici nu se leagă de neajunsurile sale: mâncare, apă și curent cu rația. Nu mai zicem de informație cu porția și teama de arest.

Scrie, expune, creionează povești de viață ale unor femei pentru care destinul, soarta, blestemul, tradiția, gura lumii, orânduirea socială, teama sunt litere de lege.

Îmi place să-mi țin cititorii cu sufletul la gură. Dar cu sufletul la gură te poate ține orice poveste.

Scrie cu o măsură în toate. Nu judecă aspru, nu jignește profund, nu se autoflagelează ca alții. Aduce cititorului o nepăsare dulce în cele mai multe situații. Caută sensul vieții prin călătorii mai mult sau mai putin inițiatice.

Caută înțelepciunea în cei care au trăit alte regimuri politice, dar și în alte locuri. De aici răzbate o dorință pentru mai multe călătorii. Sunt buni ascultători și prieteni, amanți pasionali și nerăbdători, curioși, interesați de povești de demult, de o altă lume, viața celor care sunt bătrâni acum.

Nu este clar dacă povestea de iubire care nu se împlinește, deși începuse furtunos, pasional, este și reală. Acel sentiment de dezolare, de neputință, de geniu pustiu, neînțeles, „nemuritor și rece”, aduce aminte de alt geniu al literaturii române, pe numele său – Eminescu.

Iubirea trece frontiera anului ’89 spre o lume liberă, dar care nu își cunoaște puterea. Modul în care vorbește despre proteste, frică, atmosfera de atunci, curaj, speranță și libertate îți dă o stare de euforie ca a unui drog.

Ai vrea să afli mai multe, să fi trăit atunci doar pentru a lua pulsul revoluției. Stelian Țurlea inspiră eroism, sacrificiu pentru o idee, ceea ce nu poate fi decât înălțător.

Personaje memorabile cu care cititorii rezonează

Îmbină destul de des miticul cu profanul. Introspecția, melancolia, drama, speranța, ambiția, dorința de adevăr fac casă bună cu o nepăsare dulce la final de carte.

Fiecare personaj pare că are un vis mare pe care îl pierde datorită unei întâmplări. Deși se străduiește să-și reatingă visul, într-un final renunță și ajunge mulțumit cu ceea ce are. Aici un exemplu bun ar fi „Fă-ți patul și dormi”, unde Popeye pierde șansa… unei cariere în fotbal.

Eroii domnului Țurlea au deseori scrisul în sânge și nu îi interesează banii, ci doar textul. Să ajungă la public, să informeze, să atenționeze. Pe de altă parte, în relații de orice tip se consideră comuni, fazi, ca și cum ar avea un complex de inferioritate sau o modestie acută.

Deseori transmite ideea că dezamăgirea și pierderile fac parte din viața noastră și trebuie să le acceptăm ca atare. Totul pentru vindecare, dar mai ales pentru maturizare și a putea trăi cu noi înșine în pace.

Cărțile pentru copii au fost scrise din dorința de a-i citi fiului său, cel care i-a fost și primul său critic. Reacția sa de încântare l-a încurajat să continue și i-a dat acordul că face bine ce face.

Am știut atunci că nu vreau să fac altceva când voi fi mare, decât să scriu și eu cărți și să spun povești.

De unde inspirația pentru fiecare roman polițist? Esența pare să fie mereu aceeași. Orașul. Tot ce trăim, tot ce este în jurul nostru. Locuri care transormă aceste romane în adevărate cărți thriller sau de mistere, așa cum Stelian Țurlea preferă să le denumească.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea: Am scris mereu de plăcere și când faci ceva de plăcere, nu prea cred că poți avea momente dificile.

Sfaturi pentru generațiile viitoare

La prima vedere, poate nu pare un autor faimos, dar aparențele înșeală.

Sigur n-am rupt gura târgului, cum se zice. N-am pretenția că și le smulg cititorii din mână. Faptul că s-au vândut e un semn bun. Dar peste toate, nu știu cum am fost/cum sunt receptat. Se va vedea când nu voi mai fi.

Scopul cărților nu este doar de intruziune într-o altă lume sau de meditație asupra propriei vieți sau condiții, ci educarea. CIA – „Compania” cu usile deschise, Virusul mileniului sau cea mai recentă carte, Algoritmul Funcoin sunt câteva exemple.

Acestea ne duc subtil cu gândul la ideea că în acest mileniu, informația ne poate distruge. Implicit relațiile interumane au de suferit datorită tehnologiei și virtualizării excesive. Cât despre generațiile actuale și viitoare, sfatul artistului este simplu dar puternic în același timp: să nu uite să citească.

Născut la 6 ianuarie 1946, Stelian Țurlea are ceva din unicitatea celor născuți în aceeași zodie. Geniul neînțeles al lui Eminescu și atracția către folclorul românesc, iubirea pentru scris, împlinirea prin creație, se regăsesc în cărțile sale scrise la persoana întâi.

Va rămâne mereu cunoscut, pentru felul în care știe să creeze lumi noi, oferă emoții și suspans pe pâine, face copiii să viseze, face adulții să trăiască în regimuri pe care nu le știu și să caute mai adânc sensul vieții.

Totul pentru că scrisul îi face foarte mare plăcere.

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

Laurențiu Bădicioiu este un mare iubitor al limbii române și activ promotor al poeziei și al epigramei. De 11 ani coordonator al festivalului „Romeo și Julieta la Mizil”, dar și al Cenaclului literar „Agatha Grigorescu Bacovia”, domnul Bădicioiu este profesor de limba română și engleză la Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil. Aici își îndrumă elevii să iubească literatura română și universală, dar mai ales să citească și să înțeleagă poezia și, de ce nu, să guste umorul din epigramele românești. 

 

Laurențiu Bădicioiu nu a fost dintotdeauna „domn profesor”, însă dorința de aventură și de a schimba lumea s-a estompat în timp. Inițial și-a dorit să fie marinar, inspirat de romanul Europolis care l-a fascinat în copilărie. A fost chiar marinar și fotograf pe un vas de croazieră, dar și-a dat seama că nu era tocmai ceea ce visa.

În septembrie 1994, urma un stagiu de jurnalism la Strasbourg, și și-a spus că va fi un jurnalist de tip anglo-saxon, va practica o presă rece, fără epitet.

Și, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, în cele din urmă a devenit… profesor de română-engleză.

 

Mândria față de orașul natal, Mizil

Laurențiu Bădicioiu este un profesor mândru de locurile sale natale, de orașul copilăriei sale și mai ales de școala din aceste locuri. Meseria de profesor este una plină de satisfacții, un mod de a da înapoi societății măcar o parte din educația și iubirea pentru cultură primită.

Citindu-l pe domnul Bădicioiu, îți dai seama că își iubește meseria, dar mai ales ceea ce face pentru elevii săi, ce urmări aduce munca sa în inimile acestor suflețele ușor de influențat și modelat.

Este aproape magic să conturezi personalități, să respiri acest aer al tinereții mereu (care este contagios, evident), să fii confesorul acestor frumoși, dar și imprevizibili adolescenți, să le înțelegi plânsul, emoția, suferința și bucuria și să împarți cu ei zâmbetul, să îi educi și să îi înveți. Aproape totul este de neuitat pentru că toate amintirile se contopesc în ceea ce am scris mai sus.

Atunci când pasiunea pentru literatură, mai ales poezie și epigramă, se împletesc în sufletele a două persoane care predau materii diferite, dar gândesc și simt la unison, un concurs care va avea continuitate se naște într-un oraș despre care până și Caragiale a scris:

„Mizilul!… Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe – o grădină – se răsfaţă cu multă cochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şi vara.” (I.L Caragiale, O zi solemnă)

Domnul profesor de matematică Victor Minea, director al Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu”, a susținut și promovat acest concurs alături de Laurențiu Bădicioiu. Liceul a găzduit deja 11 ediții ale concursului „Romeo și Julieta la Mizil”, care a adunat de-a lungul anilor oameni pasionați de tot ceea ce înseamnă cultură și care s-au făcut cunoscuți prin intermediul premiilor primite și grație apariției lor în filmarea festivității de premiere.

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

Cum a început Romeo și Julieta la Mizil

Am inițiat și coordonat acest festival încă din 2007. În acel an, întorcându-mă de la un examen de bacalaureat, citeam o carte intitulată „Romeo și Julieta la Mizil”, o parodie la tragedia shakespeariană scrisă de mizileanul George Ranetti și reeditată la 100 de ani de la publicarea ei. Mi-a plăcut titlul și am intuit că avea un potențial cultural pe care-l puteam fructifica local, zonal și, eventual, național.

Inspirația de moment a dus la o întrebare adresată domnului director al liceului fără prea mari așteptări, dar care a adus chiar răspunsul scontat. A fost imediat de acord și așa a apărut ediția I, cu 37 de concurenți și un câștigător de top la secțiunea Epigramă – domnul prof.univ.dr.ing. Corneliu Berbente, fost decan al Facultății de Aeronautică din București.

Cu fiecare an, concursul de la Mizil a devenit tot mai cunoscut, atrăgând concurenți din întreaga țară. Domnul Bădicioiu promovează intensiv acest concurs pe profilul său de Facebook, uneori adresându-se personal unor potențiali concurenți sau chiar rugându-i să dea vestea mai departe.

După patru ani, aveau deja 650 de concurenți la ambele secțiuni, Poezie și Epigramă. De atunci au venit la festival, la Mizil, nume mari ale culturii contemporane. Domnul profesor îi menționează, printre alții, pe regretatul academician Solomon Marcus (de trei ori prezent la Mizil), regretatul Mircea Ionescu-Quintus, Mircea Dinescu, Corneliu Leu, acad. Nicolae Dabija, acad. Vasile Tărâțeanu (de la Cernăuți), Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu, Mihai Stănescu, Lucia Olaru Nenati, Sorin Preda, Nicolae Dragoș, Alexandru Mironov, inspectorii școlari generali, Nicolae Angelescu, Horia Toma, Gheorghe Matei, Gheorghe Borovină, şi mulţi alţii.

„Romeo și Julieta la Mizil” este oxigenul meu. Mă dăruiesc organizării acestui festival pentru că este o provocare extraordinară pentru mine și pentru că nu mai concep un an din viaţa mea fără cele circa şase luni dedicate festivalului şi produselor conexe ale acestuia, o antologie anuală de poezie şi epigramă, dar şi alte publicaţii.

Deși școala sprijină această inițiativă lăudabilă, Primăria nu se implică decât…moral. Să sperăm că lucrurile se vor schimba. Este păcat că o astfel de oportunitate de promovare la nivel național nu este sprijinită pentru a se dezvolta.

Pot spune doar că împreună cu dl. director Victor Minea și cu colegii din Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” ne străduim să oferim comunității din care facem parte elevi care să aibă un standard de cultură și educație rezonabil.

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

 

Scrisul este o formă de exprimare și sursă de motivație

Poezia este și va rămâne o sursă de bucurie a sufletului, dar și o modalitate de călătorie, visare, relaxare. Laurențiu Bădicioiu se declară un iubitor de poezie, un cititor care crede că poezia ne înfrumuseţează sufletul şi ne face să trăim emoţii estetice şi nu numai.

Întrebat ce înseamnă pentru sine scrisul, răspunde simplu:

Scrisul: Un mod de a „developa” lumea în care trăim folosind ca revelator sufletul nostru și fixator pagina pe care scriem. Vorba lui Nichita Hristea Stănescu: „Pasul trece, eu rămân”.

Cărțile ne oferă lecții de viață, ne ajută să călătorim în locuri și lumi ideale, dar mai ales ne aduc bucurie, mângâiere, motivație și uneori ambiție. Din partea domnului Bădicioiu, vin trei recomandări de lectură: Martin Eden, de Jack London, Climate, de Andre Maurois și Misterul camerei galbene, de Gaston Leroux.

Concursurile de poezie sunt o bună oportunitate de testare a imaginației și creativității, dar și de a te face cunoscut. Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil” este o astfel de ocazie.

Tare mult îmi doresc ca Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil” să aibă o viață cât mai îndelungată… Voi juca în această „piesă” cu tot sufletul și cu tot ceea ce pot eu să fac pentru ca festivalul să dăinuiască. Sunt mândru și mai ales bucuros că las familiei mele realizările pe care le-a adus cu sine acest festival.

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

Generațiile care vin sunt din ce în ce mai puțin interesate de cultură, darămite de poezie – domeniul greu de înțeles al literaturii. De aceea profesorii sunt acolo să îi ajute, să le explice ceea ce nu înțeleg și să le insufle iubirea către artă în toate formele sale.

Cred că un profesor nu trebuie să transmită numai cunoștințe ci și emoții, trebuie să aibă umor, să empatizeze cu elevii lui, să împărtășească din experiențele sale care au potențial educativ, creativ, cognitiv, afectiv.

 

Laurențiu Bădicioiu: „Nu dau sfaturi, ele par a veni de sus.”

Cu toții am avut momente grele în care am vrut să renunțăm la orice voiam să facem, dar important este să trecem peste cu forță și ambiție.

Momentul de cumpănă l-am trăit în perioada dedicată cercetării în vederea susținerii tezei de doctorat. La un moment dat, eforturile mele păreau să ducă pe o linie moartă, iar paginile pe care trebuia să le scriu zilnic timp de câțiva ani, începuseră să rămână albe. M-am panicat și mi-am luat concediu fixându-mi, în același timp, un program draconic. Până la urmă am reușit…

Tânăra generație are nevoie de îndrumare, răbdare, încredere și optimism pentru a înțelege tainele educației și a-și găsi calea în viață.

Nu dau sfaturi, ele par a veni de sus și tinerii nu se simt bine în această ipostază. Pot să le spun doar că, fără artă, omul nu este o ființă superioară, iar literatura – eu zic că mai ales poezia – ne apropie de sufletul universului, de Dumnezeu, ne provoacă trăiri profunde și ne înalță spiritual. Aș încheia citând din clasici în viață, păstrându-mi însă simțul umorului: „Fără poezie, viața e pustiu!”

Poezia este o formă de artă care ajută sufletul să fie mai aproape de spiritual, natură, univers și universul interior, labirintul din fiecare dintre noi.

Filosofia de viață:

Eu trăiesc intens fiecare clipă ce mi-a fost dată. Viața este un privilegiu, dar și o povară, chiar dacă una… minunată. „Ci trăieşte, chinuiește/Și de toate pătimeşte/Și-ai s-auzi cum iarba creşte.” („În zadar prin colbul școlii” – Mihai Eminescu)

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

Din dialogul nostru, am concluzionat că domnul profesor Laurențiu Bădicioiu emană o modestie incomparabilă, o bunătate inestimabilă, politețe și respect, dar cel mai mult o iubire enormă pentru cultură și oameni în general.

Victor Alartes Abandonul calului negru

Victor Alartes este autorul unui roman despre societatea în care trăim, o incursiune literară în domeniul politic, atât de necesară în contextul unei „crize democratice”: Abandonul calului negru. De asemenea, scrie despre confruntări din lumea sportului cu un lirism ieşit din comun.

Un scriitor este valoros dacă scrierile sale sunt apreciate de cititori, căutate și uneori premiate la concursuri din branșă. Ceea ce scrie îl reprezintă, așa cum pentru un sculptor fiecare obiect este o parte din sine, din mintea, din sufletul și din imaginația sa.

Pentru public, cartea mea sunt eu: contează dacă romanul “Abandonul calului negru” are forță să transmită ceva publicului. La fel și în cazul povestirii “Departe de carte”, inclusă în volumul colectiv “Ficțiuni reale” (Editura Humanitas, 2013) de către  “selecționerul” Florin Piersic junior.

“Departe de carte”, povestirea la care scriitorul face referire, este o întâmplare reală care vorbeşte despre indiferență, incompetență și nepotrivirea cu librăria a unor oameni care lucrează acolo. Sunt angajați să vândă cărţi oameni care nu citesc; aceştia nici nu știu autorii, nici nu pun cărțile la raftul/categoria în care se încadrează. Cea mai mare culpă este că nu le pasă dacă un om cumpără sau nu din acea librărie.

Una e să ți se spună că ai scris o compunere sau o teză foarte bună și cu totul alta să “produci” o carte.

 

Victor Alartes – nume de artist

Pasiunea pentru scris vine din copilărie. Victor Alartes începea cu entuziasm romane pe caiete dictando, romane pe care de cele mai multe ori nu le ducea până la final. Undeva pe drum, entuziasmul și motivația se pierdeau. Sau se termina prea repede intriga…

La un moment dat, pe când aveam deja peste 35 de ani, am avut revelația că, date fiind informațiile acumulate și întâmplările trăite, aș putea duce la bun sfârșit un roman care să aibă suficientă substanță și relevanță. Și n-am mai abandonat după câteva pagini! E drept că nu am mai sacrificat vreun caiet, ca în copilărie, ci am apelat la calculator…

Victor Alartes Abandonul calului negru

Pentru cei atrași de cărți, lectura este cea mai frumoasă activitate. Este o pasiune ce oferă multe satisfacții, deși cere mai multă răbdare în comparație cu filmul sau televiziunea, care sunt alternative mai dinamice.

Lectura permite ca aceeași poveste să capete dimensiuni diferite în mintea fiecăruia dintre cititori. Fiecare simte, vede, aude întreaga acțiune în felul său, prin prisma propriilor idei, sentimente și mai ales, experiențe.

Cine se mulțumește să vadă doar filmul (sau filmele) economisește ceva timp, dar pierde mult…

 

Abandonul calului negru – între luciditate şi imaginaţie

Mi se părea că am condei (deci mi-am remarcat și singur talentul), dar că nu mi s-au întâmplat încă lucruri demne de a sta la baza unui roman.

Ajuns la o vârstă la care se acumulaseră destule experiențe, idei, amintiri, emoții și speranțe, Abandonul calului negru a venit (aproape) de la sine. Victor Alartes a găsit forța, motivația și perseverența de a „ciopli în cuvinte” până la ultima pagină a primului său roman. Să sperăm că nu şi ultimul.

În cartea sa “Romancierul naiv şi sentimental”, Orhan Pamuk demonstrează că intenţiile sau motivația scriitorului nu sunt decisive pentru valoarea şi destinul operei sale literare: “… să ne amintim că Dostoievski a scris Demonii, cel mai mare roman politic al tuturor timpurilor, ca pe o lucrare de propagandă împotriva adversarilor  săi politici, liberalii şi cei care susţineau occidentalizarea Rusiei  – şi totuşi elementul care stârneşte plăcerea când citim acest roman în zilele noastre este descrierea profundă a naturii umane.

Romanul politic-contemporan aduce lămuriri, limpeziri și poate chiar o radiografie amănunțită a unei situaţii. Uneori aspecte importante ies la iveală atunci când o țară întreagă fierbe, iar economia se află pe muchie de cuțit.

„Contextul în care e scris un roman este nesemnificativ, la fel ca şi locul în care e citit. Singurul lucru important este ce anume ne spune textul. Dorinţa de a te adânci în text este asemănătoare cu aceea a vizitatorului unui muzeu care doreşte să fie lăsat singur în faţa frumuseţii atemporale a unui tablou, indiferent de corporaţia sau guvernul care ar putea folosi muzeul în scopuri propagandistice.” (Orhan Pamuk)

Întrebat de la cine s-a inspirat pentru a scrie acest roman atât de lucid, palpitant, mult mai provocator și intrigant decât un articol politic, Victor Alartes spune simplu: „de la alții”.

 

 

Inspiraţia a venit din poveştile de viaţă ale altora

Alții înseamnă experiența unor alte persoane. În afară de tine, toți ceilalți sunt „alții”. Poți învăța de la oricine și poti refina idei preluate de oriunde.

Abandonul calului negru este o carte despre un profesionist autentic care se vede nevoit să intre în politică, unde nu oricine rezistă şi unde mai nimeni nu este ceea ce încearcă să pară. Nu oricine rezistă şi nu toţi îşi doresc să fie acolo. Se trage cortina unei lumi tabu pentru cei din afară.

Au încercat, dar nu au reușit, căci au ajuns, mai devreme sau mai târziu, la concluzia că e o lume în care nu pot pătrunde sau înainta dacă nu renunță la multe dintre principiile și valorile în care cred. S-au simțit acolo ca o piesă de șah (un cal negru, dacă vreți) într-un altfel de joc, ale cărui reguli le sunt străine…

Politica în general, să nu zic neapărat a noastră, este un teritoriu interzis în care jocurile sunt deja scrise, cărțile sunt împărțite. Nu există loc pentru cei din afară și mai ales pentru intelectuali oneşti – reprezentanții ideilor perfecte ale lui Platon.

Motivația din spatele unei cărți – manifest este de a deschide ochii unei generații căreia nu îi pasă suficient de ziua de mâine, darămite de politică și o cam lasă în seama celor care joacă rummy la final de săptămână în parc.

Abandonul calului negru ne învață că se poate scrie frumos, palpitant, moralizator, chiar şi despre un domeniu în general plictisitor.

Am vrut să descriu ce se întâmplă la intersecția mediului academic cu cel politic și a modului occidental de a privi viața cu cel oriental. Și am mai încercat să aduc în prim-planul romanului principiile după care se ghidează personajele, nu emoțiile și ambițiile lor personale, care sunt dominante în majoritatea cărților.

Aşa a luat naştere Abandonul calului negru, care, după copertă, ar putea trece şi drept o carte despre şah sau despre curse de cai.

 

Victor Alartes: „Durează luni sau chiar ani să scrii un roman”

Scrierea unui roman este o experiență de scoatere a ideilor și cuvintelor din interior, un fel de spintecare a burții peștelui pentru a ieși la lumină ca Iona.

E frustrant să știi că șansa cărţii tale de a ajunge la public este minimă dacă nu ești un autor deja consacrat sau cu anumite conexiuni. Eu am pretenția ca piața literară să valideze sau să invalideze o carte și nu sunt omul care să se autopromoveze.

Lumea literară încă nu este suficient de obiectivă încât să publice cărți de valoare, care totodată pot schimba mentalități. Este adevărat că trăim într-o lume profund comercială, dar unele lucruri trebuie făcute pentru suflet.

Nu țin să public din vanitate. Vreau să fiu publicat doar dacă un editor chiar crede în acea carte. Dacă merită să vadă lumina tiparului. Nu este vorba despre a câștiga bani mulți din scris, ci de a ți se citi manuscrisul.

 

Publicul țintă sunt intelectualii în sens larg

„Abandonul calului negru” este o carte foarte ușor de înțeles și palpitantă până la ultima pagină, însă nu îndeajuns de cunoscută. Promovarea trebuie să se facă permanent și cu atenție la public.

Țintă sunt oamenii cărora le PASĂ. Încă le mai PASĂ. Intelectualii în sens larg înţeleg repede unde bate autorul. Sau oamenii preocupați de viața „cetății” din care fac parte. Tinerii care se întreabă dacă să rămână în țară sau să plece, sau dacă să se întoarcă și să schimbe ceva…

Dacă un astfel de roman ar fi citit de unele persoane din politica românească, poate ar înțelege ceva. De exemplu să lase oameni cu adevărat competenți să facă schimbări de substanţă.

Nu contează ce îmi doresc eu, contează ce citesc ei. Iar dacă un roman este lecturat, contează ce înțelege cititorul, nu ce a vrut să spună autorul!

 

Victor Alartes, cronicarul

Victor Alartes scrie despre sport sau cărţi pe site-uri de renume cum ar fi GSP sau Filme-cărți.ro (un important blog cultural, din echipa căruia face parte). Cronicile sale de cărți au multă profunzime şi originalitate. Celelalte sunt altfel de articole despre meciuri de tenis sau alte evenimente sportive.

Victor Alartes publică articole pe care le consider cronici cu suflet despre sport pentru că le scrie cu mare patos. Citind despre Simona Halep de exemplu, ai impresia unei poveşti despre cea mai mare învingătoare de balauri din povești. În general, are o pasiune pentru a scoate tot ce este mai bun din acțiunile unui om, adică uneori laudă mai mult decât te-ai aștepta. Te face să cauți meciurile sportivului despre care scrie.

Simt că am ceva de spus despre anumite cărți, filme sau performanțe sportive și că publicul acestor site-uri, dar și cel al “Dilemei Vechi” (în care mi-au mai apărut articole), este interesat de astfel de texte.

Două pasiuni diferite, aparent opuse, se îmbină în ființa scriitorului Victor Alartes: cărțile și sportul – de la tenis la fotbal.

Tenisul este, înainte de orice altceva, un sport foarte elegant. De unde pasiunea? Pe când eram copil, m-a dus tata pe actualele Arene BNR să îi văd jucând pe Virginia Ruzici și pe Florin Segărceanu. Îmi place însă mult și fotbalul. Am scris în ultimii ani pe marginea performanțelor Simonei Halep, dar am la activ și articole despre Mircea Lucescu, Loti Boloni sau Cristi Chivu.

Victor Alartes Abandonul calului negru

 

Să faci lucruri și gesturi care au sens!

O recenzie bună are ceva de zis, lasă în urmă informații relevante și nu în ultimul rând emoție. Recenziile cele mai bune conving potențialul cititor al unei cărți să ia o decizie privind lectura sau renunțarea la achiziția unei anumite cărți.

Mă feresc să scriu recenzii lungi pentru că empatizez cu cititorul care caută doar o punere în temă. Încerc să vin cu o abordare originală a cărții recenzate.

Fericiți sunt cei ce ce fac lucruri care contează, care îi împlinesc. Făcând ceea ce schimbă lumea în mai bine, mergem încet-încet spre o lume mai civilizată și mai îngăduitoare.

Nu pentru că așa ai văzut sau ai citit că se face. Mai degrabă pentru că ai reflectat asupra lor și merită făcute. Că au cu adevărat un rost… Și nu ajunge să ai niște scopuri în viață (să îți cumperi o casă sau să ocupi o funcție).

Pe viitor este posibil să mai auzim de Victor Alartes. Deși a spus că Abandonul calului negru nu va avea o continuare, ceva asemănător ne poate aștepta.

Am de ceva vreme în cap un roman de idei care abordează impasul democrației la nivel european. Nu am găsit încă motivația de a-l așterne pe hârtie.

Victor Alartes este el însuși un cal negru, pe care, poate, nu se mizează de la început. Este posibil ca la final să ajungă pe primul loc. Scrierile sale demonstrează că are mai mult potențial și mai multă profunzime decât modestie. Uneori modestia și bunul simţ țin oamenii cu adevărat valoroși în umbră.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Crăciun

De la începutul toamnei și până în prezent, regizorul Bogdan Mureșanu a reușit să câștige 9 din 12 festivaluri la care a fost prezent cu cel mai recent film al său, „Cadoul de Crăciun”. Un astfel de succes nu poate trece neobservat pentru publicul român. Regizor și scenarist de nivel mondial, Bogdan Mureșanu realizează o analiză completă a excepționalelor performanțe românești din domeniul cinematografiei.

 

Bogdan Mureșanu s-a născut în București în anul 1974. Absolvent al Colegiului ”Sf. Sava”, a fost prieten încă de mic cu scrisul. A scris o carte, a avut o carieră prodigioasă în advertising, dar până la urmă a învins pasiunea pentru film. Deși e de formație scenarist, și-a dovedit calitățile și în calitate de regizor. A și scris o carte de povestiri, ”Erata”.

Pasionat de limba spaniolă pe care o și vorbește foarte bine, Bogdan Mureșanu e atras mult de literatura sud-americană. Îi plac mult Borges, Marquez, Julio Coltazar, Mario Varga Llosa, Ernesto Sabato.

 

„Cadoul de Crăciun”, scurt-metrajul cu 9 premii internaționale

„Cadoul de Crăciun” este o comedie neagră despre ultima zi de comunism (20.12.1989). O familie află că băiatul de 7 ani a trimis o scrisoare de Moș Crăciun în care a enumerat toate dorințele familiei, inclusiv cea a tatălui de a-l vedea pe Ceaușescu mort.

Filmul a avut parte de reacții interesante de pretutindeni din Europa, în special în Europa de Vest, ceea ce e surprinzător cât timp subiectul ar părea că nu li se adresează.

Pe Bogdan Mureșanu, foarte preocupat de libertatea individului, l-a interesat cum anume se sfârșește un regim, o lume, care sunt tranzițiile evoluției umane și sociale. Iar aceste aspecte sunt foarte bine scoase în evidență în filmul său.

O bucurie mare pentru mine a fost să văd recent că România are o asemenea societate civilă în stare să stea în frig luni întregi doar pentru niște principii.

Dintre cele 8 premii, menționez Premiului I Alcine (Spania), Marele Premiu al Competiției de scurtmetraj la Festivalul Internațional de Film de la Cottbus (Germania), Marele Premiu de la Festivalul de la Izmir și Premiul Juriului la Festivalul de la Montpellier. La aceste festivaluri se înscriu mii de filme, dintre care intră în concurs 25-30.

„Cadoul de Crăciun” urmează să fie prezent și la alte festivaluri, ceea ce face lista de premii deschisă în continuare pentru acest film.

Un act artistic trebuie să fie onest, cinstit, dincolo de orice premii câștigate.

Kinotopia, casa de producție care pregătește filme premiate

Toată viața, Bogdan Mureșanu și-a câștigat banii în modul cel mai improbabil cu putință. Mai întâi a fost scrisul. A fost jurnalist și a lucrat în publicitate vreo 10 ani făcând copywriting. După ce a plecat, și-a deschis o mică firmă de producție publicitară, cu scopul de a-și permite să scrie pentru film.

Pentru că a început să fie invitat tot mai des ca scenarist pentru filme de afară, publicitatea a ajuns treptat pe locul 2. Așa a apărut Kinotopia, companie de producție de film pe care a fondat-o în urmă cu vreo 10 ani.

Acum, Kinotopia produce documentare, animații, lung metraje în lucru. Totul e posibil datorită unui grup de prieteni alături de care lucrează în companie. Dacă animația la care lucrează în prezent va avea succes, probabil vor trece la lung metraje de animație.

Cel mai important e să nu-ți stabilești standardul de calitate cu tine, cu prietenii tăi, ci să știi care este centrul de excelență din domeniu și să fii în contact cu cei mai buni.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Crăciun

 

Animația, marea provocare pentru Bogdan Mureșanu

În prezent, Bogdan Mureșanu lucrează la un proiect asemănător cu „Cadoul de Crăciun”, tot comedie neagră, numit „Ieșirea de urgență”. Acesta are mai multe povestiri ce se petrec toate în aceeași zi. Un alt proiect în lucru este o animație numită „Magicianul” sau „Ultimul spectacol”, despre care unele voci preconizează că va fi cea mai bună animație românească.

În afară de Gopo, nu prea avem alte nume foarte mari care să se fi remarcat cu adevărat în domeniul animației. Nu avem tradiție pentru că nu avem nici școală de animație, amintește regizorul. El o apreciază mult pe Anca Damian, un regizor care a avut curaj și a împins nivelul animației românești. Atâta doar, că tehnica slow-motion (gen păpuși) permite doar o mișcare a cadrelor frame cu frame, ceea ce nu e același lucru cu animația clasică. În zona asta există pași și filme notabile care s-au făcut în ultimii ani, ajungând să concureze în festivaluri și să câștige premii.

Cu toate că avem foarte mulți tineri profesioniști în IT, majoritatea se îndreaptă către crearea de jocuri, unde se câștigă foarte mulți bani. De aceea, se găsesc greu graficieni foarte buni dispuși să lucreze în industria de animație. Lucrurile se pot schimba atunci când prima animație românească va avea un succes imens. Se deschide o cale astfel și se trezește interesul pentru domeniu.

Până la acel moment, Bogdan se perfecționează în domeniul animației inspirându-se de la francezi sau belgieni, considerați cei mai buni din Europa. Recunoaște că a fost atras în această direcție de doi frați româno-britanici, Anton și Damian Groves, care locuiesc în București. Pentru ei a scris un scenariu de animație în urmă cu câțiva ani. „Opinci” este o poveste teribil de frumoasă despre prietenie și prezintă primul om din lume, român, care a înconjurat globul pe jos în 10-11 ani, intrând în Guinness Book. Filmul va fi gata în foarte scurt timp în regia celor doi frați, cărora le datorează interesul său crescut pentru tehnicile animației.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Craciun

Bogdan Mureșanu: ”Îmi place chestia asta de pionierat cu animația…”

Adevărata încercare este însă „Magicianul”, conceput după o povestire scrisă de Bogdan în vremea studenției. Scenariul acestui film a câștigat chiar un premiu acum câțiva ani. Acțiunea se petrece în Sulina anului 1910, iar regizorul folosește o tehnică inedită.

A ales varianta animației deoarece producția ar fi costat extrem de mult dacă s-ar fi recreat portul Sulinei. Chiar și așa, este nevoit să cheltuie 180.000 euro, mult mai mult decât s-ar fi așteptat însă de 2 ori mai ieftin decât în varianta peliculei.

 

De ce sunt filmele românești mai apreciate în străinătate

Prima dintre marile provocări ale unui regizor în România rămâne finanțarea. Cum faci să-ți acoperi bugetul filmului, e o întrebare pe care și-o pun toți cei care vor să facă filme în România. Bogdan Mureșanu este recunoscător multor oameni care l-au ajutat, unii chiar de la Centrul Național al Cinematografiei.

E esențial să poți să treci peste partea asta birocratică, care te poate îngropa. La C.N.C, stau oamenii cu sacoșe pline cu dosare pentru a putea crea un film.

A doua mare provocare este publicul român. E o foarte mare distanță între gustul audienței românești și al celei generale festivaliere din Europa. Nu se apreciază aceleași filme.

Filmele românești, astea bune care se fac, sunt extrem de apreciate, sunt văzute în Europa, în lume. Oamenii vorbesc despre ele ca de niște realizări artistice extraordinare. La noi, sunt detestate. Dintre numeroasele explicații, contează mult și faptul că avem un public prea mult expus cinematografiei comerciale americane, la care se adaugă lipsa sălilor de cinema de artă.

Nu avem o industrie cinematografică. Știai că la noi nu sunt anunțate sesiunile C.N.C? Suntem de râsul lumii. Mă întreabă parteneri de afară care vor să facă filme în România și tu le zici că nu știi când au loc și lor nu le vine să creadă. La noi nici nu se pot depune formularele online. Și mai vrei să faci industrie cinematografică? Un film nu se face singur.

De ce nu se fac premiere la noi, în cazul filmelor autohtone, și se fac întâi internaționale, e o întrebare pe care probabil și-o pun mulți cinefili. La noi, întâi se face turul festivalurilor internaționale. Abia peste vreo doi ani, filmul ajunge în România, pentru că publicul român este avid de premii. El nu dă doi bani pe un film sau act artistic până nu e premiat în afară. Recunoașterea și validarea lui peste hotare schimbă perspectiva românilor asupra acelui produs artistic, declară regizorul român.

Premiile sunt bune, dar ele nu creează un fenomen. Trebuie să ai și oameni care fac din ce în ce mai bine ceea ce fac deja zilnic, fără să se gândească la recompense.

 

Educația cinefilă la români și avantajul competitiv al filmelor românești

Se spune că românii nu vor să vadă pentru că e un fel de oglindă cinematografică prea realistică. Eu nu cred asta. Orice om care ar fi educat în direcția asta, ar ajunge să aprecieze filmele românești bune care se fac.

Bogdan Mureșanu îmi arată că publicul român e obișnuit cu cinematografia americană, mult prea editată. Imaginile se succed cu mare viteză, mascând astfel actoria proastă. Filmul are un aer fals, dar astfel dorit de producători.

În schimb, cinematografia românească are de a face mai mult cu neorealismul italienilor pe care părinții și bunicii noștri îl adorau (La Dolce Vita, Hoțul de biciclete șamd). Acolo se punea accentul pe scenariu, pe replici pe bune, ca-n viață. Publicul trăiește respectiva situație pentru că nu e tăiată. Regizorul dorește ca publicul să capteze bucata de realitate pe care el reușește să o creeze, nu să o falsifice.

Creatorii de film din România sunt foarte talentați că reușesc să facă lucrul acesta, care nu e deloc ușor. Așa au ajuns filmele românești să fie cunoscute și apreciate. România în cinematografie stă fantastic!

Eu sunt mândru că sunt român când merg într-un workshop de scenaristică și toți spun că suntem printre primii ca performanță din Europa. Gândește-te că în Franța există vreo 265 de premiere pe an, și puține sunt chiar bune. În România, abia dacă sunt 20 de filme pe an. Miracolul e că dintre acestea 20, vreo 5-6 sunt chiar fantastic de bune și nimicesc totul prin jur prin premiile pe care le obțin pe la festivaluri. Iar asta cu un buget de 5-10 ori mai mic decât al celor din Vest.

La noi există performanță pentru că există gândire, personal foarte bun. Sunt oameni pe partea tehnică care au lucrat în ultimii ani foarte mult pentru producții americane, au învățat multe lucruri de la ei și acum le fac excelent.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Crăciun

 

Oamenii care i-au influențat evoluția

Bogdan Mureșanu a avut fler în a-și alege prietenii. Îi are de la 19 ani și toți au reușit în domeniile lor artistice. Cu toate că a fost o perioadă când era foarte greu chiar și să aspiri să devii artist, ei au reușit. Unul e scriitor, altul e pictor și scriitor, altul e artist conceptual. Faptul că a avut prieteni care au avut curaj și inteligență artistică, a contribuit și la crearea unui fel de emulație.

Cât a lucrat în publicitate, în ciuda firii boeme, a învățat să lucreze sub presiune și să livreze la termen, cu multă seriozitate. A învățat să se educe într-un fel încât să nu dea vina pe lume pentru a-și justica vreun eșec. Aici a întâlnit un om extraordinar, Liviu David, fost director de creație la NEXT, ce a lucrat și în Australia. De la el a învățat că, dacă poți să faci ceva, atunci fă-o cât de bine poți pentru că lucrezi cu tine.

În 2011, Bogdan a scris un scenariu pentru Victor Rebenciuc („Tuns, ras, frezat”). Printr-un concurs fericit de împrejurări, scenariul a ajuns la marele actor, care a acceptat să se facă filmul, ajutând la realizarea lui. Își mai aduce aminte și acum momentul când Victor Rebenciuc i-a spus în mașină, cu umor, că ”Toată lumea are dreptul să facă un film prost”.

Acesta a fost și primul film ca regizor al lui Bogdan Mureșanu. Filmul a fost premiat la festivalul „Anonimul” și a ajuns la un festival de categoria A la Montreal. A luat numeroase alte premii, fiind un botez extraordinar pentru Bogdan ca regizor. Filmul a călătorit prin lume, iar asta l-a încurajat să continue pe acest drum, ca regizor în paralel cu munca de scenarist.

 

Cinematografia contemporană românească

Bogdan Mureșanu îi numește pe Lucian Pintilie, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu drept creatorii preferați de filme din România. Au o videografie fantastic de bună, care transmite adevăruri universale de mare impact. Nu întâmplător, oamenii aceștia sunt cunoscuți în toată lumea și s-a ajuns să se facă doctorate despre Cristi Puiu și filmele sale, de exemplu.

Deși avem impresia că filmele lor țintesc un public local, faptul că sunt foarte apreciate peste tot în lume e cea mai bună dovadă că acestea au un mesaj universal. În caz contrar, ar trece neobservate. Culmea, filmele românești comerciale, care au mare succes la noi și care au fost făcute cu gândul că toată audiența o să rezoneze la mesajul transmis, nu ajung să aibă succes dincolo de granițele țării.

Li se reproșează deseori regizorilor români că disprețuiesc audiența. Bogdan Mureșanu are o altă părere. Aceștia au doar o audiență pe care o respectă. E audiența europeană festivalieră, care este foarte mare. În cele din urmă, se uită sute de mii de oameni la filmele acestor regizori. Incomparabil mai mulți spectatori decât un film care respectă audiența generală din România.

Regizorii știu ce fac. Există niște gusturi rafinate ale unui public elevat, obișnuit să se ducă la festivalurile de film să vadă concurând mari regizori. Când un regizor român triumfă acolo, asta nu înseamnă că își disprețuiește audiența generală care vrea să râdă din orice. Înseamnă că respectă audiența lui care e aia a unui public elevat care e mai numeros decât audiența generală din România.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Crăciun

Problema e și faptul că foarte puțini români merg la cinema. Un film românesc de succes abia dacă ajunge să aibă 80000 de spectatori, pe când în Cehia, de exemplu, un film local are lejer 1 milion de spectatori. Dacă filmele românești ar avea un public mai numeros, sigur s-ar face mai multe filme pentru acest public. Dar regizorii și producătorii români își fac și ei un calcul înainte de a realiza un film. Publicul român nu mai crește decât cu premii, ceea ce e o mare problemă, atrage atenția Bogdan Mureșanu.

Sper că v-am convins că trebuie să urmărim cu mai mare atenție filmele românești. Cât despre „Cadoul de Crăciun”, acesta continuă să strângă premii. Următoarele filme ale lui Bogdan vor fi lansate în curând, așa că e indicat să fiți cu ochii pe activitatea acestui regizor și scenarist român care deja face parte din elita creatorilor de film din lume.

Berti Barbera

Berti Barbera este foarte cunoscut publicului român ca actor, solist vocal și poli-instrumentalist, om de radio sau prezentator de televiziune și festivaluri. Mai puțini îl știu însă ca jucător pasionat de rugby. Reperele impresionantei sale cariere le puteți parcurge pe pagina sa dedicată de Wikipedia, eu voi puncta doar câteva elemente și voi încerca să vă demonstrez viziunea și rolul său în dezvoltarea industriei muzicale din România.

 

Berti Barbera s-a născut pe 27 ianuarie 1972 în București. A copilărit în Bucovina, unde s-a remarcat încă din vremea liceului dând viață unor trupe locale, în special datorită marii sale pasiuni pentru tobe. A frânt și câteva inimi prin felul în care le cânta fetelor în parc muzica lui Andrieș.

În 1990 se întoarce în București, unde realizează rapid că pasiunea sa poate deveni profesie. Avea vreo 20 de ani și era convins că va trăi din ceea ce-i place, hotărât să meargă înainte, nedorind să facă altceva.

Astăzi, uitându-se înapoi, Berti Barbera se poate mândri cu estetica proprie a fiecărui album lansat. Cu emisiunile ce promovează muzica de calitate, mai mult sau mai puțin cunoscută. Cu nenumărate colaborări și proiecte comune cu mari artiști ai României.

 

Scena muzicală din ultimii 30 ani

Berti își amintește că, atunci când și-a început cariera, mediul muzical românesc era mai puțin aglomerat, mai romantic, dar și mai sărăcăcios. Acum, este înghesuială mai mare, dar și mai multe oportunități. Artistului îi place mai mult acum, la maturitate.

Scena și publicul românesc actual s-au schimbat constant în ultimii 30 de ani. Pentru a crește numărul celor interesați de muzica de calitate, e nevoie și de un marketing de calitate. Accentul trebuie pus pe competența formatorilor de opinie și a celor care inițiază proiectele.

Cu toate că Berti Barbera nu obișnuiește să se lamenteze, haosul creat de lipsa de uniformitate a nivelului profesional și oportunismul veleitarist al majorității agenților și impresarilor devin obositoare. Problema vine de la calitatea umană proastă, de la lipsa de noimă a muncii lor și de la relativizarea tuturor noțiunilor. Practic, România nu are niciun producător autentic, niciun impresar nu ar ști să organizeze un turneu ca la carte. Dar ce e mai grav, majoritatea sunt samsari, au doar ambiții, nu și un scop cultural în sine. Nu ar fi capabili să crească un brand, să-l reprezinte personalizat.

Grupuri de pasionați pot schimba starea unui oraș întreg, la fel cum unele festivaluri pun diverse locuri pe harta muzicală internațională. O permanentă relație cu lumea reală, cu fenomenul internațional ne pot menține vii în peisaj. Izolarea ucide.

Trebuie să ne menținem permanent conectați la lumea muzicală. De acolo să ne luăm inspirația și tempoul. Altfel nu există decât mofturi de copii orgolioși și disperați după identitate, fandoseli volatile, e de părere Berti Barbera. La situația de acum, el ar miza pe comunități bine organizate care învață să-și păstreze valorile.

Aș pune accent pe calitate, absorbită ulterior de un public mai pregătit să selecteze, pentru că oferta e mare, dar mult încărcată cu balast, cu produse vândute de indivizi mai mult ambițioși decât valoroși. În zilele noastre trebuie pus accent pe un marketing eficient și personalizat, pentru că muzica de calitate rămâne un produs de nișă, are nevoie de un tratament special. Publicul poate fi încurajat prin accentuarea importanței calității, prin felul în care toți ne reflectăm caracterul în muzica pe care o ascultăm. Mai multă expunere, mai mult public, dar accentul trebuie să rămână pe calitate.

Berti Barbera

Berti Barbera își explică muzica

Muzica lui Berti Barbera nu poate fi încadrată prea ușor într-o categorie anume, are totuși la bază unele elemente definitorii. Accentul e pus pe diversitatea emoțiilor și a bucuriilor pe care muzica ascultată dedicat, atent, ți-o poate oferi într-un concert.

Berti se adresează celor cu chef de ascultat, dornici să primească mai mult decât un leagăn banal, un moment trecător de divertisment. El crede în investițiile de durată, în acumularea unor emoții care să contracareze consumul zilnic.

Indiferent de genul abordat, încurajez publicul să simtă mai mult decât să înțeleagă, deși sunt bucuros când simt că publicul arată și cunoaștere muzicală.

Berti e de părere că, atunci când vrei să vii cu ceva deosebit, cu conținut artistic, poți avea succes doar când publicul știe ce faci. Nu e niciun moft, suntem ceea ce ascultăm. De aceea se bucură mai mult când publicul arată receptivitate dar și cunoaștere.

Românul e mai conservator, dar asta din cauza lipsei de informare, dincolo de teama lui ancestrală de prezent. Tendința de a rămâne ancorat în trecut îi taie din perspectivă. Totul a mers încet din cauza suficienței celor care cântă, transmisă publicului. Publicul român încă nu poate fi comparat cu publicul european decât în cazurile excepționale în care anumite festivaluri și-au format propriul public educat, fidel. Ar fi bune câteva proiecte naționale de informare muzicală în școli și nu numai.

 

Percuția, marea dragoste a lui Berti Barbera

Cei care îl cunosc pe Berti, îi cunosc și pasiunea sa pentru percuție. Folosește peste 20 de instrumente, iar în ultimii ani a rămas cel mai atașat de cajon. E foarte atras de tabla și de instrumentele orientale, și abia așteptă să le folosească mai mult. La fel și conga. Mai e categoria de instrumente de efect sonor, pe care le folosește bucuros de câte ori are ocazia.

Dorința sa de a le folosi e irezistibilă, însă timpul de a le studia pe fiecare în parte, dupa cum merită, nu e niciodată suficient. Cum e atât de priceput, nu puteam rata ocazia de a obține de la el cea mai bună definiție a percuției.

Percuția este derivată din ritm, elementul principal al întregii existențe. Ritmul repetă ciclic începuturi și finaluri, el stabilește pulsația existenței noastre și noi trebuie să-l înțelegem și să-l folosim. În muzica modernă, dincolo de setul de tobe, instrumentele de percuție completează mediul ritmic, îi dă nuanțe și dinamică. Percuția e esențială în măsura în care ritmul e esențial. De acolo pornește totul.

Berti Barbera

Oamenii care l-au format pe Berti

Când vine vorba de oamenii ce l-au format, Berti Barbera nu poate să nu-l menționeze pe Liviu Martinescu, fostul său profesor de engleză care, în acele vremuri cenușii ale comunismului, organiza audiții muzicale și împrumuta elevilor cărți din colecția proprie pentru a le menține dorința de cultură, de cunoaștere. La fel, Florian Pittiș care i-a fost profesor de actorie, i-a insuflat pasiunea dar și rigoarea profesională, importanța atitudinii cu care-ți tratezi munca.

În ceea ce privește muzica, Frank Zappa e un vârf în colecția sa imensă de oameni care i-au insuflat încrederea în calitate umană și în excelență artistică. Cum ar trebui să menționeze sute de cărți și mii de albume favorite, preferă să nu facă o listă. Asta pentru că e periculos să rămâi fixat doar pe câteva.

Un alt nume apropiat sufletului său este Steven Wilson. Acesta, prin anvergura lui, prin volumul lui de muncă, oferă un exemplu de artist care poate salva un întreg fenomen prin calitatea produselor lui. El e o excepție, la fel cum poate fi un model, susține Berti.

Dintre numele noi, Berti Barbera menționează totuși câteva trupe care-i plac mult. Haken, Leprous, Soen, Vulfpeck, Snarky Puppy, Mammal Hands sunt doar câteva dintre ele. Se adaugă Gojira și alte trupe de metal. Asta fără a le menționa pe cele de blues si jazz, toate istorii diferite și extrem de bogate.

Nici muzica clasică nu e neglijată. Dintre trupele vechi, în timp ce răspundea la întrebări, Berti asculta o trupă din anii ’70, Ambrosia, nu foarte cunoscută, dar cu câteva albume excelente, cu o muzică complex concepută și foarte accesibilă.

Odată intrat în această lume, realizezi că singura direcție este expansiunea în imensitatea de produse de calitate care există. Nu ne ajung cinci vieți să ascultăm tot ce e foarte bun. În zilele astea pur și simplu nu facem față tuturor albumelor de foarte bună calitate. Cine spune că muzica bună nu există, bate câmpii. E foarte foarte multă, trebuie doar timp și chef pentru asta.

Berti Barbera

Definiția succesului pentru Berti Barbera

Muzicienilor care doresc să facă performanță în muzica de calitate, artistul le recomandă să nu mai viseze și să-și concentreze munca și energia pe ceea ce le-ar putea face viața frumoasă. Să nu renunțe și să se aștepte la un munte de probleme care vor veni în balanță cu privilegiile și plăcerile. Rămâne marea satisfacție de a face ceea ce îți place. Asta înseamnă succesul pentru Berti Barbera.

În plus, artistul îmi dă un exemplu de profesionalism, explicându-mi cum fiecare album al său este înregistrat într-un studio diferit, în funcție de specificul proiectului. Munca de sound și de detaliu joacă un rol esențial. Întotdeauna, inginerul de sunet devine o parte a echipei, nu doar un tehnician prestator de servicii. Tirajele nu sunt mari, iar când se epuizează un titlu, îl prezintă pe următorul, aflat deja în lucru.

În ceea ce privește libertatea, ea e cea mai importantă responsabilitate. Felul în care o înțelegem și o folosim, ne caracterizează. Și în virtutea dualității în care trăim, ea este însoțită întotdeuna de îndatoriri.

Ești liber abia atunci când poți ține în echilibru ceea ce primești cu ceea ce poți oferi.

Chiar această dorință de libertate l-a adus pe Berti pe terenul de rugby. Era pasionat de rugby încă de mic, dar lipsa oportunităților de a juca acest sport puțin popular la noi l-a ținut departe mulți ani de mingea ovală. A ajuns să joace rugby doar de la 42 de ani și o face în continuare în echipa de old boys GFP București, clădită în jurul unei echipe de copii. Antonio Jr. este o echipă de vârf în campionatele de tineret și este în parte formată din cazuri sociale, un proiect educațional foarte interesant despre care voi încerca să vă spun mai multe în curând, într-un articol dedicat.

 

De la Alexandru Andrieș la argentinianul Mariano Castro și Nicu Patoi

Berti Barbera și-a dorit dintotdeauna să cânte cu muzicienii săi preferați, acest vis fiind realitate cu Alexandru Andrieș. A cânta cu el e terapie curată, atmosfera în grup e unică, la fel și în turneu sau în concert, mărturisește Berti. Știa că e foarte exigent, așa că nu s-a băgat în seamă decât într-un moment potrivit. Colaborarea lor decurge ideal din 2012, în primul rând datorită atitudinii, caracterului, umorului, culturii muzicale și a amprentei personale. Pentru Berti, înainte de toate contează înțelegerea și evoluția la același nivel.

O admirație reciprocă s-a manifestat în cazul argentinianului Mariano Castro, alături de care a înregistrat albumul ”Amistad” (prietenie în limba spaniolă). Au scos împreună câteva piese prin care își povestesc viața, cântate în maniera proprie stării pe care o împărțeau. E o mare bucurie să ai asemenea oameni cu care să faci muzică. E de fapt ceea ce-și dorește, mărturisește Berti.

Muzica definește foarte bine ethosul unui popor, reflectă nivelul spiritual și cultural al unei societăți. Practic, poți cunoaște o țară doar ascultându-i muzica. E un subiect bun de dezvoltat academic.

Cât despre Nicu Patoi, albumele și concertele din ultimii ani sunt definitorii pentru cariera lui Berti Barbera. Au o relație bazată pe respect reciproc, pe interplay muzical și pe încredere. Cei doi s-au cunoscut încă de prin 2000, însă s-au apropiat atunci când Berti realiza emisiunea “Taverna” pentru TVR. De acolo au pornit, într-o joaca aproape, un parteneriat care crește de la an la altul. Această colaborare e ca un indicator valoric pentru cei doi, pentru că reprezintă forma cea mai sinceră și mai liberă de manifestare din tot ce fac.

Berti Barbera

Berti Barbera. Foto Credit: Miluta Flueras

Planuri de viitor: album, carte și… mult umor

Berti Barbera și-a început cariera muzicală ca vocalist al trupei Voltaj 88. Am fost curios dacă sunt șanse ca trupa să se reunească, însă cei implicați nu găsesc niciun motiv de a trăi în trecut. Mai mult, Berti a reluat colaborarea cu Manu Savu, sub un alt nume, cântând altceva, cu intenția de a atinge piața internațională. Trupa se numește Crossing Eternity, o formație rock româno-suedeză alcătuită din muzicieni cu mare experiență care au regăsit valori comune în modul de abordare a muzicii metal.

Lui Berti îi e dor și de cariera de actor. Ar juca, s-ar implica într-un proiect teatral, desi are mult de lucru și ar trebui s-o ia de la început. În plus, crede că ar fi puțini regizori cu care să poată lucra fără să-i întoarcă pe dos. Recent a filmat pentru un sitcom și nu i-a fost ușor, deși nu a ieșit rău. Speră să aibă timp și energie pe viitor pentru actorie pentru că i-ar plăcea. De 25 de ani însă e 100% pe muzică.

Deocamdată, se concentrează pe ”Blue Drop”, viitorul album de blues înregistrat împreună cu Nicu Patoi. În același timp, lucrează la o carte pe tema umorului evreiesc. Însă cel mai important lucru rămâne sănătatea, ne amintește Berti Barbera. De aceea, el ne recomandă tuturor să nu uităm să ne odihnim și să râdem de noi înșine.