Luiza Zan

Luiza Zan face parte din rândul puținilor artiști contemporani care nu au nevoie de oportunitățile capitalei pentru a-și câștiga și menține notorietatea. Câștigătoare a premiului 1 la Cerbul de Aur Brașov în 2004 și al locului doi la Festivalul de Jazz din Montreux, Luiza Zan s-a dedicat muzicii și familiei în egală măsură.

 

Născută în Tulcea în anul 1980, Luiza Zan câștigă primul premiu la doar 4 ani, locul 1 la un concurs ”Șoimii Patriei”. În 2004 obține premiul I la Festivalul Internațional Cerbul de Aur Brașov. Interesant e că ambele performanțe s-au datorat interpretării aceleiași piese, „Frunzuliţa d’alior”. Însă cea mai importantă recunoaștere a valorii sale este premiul al II-lea la Festivalul de Jazz din Montreux (Elveția), chiar cu o săptămână înainte de cucerirea Cerbului de Aur.

Au urmat ”Premiul Confirmării” la Gala Premiilor de Jazz din 2004, ”Muzicianul Anului” în 2011 la Gala Jazz Prize, multe alte trofee interne și internaționale.

Până în prezent a lansat 5 albume de muzică, dintre care ”Heritage” (2016) este cel mai apreciat. A cântat gospel cu Snaps încă din 2005 și încă mai cântă împreună, deși nu a găsit în România o nișă pentru genul ăsta. Oamenii sunt reticenți și, în general, nu înțeleg muzica asta, subliniază artista.

În teatru, a avut șansa să lucreze cu Radu Afrim, la Năpasta (Teatrul Național). Apoi cu Vlad Massaci (True West – Teatrul Andrei Mureșanu), cu Sebastian Marina (Șapte ⬇️- Teatrul Andrei Mureșanu). E o muncă frumoasă și uneori cruntă, plină de răsplată emoțională, spune Luiza Zan.

 

Suntem suma oamenilor pe care-i întâlnim în viață

Vedem așadar cum Luiza și-a dedicat întreaga viață muzicii, artei în general. Jazz-ul apare însă undeva prin 1992-‘93, odată cu vizita unui prieten belgian al tatălui său, Pierre Vanhoorde, căruia și azi îi mulțumește pentru discul cu Nat King Cole. Stilistica vocală a marelui artist i-a demonstrat că nu există diferențe între voce și alte instrumente, că nu există bariere tehnice în abordarea unei melodii.

Un alt album care i-a croit cumva gândirea muzicală este interpretarea lui Sviatoslav Richter a concertului nr.2 op.18 pentru pian și orchestră în do minor de Rahmaninov. Aceasta este o înregistrare din 1959 pe bandă de magnetofon, pe care a ascultat-o de nenumărate ori.

Cei 9 ani de canto clasic la Liceul de Artă din Piatra Neamţ și la Universitatea de Arte Iași, suprapuși peste talent și multă muncă au stat în spatele succesului său. Cea mai importantă lecție este dată de profesorul său de jazz din facultate. Datorită lui Rick Condit, Luiza Zan a învățat să asculte jazz corect și să aibă curaj să greșească atunci când cântă.

Momentul zero, în care a știut că se va dedica jazz-ului, a fost însă pe scena Festivalului de la Montreux. Nu pentru că reușise să cânte acolo, nici măcar neapărat pentru marele premiu obținut. A avut marea șansă să cunoască îndeaproape nume mari, pe care nici nu visa să le întâlnească. Geri Allen, Bob Hurst, Eric Harland sau Omar Hakim sunt doar câteva din numele cu care a împărțit scena unuia dintre cele mai prestigioase festivaluri de jazz din lume. A decis atunci, în acel clipe unice, că va căuta mereu oportunități de a cânta cu oameni valoroși.

Luiza Zan

Luiza Zan @ George Enescu Square Bucharest

Căutarea liniștii după recunoașterea valorii

Toate aceste distincții nu au fost suficiente pentru a o reține pe Luiza Zan în București. Cu toate oportunitățile pe care i le oferea capitala, a ales să-și urmeze sufletul. Iar sufletul său pereche, soțul, partenerul și managerul ei personal locuia în Sfântu Gheorghe… Așa că artista a lăsat vacarmul capitalei pentru a se bucura de avantajele unui oraș mic și liniștit.

Cea mai mare dificultate este să accepți liniștea. Pentru mine. În același timp, liniștea este și cel mai mare avantaj al vieții departe de tumultul capitalei. Când ești pregătit să afli cine ești, te retragi într-un loc care nu te obligă neapărat să fii “cineva”.

Viața personală și cea de muzician au început să se contureze mult mai frumos de când Luiza a devenit mamă. Ca om, petrece mai mult timp bucurându-se de lucrurile mici, dar importante, iar ca artist, e mai selectivă în alegerea concertelor.

Rămâne un om spontan în reacții, dar nu neapărat imprevizibil. Îi plac mișcările pregătite, precupețite. Pentru fiecare alegere, are în cap două consecințe posibile. Nu întotdeauna alege bine, dar surprinsă nu prea e, mărturisește artista.

 

Educația jazz-ului dincolo de reguli

De la mama sa, Luiza a moştenit darul predării muzicii. Când a părăsit capitala, a renunțat să predea la Conservator, iar acum educă după propriile reguli în orașul său adoptiv.

Eu predau în confortul micului meu studio, în termenii pe care singură mi-i impun. Dacă un elev are nevoie de 3 ore de lucru, în loc de două, nu ne oprim doar pentru că o cere programa universitară. Sunt liberă să îmi aleg elevii după cum consider că pot ajuta respectivul om, nu sunt constrânsă să lucrez cu nimeni, nicicând. În plus, e liniște, miroase a lavandă mereu și e foarte zen, așa, la mine…

Artista cunoaște bine minusurile sistemului educațional și crede că avem o problemă cu lipsa jazz-ului în licee. Mediul academic de jazz suferă din lipsa elevilor bine pregătiți și bine motivați, care să nu fie luați de la zero odată intrați în Conservator. Aici, pedagogii bine pregătiți nu pot preda la un nivel superior, astfel încât munca lor să fie cu adevărat motivantă și plină de satisfacții.

În contradicție cu, de exemplu, țara vecină, Ungaria. Luiza are turnee anuale și albume scoase în Ungaria, este rezidentă permanentă la Budapest Jazz Club. Acolo sunt mult mai mulți muzicieni de jazz, tocmai pentru că există mai multe școli de profil, mai mulți profesori, săli mai mari, mai numeroase, arhipline la orice concert de jazz.

Poate dacă ar exista o competiție între licee de muzică pe partea de jazz, am vedea o mai bună prezență la admitere la Conservator.

Pe toți cei care vor să evolueze, artista îi sfătuiește să își dorească și să facă tot ce le stă în putință să evolueze, să se facă auziți, să se înconjoare de muzicieni care îi fac să fie mai buni și de oameni care cred în visele lor.

Luiza Zan

Luiza Zan @ Romanian Peasant Museum

 

Publicul, marea necunoscută a unui concert

Publicul este o necunoscută mereu. Nu ai garanția că te va plăcea, orice ar fi. Nici dacă epuizezi toate biletele cu o lună înainte de concert, nu poți fi sigur de reușita unui concert. Poți controla acest aspect doar în momentul în care pășești pe scenă. E o sarcină de care ai relativ puțin timp să te achiți și care cere concentrare, determinare, profesionalism și un pic de sclipici.

O altă educație muzicală, publicul nu necesită, spune artista. O conduită diferită poate că există “afară”, în funcție de locul unde cânți. Luiza a întâlnit public crispat și aici, dar și afară, la fel și public efervescent. Nu crede că trebuie neapărat o doză superioară de cunoaștere muzicală. Însă, cu siguranță, un public “experimentat” e de preferat, pentru că e la fel de important coechipier precum colegii de scenă.

Cât despre dificultățile organizării unui turneu în țară, Luiza îmi amintește că România este țara tuturor posibilităților. Trebuie să țină mereu cont că orice detaliu stabilit cu mult înainte se poate schimba în ziua concertului. Atâta timp cât nu există un sistem care să protejeze cu adevărat artistul, acesta va fi mereu expus la … tot felul de posibilități.

Din fericire, Luiza Zan are o experiență internațională extrem de bogată. Lucrează cu muzicieni renumiți de peste hotare, cu organizatori de concerte sau turnee cu metode pe care am face bine să le preluăm mai des.

 

Luiza Zan: „Muzica reprezintă amprenta sufletului unui popor”

Până la urmă însă, Luiza cântă oriunde vede că oamenii sunt deschiși sau… natura primitoare. Artistei îi plac foarte mult provocările și a ieșit de multe ori din cluburile clasice de jazz. De la un jam session în rezervația Joshua Tree din California la curtea unei grădinițe, de la o sală de sport plină de dansatori până la o scenă de teatru plină de pământ, într-o arenă de tenis sau în Ljubljana pe stradă.

Pentru a susține același ritm, are nevoie de un loc cald, primitor, un loc în care se simte în siguranță, bine, acasă. Iar acesta nu poate fi altul decât România. Aici s-a născut, aici este familia ei, de aici își poate dezvolta fără grijă o carieră internațională. Iar pentru Luiza Zan, sunt suficiente motive de a rămâne mereu alături de casa sa.

Muzica reprezintă amprenta sufletului unui popor. Ritmurile tradiționale reflectă spiritul ludic, iar melodiile – creativitatea acestuia. Desigur că îți poți forma o părere despre un popor analizându-i muzica, însă nu ne putem permite să fim selectivi în evaluarea acesteia. Trebuie culese informații complete, atât căutând între piesele etnice, cât și între cele moderne.

 

Proiecte de viitor, simple și sincere

În prezent, Luiza Zan are în lucru două materiale discografice. Unul dintre proiecte presupune întoarcerea la a crea simplu şi sincer. Așteaptă momentul potrivit să lanseze acest proiect, care a ajuns la a șasea piesă în studioul ei.

Nu știu cât de pregătit este publicul român să asculte ceva simplu și sincer. Observ că trendul este la polul opus în întreaga lume, nu ne place sinceritatea, iar simplitatea ne plictisește…

Al doilea proiect este un album de duo – chitară și voce. Anul 2019 ar trebui să fie unul sclipicios, cum îi place artistei să spună. Asta presupune multe concerte faine, aici și peste hotare. Dar fiecare lucru, la timpul lui.

Până atunci, fiți cu ochii și urechile pe afișele care anunță vreun concert sau material discografic cu Luiza Zan!

Aș prefera să gust esența vieții când voi fi pe drumul către cealaltă lume. Deocamdată, mă îmbăt cu viață. Jazz-ul este muzica omului-explorator, a omului liber, a omului iubitor de cunoaștere și exultare.

Marius Matache

Marius Matache este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai noului val de folk. Muzica sa are la bază o chimie care aduce zâmbetul pe buze. Cum se îmbină cariera în chimie cu pasiunea pentru folk aflăm din rândurile următoare, în care muzicianul chimist și-a deschis sufletul către voi.

Marius Matache este doctor în chimie din 2006 și are un postdoc în știința mediului. De aproape 20 de ani lucrează în cadrul Centrului de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact din Universitatea din București.

De 15 ani e prezent pe scenele patriei, ca folkist. De 10 ani e blogger cu acte în regulă, 2008 fiind anul de înființare a site-ului de muzică folk www.foreverfolk.com. Din 2009, cu câteva pauze, face și puțin radio, trecând prin Radio România Cultural, RFI România și acum Radio Seven.

Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia

Are două albume de autor: HOINAR prin Piața Matache (2013) și Alchimie (2016). E prezent pe mai multe albume colective: Ziua de mâine Alba Iulia (2008), Folk din pana mea vol. I (2011) și II (2016), Fălticeni Folk (2014), dar și pe albumul 2010 ani de folk alternativ al băieților de la Țapinarii. Și e foarte mândru că a contribuit la primul imn al naționalei de rugby a României.

A ajuns la folk total întâmplător, pe la 17 ani (1995). Punctul oficial de plecare în carieră îl consideră concertul din Big Mamou, 8 aprilie 2004.

Niște prieteni de-ai mei din liceu cântau în parc, mă uitam la mâna lor și apoi mergeam acasă și repetam mecanic ce vedeam la ei. Tocmai de aceea, când sunt întrebat ce studii muzicale am, îmi place să spun Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia. Până în acel moment, iubeam folkul ca simplu spectator, neimaginându-mi vreodată că voi reuși să învăț să cânt la chitară, cu atât mai puțin că voi face din asta o profesie.

Nu ai nevoie de o religie pentru a fi un om bun

Make, cum îi zic prietenii, se consideră ateu. Cu toate că acest detaliu ar putea face o persoană habotnică să strâmbe din nas, el are un sistem de valori foarte bine consolidat. Marius crede că e foarte important să faci bine în viață și, atât cât poate, încearcă să schimbe lumea din jurul său în bine.

Din lista de albume care i-au marcat existența, enumeră doar ”The Wall (Pink Floyd), cu tot cu filmul aferent, Evenimentul zilei…și altele (Valeriu Sterian), Brothers in Arms (Dire Straits), Last Ship (Sting), Cântece de șemineu (Nicu Alifantis).

Îi place foarte mult la Alexandru Tomescu modul în care explică pe scenă muzica, dar și filozofia din spatele ei, dar și cum reușește în fiecare an să aducă muzicieni străini alături de domnia sa în turneul Stradivarius. Consideră că aceștia vor deveni, la rândul lor, ambasadori pentru România în țările din care provin.

Datorită facultății și meseriei sale de bază, știința a devenit principala sursă de literatură. Cu toate astea, își mai face timp și pentru alte genuri de lecturi. Ultima carte citită este Șapte ani în Provence, a lui Ioan T. Morar.

Nimeni nu poate să meargă pe drumul altcuiva. Fiecare din noi are propriul drum, pe care și-l croiește așa cum crede, știe, poate. Sunt puține lucruri pe care nu le putem face, dacă ne dorim cu adevărat. În 1996, când am ales să dau la facultatea de chimie, lumea mă și vedea murind de foame, la momentul respectiv chimia fiind “rău-famată” pe fondul falimentului industriei chimice și a “trecutului glorios” asigurat de academiciana” Elena Ceaușescu. Indiferent de domeniu, dacă îți faci meseria corespunzător, rezultatele apar. Oricât de greu pare, dacă veți fi printre cei mai buni, puteți reuși, indiferent de domeniu. Aici sau în alt colț de lume.

Folkul românesc în 2018

Am vrut să aflu de la Marius cum arată folk-ul în anul 2018 și ce crede că îi lipsește pentru a-și recâștiga popularitatea. Dincolo de propria sa glumă, prin care Make spune că folkul nu e popular pentru că are prea multe cuvinte, artistul vine și cu o explicație serioasă, care ar trebui luată în seamă de către generația actuală de folkiști:

Folkul nu va fi prea curând un gen cu impact, pe de-o parte din cauza conjuncturii actuale, pe de altă parte ca o consecință a profesionalismului redus al celor care îl prestează. Sunt foarte puțini artiști din zona folk cu adevărat adaptați la realitățile industriei muzicale din 2018. Și nu e o critică sau un reproș, e pur și simplu constatarea unui om care de 15 ani face parte din breaslă, de 10 ani scrie și de 2 ani face o emisiune despre muzica folk. Folkul are nevoie de branduri noi, puternice, de evenimente cu impact, construite în timp, care să atragă lumea (de tip Electric Castle).

Muzica lui Marius Matache nu e cel mai normal folk din curtea școlii. E suficient să ne gândim la piese precum Baladă pentru bormașină și târnăcop. A vrut să aibă și el ceva de genul concert pentru pian și orchestră, dar atât a putut, spune în glumă Marius Matache despre această piesă.

Piesele mele au un singur scop: să îi facă pe oameni să zâmbească. Acesta e scopul meu când mă urc pe scenă. Oamenii au deja problemele lor. Nu au nevoie să vină la concert și să le asculte și pe-ale mele.

Chiar și piesele sale de dragoste sunt, de multe ori, simpatice. Marius Matache face o muzică cu mesaj (subversiv, ar zice unii). Ea te pune să gândești și presupune să fi citit mai mult de abecedar și carte de bucate înainte de a merge la un concert de-al său.

Marius a cântat în multe locuri neconvenționale. Pe un câmp de pe care se recoltase recent floarea-soarelui sau porumbul sau în pădure, având un generator pe motorină ca sursă de curent. A cântat în curtea bisericii fortificate din Mediaș, în cadrul proiectului Trubadur pe Drumul Cetății, implementat alături de Bitdefender. A cântat de asemenea în deschiderea meciului de rugby România – Uruguay, pe stadionul Arcul de Triumf.

 

Chimia și folkul l-au făcut să rămână în țară

A rămas în țară pentru că, lucrând în proiecte europene încă din facultate (1998 mai exact), a crezut că se poate și în România. Aparent, încă mai crede. El nu e plătit la universitate de statul român, ci din proiectele pe care le atrage. După 20 de ani lucrează în același loc, după aceeași rețetă, încercând să schimbe lucrurile în bine și în România.

Este adevărat că, uitându-se înapoi cu mintea și experiența de acum, nu știe dacă ar alege la fel. Cu toate astea, nu are regrete față de alegerea sa de atunci. Celor care își doresc să plece le recomandă să evalueze atent avantajele și dezavantajele deciziei, nu doar cele materiale, ci și pe cele emoționale, care uneori pot acoperi orice satisfacții financiare.

Cea mai puternică legătură între chimie și folk sunt eu (haha!). Așa cum îmi place mie să spun, atunci când mă transform în ambasador al chimiei, chimia este pretutindeni, deci și în muzica folk. De exemplu, corzile mele conțin fosfor și bronz (deci cupru, staniu și încă vreo câteva elemente), prăgușul, penele și înălțătorul sunt polimeri. Iar oamenii care mă ascultă au parte de adrenalină, de serotonină.

Oamenii care îl cunosc de pe scenă sunt, de multe ori, contrariați că are un doctorat în chimie și că încă lucrează în mediul academic. Oamenii care îl cunosc de dincolo de muzică sunt fascinați de cât de mult călătorește datorită muzicii, cât de vizibil e pe rețelele sociale.

Marius Matache

Elita României e făcută din toți cei care își fac meseria cu simț de răspundere

Am dorit să aflu de la Marius Matache cum arată în opinia sa elita României din zilele noastre și care consideră că sunt modelele cele mai importante pe care ar trebuie să le aibă acest popor în prezent.

Elita României (cea reală, nu farsele care se află în fruntea țării) este, de multe ori, plecată prin alte țări, de soare pline. E normal, atât timp cât în România nu au cadrul de manifestare. Aici mă gândesc la primul meu coleg de scenă, Mădălin Giambașu, care a plecat la doctorat în SUA (la aceeași universitate la care a învățat Bob Dylan), pentru că în România nu avea nici o șansă la momentul 2005. Mă gândesc ce le oferim zecilor de olimpici care anual aleg să plece la studii în cele mai bune universități din lume.

Unii aleg să se întoarcă, alții au nevoie să confirme peste hotare pentru a fi recunoscuți în România. Alții ne reprezintă cu cinste în țările de adopție pentru că un român care se impune într-o universitate din afară contribuie semnificativ la imaginea României. Nici unul din ei nu e mai puțin român ca oamenii care au ales să rămână și să țină România pe linia de plutire, e de părere Marius Matache.

Ei sunt elita României, cei care fac lucrurile să meargă, cei ce reușesc adevărate minuni făcându-și meseria cu simț de răspundere, indiferent de poziția în sistem.

Dacă vi se pare că elită sunt doar intelectualii, vă doresc să experimentați o grevă de 2-3 săptămâni a celor de la salubritate. De multe ori, elitele sunt rupte de realitatea cotidiană, iar acest lucru poate determina disfuncționalități atunci când oameni valoroși ajung în funcții de execuție.

Marius Matache

Lansează în curând un album cu cântece de iarnă

Provocările pentru un artist care trăiește în România sunt la tot pasul. O industrie muzicală încă în formare, o fiscalitate ridicată, complicată și incoerentă. Un mediu perturbat de stat prin concerte gratuite, un public cu o putere financiară destul de scăzută, lipsa unor spații de manifestare civilizate la prețuri decente. Apoi, evoluția năucitoare a tehnologiei, care are un impact serios și asupra industriei muzicale. Dar cea mai importantă este aceea de a trăi exclusiv din muzică. Lui Marius Matache i se pare undeva la limita imposibilului.

Marius Matache are mai multe proiecte de viitor, unele în desfășurare. A început să lucreze la un album cu cântece de iarnă, care speră să apară până la Crăciun măcar pe platformele digitale. Își dorește la un moment dat un album cu piese în limba engleză. În prezent, are piese pentru încă două albume de autor. După ce face măcar două din cele patru, o să se gândească la un best of.

Pentru 2019, își dorește un turneu aniversar pentru cei 15 ani de carieră. Și își mai dorește să ajungă în orașe din România în care nu a cântat încă: Târgu Mureș, Deva, Hunedoara, Oradea, Galați, Slatina, Bârlad, Rădăuți șamd.

Cum va arăta viitorul folkistului Marius Matache depinde mult și de cei care se interesează de ceea ce el crează. Eu vă recomand să-i ascultați muzica și, dacă vă place, luați legătura cu el și chemați-l să vă încânte sufletul. O va face cu mare drag!

Aurelia Vișovan

Aurelia Vișovan face parte din rândul tinerei generații de muzicieni români care face cinste acestei țări. Ea a câștigat până acum peste 25 de premii internaționale. Cel mai important e Premiul I la Concursul internațional de pian Santa Cecilia din Porto (2015). În 2017 a obținut Premiul Special pentru cea mai bună interpretare a lucrărilor comandate în Premio Jaén. În 2018 obține locul 5 în cadrul celui de-al 4-lea concurs internațional de pian de la Takamatsu. În prezent este asistent universitar la departamentul de pian al Universității de Muzică și Arte Plastice din Viena, iar în paralel urmează studii de doctorat la Academia de Muzică din Cluj-Napoca. 

 

Aurelia Vișovan, pianista care a știut tot timpul că va face muzică

Aurelia Vișovan s-a născut în anul 1990 la Sighetu Marmației, în Maramureș, ca prima fiică dintre cei 6 copii ai părinților săi. Și-a petrecut primii 12 ani în localitatea natală, după care s-a mutat în Cluj-Napoca pentru a urma studiul pianului la Liceul de Muzică. La vârsta de 12 ani are primul său concert ca solist acompaniat de o orchestră.

Primii pași spre muzică i-a făcut la doar 5 ani. Părinții săi au dus-o la Școala de Muzică din Sighet pentru a lua ore de pian cu regretata doamnă profesoară Monica Chifor. La început, totul a fost o joacă pentru Aurelia, cum e și normal. Însă profesoara de pian a observat de timpuriu potențialul ei, așa că, deja de la 6 ani a pregătit-o pentru diverse concursuri de pian din țară.

Ce a urmat? În cei 7 ani de studiu la Sighet, Aurelia Vișovan a câștigat în jur de 20 de premii. Era evident deja că muzica va fi vocația sa, iar o scenă mai mare ca cea de la Cluj-Napoca era un pas firesc. Chiar dacă îmi mărturisește că îi lipsea gălăgia de acasă și că a resimțit puternic despărțirea de familie și de orașul natal.

La Cluj a studiat pianul la clasa doamnei profesoare Gerda Tuerk, un mentor extraordinar, cu o dragoste de muzică fără margini. La îndemnul acesteia, Aurelia Vișovan a continuat spre conservator, la clasa doamnei Prof. Univ. Dr. Adriana Bera. Până în ziua de astăzi, doamna Bera este un sprijin muzical și moral extrem de important.

Ce am învățat despre muzică în România? Aproape tot ceea ce știu! Am avut norocul să am profesori extraordinari și sunt foarte recunoscătoare pentru aceasta.

 

Cariera muzicală în Viena

Aurelia Vișovan și-a dorit mereu să vadă cum arată lumea muzicii în Vest. Știa că este mult mai efervescentă decât în țară și că există mult mai multe oportunități. A căutat un profesor care să i se potrivească și a ajuns la profesorul Martin Hughes, la Universitatea de Muzică din Viena.

Cu toate astea, Aurelia crede că nu este nicio diferența dintre a face muzică clasică în România față de Austria. Pentru ea e indiferent unde cântă. Dedicația și pregătirea, dragostea pe care o pune în interpretarea fiecărei piese este aceeași. În Austria, mai bine zis în spațiul germanic în general, există diferențe în ceea ce privește condițiile. Instrumente mai bune, public mai cultivat, resurse financiare mai bogate. Însă muzica rămâne aceeași!

 

Capacitatea de adaptare, esențială în obținerea succesului

Cel mai important lucru pe care l-a învățat pianista la Viena este să fie flexibilă. A pornit din România cu speranța de a face o carieră ca solistă. Excludea în mintea ei, încă foarte tânără, posibilitatea de a cânta muzică de cameră, de a acompania, de a preda. A învățat acolo că, cu cât știi să faci mai multe, cu atât ești mai apreciat și solicitat. Nu o dată a ajuns să cânte pe scene importante alături de parteneri de muzică de cameră, și a descoperit cât de frumos este să împarți scena și cu alții.

La Viena a reînceput de la zero studiile, deoarece cei doi ani de conservator la Cluj nu s-au recunoscut acolo. A absolvit după 6 ani masteratul la pian. Timp de 4 ani a studiat și clavecin, ceea ce i-a stârnit interesul pentru toate instrumentele istorice cu claviatură, la care cântă în prezent în mod regulat. Odată ce și-a încheiat studiile, a avut norocul să afle că există un post liber de asistent la catedra de pian pe care tocmai o absolvise. S-a înscris, a dat concurs pe post, și de atunci este cadru universitar!

 

Beneficiile sistemului austriac de educație

Am vrut să aflu de la Aurelia Vișovan ce ar putea prelua România din sistemul educaţional austriac pentru a-i creşte performanţa. Am aflat că unul dintre lucrurile foarte avantajoase în sistemul de învățământ superior austriac e faptul că orice materie poate fi absolvită oricând. Nu există un moment fix (de exemplu, anul 2, semestrul I) pentru fiecare materie.

Studentul poate alege dacă dorește să facă toate materiile, spre exemplu, în primii doi ani, iar apoi să fie liber să meargă la concursuri, în turnee. Totul fără povara prezențelor obligatorii la facultate. Acest lucru a ajutat-o mult pe pianista noastră.

Discutând despre legătura dintre muzică și cărți, Aurelia și-a exprimat un punct de vedere foarte interesant. Astfel, un muzician nu poate înțelege decât parțial muzica pe care o interpretează, fără a cunoaște literatura vremii. În trecut, conexiunea între diversele arte era mult mai puternică. Tocmai de aceea, pianista a studiat cât a putut de mult literatura franceză, rusă și germană.

Legat de artiștii sau oamenii care mă inspiră, am fost mereu o mare admiratoare a lui George Enescu, atât din punct de vedere muzical, cât și uman. Consider că până și în ziua de astăzi această mare figură a muzicii românești este mult subapreciată, din păcate…

 

Japonia, locul de suflet unde se regăsește

Muzica a dus-o pe Aurelia Vișovan de trei ori în Japonia. Anul acesta a participat la concursul de la Takamatsu, unde a luat premiul 5, datorită căruia a fost invitată recent din nou pentru a da câteva concerte. Prima ei vizită în Japonia a fost în 2015, când a participat la un festival de binefacere la Fukushima, pentru victimele cutremurului și tsunami-ului din 2011. A fost o experiență foarte marcantă și a legat-o încă de pe atunci foarte puternic de Japonia.

Aurelia Vișovan

Importanța educației muzicale

Educația muzicală a publicului în reușita unui concert este de o importanță vitală, crede Aurelia. De-a lungul istoriei, publicul a fost mereu la curent cu muzica timpului, cunoștea și înțelegea ceea ce se compunea. De aceea, spre exemplu, un Beethoven a fost o personalitate șocantă. Fiindcă publicul înțelegea și cunoștea muzica lui Bach, Haydn, Mozart, iar Beethoven a venit cu inovații atât de marcante, încât publicului i-a fost foarte greu să accepte și să înțeleagă muzica lui.

Muzica a devenit tot mai complexă cu timpul, tocmai fiindcă publicul înțelegea totul și era nevoie de inovații pentru a păstra interesul ascultătorilor. Fără cunoștiințe, însă, toate aceste complexități ale muzicii rămân în mare parte neînțelese.

Din păcate, publicul românesc nu stă foarte bine la acest capitol, dar nu suntem singurii. În ziua de astăzi doar vestul Europei, SUA în parte și, mai nou, Japonia și China au un public educat muzical. Aceasta se datorează faptului că, în școli, aproape orice copil învață bazele unui instrument muzical. Cunoașterea aceasta din interior al procesului înlesnește o înțelegere mult mai profundă a muzicii.

Aurelia Vișovan le recomandă tinerilor muzicieni să studieze cât mai mult posibil. Nivelul în muzica clasică este foarte înalt și e greu să răzbești dacă nu oferi calitate ridicată. Pe urmă, e important să fie mereu pregătiți să spună ”Da” ofertelor care apar. Celor care locuiesc într-o țară străină, le recomandă să se adapteze culturii și spiritului acesteia. Acest detaliu e neglijat de mulți, din păcate.

 

Cel mai important proiect muzical și turneele prin România

Acum doi ani, împreună cu clarinetista Vera Karner și contrabasistul Dominik Wagner, Aurelia a participat la un proiect care dorește să ajute muzicienii și compozitorii refugiați în spațiul germanic. Au înregistrat un CD cu piese compuse special pentru cei trei de către compozitori din Afghanistan, Siria, Crimeea. Ulterior au cântat în diverse concerte împreună cu un grup de muzicieni sirieni, tot refugiați în Germania.

Este o experiență foarte emoționantă atât pentru muzicieni, care învață multe despre cultura și muzica arabă, dar și pentru public, care înțelege tragedia acestor oameni dintr-o cu totul altă perspectivă.

În România, Aurelia se întoarce cât poate de des. În octombrie 2018 are concerte în formația de trio cu pian, alături de doi tineri muzicieni extraordinari: Vlad Răceu și Octavian Lup. În program sunt programate trio-urile de Ceaikovski și Enescu, două lucrări extrem de emoționante și captivante. Aceste concerte sunt planificate pe 8 octombrie 2018 în Baia Mare, 9 octombrie 2018 în Satu-Mare și pe 16 octombrie 2018 în Cluj-Napoca, în cadrul evenimentului ”Toamna Muzicală Clujeană”.

În Cluj se va întorce pentru un recital de pian pe 20 noiembrie 2018 în cadrul Mozart Festival. Pe lângă concertele din România, Aurelia Vișovan va da un recital solo pe 10 noiembrie 2018, în Porto (Portugalia), unul dintre orașele sale preferate.

Dacă vă aflați într-unul din aceste orașe, vă invit neapărat să o vedeți pe Aurelia Vișovan. Este deja un nume consacrat, care trebuie urmărit cu mare atenție în viitor deoarece cariera sa încă nu a ajuns la apogeu.

Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin Dragoș Munteanu are 41 de ani, barbă, umor profund și fumează țigări rulate pe care și le răsucește fără grabă. ”Ăla cu Dinică”, după cum spun unii. Adică este sculptorul care a făcut portretul* lui Gheorghe Dinică de la Teatrul de Comedie. Nu prea dă el interviuri, nu l-am văzut niciodată perorând în fața propriilor creații.

În general, când comanda socială se referă la un eveniment sau o persoană anume, ei sunt actorii din toată piesa de teatru care înseamnă sculptură pentru public. Tu ai fi regizorul. Ai aplaudat vreodată un regizor la scenă? Nu prea ai ce să spui. Ce să povestesc despre Dinică? Ar fi o impietate, acela e un semizeu. Eu m-am înclinat în fața lui, mi-am scos pălăria, a ieșit lucrarea de la Teatrul de Comedie și am rămas așa… ”a, ăsta-i ăla cu Dinică”.

*Prin ”portret” înțelegem, în limbajul nostru, al neinițiaților, ”bust”.

 

Portretele lui Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin a realizat multe portrete, dar nu prea vorbește despre ele. Îmi zice câteva nume, pe altele le știu eu. Apoi mă asigură că are o evidență a lor: și-a făcut un tricou pe care a printat, cu scris mic, numele celor cărora le-a făcut portretul. ”Acum am trecut și pe spate, pe față nu am mai avut loc”, se amuză el. Cred că se mai amuză și că încerc, cred eu, subtil, să obțin o poză cu tricoul.

Așa că revenim la Dinică și la ceea ce, în mare, știam deja. Portretul lui Gheorghe Dinică de la Teatrul de Comedie este mai cunoscut, dar nu este primul. Primul Dinică a fost făcut cu câțiva ani mai devreme și este expus în Cimitirul Bellu, la mormântul actorului.

Acela a fost și ”recomandarea” pentru portretul lui Jean Constantin. Adică portretele, că până la urmă au fost două, ambele expuse în Constanța. Plus unul atât de îndrăzneț pentru acel moment (2010), încât a rămas la stadiul de ipsos.

Iar când a câștigat contractul pentru Dinică de la Teatrul de Comedie (după vreo 6 concursuri!), un membru al comisiei de examinare l-a sfătuit să arunce un ochi și la Dinică cel de la Bellu. Ca să vadă un portret bine făcut. Habar n-avea că dădea sfaturi autorului! Cătălin s-a simțit complimentat, și-a făcut treaba și și-a căpătat deja cunoscuta titulatură de ”ăla cu Dinică”.

O lucrare complexă, de care este foarte mândru, este galeria de portrete din foaierul Sălii Studio a Teatrului Odeon. Un loc fain, vegheat de șase actori: Ștefan Mihăilescu Brăila, Ștefan Bănică, Jorj Voicu, Elena Deleanu (fosta directoare, care de fapt a înființat Teatrul Odeon), Geo Costiniu și Corneliu Dumitraș. În principiu este mai puțin cunoscută, dar e întradevăr frumoasă, cu stiluri și abordări diferite.

Cel mai legat sufletește de simte, însă, de Nicolae Cajal. I se schimbă și vocea când vorbește despre Cajal: devine mai caldă, mai emoționată și răsună ca din amintiri.

Lucrarea care acum îmi este cea mai dragă este Cajal, pentru că este și cea mai hulită, săraca, cea mai frumoasa, după părerea mea. Este lucrarea unui om care a trecut peste suferința proprie, e o poveste acolo, o poveste mai lungă.

 

De la ”Bisisica” la Londra

În facultate a fost în clasa lui Darie Dup: bun artist – dificil om! Cătălin nu își trasase încă direcția, era oaia neagră, Bisisica clasei (vezi ”Moromeții” lui Marin Preda). De fapt, cam toți studenții de la Sculptură erau mai… aparte. A trecut prin iubirea de Michelangelo, dar a divorțat destul de repede de el. Nu că ar fi pentru adolescenți, în nici un caz, dar e departe de felul în care este Cătălin. A avut, cu siguranță, modelele lui, în ciuda faptului că i-ar plăcea să nu fi avut. ”Să fim serioși, cine n-a avut?!” râde și trece îngăduitor peste propriul acces de mic orgoliu. A fost o perioadă efervescentă de experimentare, condimentată cu trăsnăi care nu aveau, neapărat, vreo legătură cu eventuale modele.

Unul dintre oamenii care a crezut de la început în el este Mihai Istudor. De el îi este foarte dor, pentru că era un om care, cu toată boala lui, bătea sute de kilometri doar ca să vadă ce mai lucrează. Tot Mihai Istudor i-a dat cel mai important sfat: să greșească! Multă vreme nu a înțeles, ”ce sfat e acesta?!”. În timp s-a convins că greșelile, de fapt, salvează!

În anii trecuți a participat la două tabere de sculptură în Franța. Anul acesta a aplicat la o expoziție organizată în Londra de o asociație a artiștilor sprijinită de Casa Regală. În luna mai, după o preselecție dură, a avut bucuria să-și expună una din lucrări la o galerie de artă din centrul Londrei. O experiență care i-a plăcut, în care a cunoscut sculptori din alte părți ale lumii. Tendințele în Europa sunt destul de cuminți. Cătălin a surprins cu… drujba! Da, se pot face clasici și cu dalta, și cu drujba; totul este despre interiorul tău, despre ce ai tu de spus.

 

Cătălin Dragoș Munteanu: ”Ca să faci portretul cuiva trebuie să-i afli spiritul.”

Toată discuția se învârte în jurul portretului. Are un permanent dor de portret, a prins drag de portretistică. Stilul lui, ca artist? Nu îl interesează să se încadreze undeva, el știe că este un artist greu de digerat. După gustul lui, Dinică și Cajal și câteva din portretele de la Odeon sunt mult prea cuminți. Ar duce lucrurile într-o zonă mai arhaică, mai puțin intelectualizată. Cât despre originalitate… probabil că noi, cei de pe margine, facem mai mult caz de asta!

În momentul în care ești tu singur cu lutul, ultimul lucru la care te gândești este ce-or să zică ceilalți. E foarte lung drumul pentru că este foarte greu să-ți însușești un personaj atunci când faci un portret. Măi, ce fel era omul acesta? Asta cred că e partea cea mai grea. Și în momentul în care ai rezolvat asta, orice vei face va fi acel personaj.

Povestea asta cu portretistica e o luptă lungă, pe care mi-o deslușește agale. Cel mai comod ar fi să respecte anatomic niște date, dar asta nu o să dea niciodată o operă de artă. E ”evidența populației”, toată lumea știe că un om are doi ochi, un nas etc.

Ca să faci portretul cuiva trebuie să-i afli spiritul.

Și pentru a ajunge la spirit Cătălin vede multe, dacă nu chiar toate filmele cu el, dacă e actor, îi citește cărțile, dacă e scriitor. Caută să îi descifreze personalitatea, să îi cunoască viața. Sunt luni de zile în care se conectează cu acel personaj. Din fiecare perioadă de acest fel a rămas cu replici și cântece în minte, cu poveștile vieților studiate.

 

Să semene și să fie o lucrare de artă sunt două lucruri foarte diferite

Apoi începe lucrul. Versiune după versiune, până reușește să prindă acel ”ceva” care nu ilustrează, ci este personajul.

În 25 de ani nu or să mai existe oameni care au văzut filme cu Dinică. Pentru că nu se mai uită nimeni la ele. Este foarte important ca lucrarea de acolo, dacă va rezista, să-i intrige și să le povestească despre personaj suficient încât ei să se întrebe ”Măi, cine a fost ăsta?” Să devină curioși. Dar important e ca lucrarea să aibă ceva-ul acela care să-l transmită pe Dinică.

Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin Dragoș Munteanu – Portret Gheorghe Dinică (Teatrul de Comedie)

Asta este greu de obținut, să semene și să fie o lucrare de artă sunt două lucruri foarte diferite. E diferența față de ”poza tip buletin”. E perioada în care capătă un fel de obsesie. Îmi zice că îți intră în sânge, te culci, închizi ochii și vezi cu mintea lucrul. Ziua lucrezi, seara distrugi totul, pentru ca în ziua următoare să îți dai seama că ai stricat ceva bun. Că ai greșit!

Cătălin Dragoș Munteanu a mai învățat și că un portret poate arăta superb în atelier, dar dezastruos în aer liber. Există lucrări prost făcute tocmai din acest motiv, că autorii nu au luat în calcul locul în care vor fi expuse. Și trebuie să ai multă forță interioară, ca sculptor, să pui o lucrarea afară; lumina naturală este un inamic al sensibilității.

Eu am o manieră mai bizară de a modela. Trebuie să verific cum arată lucrarea aia în diferite lumini. Și petrec zile în șir doar urmărind lucrarea: cum arată dimineața, cum arată seara, noaptea.

Se oprește atunci lucrarea devine o poveste, ea în sine, când transmite personajul. Sau când apare teama de greșeală. Ajunge în zona în care, după ”n” versiuni, orice ar face, de oricâte ori ar relua lucrul, iese la fel.

Aici apare cea mai mare ”tragedie”: când lucrarea ”îți iese”. Recunoaște că aproape se roagă să nu fie gata, să mai greșească, să trebuiască să modifice ceva, orice.

 

După vernisaj ”viața e pustiu”

Se amuză melancolic: până la montajul pe soclu îl mai găsești pe fecior-tău că îi mai trage niște ciocane în cap lui X că sună mișto, ”ia uite, tati, sună ca un clopot!!”. Dar măcar, până la montajul pe soclu, lucrarea e în custodia artistului, adică e încă a lui.

Cel mai trist moment apare la câteva zile după vernisaj, când realizezi că nu mai ai acces la lucrare. Că nu mai ai voie să o atingi, că nu mai e a ta.

După ce trăiești câteva săptămâni, o lună, câteva luni în cazul vedetelor mari, cu același personaj în minte, îți trebuie ceva timp să te golești. Ca un butoi care miroase a varză și tu încă nu poți să pui vin în el, sau invers.

După un vernisaj ”viața e pustiu”, că doar așa a zis Mihăilescu-Brăila! I-ar plăcea să se răsfețe puțin sub mantia de ”artist neînțeles” dar, din păcate (sau din fericire?), familia îl înțelege. Nu doar că îl înțelege, dar îi dă și replici proaspăt învățate. Asta până la următorul personaj care se va instala în atelierul lui.

 

Utilitatea inutilității artei

Cătălin Dragoș Munteanu îmi spune, cu gesturi calme:

Eu, ca artist, mă definesc cumva prin inutilitate. Când arta mea capătă o utilitate nu mai e gest artistic, e un pic de meșteșugărie acolo.

Apoi îmi vorbește de Cajal, care a spus într-un interviu că ”sensul vieții este să fii util”. Este un fel de a 11-a poruncă, sensul suprem al vieții! Cătălin i-ar fi scris asta și pe soclu, pentru că omul acesta chiar a fost util. Și atunci unde găsim utilitatea artei, fără ca aceasta să devină un meșteșug?

Poate chiar la portretul lui Cajal, cel de la Baba Novac. Un portret pe lângă care trec zilnic sute sau poate chiar mii de oameni care îl văd sau nu, cărora le place sau nu. Cei de la ”Monumente” l-au trimis pe Cătălin să cioplească toiagul lui Esculap pe soclu. Cât timp a băut o cafea, a mai făcut poze la lucrare, se mai oprea câte cineva. Ei, dar când a luat dalta și ciocanul și a început să lucreze… brusc toată lumea care s-a nimerit acolo a vrut să apere lucrarea de ”vandalizator”! Apostrofat, luat de guler, tras de lângă statuie… a reușit, în cele din urmă, să explice cine e și ce face!

Cătălin Dragoș Munteanu – portret Nicolae Cajal (versiune de lucru)

Sau la portretul de la mormântul lui Jean Constantin. Despre portretul ăsta publicul avea păreri oarecum împărțite, de la ”wooow” până la ”ce-i prostia asta?!”. Aici Cătălin trebuia să modifice ceva la soclu, așa că a luat bustul și l-a depozitat undeva pentru câteva zile. Între timp, în presa locală a apărut știrea că a dispărut bustul. Când Cătălin a revenit cu portretul să îl monteze la loc, directorul cimitirului pur și simplu s-a așezat pe scaun și-a oftat prelung: ”Bine c-ai venit, că nu mai pot! În fiecare zi sunt cel puțin câteva zeci de oameni care-mi spun ”Maestrul! Unde-i maestrul? S-a furat maestrul!!!” De atunci portretul de la mormântul actorului a fost acceptat unanim.

A văzut, astfel, că lucrările lui deveniseră un fel de borne, că oamenilor le-ar lipsi dacă le-ar lua de acolo.

Orice lucrare de for public educă, acesta e primul ei rol. Or educația vizuală se face cu tot ce vezi în jurul tău. Îmi place să cred că eu educ, nu informez publicul. Și sunt mândru de publicul românesc.

Un sfat pentru studenții care se pregătesc, la rândul lor, să educe publicul? Același pe care l-a primit și el:

Nu vă fie teamă să greșiți! Există atât de multă întâmplare în sculptură…

 

Portretul lui Cătălin Dragoș Munteanu

Îl întreb brusc: ”Ți-ar plăcea să ți se facă un bust? Nu acum, evident, ci după… ăăă… știi tu…”

Izbucnește în hohote de râs și strigă ”NU!” Ei, nu?! Păi sigur o să-i vină cuiva ideea să-l onoreze.

Rămâne tot pe ”nu”, și nu din cauza rahatului de porumbei (care, după părerea lui, afectează doar lucrările proaste). Apoi se răzgândește: vrea, dar să și-l facă singur, că cine știe cum i-l fac alții!

Apoi se răzgândește din nou.

Dacă totuși nu o să mai fiu pe-aicea și o să mi se facă vreun bust, vă rog eu, alegeți-l pe cel mai tâmpit, pe acela care vine beat la cursuri, Bisisica dintre ei! P-ăla alegeți-l, pentru că sunt convins că va face lucrarea cea mai frumoasă dintre ei, Bisisica. Nu ăia talentați, nu-i alegeți p-ăia. Alegeți-l p-ăla care va greși de cele mai multe ori și el va face cea mai bună lucrare!

 

Multe mulțumiri doamnei Nicoleta Nicorici, Consultant Artistic la Teatrul Odeon, care mi-a permis, pentru documentare, accesul în galeria de portrete a Sălii Studio a Teatrului Odeon.

Alexandru Tomescu vioara Stradivarius

Singurul român care susține concerte cu vioara Stradivarius Elder 1702 este o emblemă naţională. Crescut într-o familie de muzicieni, Alexandru Tomescu nu avea cum să nu ajungă un artist de excepție. Prin tot ce face, pe scenă și în afara ei, violonistul transmite energie, emoție, valoare. Sunt onorat să vă transmit o mică parte din experiențele, credințele și îndrumările unuia dintre marii noștri contemporani!

 

Încă de la 6 ani, Alexandru Tomescu a participat la concursuri alături de tatăl său, pianistul Adrian Tomescu. Mama sa, Mihaela, a fost cea care l-a învăţat tainele vioarei. Chiar și astăzi, când este pensionară, rămâne o profesoară de vioară extrem de pasionată de ceea ce face. Nu renunţă la a îndruma copiii, la a organiza concerte şi cursuri pentru tineri.

A urcat prima dată pe scenă, ca solist al unei orchestre, la vârsta de 9 ani. Cu toate astea, copilăria lui Alexandru a fost una cât se poate de normală. Încă de mic, muzica face parte din normalitatea vieţii sale de zi cu zi, iar asta n-a fost pentru el niciodată o povară.

Mulţi îşi imaginează poate că viaţa unui tânăr muzician este una de renunţări, privaţiuni şi lucru foarte intens. În ceea ce mă priveşte, pot să vă confirm doar partea cu lucrul intens. Atunci când te bucuri din toată inima de ceea ce faci, timpul nu mai contează şi parcă zboară. Mi-am dorit întotdeauna să cânt la vioară şi chiar şi acum, după mai bine de 3 decenii şi jumătate, încă mai am multe de învăţat şi de descoperit. Îmi place foarte mult că în această meserie este o căutare continuă, că fiecare îşi poate pune amprenta sa personală şi că niciun concert nu seamănă cu altul.

 

Experiența cu vioara Stradivarius Elder-Voicu

Orice violonist visează la un Stradivarius. Din păcate, Antonio Stradivari nu a putut construi atât de multe instrumente. Aşa că este un privilegiu şi, în acelasi timp, o răspundere uriaşă să poţi ţine în mâini, să poţi cânta pe un astfel de instrument. Vioara Stradivarius deținută de Alexandru Tomescu este singura din România, prin urmare importanţa ei este cu atât mai mare.

Desigur, din punct de vedere muzical, este o experienţă memorabilă, cu atât mai mult cu cât o poţi dezvolta de-a lungul mai multor ani. Este un lucru cunoscut că vioara Stradivarius nu este un instrument facile, care să poată fi înţeles sau mânuit de oricine.

Pot spune ca după aceşti 11 ani cu vioara Stradivarius, am ajuns să formăm într-adevăr o echipă demnă de încredere şi care funcţionează foarte bine. Vioara şi-a recăpătat strălucirea sunetului şi sunt convins că nenumăratele concerte în faţa a mii şi mii de oameni au încărcat-o cu o energie pozitivă.

 

Alexandru Tomescu scoate muzica din sălile de concerte

Alexandru Tomescu i-a surprins pe români aducându-și vioara Stradivarius Elder-Voicu în numeroase locuri mai puţin obişnuite. Pe peronul staţiei de metrou Piata Victoriei 2, în faţa clădirii din strada Visarion (care din păcate a şi dispărut între timp), pe soclul fostei statui a lui Lenin din piaţa Presei Libere, pe strada pictor Arthur Verona în cadrul festivalului Street Delivery, într-o pădure de stejari seculari în Bistriţa cu ocazia acţiunii de reîmpădurire organizate de Tăsuleasa Social, pe scena lui Soni în Vama Veche, în holul unui spital în Oradea şi multe alte locuri.

Nu cred că există locuri neconvenţionale pentru muzica clasică, ci doar spaţii care sunt în afara sălii de concert, dar în care se reunesc oameni animaţi de aceeaşi pasiune şi iubire pentru muzică. La urma urmei, ceea ce defineşte o clădire, un loc, nu este neapărat materializarea sa fizică, ci tumultul de energii şi emoţii pe care oamenii le trăiesc acolo. Atunci putem vorbi despre un loc viu, semnificativ pentru comunitate.

De ce face asta? De cele mai multe ori pentru a sensibiliza opinia publică pe o anumită temă. Strângerea de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România, salvarea patrimoniului istoric al Bucureştiului, oprirea tăierilor ilegale de păduri sunt doar câteva exemple. E conştient că subiecte atât de importante şi de complexe nu pot fi rezolvate printr-un concert, dar așa poate sprijini el, cu ce știe cel mai bine să facă. Să cânte la vioară. Să se implice cu tot sufletul său. Să smulgă un zâmbet.

Fiecare faptă bună pe care o facem, indiferent cât de măruntă sau de măreaţă, aduce binele pe lume, aduce zâmbetul pe feţele oamenilor. Şi atunci ştii că efortul nu a fost în zadar.

 

Proiectul de suflet – salvarea casei lui George Enescu

Proiectul căruia îi dedică timpul în mod special în ultimii ani este cel legat de Academia de Muzică şi Arte Vizuale de la Mihăileni (județul Botoșani). Este vorba de casa copilăriei lui George Enescu şi construirea unui proiect cultural de amploare. Această casă a lui Enescu, de o certă valoare arhitecturală (este monument istoric), a fost salvată cu sprijinul Fundaţiei Pro Patrimonio, al arhitectului Şerban Sturdza, a pianistei Raluca Ştirbăţ şi a numeroşi voluntari care au decis să se implice activ.

Acum, cei implicaţi se află în partea cea mai interesantă a proiectului, cea culturală. De la concerte în aer liber, inclusiv în cadrul Turneului Stradivarius, la masterclass-uri de vioară sau violă, dublate de conferințe pe teme muzicale, la tabere de pictură sau de teatru.

Interesul este în creştere, de la an la an. Faptul că arta, cultura şi frumosul pot schimba în bine o comunitate întreagă, îi crează o mare bucurie artistului. Primii beneficiari ai proiectelor sunt chiar copiii din zonă. Alexandru îmi spune că sunt mulți copii talentați, în zona Botoșaniului și nu numai. Trebuie doar descoperiți la timp și îndrumați cu mare grijă.

 

Importanţa muzicii clasice pentru un copil

Și pentru că a venit vorba de copii, am vrut să aflu părerea sa despre importanţa contactulului cu muzica clasică pentru un copil şi principalele obstacole pe care le au tinerii din ziua de azi pentru a se apropia de muzica de acest gen.

Cred că avem multe de învăţat în muzica clasică, atunci când o practicăm cu adevărat. Este vorba despre ştiinţa comunicării, arta negocierii, construirea solidarităţii (într-o formaţie de muzică de cameră), dezvoltarea calităţilor de ascultare şi întelegere a celor din jur. O mulţime de abilităţi, cred eu, care ţin şi de inteligenţa emoţională şi care, în ultima instanţă, sunt extrem de utile în aproape toate domeniile de activitate.

Prima întâlnire, indiferent cu cine sau cu ce ar fi ea, este esențială. Atunci se formează părerea iniţială care ulterior doar se nuanţează. Este foarte important ca în şcoală să existe profesori pasionaţi de materia pe care o predau, pentru că atunci această pasiune se poate transmite şi copiilor.

Alexandru Tomescu îşi amintește că, la un moment dat, chiar se pusese problema eliminării educaţiei muzicale din şcolile de la noi. Asta în timp ce în Japonia, de exemplu, copiii învaţă la şcolile generale să cânte la un instrument muzical. Formează împreună orchestre şi deprind toate acele abilităţi de comunicare extrem de importante. Cu toate că cei mai multi dintre ei vor alege cariere în alte domenii, aceste competenţe de comunicare dobândite într-o orchestră le vor fi oricând de folos.

Schimbarea în educaţia românească a cam fost principala preocupare a ultimelor decenii. Poate, pentru variaţie, ar fi mai utilă o oarecare continuitate. Alexandru Tomescu crede că toată lumea ar avea de câştigat. Rămâne însa întrebarea: continuitate, dar începând de unde?

 

Există un drum bătătorit pentru a atinge performanța în muzică?

Ar fi foarte simplu dacă ar exista o „reţetă” pentru așa ceva. Sunt atâtea căi câţi artişti, iar fiecare îşi caută şi îşi deschide propriul său drum. Face experimentele şi poate şi greşelile care în cele din urmă îl pot duce la un rezultat spectaculos.

Un ingredient de bază este să îţi facă mare plăcere să cânţi la instrumentul ales. Să te regăseşti acolo, în muzica de zi cu zi. Poate că mulţi copii împinşi de la spate de părinţi sunt inițial ascultători şi studiază la un instrument în absenţa acestei chemări lăuntrice. Mai devreme sau mai târziu, adevărata chemare iese la iveală. Alexandru Tomescu este convins că fiecare dintre noi are o chemare a sa, un talent ascuns care trebuie doar scos la lumină.

Mentorii sunt foarte importanţi, dar nu doar ei, ci şi momentul în care învăţăcelul îi întâlneşte. Omul potrivit la momentul potrivit. Aceste alinieri de astre sunt vitale pentru ca totul să funcţioneze bine până la urmă. În acelaşi timp, un adevărat mentor ştie şi când a venit momentul pentru a face un pas în spate, pentru a da răgaz şi spaţiu tânărului să-şi deschidă aripile.

Este poate una dintre cele mai importante etape ale devenirii noastre, acea etapă în care ne distanţăm de profesori, de mentori, şi începem să ne asumăm riscurile deciziilor proprii. Acolo se vede cu adevărat ceea ce am învăţat sau nu. Atunci când nu îţi asumi riscuri, nici nu ai şansa de a descoperi lucruri noi şi nemaiauzite.

 

Dezvoltarea continuă, esenţa vieţii

A fi format – presupune că procesul este deja încheiat, ori violonistul simte că e într-o devenire continuă. Cât timp va trăi, va avea bucuria de a descoperi o carte bună, o poezie surprinzătoare sau o muzică emoţionantă. Într-o măsură mai mică sau mai mare, cel care e el azi, este rezultatul tuturor cărţilor citite, experienţelor şi trăirilor anterioare. Şi experienţele şi trăirile merg mai departe, cât timp va fi în viaţă.

O artistă pe care o admiră de mulţi ani este Ada Milea. A revăzut-o recent, în „Povestea lui Apolodor” împreună cu fiica şi soţia sa. Alexandru Tomescu e foarte ataşat de această poveste aparent copilăroasă. Înregistrarea ei pe disc l-a însoţit în multe turnee şi o ştie aproape pe dinafară. Îi place şi proza lui Gellu Naum, nu doar poezia. Îl iubeşte pe Oscar Peterson, a cărui muzică are mereu darul de a-i readuce zâmbetul pe buze.

Dincolo de muzică, viaţa lui Alexandru Tomescu e întregită de drumeţii montane, mersul pe bicicletă, înot, lectură, fotografie sau gătit. Prioritățile însă s-au schimbat în clipa în care a venit pe lume fetiţa sa. Nu este uşor să echilibrezi rolul de tată cu cel de artist, plecat de multe ori în turnee îndepărtate. Marele său noroc constă în a avea o soţie iubitoare şi înţelegătoare, ceea ce face ca totul să funcţioneze de minune.

Cât despre planuri, Alexandru Tomescu mi-a amintit de o zicală tare dragă amândurora: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, povesteşte-i despre planurile tale de viitor”.

 

Muzica uneşte oamenii prin energiile sale uriaşe

Alexandru Tomescu a performat în numeroase locuri din lume. De aceea, am fost curios să aflu dacă zona geografică şi politică are relevanţă în ceea ce privește reacția publicului față de muzică, sau dacă doar educația face diferența.

Celebrul violonist e de părere că muzica în primul rând uneşte oamenii prin energiile sale uriaşe. Sigur că fiecare se bucură de muzică în felul său personal, unic. Dar cu toţii ascultă acelaşi Beethoven sau Bach sau Enescu.

În acelaşi timp, te poţi bucura de muzică într-o mulţime de feluri. De la plăcerea pură de a o asculta şi de a fi absorbit de toate energiile de acolo, la plăcerea celui care analizează partitura, de exemplu, pentru a descoperi proporţiile matematice şi toate lucrurile acelea ascunse ce țin de funcționarea muzicii.

Cu toate că are gusturi muzicale foarte diversificate, nu crede că cineva devotat unui singur gen muzical este neapărat blocat. Alexandru Tomescu a întâlnit tot felul de oameni pasionaţi şi, de multe ori, un meloman pasionat poate şti chiar mai multe decât un muzician profesionist.

Fiecare trebuie să-şi asculte chemarea, inclusiv în ceea ce priveşte muzica pe care o ascultă. Oricât de grozavă ar fi muzica clasică, sau cea de jazz sau oricare alta, sunt oameni cărora pur şi simplu nu le place. Şi asta este 100% ok. Fiecare îşi găseşte în cele din urmă acea formă de materializare a artei cu care rezonează cu adevărat, în funcţie de sensibilitatea şi disponibilitatea sufletească.

 

Provocările unui mare artist

Dintre valorile care îl definesc, aminteşte sinceritatea, solidaritatea, compasiunea, adevărul, frumosul şi, nu în ultimul rând, iubirea. Iubirea pune întreaga lume în mişcare, susţine artistul.

Cea mai mare provocare este întotdeauna următorul concert, indiferent de gradul său de dificultate. De fiecare dată când păşeşte pe scenă, este într-un fel ca prima dată. Provocările, chiar dacă din exterior ar putea părea cumva previzibile, sunt în realitate mereu altele.

Nu sunt de neglijat dificultăţile tehnice ale muzicii sau acustica sălii de concert. Un telefon rebel care nu se opreşte din sunat tulbură nu doar concentrarea celor de pe scenă, ci mai ales a celor care ascultă.

Provocarea poate fi şi aceea de a-ţi găsi inspiraţia la o oră anume – să faci muza să vină la ora fixă! Pe nimeni nu interesează că ţie, ca interpret, ţi-a venit inspiraţia la 5 minute sau 5 ore după ce s-a încheiat concertul. Totul trebuie să se petreacă acolo şi atunci. Sunt tot timpul multe provocări, dar aceasta cred că menţine lucrurile mereu interesante.

 

De ce a ales Alexandru Tomescu să rămână în România

Dincolo de faptul că România are frumuseţi naturale excepţionale, este singurul loc de pe această planetă pe care violonistul îl poate numi „acasă”. Este un mare privilegiu să poţi trăi, să poţi să te dezvolţi, să poţi contribui, după puterile tale, la un „acasă” mai bun. A învăţat desigur foarte multe lucruri în anii petrecuţi în străinătate, la studii, dar bucuria este cu atât mai mare atunci când poate aplica cele învăţate acolo, aici, la noi.

În același timp, libertatea de mişcare dobândită după aderarea României la Uniunea Europeană este poate unul dintre lucrurile cele mai de preţ de care dispunem. Pentru un artist, este primordială.

Libertatea de mișcare este esenţa vieţii unui artist. Fiecare dintre noi este un rătăcitor pe drumurile muzicii şi ale concertelor, în căutarea frumosului absolut.

Cu atât mai mult pentru un artist în devenire, care poate călători liber pentru a participa la concursuri, cursuri de perfecţionare, concerte. Nu trebuie să uităm că aceste lucruri erau cu mult mai dificile în urmă cu 10-15 ani şi aproape imposibile în urmă cu 30 de ani. Schimbările se petrec cu o viteză tot mai mare şi de multe ori memoria noastră nu reuşeste să ţină pasul cu ele, ne aminteşte artistul.

Alexandru Tomescu îi înţelege pe cei care îşi doresc să plece şi, în acelaşi timp, şi pe cei care aleg să rămână. Plecarea nu este o decizie uşoară şi, de multe ori, în ciuda unor condiţii economice sau sociale superioare, pare că totuşi lipseşte ceva. Nici cei care nu pleacă nu sunt întotdeauna mulţumiţi.

Violonistul crede că toate aceste energii, şi ale celor care pleacă, şi ale celor care decid să trăiască în România, pot fi convertite către ceva bun, către ceva pozitiv. Ar fi prea simplu dacă lucrurile ar fi în alb şi negru, dacă ar fi o soluţie corectă şi una greşită.

Cred că România va fi o ţară mai apropiată de cea pe care ne-o dorim atunci când o vom trata ca atare: ca pe ţara noastră şi nu a altcuiva. M-au impresionat coreenii: atunci când vorbesc despre Coreea, ei spun mereu „ţara noastră”.

 

În loc de concluzie, câteva gânduri pentru tot ce înseamnă Elita României

Alexandru Tomescu a dovedit că a meritat din plin ca singura vioara Stradivarius din România să îi fie atribuită. Prin tot ce face, demonstrează că, dincolo de talent, este un mare OM. Un om care împărtășește întru totul valorile acestei platforme:

Aș dori să îi felicit în primul rând pe inițiatorii site-ului pentru curajul de a merge contra curentului generalizat în presa de astăzi. Mulțumesc cititorilor pentru interesul acordat acestui proiect – ei îi confirmă valoarea și în același timp ne arată că există totuși speranță. Nu în ultimul rând, aș dori să vă mulțumesc dvs. personal pentru timpul generos dedicat unor subiecte grele și serioase. Multe dintre ele ar putea avea chiar cărți întregi drept răspuns.

Alexandru Tomescu vioara Stradivarius

Alexandru Tomescu și vioara Stradivarius Elder-Voicu. Photoshoot for Automobile Bavaria / BMW M4 Gran Coupe

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă, profesor universitar la Facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Numeroasele volume publicate au poziționat-o în elita literaturii contemporane românești. Tinerii o cunosc mai degrabă datorită celor mai recente romane publicate: ”Un singur cer deasupra lor” și ”Angelus” (tradus în limbile engleză și bulgară). Scriitoarea are mai multe feluri de a fi: unul grav și sobru, altul jucăuș și poznaș. Care dintre aceste părți le-a dezvăluit în acest articol, vă las să descoperiți în continuare.

 

Ruxandra Cesereanu s-a format alături de muzică, filme și oameni de mare calitate. A crescut cu muzica unor trupe precum Pink Floyd, The Doors, Genesis, Yes, Jethro Tull, King Crimson, Deep Purple, Led Zeppelin, Uriah Heep, Manfred Mann, Gentle Giant: iar la maturitate i-a descoperit pe Jeff Buckley, PJ Harvey ori trupe precum Muse, Dead Can Dance. Cu toate astea, are momentele ei speciale dedicate muzicii simfonice.

Este pasionată de filmele lui Bergman, Fellini, Antonioni, Tarkovski, Trier, Lynch, Greenaway, Bunuel, Kurosawa, Paradjanov, dar și de filmele regizate de Pintilie, Daneliuc sau rreprezentanții Noului Val Românesc. Din lista de cărți preferate, pe piedestal a pus romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Lecturile aprofundate de poezie au contat mult și ele.

Tatălui ei Domițian îi datorează formarea sa intelectuală. A avut parte și de câțiva dascăli minunați în facultate. Corin, perechea sa, e cel alături de care s-a format, pas cu pas, de la 22 de ani încoace, într-un tandem intelectual și afectiv aparte.

”E sănătos ca fiecare să păstrăm și la maturitate copilul din noi. Cred în forța literaturii de a ilumina și de a schimba făpturile umane. Cred în studenții mei. Cred în dragoste și prietenie, care sunt daruri mari pe lumea asta destul de plină de tensiuni, adversități, mizerii, războaie, injustiții, crime și trădări.”

 

Citește pentru a afla cine ești

Momentul în care a știut că va urma ”jocul cu literele” a fost cel în care a renunțat să se mai pregătească pentru medicină. Își dorea să devină psihiatru, dar a descoperit literatura sud-americană. Un alt punct nodal a fost când a început să creadă că poezia sa ar putea schimba ceva în câțiva oameni. I-ar putea tămădui de spaime și neliniști, i-ar putea ajuta să se cunoască lăuntric și să aprofundeze această inițiere interioară.

Am dorit să aflu cum reușește Ruxandra Cesereanu să transforme lectura în pasiune pentru tineri. Știam deja că este un profesor iubit de studenții săi, așa că sfaturile sale ar putea ajuta și alți profesori dornici să-și apropie elevii de cărți. Cel mai bun sfat a venit sub forma aceasta::

„Citești, deci exiști cerebral și afectiv. A citi e o formă de cunoaștere care face parte din firescul naturii umane. Cine nu citește, nu cunoaște și poate nici nu știe (și nu va afla niciodată) cine este.”

 

Comunismul, subiectul cel mai tranșat în scrierile sale

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Un singur cer deasupra lor”

Dintre numeroasele cărți publicate, romanul ”Un singur cer deasupra lor” s-a bucurat de cel mai mare succes. Acesta surprinde istoria traumatică a României din 1944 (pe tot parcursul comunismului) până după revoluția din 1989.

Comunismul este un subiect sensibil, regăsit în multe dintre scrierile autoarei. Ea pune accent pe acest subiect din dorința ca cei tineri să înțeleagă mai bine diferența dintre democrație și dictatură.

„Democrația înseamnă mai multe opinii, mai multe partide, mai mulți lideri, libertate de gândire și exprimare. Și mai ales, democrația înseamnă a respecta alteritatea, gândirea celuilalt care este altfel decât a mea, a ta, a noastră. Nu trebuie neapărat să accepți gândirea celuilalt, diferită de a ta. Dar trebuie să o respecți, dacă ai spirit democratic. Comunismul s-a opus tuturor acestor chestiuni. A aruncat sute de mii de oameni (în România, cel puțin) în închisori și lagăre. Doar pentru că gândeau altfel sau doar pentru că pur și simplu gândeau și nu erau creiere spălate.”

 

Sensibilizarea tinerilor prin dezvoltarea unei memorii etice

Ce tip de memorie ar fi adecvată, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a ţării lor? E evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere. Nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o formă de captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României.

„Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi o memorie istorică, informativă. De ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală. Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare chiar și în sensul ei justițiar. Victimelor trebuie să li se facă dreptate.”

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Fugarii”

Deloc întâmplător, Ruxandra Cesereanu face ritualic călătorii documentare la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Aici se regăsește o lecție concentrată de istorie recentă, ne amintește scriitoarea care-și aduce și studenții să vadă acest loc.

În iulie 2018 a organizat în Maramureș și altceva, respectiv un atelier de scriere creatoare și pictură naivă numit ”Hâtroșenii de la Săpânța”. Proiectul a fost girat de Phantasma (Centrul de Cercetare a Imaginarului) și de Departamentul de Literatură Comparată. Ideea de bază era de a continua epitafurile lui Stan Ioan Pătraș din Cimitirul Vesel de la Săpânța. La realizarea acestui proiect, studenții implicați trebuiau să creeze balade scurte despre viața de după moarte a câtorva personaje-cheie înmormântate în faimosul cimitir. De asemenea, studenții erau provocați să încerce să picteze acuarele în acest sens.

 

Avem o literatură actuală valoroasă, dar scriitorii nu trăiesc din munca lor

Pentru Ruxandra Cesereanu, scrisul e mai important decât vinderea sau publicitarea lui. Cum nu trăiește din scris, nu poate oferi nici sfaturi celor care își doresc să trăiască din eventuala publicare a unor cărți de proză sau poezie.

”Scriu fiindcă acesta este simțământul meu cel mai puternic de a exista în lume în mod autentic și de a mă cunoaște pe mine însămi.”

Scriitoarea crede în mod real și realist în literatura română actuală. Literatura autohtonă este competitivă și îndeajuns de provocatoare. Și ar merita tradusă într-un fel organizat, instituțional și asumat. Ar trebui să aibă aceleași șanse ca și alte literaturi de top. Fără nicio inhibiție, fără complexe de persecuție. Literatura română actuală este bună și chiar foarte bună în unele cazuri.

 

România sau Occidentul?

Dacă ar fi să menționeze cele mai mari greșeli ale românilor, nu ar adăuga altele decât cele deja cunoscute. O vulnerabilitate în fața politicii și a istoriei, varii complexe de inferioritate. Există, însă, și destule calități (arhicunoscute) pe care românii le au. Nu este cazul să fim oaia neagră a popoarelor.

România nu e o țară rea ori proastă și nu e neapărat o țară mai defectuoasă decât altele. Politicienii (majoritari ai) acestui spațiu sunt cei incompetenți, ignoranți, penibili, corupți ori cu tendințe dictatoriale. Aici e hiba. De câte ori prieten din străinătate o întreabă lucrul acesta (sau alți români), dă acest răspuns.

„România a căpătat de-a lungul dictaturilor un fel de a fi dresabilă. Populația menținută în ignoranță a ajutat la acest dresaj (precum și dictaturile). Dar la fel de adevărat este că reacțiile de protest și răzvrătirile au punctat ceva exact pe dos. România este dresată ori dresabilă până la o limită, există o graniță explozivă de unde oricând revolta poate izbucni și schimba lucrurile.”

Am fost curios să aflu motivul pentru care Ruxandra Cesereanu a ales să rămână aici când tot mai mulți aleg calea străinătății.

”Sunt clujeancă, ardeleancă și româncă. Punct. Nu am cum să fiu altceva decât ceea ce sunt. Sunt fascinată de călătorii, dar locul meu geografic-lăuntric nu este în străinătate, ci aici. Nu am ce sfat să le dau celor care pleacă în exil, bejenie ori pur și simplu fug din România ca să trăiască mai bine în altă parte. Este dreptul lor să aibă această libertate și să trăiască în funcție de ea.”

 

Studenții de ieri și cei de azi

Că sistemul educațional din România are prea multe probleme și vicii deloc ușor rezolvabile, nu e un secret pentru nimeni. Cu toate acestea, există studenți excepționali și dascăli performanți. Spre norocul nostru și al acestei țări, avem minți strălucite în toate domeniile, e de părere profesorul facultății de Litere.

”Acum 20 de ani studenții erau mai statici, poate chiar mai romantici. Cei de acum sunt pragmatici și bine adaptați la realitate, în general. Totuși confuzie există destulă. Și poate chiar varii forme de alienare. Studenți inteligenți și sensibili vor fi întotdeauna, indiferent de trecerea timpului, de mode ori de -isme”

 

Cărți deja scrise își așteaptă momentul publicării

Scriitoarea are destule cărți pe care le ține în sertare, de poezie și proză mai ales. Nu sunt șlefuite și finalizate, ci se află într-o stare primară.  Nu se simte pregătită să le dea lumii și deocamdată vrea să se concentreze pe alte aspecte ale vieții. Mai degrabă, alcătuiește o mică bibliotecă personală de manuscrise. Cândva vor fi tipărite și citite, dar acum ar fi prematur. Așa că le mai ține în cuib câțiva ani.

Cu toate acestea, a publicat în urmă cu câteva luni o carte pe care nu își propusese să o scrie – un manifest numit ”Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”. Acesta este un poem sociopolitic despre România convulsionată de acum și o încercare de a exorciza defectele de țară (vizibile prin politicienii actuali inadecvați și blamabili ai acesteia).

Nu știm când va ieși de sub tipar un nou volum semnat Ruxandra Cesereanu, dar nu pot încheia acest articol fără a vă recomanda a citi cărțile sale deja publicate.

Sergiu Săplăcan

”Cu un timbru fascinant de cald și cu abilități extraordinare de actorie”, tânărul tenor român Sergiu Săplăcan s-a făcut repede cunoscut și apreciat în lumea marilor artiști internaționali. Publicațiile de specialitate din Germania și Austria îl descriu ca fiind un artist complet, ”cu o voce strălucitoare și caldă, care se exprimă în mod natural”. 

 

În 2012, după absolvirea Universității Mozarteum din Salzburg, Sergiu Săplăcan a fost decorat cu medalia Lilli-Lehmann, fiind cel mai bun absolvent al anului. După studii s-a angajat la Opera de Stat din Hamburg și a fost membru al Opera Studio International până în iunie 2014. În acest timp a primit referințe excelente de la diverse publicații de specialitate. De-a lungul timpului, tenorul a fost invitat în diferite producții la Opera de Stat din Hamburg, La Opera de stat din Berlin, oprea din Munchen și Dresden Center Opera. Mai mult, a fost angajat pentru câteva concerte de gală în Germania, Austria, Polonia și Spania.

 

Sergiu Săplăcan, copilărie în magica lume a operei

Prima întâlnire a lui Sergiu cu lumea operei are loc chiar în copilărie, tânărul născându-se și crescând într-o familie muzicală. Tatăl său, tenor la Opera Română din Cluj, i-a făcut cunoștință cu tainele operei încă din fragedă pruncie.

De mic am cântat în corul de copii al operei și am luat contact cu magia scenei. Îmi aduc aminte și acum ce emoții puternice mi-a trezit prezența pe scenă încă de la acea vârstă fragedă. 

Numai că planurile tânărului adolescent încep să nu se mai potrivească cu viitorul probabil întrevăzut de majoritatea apropiaților, cel de tenor, având în vedere talentul cu care era înzestrat. La terminarea liceului, Sergiu Săplăcan se hotărăște să urmeze cursurile Facultății de Drept.

 

Dreptul, o hotărâre care-i va schimba lui Sergiu Săplăcan parcursul profesional pentru o vreme

Decizia de a urma Facultatea de Drept i-a aparținut în totalitate lui Sergiu. În aceea perioadă a vieții își dorea cu totul altceva pentru el și pentru cariera sa. Se vedea un om al dreptății, un om care ar putea schimba lumea în bine și care ar putea contribui la bunul mers al societății. 

Partea pragmatică din mine își dorea o carieră în care să pot apăra lumea, să contribui la dreptate și justiție.

Așa că, după terminarea liceului, Sergiu este admis la Facultatea de Drept din Cluj-Napoca. Încă din primul an de facultate, tânărul își dorește o anumite independență financiară, motiv pentru care se angajează part-time la departamentul tehnic al Operei din Cluj. Să fi fost oare acesta un semn că, deși traiectoria profesională se îndrepta spre alte căi, în adâncul inimii opera încă îi mai curgea prin vene?

Deși am fost fascinat mereu de scenă, am urmat cursurile Facultății de Drept din Cluj. Pe parcursul facultății aveam însă si un job part-time in departamentul tehnic al Operei din Cluj, ceea ce mi-a permis să privesc multe spectacole din spatele scenei și să iau astfel contact cu tot arsenalul pregătirii acestor spectacole de operă. 

De-a lungul anilor în care a lucrat în spatele cortinei Operei din Cluj, tânărul începea să simtă pulsul și fascinația acestei lumi. 

Îmi amintesc și acum cum priveam de multe ori de pe margine, imaginându-mi cum ar fi să fiu eu acolo. Așa practic mi-am dat seama că scena este chemarea mea, iar alegerea a venit cumva în mod natural când am fost pregătit pentru asta.

 

Sergiu Săplăcan și întâlnirea care îi reactivează dragostea pentru Operă

În anul trei de facultate, Sergiu Săplăcan ia o decizie radicală pentru restul vieții. Renunță la Drept, pentru a se aventura în magica lume a operei. Hotărârea vine cumva natural, spune el, însă, cel mai probabil, factorul decisiv a fost întâlnirea cu Boris Bakow, primul profesorul care i-a dat încredere în el și în talentul lui. Acesta se afla în vacanță în România, iar Sergiu avea deja sentimentul că opera i se potrivește mai mult. Așa că, după o oră de canto cu profesorul de origine română, Boris Bakow, tânărul se hotărăște să plece la Salzburg să studieze.

L-am cunoscut pe Boris Bakow la Cluj, în vara anului 2006. Pe atunci cochetam cu ideea de a face canto, el era în vacanță în România. Auzind că e profesor, am fost curios să-l cunosc. După o oră de canto am știut că el va fi noul meu mentor și l-am urmat la Salzburg unde am studiat. El a fost cel care mi-a dat încredere în vocea mea și de la el am învățat că sustenabilitatea vocii vine din disciplina dublată de multă muncă.

Decizia nu a fost una neapărat ușoară, având în vedere că mai avea doar un an de Drept. După cum el însuși mărturisește, pasiunea și chemarea au fost mai puternice.

Acum mă bucur nespus că am facut acel pas și am avut încredere în instinctul meu, deși nu a fost o decizie ușoară, având în vedere că studiasem dreptul și, în loc să merg mai departe, am hotărât să îmi urmez chemarea spre muzică.

În plus, tânărul s-a bucurat de susținerea totală a familiei, fapt ce i-a făcut mai ușoară tranziția și decizia de a pleca din țară.

Sergiu Săplăcan

Familia, sursa de energie de la care Sergiu Săplăcan se încarcă

Deși se consideră o fire independentă și încrezătoare, Sergiu are nevoie de toată susținerea apropiaților. Și a și avut-o, mai ales în momentele în care a fost nevoit să ia decizii importante. În momentul în care a plecat la studii în afară, s-a sfătuit în primul rând chiar cu tatăl său.

Am crescut într-o familie armonioasă, în care sprijinul este oferit necondiționat și de unde imi iau adesea energia după momente mai dificile. Tatăl meu este cel cu care mă sfătuiesc frecvent, dar simt o susținere semnificativă și de la restul familiei. 

Chiar dacă se bucură de notorietate internațională și de apreciere, ca orice artist, tânărul a avut și momente de cumpănă. Căci, nu-i așa, viața departe de casă și familie nu este foarte ușoară. Însă, tocmai sprijinul apropiaților l-a făcut pe Sergiu să-și construiască viața profesională pe care o are în prezent.

M-am confruntat cu momente de cumpănă, însă de fiecare dată le-am privit ca pe o nouă oportunitate de a mă descoperi și de a mă transforma într-o versiune mai bună a mea. Cred cu convingere că în fiecare obstacol întâlnit se revelează o nouă cale de urmat. Încrederea în forțele proprii și pasiunea pentru muzică au fost tot timpul mai puternice și m-au determinat să merg mai departe.

 

Succesul în viziunea tenorului: 10% talent, 90% muncă

Încă din timpul Universității, Sergiu a avut ocazia să lucreze cu cei mai buni și mai respectați profesioniști din domeniu. Oportunitatea a venit în urma muncii depuse și a seriozității cu care el a tratat lucrurile. Și, de ce nu, și în urma faptului că a studiat în afara țării.   

La Mozarteum Salzburg am avut ocazia, încă din timpul facultății, să cânt în producții realizate exclusiv cu studenții, cu orchestră, cor, decoruri și regie proprie, dar și să simt exact rigurozitatea repetițiilor ca într-un teatru de operă profesionist. De aceea, cred cu tărie că profesionalismul și, ulterior, succesul vin în urma unei munci titanice și a unei discipline riguroase.

De atunci, tânărul este distribuit în diverse piese ce se joacă pe scenele Operelor din Europa. Pe toate le tratează cu profesionalism și seriozitate, cu multă încredere și credință. Dintre cele care i-au rămas în minte tenorului se numără audiția de la Opera din Tallin pentru rolul Kavalier din Opera Cardillac de P. Hindemith. Tot atunci, spune tenorul, i-au fost propuse alte diverse roluri cum ar fi Alfredo în Traviata sau Nemorino în Elixirul Dragostei.

Pentru viitor, gândurile i se îndreaptă spre rolul lui Arturo în I Puritani, despre care spune că ar putea fi rolul vieții lui.

Acest rol este unul dintre cele mai dificile roluri din literatura de tenor, necesitând o tehnică solidă de canto pentru a fi abordat. Simt că odată cu acest rol voi putea  trece la următorul nivel în cariera mea.

Până atunci, Sergiu Săplăcan muncește mult pentru a se perfecționa zi de zi și pentru a demonstra că merită să joace pe marile scene ale lumii. Pentru că, fără ambiție, seriozitate și multă muncă nimic nu dăinuiește și nu se desăvârșește.

Sursă foto: sergiusaplacan.com

Alice Minoiu Regal de Balet

La doar 24 ani, Alice Minoiu este mai mult decât o dansatoare profesionistă. Micuța balerină și-a câștigat libertatea de a crea artă, de a concepe evenimente care să ne hrănească latura culturală. În 3 septembrie 2018, Alice a orchestrat cu măiestrie gala „Regal de Balet”, umplând la refuz Sala Mare a Teatrului Național București și ridicând publicul în picioare, în fața unor performanțe de excepție. 

 

Zilnic ne intersectăm cu zeci, poate chiar sute de oameni. Pe stradă, în trafic, la metrou sau în restaurant, suntem înconjurați mereu de necunoscuți. Ce stă în spatele fiecărei priviri? Ce performanțe ascunde? Eu unul mă mai uit la cei interesanți și mă întreb – oare poate face subiectul unui articol demn de Elita României?

Dacă m-aș fi întâlnit pe stradă cu Alice Minoiu, probabil că mi-aș fi imaginat o tânără studentă. Poate masterandă. Posibil să fi fost însoțită de un zâmbet larg, care denotă căldură și optimism. Acum, când o cunosc deja, îmi dau seama că aș fi greșit, deoarece căldura și optimismul reprezintă doar o latură dintr-o personalitate extrem de complexă.

Este incredibil câtă determinare stă ascunsă într-un om de doar 1m63! Cât profesionalism, câtă experiență, cât devotament pentru o profesie înălțătoare, aparent deloc la modă în România…

Când vine vorba de balet, cred că noi toți avem întipărit în minte celebrul film „Black Swan”, ultrapremiat dar ușor exagerat, ca orice producție hollywoodiană. Așa cum mă așteptam, viața bate filmul, iar Alice Minoiu și-a dorit mai mult. Rezultatul? Regal de Balet este un spectacol unic în România, călăuzit de un caracter puternic, trecut prin greutățile vieții. La doar 24 ani…

 

Cum să perseverezi în pasiunea ta, deși destinul pare altul

Alice Minoiu și sora ei, Marina, au crescut într-o familie din București care a știut să le susțină pasiunea pentru dans. Singura tangență cu muzica, cu dansul, era că tatăl lor iubea muzica clasică. Le-a insuflat și lor această dragoste, iar mama a fost cea care le-a dus prima dată la balet.

Mama a văzut că ne place să dansăm. Ne îmbrăcam în rochiile ei și dansam mereu prin casă. Și-a dorit să fim grațioase și ne-a dus la balet. Nu cred că și-a imaginat vreun moment că vom face din asta o meserie…

La șapte ani, Alice face primi pași profesioniști în dans, la Școala de Balet Studio M din cadrul Operei Naționale. Aici, Alice și Marina au avut șansa să învețe de la una din cele mai bune profesoare de balet – Magdalena Rovinescu, fostă prim balerină a Operei.

Doi ani de zile, timp de 2 ore pe săptămână, fetele au învățat tehnicile de bază, mișcările, importanța disciplinei în antrenament. Elemente esențiale pentru succesul în balet.

Au fost nevoite să renunțe deoarece părinții erau ocupați, iar distanța până la Operă era cam mare. În plus, era tot mai evident că fetele își doresc doar să danseze. Or să faci o carieră din balet, în jurul anului 2000, nu părea cea mai strălucită perspectivă… Din fericire însă, au descoperit întâmplător Ballet Art, o școală de dans mai apropiată de casa lor.

Am primit un pliant în Herăstrău, am convins-o pe mama și ne-am dus. Doamna profesoară Iolanda Petrescu a reușit să o determine pe mama să ne dea la liceul de coregrafie. Întâi a fost Marina, mai târziu eu. Sunt o fire energică și încăpățânată, i-am spus că altceva nu vreau să fac.

Așadar, la 11 ani, Alice Minoiu pășește pragul Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”. Din clasa a V-a, pasiunea se transforma în carieră, pentru că cineva a observat un copil talentat și a insistat să creioneze un destin!

 

Amintiri din anii de studiu

Odată intrată în școala de coregrafie, totul s-a întâmplat la un alt nivel. Antrenamentele erau tot mai dese, progresul se vedea pe zi ce trece. Alice îmi spune că avem școală bună de coregrafie și profesori excelenți. Pasiunea rămâne tot timpul acolo, iar cei mai mulți dascăli știu să insufle motivația de a persevera.

Comparând însă cu alte școli internaționale, ne cam lipsește viziunea asupra direcției pe care să o urmăm. Ne lipsește pregătirea mentală a artiștilor, cu siguranță la fel de importantă ca antrenamentul zilnic. Investițiile sunt foarte mici, cel puțin sălile de la liceul de coregrafie ar trebui să fie mai mari și mai moderne.

Din fericire, Alice Minoiu a beneficiat din plin de câteva experiențe internaționale, în SUA, Franța sau Canada. Și-a deschis mintea și a văzut și alte abordări, ceea ce putea fi doar un pas înainte.

Cred că succesul depinde în primul rând de tine personal. Să lucrezi cu tine însuți, să fii dur, să fii disciplinat. Să te ții departe de dezamăgiri, pentru că un artist frustrat nu poate performa. Să vrei tot timpul mai mult de la propria persoană. Lumea baletului ar trebui să fie ceva mai strictă.

La 14 ani, Alice Minoiu debuta pe scena Operei Române, în „Corsarul”. Au urmat roluri tot mai proeminente, experiențe tot mai diverse, premii interne și internaționale. Nu au afectat-o accidentarea care a ținut-o departe de scenă peste 7 luni, nici măcar situația tensionată de la Opera Română, în urma căruia au apărut, pentru ea, schimbări în toate planurile. În acel moment, Alice a devenit artist independent, iar sora sa Marina a decis să își urmeze cariera în Danemarca.

Toate experiențele profesionale și personale au întărit un caracter cu ambiția de a crea spectacole culturale după chipul și asemănarea sa. Frumoase, optimiste, pline de energie și bunătate. Totul a culminat cu „Regal de Balet”, ediția 1, dedicată celebrării a 100 de ani de la Marea Unire.

 

Unitate în diversitate – deviza galei „Regal de Balet”

Alice Minoiu și-a imaginat un spectacol complet diferit. A simțit nevoia să aducă un suflu nou spectacolelor de dans, adaptat vremurilor noastre.

A fost o ocazie excelentă să se dezvolte, să învețe să organizeze evenimente. Și a ieșit peste așteptări!

În cinstea Centenarului, „Regal de Balet” a reunit artiști din toate țările aliate din Primul Război Mondial. A adus pe aceeași scenă români plecați prin toate colțurile Europei. Nu a lipsit Marina Minoiu, fostă prim balerină a Operei Române, acum membră The Royal Danish Ballet. Lui Alice îi strălucesc ochii când îmi spune cât de tare s-a bucurat să poată dansa alături de sora ei.

Alice Minoiu Regal de Balet

Alice și Marina Minoiu, din nou pe aceeasi scenă, „Regal de Balet la TNB”, 3 septembrie 2018

Totul a fost la superlativ. Oameni creativi, cu viziune și experiență, s-au alăturat proiectului fără să le-o ceară nimeni. Sponsorii s-au înghesuit să susțină un demers inedit de artă și cultură. Iar publicul… nu există cuvinte pentru a descrie entuziasmul cu care a primit fiecare performanță.

Au mai fost și răutăți dar nu m-au afectat. Puneau presiune pe mine, făceau tot felul de conexiuni, mă tot întrebau cine sunt eu să creez așa ceva… Sunt obișnuită cu critica tipic românească, cu felul în care găsim noi lucruri în neregulă. Eu sunt împăcată cu mine și cu oamenii pe care i-am cunoscut. Știu că atunci când creezi, când ai idei trebuie să ai un suflet curat și frumos.

În ziua spectacolului, a avut emoții de trei ori mai mari ca oricând în viața ei. A trebuit să se încălzească, să danseze, dar și să primească invitații, să modereze, să se asigure că totul este la locul lui…

A avut ajutoare de nădejde, însă ea a fost creierul. Cu sprijinul consultantului artistic Ross Freddie Ray, Alice Minoiu a fost regizor, a ales momentele din spectacol și ordinea reprezentațiilor. Alături de Asociația Nevoia de Educație, organizator al evenimentului, a contactat artiști și sponsori. Iar „Regal de Balet” a fost, cu adevărat… un regal.

 

Ce urmează pentru Alice Minoiu

În primul rând, își continuă antrenamentele zilnice, condiția esențială pentru a rămâne la un nivel înalt.

Regal de Balet va deveni un eveniment anual. Încurajată de succesul primei ediții, Alice se va lupta ca acest gen de spectacole să se contureze cât mai des în peisajul cultural românesc. Se pare că arta are în continuare adepții săi, iar sălile de spectacole sunt mai mereu pline.

Îmi place să mă uit în public după fiecare reprezentație. Sunt încântată să văd oameni din toate categoriile, îmbrăcați frumos, respectând un act de cultură. Mai sunt și excepții nedorite, însă dacă o instituție culturală știe ce să îi ofere publicului, oamenii de calitate vor veni în continuare la spectacolele noastre.

Alice își dorește să revină cât mai curând pe scena Operei Naționale. Mai are în față cel puțin 10 ani de carieră, iar problemele cu instituția din București par să fi rămas undeva în trecut.

După un singur eveniment, Alice Minoiu este deja un etalon în organizarea de spectacole culturale. Totuși, viața ei este pe scenă. Trăiește pentru senzația de la finalul unei reprezentații, muncește pentru a juca rolurile care îi plac cel mai mult.

Deocamdată, se bucură de libertatea de a alege acele proiecte sau spectacole care o inspiră. Este deja un nume în cercurile internaționale, iar asta o ajută să fie alături de artiști de la care are numai de învățat.

Cel mai important însă, a dovedit că se poate și individual, într-un domeniu aproape în exclusivitate de echipă. Forțată sau nu, Alice Minoiu a scos singură capul în lume și a reușit ceva ce puține alte balerine au făcut înaintea ei. Ne-a demonstrat tuturor cum ar trebui să arate un regal artistic în anul 2018. Un regal pe care am face bine să nu îl mai ratăm în edițiile viitoare!

Alice Minoiu Regal de Balet

 

Foto Credits: Cristian Lăzărescu, Mihai Răitaru, Opera Națională din București

Marian Popescu

Experiență de peste 40 ani în mediul cultural (critic de teatru, autor de cărți și articole despre teatru și cultură). Mai mult de 20 ani în cel academic. Cultură desăvârșită, hrănită din plăcerea de a citi tot ce se poate. Umor fin și ironie subtilă. Peste toate însă, prof. dr. Marian Popescu este unul dintre cele mai corecte cadre universitare pe care le puteți întâlni. Acum, spre finalul unei cariere strălucitoare, a pornit aproape singur într-o misiune, căreia, pe zi ce trece, i se alătură tot mai mulți adepți. 

 

Descoperirea traseului profesional în copilărie

Cândva, demult, într-o vreme în care știm de la părinții noștri că franceza și rusa erau la mare modă, un copil năzdrăvan se evidenția din mulțime. Marian avea o pasiune lingvistică diferită, pe care nu mulți o împărtășeau: l-a atras limba engleză.

Era prin clasa a 5-a când noua profesoară de engleză îi dădea deja teme aparte, menite să stârnească un potențial imens. O doamnă distinsă, venită din „lumea bună”, bătea la ușa micului apartament din Drumul Taberei unde Marian își petrecea copilăria. Doamna de engleză venise special pentru a-i determina pe părinți să sprijine talentul evident pentru limba engleză. Atât de tare a crezut în Marian…

Anii au trecut, pasiunea s-a diversificat, iar lui Marian Popescu îi era tot mai clar că vrea să devină profesor de literatura română. Citea absolut tot ce putea. Îmi spune că până la terminarea liceului parcursese toată opera lui Dostoievski! Cu cartea în mână, fără Facebook sau jocuri pe calculator, fără bani sau mașini scumpe, un adolescent își urma drumul firesc și intra la Facultatea de Filologie…

Anii de facultate – cea mai frumoasă perioadă. Chiar dacă m-au pus să îmi tund pletele – pare-se că nu eram decent. Chiar dacă anul 1 l-am făcut cu doar 2 cămăși… Eram puțini băieți din cei 80 studenți, îți dai seama ce bine era pentru noi. Chiar ieri m-a sunat o fostă colegă, Doina, cu care nu mă mai auzisem de 30 ani. Își amintește de mine, între altele, ca ăla care, într-o zi, a adus masa de prânz pentru colegi; atunci eram cu toții cam înfometați după cursurile solicitante. Săraca mama, m-a făcut celebru!

Se distra, învăța și citea. Până când, într-o zi, încă pe băncile studenției, Marian primește vestea care îi determină traseul…

 

Romul Munteanu și primii pași în carieră

Mai erau câteva săptămâni din anul 3 de facultate. Eram la cursul lui Romul Munteanu, profesorul nostru de literatură universală. Spre final, îmi aud numele: „Săptămâna viitoare, cursul cu tema teatru baroc va fi ținut de Marian Popescu!” L-am ținut. Profesorul și asistenții au stat în primul rând la cursul meu, și le-a plăcut. Profesorul m-a invitat la catedră și mi-a spus că ar dori să rămân asistent după terminarea facultății. De la acele nopți nedormite a început aventura mea.

Îi plăceau artele spectacolului, literatura română, ar fi vrut o carieră universitară, dar nu s-a putut. Obișnuita repartiție trebuia să se întâmple exact în iarna lui ‘76, când tovarășa s-a decis să blocheze toate intrările în sistem. Nu a mai prins post la universitate, ci unul de profesor de engleză, la Școala nr. 5 din Târgoviște. A făcut zilnic naveta trei ani.

În București s-a întors cu greu, în 1979, întâi ca bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat (a citit mult, dar a și cărat mult!), iar mai apoi ca lector de scenarii la Casele de Filme 3 și 4. Mereu alături de cărți, mereu citind, criticând și corectând texte. Începuse deja să publice în presa culturală, era activ în mediul teatral.

După ce am intrat în cinematografie, au observat că nu prea sunt „pe linie”. Citeam scenarii și dădeam ok-ul spre producție. Am primit la un moment dat un scenariu de film de vreo 4 ore, despre viața lui Ceaușescu. Peste 200 pagini, de aprobat urgent. Ca să-l respingi, trebuia un motiv tare. L-am găsit. Am motivat că nimeni, dar absolut nimeni nu este capabil să joace rolul tovarășului, în afara lui!

 

De la bun la extraordinar, sau cum să devii un profesionist cu bun simț

Imediat după Revoluție, Marian Popescu a fost în micul grup, alături de Ion Caramitru, care, în 1990, a fondat UNITER, unde a fost vicepreședinte executiv timp de patru ani. Din 1991 și până recent, a predat constant, la UNATC, Universitatea din București, Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu sau ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

A fost consultant artistic, critic de teatru sau consilier artistic pentru câteva instituții teatrale din România. Puțin timp – director în Ministerul Culturii sau, un an, Consilier pentru probleme de Cultură în Administrația Prezidențială (1999-2000). Invitat în mai multe rânduri să susțină cursurile care l-au făcut celebru, la diferite universități din Franța: teatru, dramaturgie, prezență scenică, mai târziu vorbire în public sau comunicare în toate formele.

A lucrat inclusiv cu mediul de business, în special alături de Oana Pellea, cu care a construit un program de Tehnici teatrale în cadrul Asociației ERUDIO.

Departe de mine gândul să transform această pagină în Wikipedia. Sunt doar câteva repere dintr-o carieră prodigioasă, despre care puțină lume vorbește. Inclusiv domnului profesor, om hâtru și mult prea modest, îi este mai puțin comod să vorbească despre sine, despre trecut, deși cu siguranță are atâtea și-atâtea lucruri de povestit.

Îmi dă totuși un exemplu de mare profesionalism și valoare:

Experiența predării în Franța a fost minunată. Observasem că studenții nu prea agrează engleza deși unele studii despre teatru fundamentale erau în engleză. Am început, într-o zi, ca de obicei, cursul, în franceză, dar, după vreo zece minute, am schimbat pe engleză, fără preaviz. Șocant! Pixurile cad răpăind pe mese, stupefacție! O țin așa vreo cinci minute după care revin instant la franceză. Le-am spus: „Vedeți cum sunteți prizonierii propriei limbi…” Datorită acestui curs, unii dintre ei au venit apoi la Sibiu, special pentru mine…

Profesorul vorbește despre cum trebuie construită relația cu studentul. Cum trebuie să îl așezi în centrul preocupării didactice. Lucrul cu doctoranzii cere un efort, timp dedicat special acelui doctorand. Conducerea științifică de doctorat e o lucrare dificilă, pe care, din păcate, nu mulți colegi o realizează ca atare. Și când spun lucrează, asta înseamnă că se implică, citește, recomandă, face analiză consistentă pe text, pe cercetare. Nu are mulți doctoranzi, căci „a scoate doctori este o resposabilitate foarte mare”. Sunt cei care vor forma pe viitor alte și alte talente, or el nu își poate bate joc de domeniul său…

Expertiza sa acoperă artele spectacolului, comunicarea publică, politicile culturale, literatura, editarea de cărți. E și acum invitat de una dintre agențiile executive ale Comisiei Europene pentru evaluarea proiectelor europene pe Cultură, Literatură și Cooperare Culturală.

A scris și publicat mult, e citat în lucrări românești și enciclopedii străine, în teze de doctorat pe domeniul Teatru și Artele spectacolului. Încearcă, ca și alții, de ani de zile, să atragă atenția asupra Educației ca mod fundamental de consolidare a unei națiuni, a democrației, a tradițiilor și modernizării României.

Cam acestea sunt rezultatele unui parcurs plin de profesionalism. Un parcurs care îl duce pe Marian Popescu, târziu, dar poate nu surprinzător, către etica acdemică.

 

2012 – 2016: Marian Popescu, președintele Comisiei de Etică din Universitatea București

Da, ați intuit foarte bine: comisia pe care o prezida Marian Popescu a dat verdictul academic de plagiat în cazul premierului de atunci, Victor Ponta! S-a întâmplat în 2012 când au fost alegeri la Universitatea din București și a fost propus ca membru în Comisia de etică de către propria sa facultate.

Nu avusese nicio tangență formală cu domeniul, comisia până la el nu prestase cine știe ce activitate… Practic, nu se vorbea despre etica academică, lipseau cert politici de instalare a unei culturi etice în universitate. În general, în România. Dincolo de regulamentele oficiale.

Întâmplarea a făcut să fie cel mai potrivit pentru această activitate, datorită traiectoriei sale fără cusur. Urma să descopere un domeniu extraordinar.

Marele scandal al plagiatului lui Victor Ponta tocmai ce izbucnise. Multă presiune, presa mereu pe capul lor, reguli și proceduri inexistente… A stat 3 zile și nopți să conceapă Regulamentul și și-a asumat leadership-ul acestei comisii, pentru că nimeni altcineva nu-și dorea o asemenea poziție. Iar Universității i se cerea tot mai insistent să exprime un punct de vedere.

Mi-am dat seama că eram făcut pentru așa ceva. Am descoperit ce este un plagiat încă din facultate, când citeam cartea unuia dintre profesori. Cuvintele îmi sunau cunoscute, am făcut imediat legătura: era o traducere din prima lucrare, în engleză, despre expresionism în teatru, scrisă de un suedez și pe care o citisem în anul 1… Oamenii mai greșesc, important e să nu îți construiești o întreagă carieră din plagiat.

Din 2012, Marian Popescu este într-o continuă bătălie pentru recredibilizarea diplomei universitare. În toți acești ani, a aflat că există 10 tipuri de plagiat, mai mult sau mai puțin ușor de depistat. L-a ajutat enorm experiența de filolog, de critic de teatru, de corectare de scenarii sau texte de toate tipurile.

Vânătoarea de plagiate este o muncă spectaculoasă, satisfăcătoare până la un punct. Cred că, cel puțin în Universitate, noi am pus totuși bazele conștientizării fenomenului de „corupție academică”. Totuși, doar a trage semnale de alarmă cum făceam noi nu este suficient. Nu deteriorează mecanismul complicității. Așa că am simțit nevoia de mai mult.

Având sprijinul total al Universității, Marian renunță la predare. Spre surpinderea unora, la 65 de ani anunță că nu va mai preda, lasă un loc liber de profesor (s-a gândit adesea la cei mai tineri). Îl mai găsim astăzi doar la Școala Doctorală de la Cluj unde îndrumă doctoranzi și susține cursul de Teatru anatomic. În rest, a ieșit la pensie și …a înființat CARFIA…

 

Integritate = plagiat + hărțuire + concurs trucat pe post didactic

Din noiembrie 2017, Marian Popescu pune bazele CARFIA – Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București. La sediul CARFIA ne-am întâlnit și noi – o clădire superb amenajată, în spatele Grădinii Botanice, într-un cadru natural de invidiat. În paranteză fie spus, aflu cu această ocazie (nu știam!) că Grădina Botanică se află chiar sub administrația universității, care a depus eforturi mari în ultimii ani pentru a-i oferi un aer mai modern.

Din acest birou, CARFIA pornește într-o luptă grea, puternică, de mare însemnătate. Integritate înseamnă mai mult decât etică – un termen cam dus în derizoriu în zilele noastre. Integritatea este însă fără pată. Înseamnă o expresie a valorilor care au definit cariera unui mare profesionist – cinste, corectitudine, respect, responsabilitate, încredere. De curând, Centrul Internațional pentru Integritate Academică le-a adăugat și o a șasea: curajul. Curajul de a susține în universitate aceste valori.

Este aproape singurul demers similar din Europa de Est, în condițiile în care orice țară occidentală pune mare preț pe integritate. Iar Marian Popescu se identifică întru totul cu misiunea autoasumată. Partea cea mai interesantă este că rămâne cu picioarele pe pământ și nu se iluzionează că va muta munții din loc. Cel puțin nu foarte rapid. Și nu pe toți. Și nu singur.

Cu toate acestea, lucrurile deja încep să se miște. CARFIA a organizat, primele ateliere, prima Școală de Vară, în vederea formării consilierilor de integritate în universitate. Speră să promoveze modelul și în consorțiul din care face parte Universitatea din București. Și apoi, de ce nu, la nivel național..

 

Cum poate da CARFIA un suflu nou mediului academic

Toată lumea ar trebui să fie interesată de eforturile aproape singulare ale lui Marian Popescu. Cadrele didactice pentru a se baza pe sisteme care să îi apere de presiunile din exterior. Studenții serioși pentru a se apăra de lipsa de implicare a unora dintre profesori. Inclusiv mediul de business – pentru a se bucura de candidați cu adevărat pregătiți, din toate punctele de vedere. Mai ales al integrității.

Planurile sunt mari, dar necesită investiții pe măsură. Marian își dorește ca mesajul său să ajungă în toată România, or pentru asta e nevoie de specialiști. Social media, video, expertiză online – toate sunt terenuri pe care CARFIA urmează să le exploreze.

Cât despre Marian Popescu, a făcut tot ce a ținut de el, și chiar mai mult. Este tot ce își dorește în acest moment, să lase în urma sa un mediu propice dezvoltării sustenabile în ce privește integritatea academică. Dacă va reuși, își va încununa în glorie o carieră de peste 40 ani, dedicată întru totul învățământului, teatrului, culturii. Dacă nu, oricum are suficiente motive de mândrie.

Cea mai mare realizare? Personal, că în toți acești ani am rămas pe aceeași lungime de undă cu soția mea, Lili, și cu băiatul nostru, Andrei. Iar profesional, că mereu am activat în conformitate cu valorile în care cred. Cinste, corectitudine, responsabilitate, încredere, respect. Că nu am făcut niciun rău celor cu care am intrat în contact. Încerc să fac bine și să greșesc cât mai puțin.

Marian Popescu

 

Mai multe despre Marian Popescu și planurile sale puteți citi pe blogul personal sau site-ul celui mai recent proiect, CARFIA.

Emil Mureșan

Emil Mureșan este primul care descoperă că pânza de păianjen poate fi transformată în artă. A lucrat mai bine de cinci ani la tablouri folosind pânza de păianjen, fără a arăta nimănui. Prima expoziție cu astfel de lucrări are loc în anul 2001, cu ocazia unui festival din Mediaș. Tablourile devin repede populare și artistul este invitat să expună la București. Originalitatea sa este recunoscută și de Cartea Recordurilor: cu ocazia împlinirii a 80 de ani, Primăria Mediaș îi conferă artistului titlul de „Cetățean de onoare”. În domeniul sculpturii a primit nenumărate distincții și medalii, semnificativă fiind medalia “Meritul Cultural” Clasa I pentru lucrarea “Hora”, primită în 1972 de la Consiliul de Stat.

 

„Măi, tu stai toată ziua în grădină printre pietrele tale și nu vezi și tu că trebuie făcută curățenie în cotețul găinilor?”

Cine se gândea atunci că mustrarea soției avea să-l ducă direct în paginile Guinness Book pe artistul medieșan? Emil Mureșan povestește cu haz, arătând spre cotețul găinilor:

Era pe la apus când m-am dus să văd de cotețul găinilor. M-am aplecat eu să strâng pânza de păianjen ce se formase. Am rămas mut de uimire când am văzut razele soarelui străpungând pânza de păianjen, prăfuită, formată la colțuri. Doamne, ce minunăție am văzut atunci… Parcă am fost luminat pe loc de Dumnezeu.

De atunci, a colindat multe poduri ale caselor vechi în căutarea materiei prime, pânza veche, groasă de păianjen, pentru nenumăratele sale tablouri realizate din neobișnuitul material.

Discuția noastră a avut loc într-o camera plină cu operele artistului Emil Mureșan. Picturi, puține la număr semnate de Maestru, sculpturi, tablouri din pânză de păianjen și diverse machete ale monumentelor ce împânzesc orașul Mediaș.

A văzut că priveam atentă machetele și a început să-mi povestească cât de multă atenție acordă acestora și cum niciodată nu s-a întâmplat să devieze de la ele în realizarea sculpturilor la scară mare.

La Școala Populară ni-o pus de am frământat cu picioarele pământul cu care să lucrăm. Și asta făcea parte din educație. De felul în care ne pregăteam materialul depindea lucrarea finală.

Și azi, în școlile de business întâlnim un accent important pe modul în care se întocmește planificarea…

 

”Doamne, am intrat in Europa fără educație și asta nu e bine, nu e bine!”

Are aproape 88 de ani, dar o privire clară, inteligentă, pătrunzătoare. Mă uit la mâinile lui și încerc să mi-l imaginez cu dalta și ciocanul în mână, dând sens unui bolovan uriaș. Pentru că, înainte de minunățiile din pânza de păiajen, Emil Mureșan era deja recunoscut în lumea artiștilor ca un sculptor cu multe premii în palmares.

Tocmai ce a terminat o sculptură din inox, de aproape 2 metri înălțime, dedicată celor 750 de ani de atestare documentară a municipiului de pe Târnave. Numele – “Mediaș 750 – primii pași în cetate” .

Îmi spune, de mai multe ori în timpul discuției noastre, zâmbind ironic la adresa artiștilor tineri care se mândresc cu faptul că sunt neînțeleși, că o lucrare, indiferent de natura ei, trebuie să transmită o emoție, un mesaj, să spună ceva.

Nu poți să nu cunoști istoria artei și să ajungi profesor care să educe copiii în domeniul artelor. Doamne, am intrat in Europa fără educație și asta nu e bine, nu e bine!

Emil Mureșan

Dansatoarea – lucrare din rădăcină de copac. Preferata artistului

 

Cum a devenit Emil Mureșan un mare artist, fără facultate

Cu lacrimi în ochi, Maestrul lasă privirea în jos în semn de rușine și neputință. Cel mai mare regret al lui este că nu a avut șansa să facă Facultatea de Arte. Asta nu ar fi schimbat neapărat abordarea lucrărilor sale, dar i-ar fi plăcut să învețe mai multe și cu siguranță i-ar fi deschis mai multe uși. Astfel, cei care au avut șansa absolvirii unei facultăți, nu l-ar mai fi privit de sus.

Îl întreb despre mentori și cum se aplica mentoratul în anii ’60-70. Se ridică cu grijă de pe canapea și se îndreaptă spre bibliotecă. Îmi întinde apoi două tratate de sculptură și spune cu vocea tremurândă, plină încă de recunoștință:

Ion Vlasiu, marele sculptor, m-o vizitat de mai multe ori și mi-o spus – Mă, tu ai mare talent, păcat că nu ai făcut facultate – ia și studiază de aici.

Atunci a primit cele două tratate de sculptură ale lui Constantin Baraschi, pe care le-a studiat toată viața. O carte bună în bibliotecă în vremea comunismului era mare lucru. Trebuia să dai cartușe de țigări sau pungi de cafea pentru a primi “pe sub mână” cartea dorită. Iar cei precum Maestrul Emil Mureșan trebuiau să apeleze la stilul autodidact pentru a învăța cum să însuflețească o bucată de piatră, bronz sau gips.

Își amintește de copilărie și de cât de important a fost sportul în formarea sa ca om. Aici a avut parte de primul mentor, profesorul antrenor Ion Arnăutu, sub îndrumarea căruia a facut atletism de performanță la Cluj-Napoca.

Locuiam chiar lângă gară unde este și o pădure. Dimineața și seara alergam câte cinci kilometri, iar după-masa făceam antrenament pe stadion. Am ajuns apoi la Cluj-Napoca unde am stat aproape jumătate de an. Fugeam la probe de 800 și 1.500 de metri.

Cucerește mai multe medalii la competiții din țară, dar și internaționale, dar o cucerește și pe Olga Constantenec, soția sa iubitoare, alături de care are două fete, Sanda și Adriana.

 

Ucenicia schimbă mentalitatea, nu te învață doar meserie

Este indignat peste măsură când se gândește la absolvenții de liceu din ziua de azi care intră direct în șomaj.

Noi eram patru copii. Tatăl meu avea un atelier de croitorie. Când o venit războiul îl duce pe front și eu, fiind al doilea copil, aveam 15 ani, o trebuit să merg să muncesc ca ucenic la o cofetărie. La 18 când am terminat ucenicia, o venit naționalizarea, o luat cofetăria, o luat tot. Pe mine m-o dus în armată 3 ani. Când am vint acasă, mă duceam după serviciu la seral ca să-mi continui studiile.

A muncit de când se știe și a făcut totul cu pasiune și dedicare. Nu de puține ori s-a întâmplat să facă un monument pe banii lui, iar apoi activiștii de partid să se mândrească cu investiția în cultură. I-ar plăcea să vadă iar tinerii de la școlile de meserii cum vin să ceară îndrumare și caută să învețe o meserie pe care să o practice cu mândrie. Să învețe să gândească cum să facă ceva bun pentru locul în care au crescut.

Mediașul a avut multe năcazuri. Au venit turcii și au dat foc, jumătate din oraș o ars. Și oamenii nu au plecat din oraș, au venit alții și i-au ajutat să refacă orașul. În 1850 o fost holeră și ciumă, or murit mii de oameni. Dar oamenii și-au refăcut orașul. Am avut inundații în 1970, 1974, n-o plecat tineretul din oraș. Or stat și și-au refăcut fabricile și toate celelalte. E mare lucru să te poți baza pe tineret.

Cum era Șeful reclamei pe oraș (titulatura de la acea vreme), Maestrul Mureșan se împărțea între serviciu, familie și munca în atelier. Nu uita însă niciodată să le arate și copiilor de la Cercul de Cultură de la Biblioteca Județeană cum se frământă pământul sau cum se realizează o machetă. Nu avea studii superioare și pentru asta nu putea ține cursuri oficiale.

Lăsați școlile să aducă copiii in expoziții, să le explice. La noi, ca să meargă un grup de copii să vadă la fața locului, trebuie aprobări de nu știu unde. Nu avem educație în domeniul artei deloc. Și aste se vede și în alte aspecte ale vieții.

 

Plăcere sufletească în a lucra cu mâna

În multe dintre lucrările artistului Muri, cum îi spun prietenii, se regăsește un element comun: bufnița. Pe lângă simbolistica înțelepciunii și a norocului, bufnița mai are și rolul de salvatoare a orașului Mediaș după epidemia de ciumă (mâncau cadavrele, oprind astfel împrăștierea bolii). Cei care vor poposi în orașul medieval de pe Târnava Mare, vor avea ocazia sa vadă reprezentările bufnițelor în monumentele amplasate în parcuri, la Muzeul Municipal sau la Biblioteca Municipală „St.L.Roth”.

Emil Mureșan

Bufniță din pânză de păianjen, de Emil Mureșan

Acum nici nu au dălți (n.a. Sculptorii tineri), lucrează numai cu aparate de șlefuit și alte minuni. Eu am lucrat cu mâna și asta a fost plăcerea mea sufletească, că nu am lăsat dalta și ciocanul, indiferent de piatră, bazalt…

Despre lucrările artistului Emil Mureșan s-a scris mult.  Despre OMUL Emil Mureșan mai puțin, dar de fiecare dată arătând altfel, umanitatea, simplitatea și bucuria de a fi făcut ceea ce i-a plăcut în viață. Și asta a ținut să menționeze la sfârșitul discuției noastre.

Dacă nu ai chemare pentru ceva anume, dacă nu-ți place sau zici mereu că e greu ceea ce faci, nu mai fă. Înseamnă că trebuie să faci ucenicie în alt domeniu. Pe cei din jurul tău îi mai minți, dar sufletul tău suferă.

O parte din lucrările lui Emil Mureșan sunt expuse în galeria de artă „Mediașul Nostru” din Centrul Vechi al municipiului Mediaș sau în parcurile orașului.

Câteva dintre lucrările artistului:

„Bust Emil Mureșan”, (autoportret), ghips, piatră;

„Bricul Mircea”, 2m, lucrare de referință realizată din pânză de păianjen, în 2002;

„Emblemă Mediaș”, 70×50 cm, metal, expusă în holul Primăriei Mediaș;

„Bust Ludwig Roth”, piatră, copie după Borje, cetatea Moșna;

„Păsările cetății”, triptic, 285×150 cm, mozaic patinat, parcul copiilor, Mediaș;

„Adolescenții”, metal, 100×40 cm, Mediaș;

„Supliciul”, 5cm, lucrare în calculul vezicular de la fierea artistului;

„Crocodilul”, 200×70 cm, lucrare în caolină pentru un parc din Germania;

„Simbol pentru pace”, 120×80, mozaic, Mediaș;

„Omagiu lui Brâncuși”, 120×50, mozaic, Săcelul Gorj;

„Să ocrotim copii”, 150×80 cm, Agnita;

„Floarea Ocnei”, metal, 1,50, Ocna Sibiului;

„Hora”, 1×50, bronz, parcul A. Șaguna, Mediaș;

“Poarta de Hotar”, 7m, Mediaș, beton armat

Emil Mureșan

Bust Emil Mureșan

 

Emil Mureșan

Hora 2009 – inox, 1.3×1 m, refăcută după o lucrarea monumentală ”Hora” din 1975, din bronz, furată din parcul Andrei Șaguna din Mediaș

 

Emil Mureșan

Bricul Mircea, lucrare de referință pe pânză de păianjen