Berti Barbera

Berti Barbera este foarte cunoscut publicului român ca actor, solist vocal și poli-instrumentalist, om de radio sau prezentator de televiziune și festivaluri. Mai puțini îl știu însă ca jucător pasionat de rugby. Reperele impresionantei sale cariere le puteți parcurge pe pagina sa dedicată de Wikipedia, eu voi puncta doar câteva elemente și voi încerca să vă demonstrez viziunea și rolul său în dezvoltarea industriei muzicale din România.

 

Berti Barbera s-a născut pe 27 ianuarie 1972 în București. A copilărit în Bucovina, unde s-a remarcat încă din vremea liceului dând viață unor trupe locale, în special datorită marii sale pasiuni pentru tobe. A frânt și câteva inimi prin felul în care le cânta fetelor în parc muzica lui Andrieș.

În 1990 se întoarce în București, unde realizează rapid că pasiunea sa poate deveni profesie. Avea vreo 20 de ani și era convins că va trăi din ceea ce-i place, hotărât să meargă înainte, nedorind să facă altceva.

Astăzi, uitându-se înapoi, Berti Barbera se poate mândri cu estetica proprie a fiecărui album lansat. Cu emisiunile ce promovează muzica de calitate, mai mult sau mai puțin cunoscută. Cu nenumărate colaborări și proiecte comune cu mari artiști ai României.

 

Scena muzicală din ultimii 30 ani

Berti își amintește că, atunci când și-a început cariera, mediul muzical românesc era mai puțin aglomerat, mai romantic, dar și mai sărăcăcios. Acum, este înghesuială mai mare, dar și mai multe oportunități. Artistului îi place mai mult acum, la maturitate.

Scena și publicul românesc actual s-au schimbat constant în ultimii 30 de ani. Pentru a crește numărul celor interesați de muzica de calitate, e nevoie și de un marketing de calitate. Accentul trebuie pus pe competența formatorilor de opinie și a celor care inițiază proiectele.

Cu toate că Berti Barbera nu obișnuiește să se lamenteze, haosul creat de lipsa de uniformitate a nivelului profesional și oportunismul veleitarist al majorității agenților și impresarilor devin obositoare. Problema vine de la calitatea umană proastă, de la lipsa de noimă a muncii lor și de la relativizarea tuturor noțiunilor. Practic, România nu are niciun producător autentic, niciun impresar nu ar ști să organizeze un turneu ca la carte. Dar ce e mai grav, majoritatea sunt samsari, au doar ambiții, nu și un scop cultural în sine. Nu ar fi capabili să crească un brand, să-l reprezinte personalizat.

Grupuri de pasionați pot schimba starea unui oraș întreg, la fel cum unele festivaluri pun diverse locuri pe harta muzicală internațională. O permanentă relație cu lumea reală, cu fenomenul internațional ne pot menține vii în peisaj. Izolarea ucide.

Trebuie să ne menținem permanent conectați la lumea muzicală. De acolo să ne luăm inspirația și tempoul. Altfel nu există decât mofturi de copii orgolioși și disperați după identitate, fandoseli volatile, e de părere Berti Barbera. La situația de acum, el ar miza pe comunități bine organizate care învață să-și păstreze valorile.

Aș pune accent pe calitate, absorbită ulterior de un public mai pregătit să selecteze, pentru că oferta e mare, dar mult încărcată cu balast, cu produse vândute de indivizi mai mult ambițioși decât valoroși. În zilele noastre trebuie pus accent pe un marketing eficient și personalizat, pentru că muzica de calitate rămâne un produs de nișă, are nevoie de un tratament special. Publicul poate fi încurajat prin accentuarea importanței calității, prin felul în care toți ne reflectăm caracterul în muzica pe care o ascultăm. Mai multă expunere, mai mult public, dar accentul trebuie să rămână pe calitate.

Berti Barbera

Berti Barbera își explică muzica

Muzica lui Berti Barbera nu poate fi încadrată prea ușor într-o categorie anume, are totuși la bază unele elemente definitorii. Accentul e pus pe diversitatea emoțiilor și a bucuriilor pe care muzica ascultată dedicat, atent, ți-o poate oferi într-un concert.

Berti se adresează celor cu chef de ascultat, dornici să primească mai mult decât un leagăn banal, un moment trecător de divertisment. El crede în investițiile de durată, în acumularea unor emoții care să contracareze consumul zilnic.

Indiferent de genul abordat, încurajez publicul să simtă mai mult decât să înțeleagă, deși sunt bucuros când simt că publicul arată și cunoaștere muzicală.

Berti e de părere că, atunci când vrei să vii cu ceva deosebit, cu conținut artistic, poți avea succes doar când publicul știe ce faci. Nu e niciun moft, suntem ceea ce ascultăm. De aceea se bucură mai mult când publicul arată receptivitate dar și cunoaștere.

Românul e mai conservator, dar asta din cauza lipsei de informare, dincolo de teama lui ancestrală de prezent. Tendința de a rămâne ancorat în trecut îi taie din perspectivă. Totul a mers încet din cauza suficienței celor care cântă, transmisă publicului. Publicul român încă nu poate fi comparat cu publicul european decât în cazurile excepționale în care anumite festivaluri și-au format propriul public educat, fidel. Ar fi bune câteva proiecte naționale de informare muzicală în școli și nu numai.

 

Percuția, marea dragoste a lui Berti Barbera

Cei care îl cunosc pe Berti, îi cunosc și pasiunea sa pentru percuție. Folosește peste 20 de instrumente, iar în ultimii ani a rămas cel mai atașat de cajon. E foarte atras de tabla și de instrumentele orientale, și abia așteptă să le folosească mai mult. La fel și conga. Mai e categoria de instrumente de efect sonor, pe care le folosește bucuros de câte ori are ocazia.

Dorința sa de a le folosi e irezistibilă, însă timpul de a le studia pe fiecare în parte, dupa cum merită, nu e niciodată suficient. Cum e atât de priceput, nu puteam rata ocazia de a obține de la el cea mai bună definiție a percuției.

Percuția este derivată din ritm, elementul principal al întregii existențe. Ritmul repetă ciclic începuturi și finaluri, el stabilește pulsația existenței noastre și noi trebuie să-l înțelegem și să-l folosim. În muzica modernă, dincolo de setul de tobe, instrumentele de percuție completează mediul ritmic, îi dă nuanțe și dinamică. Percuția e esențială în măsura în care ritmul e esențial. De acolo pornește totul.

Berti Barbera

Oamenii care l-au format pe Berti

Când vine vorba de oamenii ce l-au format, Berti Barbera nu poate să nu-l menționeze pe Liviu Martinescu, fostul său profesor de engleză care, în acele vremuri cenușii ale comunismului, organiza audiții muzicale și împrumuta elevilor cărți din colecția proprie pentru a le menține dorința de cultură, de cunoaștere. La fel, Florian Pittiș care i-a fost profesor de actorie, i-a insuflat pasiunea dar și rigoarea profesională, importanța atitudinii cu care-ți tratezi munca.

În ceea ce privește muzica, Frank Zappa e un vârf în colecția sa imensă de oameni care i-au insuflat încrederea în calitate umană și în excelență artistică. Cum ar trebui să menționeze sute de cărți și mii de albume favorite, preferă să nu facă o listă. Asta pentru că e periculos să rămâi fixat doar pe câteva.

Un alt nume apropiat sufletului său este Steven Wilson. Acesta, prin anvergura lui, prin volumul lui de muncă, oferă un exemplu de artist care poate salva un întreg fenomen prin calitatea produselor lui. El e o excepție, la fel cum poate fi un model, susține Berti.

Dintre numele noi, Berti Barbera menționează totuși câteva trupe care-i plac mult. Haken, Leprous, Soen, Vulfpeck, Snarky Puppy, Mammal Hands sunt doar câteva dintre ele. Se adaugă Gojira și alte trupe de metal. Asta fără a le menționa pe cele de blues si jazz, toate istorii diferite și extrem de bogate.

Nici muzica clasică nu e neglijată. Dintre trupele vechi, în timp ce răspundea la întrebări, Berti asculta o trupă din anii ’70, Ambrosia, nu foarte cunoscută, dar cu câteva albume excelente, cu o muzică complex concepută și foarte accesibilă.

Odată intrat în această lume, realizezi că singura direcție este expansiunea în imensitatea de produse de calitate care există. Nu ne ajung cinci vieți să ascultăm tot ce e foarte bun. În zilele astea pur și simplu nu facem față tuturor albumelor de foarte bună calitate. Cine spune că muzica bună nu există, bate câmpii. E foarte foarte multă, trebuie doar timp și chef pentru asta.

Berti Barbera

Definiția succesului pentru Berti Barbera

Muzicienilor care doresc să facă performanță în muzica de calitate, artistul le recomandă să nu mai viseze și să-și concentreze munca și energia pe ceea ce le-ar putea face viața frumoasă. Să nu renunțe și să se aștepte la un munte de probleme care vor veni în balanță cu privilegiile și plăcerile. Rămâne marea satisfacție de a face ceea ce îți place. Asta înseamnă succesul pentru Berti Barbera.

În plus, artistul îmi dă un exemplu de profesionalism, explicându-mi cum fiecare album al său este înregistrat într-un studio diferit, în funcție de specificul proiectului. Munca de sound și de detaliu joacă un rol esențial. Întotdeauna, inginerul de sunet devine o parte a echipei, nu doar un tehnician prestator de servicii. Tirajele nu sunt mari, iar când se epuizează un titlu, îl prezintă pe următorul, aflat deja în lucru.

În ceea ce privește libertatea, ea e cea mai importantă responsabilitate. Felul în care o înțelegem și o folosim, ne caracterizează. Și în virtutea dualității în care trăim, ea este însoțită întotdeuna de îndatoriri.

Ești liber abia atunci când poți ține în echilibru ceea ce primești cu ceea ce poți oferi.

Chiar această dorință de libertate l-a adus pe Berti pe terenul de rugby. Era pasionat de rugby încă de mic, dar lipsa oportunităților de a juca acest sport puțin popular la noi l-a ținut departe mulți ani de mingea ovală. A ajuns să joace rugby doar de la 42 de ani și o face în continuare în echipa de old boys GFP București, clădită în jurul unei echipe de copii. Antonio Jr. este o echipă de vârf în campionatele de tineret și este în parte formată din cazuri sociale, un proiect educațional foarte interesant despre care voi încerca să vă spun mai multe în curând, într-un articol dedicat.

 

De la Alexandru Andrieș la argentinianul Mariano Castro și Nicu Patoi

Berti Barbera și-a dorit dintotdeauna să cânte cu muzicienii săi preferați, acest vis fiind realitate cu Alexandru Andrieș. A cânta cu el e terapie curată, atmosfera în grup e unică, la fel și în turneu sau în concert, mărturisește Berti. Știa că e foarte exigent, așa că nu s-a băgat în seamă decât într-un moment potrivit. Colaborarea lor decurge ideal din 2012, în primul rând datorită atitudinii, caracterului, umorului, culturii muzicale și a amprentei personale. Pentru Berti, înainte de toate contează înțelegerea și evoluția la același nivel.

O admirație reciprocă s-a manifestat în cazul argentinianului Mariano Castro, alături de care a înregistrat albumul ”Amistad” (prietenie în limba spaniolă). Au scos împreună câteva piese prin care își povestesc viața, cântate în maniera proprie stării pe care o împărțeau. E o mare bucurie să ai asemenea oameni cu care să faci muzică. E de fapt ceea ce-și dorește, mărturisește Berti.

Muzica definește foarte bine ethosul unui popor, reflectă nivelul spiritual și cultural al unei societăți. Practic, poți cunoaște o țară doar ascultându-i muzica. E un subiect bun de dezvoltat academic.

Cât despre Nicu Patoi, albumele și concertele din ultimii ani sunt definitorii pentru cariera lui Berti Barbera. Au o relație bazată pe respect reciproc, pe interplay muzical și pe încredere. Cei doi s-au cunoscut încă de prin 2000, însă s-au apropiat atunci când Berti realiza emisiunea “Taverna” pentru TVR. De acolo au pornit, într-o joaca aproape, un parteneriat care crește de la an la altul. Această colaborare e ca un indicator valoric pentru cei doi, pentru că reprezintă forma cea mai sinceră și mai liberă de manifestare din tot ce fac.

Berti Barbera

Berti Barbera. Foto Credit: Miluta Flueras

Planuri de viitor: album, carte și… mult umor

Berti Barbera și-a început cariera muzicală ca vocalist al trupei Voltaj 88. Am fost curios dacă sunt șanse ca trupa să se reunească, însă cei implicați nu găsesc niciun motiv de a trăi în trecut. Mai mult, Berti a reluat colaborarea cu Manu Savu, sub un alt nume, cântând altceva, cu intenția de a atinge piața internațională. Trupa se numește Crossing Eternity, o formație rock româno-suedeză alcătuită din muzicieni cu mare experiență care au regăsit valori comune în modul de abordare a muzicii metal.

Lui Berti îi e dor și de cariera de actor. Ar juca, s-ar implica într-un proiect teatral, desi are mult de lucru și ar trebui s-o ia de la început. În plus, crede că ar fi puțini regizori cu care să poată lucra fără să-i întoarcă pe dos. Recent a filmat pentru un sitcom și nu i-a fost ușor, deși nu a ieșit rău. Speră să aibă timp și energie pe viitor pentru actorie pentru că i-ar plăcea. De 25 de ani însă e 100% pe muzică.

Deocamdată, se concentrează pe ”Blue Drop”, viitorul album de blues înregistrat împreună cu Nicu Patoi. În același timp, lucrează la o carte pe tema umorului evreiesc. Însă cel mai important lucru rămâne sănătatea, ne amintește Berti Barbera. De aceea, el ne recomandă tuturor să nu uităm să ne odihnim și să râdem de noi înșine.

Christian Crăciun

Christian Crăciun este un scriitor și critic literar prahovean despre care publicul larg poate nu a auzit prea des, dar despre care ar trebui să știe. Scrierile sale impresionează prin incisivitate, luciditate, profunzime și raționament. 

 

Christian Crăciun este un eseist, scriitor și critic literar născut în Florești, jud. Prahova, la 13 decembrie 1953. Acum  este profesor de limba și literatura română în liceul din Moreni.

Studiile sale cuprind profilul real al Colegiului Național I.L.Caragiale – Ploiești, Facultatea de limba și Literatura Română – București, apoi un doctorat cu o teză despre imaginarul eminescian, cu exemplificare în magnificul poem Memento Mori.

Biografia sa dezvăluie faptul că a publicat prima dată poezie în revista școlii, apoi recenzii și eseuri în cea studențească. A scris critică literară la o mulțime de reviste culturale, de asemenea a fost dintotdeauna membru al unor importante cenacluri literare, prahovene și nu numai.

Prima sa carte a apărut la 32 ani, în anul 1985 – Liviu Rebreanu după un veac: evocări, comentarii critice, perspective străine, mărturii ale prozatorilor de azi, Târziu, în 2005, a urmat Intrări în labirint – o carte despre labirintul cărților, al lecturii din care unii oameni nu și-ar dori să iasă niciodată. În lumea ideilor, viața e frumoasă, provocatoare, înflăcărată, vie, colorată, dilatată spre infinit și eternitate.

Trăim prea puțin timp pentru a avea timp de demonstrații – extras din Intrări în labirint

Teza sa despre imaginarul eminescian este cuprinsă în cartea Ucronie eminesciană. O carte despre eseuri care stă drept mărturie incontestabilă a profunzimii, limpezimii, vastei culturi a unui om pasionat de lectură este cartea Isografii. Eseuri despre evadarea în esențial.

 

Scrisul ca pasiune mistuitoare

Întrebat ce vrea să se facă atunci când o să fie mare, Christian Crăciun a răspuns simplu: „scriitor la microfon” – numele unei emisiuni din acea perioadă.

Se pare că răspunsul l-a urmărit pentru restul vieții, pentru că inevitabil a ajuns scriitor, uneori și la microfon. La fiecare lansare de carte, gândurile îi sunt auzite de persoanele prezente, deci interesate de subiect.

Am ajuns și scriitor și, date fiind desele mele apariții publice de conferențiar, pot spune că și microfonul e mereu prezent. Întâmplarea a făcut să vorbesc la microfon mult mai mult decât scriu.

L-am întâlnit pe scriitor pentru prima dată la lansarea cărții doamnei Răduță, care m-a prezentat în grabă. Erau acolo o grămadă de oameni pe care trebuia să îi salute. De emoționată și emotivă ce continui să fiu, nici nu am întins mâna să ne salutăm așa cum trebuie.

Avea un zâmbet blajin, de copil bun care se bucură să descopere lumea. Îmi imaginez că are același zâmbet când găsește o carte bună. La o emisiune online i-am văzut biblioteca: peste 25.000 volume. Dacă asta nu e impresionant, faptul că le-a citit pe toate ar trebui să fie!

În mulțime se pierde ușor, dar odată ce ajunge în față și îi este dat dreptul la opinie și oferit un microfon, acest domn mic la stat devine, dintr-odată, mare, gigant la sfat.

Când începe să vorbească, efectiv îți este greu să ții pasul cu el. Rotițele minții parcă îți procesează mai încet ca de obicei și limba română devine o limbă străină, pe care nu prea o înțelegi.

 

Scriitor sau cititor?

Dacă îl citeșți pe domnul Christian Crăciun intri într-o lume fabuloasă a ideilor din care nu ai mai vrea să ieși. Pasiunea pe care o pune în cuvinte, pasiunea pentru cuvinte scrise sau citite este magnifică și impresionantă deopotrivă.

Scrisul eu nu îl pot privi separat de citit. Sincer, iubesc mult mai mult cititul, nu am fost niciodată un scriitor harnic, de altfel am și debutat foarte târziu. Scriu ca urmare a faptului că am citit o carte și vreau să intru într-un dialog: cu autorul, cu ceilalți cititori despre ce am înțeles și trăit eu citind acea carte. Un fel de cutie de rezonanță.

Contemporan cu Dan C. Mihăilescu cu care a fost și coleg de facultate, Christian Crăciun și-a petrecut adolescența și tinerețea aducând în sufletul său lecturi din cele mai variate, mai complexe, mai provocatoare din punct de vedere meditativ și mental. Adunând în mintea sa idei pentru o viitoare carte pe care să o ofere lumii întregi ca un cadou din lecturile pe care le-a primit cu drag și el la rândul său.

Scriu ca să înțeleg. Lumea, pe mine, pe ceilalți. Scrisul e un fel de limpezire. Scriind, mă bucur să descopăr că lucrurile au un sens.

Nu neapărat ca un gest social de salvare a societății de necunoaștere și ignoranță, ci mai mult pentru sine, pentru a-și exprima părerile atât de profunde despre lectură, a ajuns să critice cărți și să o facă foarte bine.

 

Christian Crăciun: „Scriu ca să înțeleg”

Deși a scris cărți apreciate de publicul larg, dar mai ales de colegii din breaslă, Christian Crăciun are un soi de modestie nevindecabilă. Nu se consideră scriitor deocamdată, deoarece a scris sporadic, prin presa culturală.

Credeam mult prea mult în măreția scriitorului, indiferent la aspectele biografice, pentru a mă consideră ca atare. De altfel, cum spuneam, am debutat târziu spre 50 de ani. E drept că „am recuperat” prin intensitate după aceea.

Din numeroasele interviuri care se găsesc online, cam din fiecare, măcar un rând îți induce ideea că acest om are o iubire pentru lectură, cultură în general mai mare decât oricine din prezent. Uneori poți avea impresia că este din altă lume. Asemeni lui Eminescu, are o dorință arzătoare de a ști cât mai mult, tot dacă s-ar putea. Citind vorbele sale, ideile sale, te ia o poftă de citit de parcă nu ai mai făcut-o demult și pleci înfrigurat să găsești o carte bună în bibliotecă.

Notele ce urmează sunt ale unui om ce crede în sens. Și pentru asta îl caută. Cărțile sunt borne ale căutării. Am căutat Sensul murind, cum se spune, cu fiecare carte.

 

Piedici în scris

Scrisul, manifestarea unei idei sau a unei gândiri era dificilă înainte de 1989 și acest lucru este știut de toată lumea care a trăit în acele vremuri.

Cu toate astea, Christian Crăciun a scris și publicat înainte de căderea comunismului în România. Se pare că ideile sale nu au fost ofensatoare sau considerate periculoase de către mai-marii regimului.

Deși a trecut prin momente dificile de tot felul, caracterul puternic nu i-a dat voie să renunțe la ceea ce îi aduce atâta plăcere, mulțumire sufletească.

Apar, sigur, dezamăgiri, impasuri, lipsa de încredere în ceea ce faci… se poate trece peste asta. Și ele pot deveni, la un moment dat, chiar materia scrisului.

Ca orice om cu o viață trăită în ambele tipuri de regim, are destule momente de povestit. Poate viața sa ar putea fi încadrată între coperțile unei cărți, dar asta nu depinde neapărat de cititori, ci îndeosebi de scriitor. Toate aceste experiențe pot fi folosite drept motivație și inspirație pentru scris.

Disperările, bolile, trădările, iubirile izbutite și mai ales neizbutite, cărțile bune citite (dar și cele proaste) toate pot fi combustibil existențial (și esențial) pentru scris.

 

Laurii scrisului

Timpurile moderne în care trăim ne lasă tot mai puțin timp pentru citit, darămite pentru scris, criticat sau recenzat.

Ce mai înseamnă pentru un scriitor azi, să aibă succes?

Faimă? Nemurire? Glorie? Diplome și sume de bani infime comparate cu efortul intelectual și nervii tociți?

Dacă nu eșți vanitos și nu-ți place celebritatea (arătați-mi-l și mie pe ăla) satisfacțiile țin strict de lupta ta cu limbajul.  Sigur, a fi scriitor înseamnă și a deține, uneori, o impresionantă putere. Socialmente vorbind.

Bucuriile adevărate sunt acelea când oamenii din jur te citesc și îți mărturisesc cu drag și sinceritate că le place ceea ce scrii sau când tu însuți ești mulțumit, mândru chiar, de ce ai reușit să redactezi.

Scrisul îl văd ca pe o formă de cunoaștere.

 

Critica, drept profesie

Nimeni nu își poate propune la vârsta adolescenței să ajungă critic, dar poate ajunge dacă are o Cultură cu majusculă: literatură clasică, literatură modernă, toate marile culturi, filozofie, teologie și chiar științele moderne (între literatura secolului XX, fizica relativistă, filosofia existențialistă sau fenomenologie și psihanaliză).

Atunci când ajungi în postura de a critica munca altora, trebuie tu însuți să fii cunoscător al tuturor artelor, să ai spirit critic și o etică indestructibilă. Acum ceva timp, această profesie era foarte respectată, îți dădea un statut în societate și puțini ajungeau critici literari.

Critica tinde să devină, nu numai la noi, o simplă ocupație de prestări servicii. Nimic din zborul înalt de care vorbeam mai sus.

Deși a fi critic nu aduce mari bucurii, eforturile unui critic sunt esențiale pentru o literatură excepțională.

Să citească, să citească, să citească. Să coboare tot mai mult în trecut cu lecturile: de la Homer, Platon și tragicii greci la Epictet și stoci. Biblia, firește, toată, chiar dacă sunt atei, sau mai ales dacă sunt atei.

Sfaturile sale sunt simple: vrei să scrii, trebuie să citești. Ce? Cât mai mult, dacă nu tot ce se poate.

A, și să citească cu răbdare și fără complexe literatură română. Conține aur! Să nu ia nimic pe nemestecatul gândirii (cum ne învață din păcate FB). Să nu fie dezabuzați. Cinici. Să regândească umanismul și Europa originară. Dacă vor bani, să se apuce de altceva. De orice altceva.

 

Un simplu eseist pe marginea cărților

Un eseist cu o imensă răbdare și o poftă insațiabilă de lectura de toate felurile. Deși jobul de zi este de profesor de liceu, își găsește mereu timp de lectură și scris.

Modul în care înțelege societatea în care trăim și ruptura elevilor de literatură de calitate este profund rațională, lucidă. Te face să te gândești de două ori înainte să treci nepăsător pe lângă o librărie.

Cărțile pot salva oameni, dar mai ales pot da aripi copiilor și adolescenților. Aici intervine rolul profesorilor în educația și zborul lor.

Școala face tot ce poate pentru a face din literatură un fel de gumă de mestecat pentru suflet. Tocmai de aceea sentimentele mele eroic-didactice s-au răcit considerabil. Pe elevi îi iubesc însă fără discuție, chiar dacă m-au dezamăgit. Nu există altă opțiune.

Cât despre planurile de viitor ale domnului Christian Crăciun, acestea nu există, pentru că trecutul i-a dat câteva teme pentru acasă. Cărți de citit, cărți de recenzat, articole de scris pentru reviste, cărți de scris, turnee de conferințe și lansări.

Pentru că mă cheamă Crăciun o să-mi iau desagă în spinare. Încerc în acest final de an să-mi prezint cartea în orașele apropiate. Cea mai recentă carte – Lectio Incertă 2.

Pe 13 decembrie, chiar de ziua sa, are loc lansarea cărții Lectio Incertă 2 la Librăria Humanitas din Ploiești.

Christian Crăciun este un scriitor care merită citit sau ascultat live măcar din curiozitate, dacă nu din dorința de lărgire a cunoștințelor și căpătare a unei mai largi înțelegeri a ceea ce citești. Scrierile sale aduc o limpezire a unor lecturi, concepte și te vor ajuta să înțelegi cărțile mai bine.

Violeta Bîrlă

Violeta Bîrlă are 35 de ani şi este scriitoare, actriţă, regizor şi scenarist. Violeta iubeşte păsările, copiii şi frumosul. În 2013, după publicarea cărţii sale autobiografice intitulată „În numele inimii”, a realizat primul său scurt metraj, „Pe urmele tale”, care i-a adus recunoaşterea internaţională şi zeci de premii internaționale. Al doilea scurt metraj scris şi regizat de ea a fost „Sunetul Orizontului”, iar în 2015, a urmat al treilea titlu, denumit „Perla”. În luna noiembrie a acestui an, a avut loc premiera celui de al patrulea scurt metraj, „Inimă Albastră”, unde o are ca protagonistă pe actriţa Maia Morgenstern.

 

Violeta Bîrlă, copilul care a fost abandonat, a trăit în orfelinat şi a ajuns regizor

Violeta Bîrlă s-a născut pe 5 octombrie 1983 la Focşani, în Vrancea. Destinul ei nu are să fie unul dintre cele mai fericite. Dimpotrivă! Abandonată de mamă la scurt timp după naștere, abandonată şi de tată în orfelinatul de la Dumitreşti, Violeta nu va uita nimic din ce a trăit acolo.

Deşi nu le-a lipsit nimic, spune ea, totul i s-a impregnat pe retina sufletului, în cele mai mici amănunte, devenind în timp subiecte de cărţi şi filme. Alături de alte 100 de fete, Violeta a tânjit după o familie, după braţele unei mame şi al unui tată, în special în lunile în care se apropiau sărbătorile. La ele la orfelinat, nu venea nimeni. Lumina sărbătorilor era departe. Lor le rămânea în dar doar dorul, întrebările şi tristeţile, o lume prea mare, rece, pentru nişte suflete încercate!

Atunci, Violeta a ştiut că avea pentru ce să meargă mai departe, că avea pentru cine să lupte în viaţa ei. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ajunseseră abandonaţi în orfelinate! Cu acest scop, a reuşit să reziste, iar la 18 ani, deşi nu avea la ea decât bani de pâine când a părăsit orfelinatul, a găsit soluţii demne pentru viaţa ei şi şi-a depăşit condiţia socială.

Sub ce stele se nasc oameni ca Violeta Bîrlă, este greu de spus. Ascultând-o însă, e ușor să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne pună oarecum pe gânduri. Am stat de vorbă cu Violeta la telefon, într-o zi după ce și-a încheiat premiera la scurt metrajul „Inimă Albastră”. Deşi obosită, nu a ezitat nicio clipă să îmi povestească despre viaţa şi realizările ei.

Nu am simţit cum a trecut timpul şi nici că am vorbit cu un regizor cu atâtea premii. Violeta Bîrlă are capacitatea de a-ţi intra sub piele, în pori, până în măduva sufletului, acaparându-te cu simplitatea ei, de suflet frumos şi firesc. Am avut impresia că vorbesc cu un vechi şi bun prieten, pe care îl cunosc dintotdeauna.

Ascultând-o şi punându-i tot felul de întrebări, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că unii tineri, deşi au norocul de a se naşte şi creşte în sânul unei familii, se pierd undeva pe drum abandonându-şi visele. Dar ea nu a făcut asta! A lucrat mereu, urmându-şi visul. A perseverat şi nu s-a lăsat până când a ajuns să urmeze şi să absolve cursurile de cinematografie de la Cinecitta, Roma.

Violeta Bîrlă

 

Într-o eră a vitezei, unii oameni îşi permit să viseze despre umanitate, exorcizându-şi durerea în artă

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a decăderii şi degradării constante a culturii, educaţiei şi artei, Violeta Bîrlă şi-a permis să viseze despre umanitate, artă şi oameni. A decis să transforme în filme propriile temeri, tristeţi şi lacrimi. Filmele sale pot trezi conştiinţa umană, pot scoate din subsol probleme sociale reale, profunde, cu care ne confruntăm şi pe care le-am putea rezolva. Sunt filme despre familie, dar mai ales despre lipsa unei familii alături de copiii care au atât de mare nevoie de iubire, de îndrumare, de un sprijin pe drumul prin viaţă.

Violeta a decis să îşi exorcizeze durerea în artă, să susţină, constant şi frumos, viaţa şi familia. Uneori, visele ei au fost comune cu visele altor oameni minunați. Se numesc artişti, îngeri într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Alături de aceștia, Violeta a avut vise pe care le-a încercat și le-a împlinit.

Viața ei a fost total lipsită de ambiții, dar presărată de multe încercări, de multă trudă și efort. Tot ceea ce ea a realizat a fost pentru un scop şi ţel nobil, acela din datorie, iubire necondiţionată, dar în special dintr-o obligaţie morală. O promisune făcută sieşi, cu mult timp în urmă!

 

Visul de a deveni actriţă şi credinţa în Dumnezeu

Când am întrebat-o cum a reuşit să facă faţă atâtor greutăţi, mi-a spus că a avut mereu încredere în Dumnezeu şi în visul ei.

De când am fost mică, am avut un vis care mi-a fost mamă şi tată, ajutându-mă să văd lumina în întuneric şi ghidându-mă către omul care sunt acum. Acela de a fi actriță.

Îşi aminteşte cu mare emoţie că a văzut-o pe Stela Popescu când a dat un interviu în care spunea că: „Publicul şi lumea este familia mea!”. Din acea clipă, a ştiut că îşi doreşte o astfel de familie, în care să se simtă bine primită, iubită şi apreciată pentru tot ceea ce este ea ca om, artist şi regizor. A muncit mult să şi-l împlinească. Este greu şi pentru cei care au sprijinul unei familii, mă întreb oare de câtă putere de muncă şi perseverenţă a avut ea nevoie să ajungă aici?!

De când a părăsit orfelinatul, Violeta a simţit întotdeauna să vorbească despre lucrurile pe care oamenii nu vor să le vadă şi nu vor să le audă. Despre realităţi dureroase, dar surde şi mute într-o societate superficială, cu emoţii şi trăiri de carton.

A face film sau a scrie o carte nu este chiar atât de greu. A face un film care să rămână un semn de carte şi de viaţă, care să te trezească în subconştient, este mai greu.

Violeta Bîrlă consideră că societatea a ajuns într-un declin, unde lucrurile parcă s-au răsturnat ca valoare morală şi chiar spirituală. Familiile se destramă prea uşor, copiii sunt abandonaţi prea uşor şi chiar Dumnezeu este părăsit prea uşor, spune regizoarea, în timp ce oftatul din vocea ei sensibilă apasă parcă şi mai mult punctul pe „I”.

Abandonaţi, trişti şi nemotivaţi, copiii vor creşte într-un mediu care îi va modela în ceva ce ei nu sunt.

Copiii sunt asemeni unor diamante neşlefuite, ba de părinţii prea ocupaţi în carieră, ba de societatea care îi ignoră, pierzându-şi astfel orice motivaţie. Un copil care are ceva de făcut, a cărui minte şi suflet sunt mereu ocupate să creeze, nu se mai poate gândi la lucruri rele, ci se va perfecţiona, devenind cumva un adult echilibrat.

 

Cine au fost stelele polare în viaţa sa

Violeta Bîrlă îşi aminteşte cu mare drag de şcoală, de profesorii care au îndrumat-o şi care au avut mereu răbdare cu ea să o asculte şi să o ghideze. I s-au părut mereu ca nişte fiinţe magice, în mâna cărora stătea o baghetă fermecată, prin care le transformau viaţa într-un drum mai frumos şi mai uşor.

Unul din profesorii care i-au marcat viaţa a fost profesorul de limba şi literatura română, Domnul Nicolae Giurcă. Acesta, un altfel de Domnul Trandafir, blând şi blajin, îi spunea mereu zâmbind: „Mergi înainte, Violeta, şi ţine mereu fruntea sus, fata mea! Sunt convins că tu vei ajunge acolo unde îţi doreşti!”. Şi a ajuns, mulţumindu-i şi dumnealui din suflet, pentru tot sprijinul şi iubirea acordată.

Profesorii de cinematografie de la Cinecitta, Roma, după ce au cunoscut-o şi au văzut pasiunea şi dăruirea ei către arte şi teatru, au ştiut că: „România a pierdut un talent veritabil, iar noi am câştigat un mare regizor şi un om de excepţie!”. Un lucru de care Violeta îşi aminteşte emoţionată, dar despre care susţine că este oarecum doar pe jumătate adevărat, deoarece munca ei şi tot ceea ce este şi face ea, se dedică şi României. Violeta se simte minunat în Italia, unde şi-a făcut un locuşor al ei, un cuib, prieteni, dar în acelaşi timp, iubeşte şi ţara unde s-a născut, deşi acolo a cunoscut tristeţea.

Un alt mentor de care Violeta îşi aminteşte cu mare drag este regizorul Cornel Diaconu, despre care spune că, după ce a fost înger pentru tinerii de la cinematografie, a plecat să fie înger, îngerilor. Ea îl descrie ca un om sensibil, caritabil, uman, care a ajutat foarte mulţi copii orfani, dăruindu-se unor scopuri caritabile şi umanitare de-a lungul vieţii sale.

În timpul studiilor, vieţii şi carierei sale, Violeta a cunoscut şi a întâlnit mulţi artişti. Unii timizi, de abia veniţi pe scenele unde se nasc personaje, întâmplări şi o altfel de viaţă, iar alţii consacraţi, ei înşişi stele pe scenele lumii. Una din artistele pentru care Violeta are o deosebită stimă şi preţuitre este Maia Morgenstern, care de altfel a şi acceptat rolul principal în ultimul său scurt metraj.

Violeta Bîrlă

Maria Morgenstern și Violeta Bîrlă

 

Povestea din spatele scurt metrajului „Inimă Albastră”

Inimă Albastră este despre mine, despre unii dintre noi, despre diaspora şi despre copiii care suferă de dorul părinţilor.

Este un film social, aşa cum Violeta Bîrlă ne-a obişnuit încă de la primul film pus în scenă. Un film care în noiembrie a avut premiera şi care a fost nominalizat deja la multe festivaluri de film din Italia şi nu doar.

Când a început să lucreze la proiect, nu s-a gândit nicio clipă la cei care vor da naştere personajelor pe care ea le-a născut din emoţiile sale profunde şi din suflet. Una din artistele care avea însă să fie acolo şi să dea şi mai mare putere rolului şi personajului interpretat, a fost Maia Morgenstern.

Violeta vorbeşte cu mare drag, emoţie şi preţuire despre marea doamnă a scenei şi cinematografiei româneşti. Pentru ea, Maia este nu doar o mare artistă, nu doar o stea a scenei ci însăşi luna scenelor, pe care aceasta a interpretat vreodată un rol. Şi a fost aşa, deoarece dă strălucire, viaţă şi greutate fiecărui personaj. Ţi-l fixează cumva în suflet, în memorie şi nu te lasă să îl uiţi niciodată!

Când i-am propus doamnei Maia să joace în filmul meu, nici nu m-am gândit că va accepta, mai ales că eu nu aveam nici un buget pe care să îl propun. După ce a citit scriptul, doamna Maia a acceptat pe loc propunerea mea. Am fost atât de emoţionată şi fericită, încât nu cred că voi avea vreodată cuvinte să descriu această stare! De atunci, ori de câte ori simt că sunt dezamăgită de ceva sau simt că nu mai pot merge mai departe, îmi amintesc de doamna Maia şi de încrederea oarbă pe care dumneaei a avut-o în mine şi în mesajul pe care eu am simţit să îl transmit oamenilor prin acest film. M-a ajutat să îmi fac un fel de remake propriu, să prind curaj în puterile şi talentul meu şi să am ambiţii şi mai mari pe viitor! Poate chiar un Oscar, de ce nu?

Violeta Bîrlă

 

Cuvânt de încheiere

Este greu să îţi iei rămas bun de la un astfel de om, care ea însăşi poate fi un personaj de carte, de film, de mare excepţie umană. Vorbind cu Violeta şi ascultând-o, ai mereu impresia că ţi se descrie un viitor mare film pe ecrane. Nu poţi înţelege că este vorba despre un om în carne şi oase care a avut un astfel de destin greu. Trecută prin încercări deosebit de încărcate, a depăşit orice obstacol, chiar şi cel al propriei tristeţi şi neîncrederi şi a ajuns aici. Unde? Pe un podium al regizorilor internaţionali!

Cu siguranţă astfel de exemple nu sunt multe şi este bine că nu sunt multe, deoarece numai aşa putem înţelege diferenţa care pe unii ne lasă în mediocritate, iar pe alţii ne duce spre notorietate. Este vorba despre caracter, despre luptă, despre a nu-ţi părăsi niciodată principiile, scopul şi a nu uita de unde ai plecat.

Cum spuneam undeva prin articol, astfel de oameni se nasc sub nişte stele remarcabile, care devin exemple prin tot ceea ce sunt în viaţă, făcând diferenţa clară între oameni şi ajungând în sufletele noastre cu scopul clar de a ne atinge, de a ne schimba şi doar prin faptul că undeva, ei sunt!

Despre Violeta nu este uşor să vorbeşti, cu atât mai mult cu cât este un om a cărui frumuseţe vine din interior. Violeta Bîrlă este frumoasă de la interior către exterior şi invers. Este un izbuc şi un izvor în acelaşi timp. Un om care se revarsă în oameni prin sensibilitate, înţelepciune şi blândeţe. După ce ai vorbit cu ea, categoric nu vei mai fi aceeaşi persoană niciodată. Te vei trezi şi vei privi în jurul tău la oamenii pe care, poate, până atunci nici nu i-ai văzut!

Îţi doresc mult succes în tot ceea ce îţi propui, om frumos, şi oriunde vei fi, să laşi aşa cum tu îţi doreşti, un semn de bunătate, de umanitate şi de viaţă! Să fii mereu acea stea polară care ne învaţă lecţia dură, dar frumoasă a cuvântului om şi omenie, arătându-ne că umanitatea este în noi şi numai de noi depinde să începem schimbarea!

Ana Maria Fociuc ANA PAZ

Putea fi un angajat ca oricare altul în mediul corporatist. Performanțele ei se puteau măsura în conducerea unor echipe de succes, premii de angajatul lunii sau poate sheet-uri complexe de Excel. Poate o mamă și soție-model, pentru că așa o cere societatea. Și totuși, în urmă cu 8 ani, Ana Maria Fociuc și-a depășit toate temerile și frustrările, pornind în căutarea sensului propriei vieți. Astăzi, Ana Paz pictează pe orice suprafață, deși nu și-ar fi imaginat vreodată că va crea artă. Urmează o experiență intensă de viață, din care cred că avem multe de învățat!

 

Totul a început în Bucureștiul comunist, când adolescenta Ana Maria Fociuc visa la o călătorie în jurul lumii. Crescută în spiritul exprimării libere, tânăra absolventă a Facultății de Instalații avea să-și îndeplinească visul abia în vara anului 1998.

A locuit în Spania timp de 10 ani, unde diverse job-uri și o puternică relație de dragoste îi conturau viitorul perfect. Integrată în societatea valenciană, fascinată de tradițiile și cultura locală, iubită de prieten și familia lui, totul părea așezat la locul său. Și totuși…

 

Răspunsul de pe trecerea de pietoni

Și totuși, Ana Fociuc nu era făcută să stea în același loc. Nu putea să se limiteze la o experiență singulară, când știm foarte bine că își dorea să vadă întreaga lume. Atunci când experimentezi prea multă fericire, prea multă perfecțiune dacă vreți, poți deveni prizonier al propriilor trăiri.

Ana simțea că ceva îi lipsește, dar nu putea verbaliza. Se uita în oglindă și-și spunea că e împlinită, însă nu-și explica momentele de panică. Revelația a apărut, cum altfel, întâmplător:

Într-o zi când mă întorceam de la serviciu, în mașină, la un stop, am văzut pe trecerea de pietoni un grup de persoane, printre care și un călugăr budist îmbrăcat în portocaliu. Mi-a atras imediat atenția fără să știu de ce și l-am urmărit cu privirea până am auzit claxonul mașinii din spatele meu. Fără nicio logică, urmând primul impuls, am întors mașina în sensul opus și am urmărit grupul respectiv până unde am putut parca în fața lor. Am sărit din mașină, m-am dus direct la el și i-am zis dintr-o suflare că vreau să știu tot ce știe el. Mi-a luat mâna zâmbind, m-a privit în ochi și mi-a zis că deja știu tot ce știe el, doar trebuie să-mi aduc aminte.

Pentru o bună perioadă, cursurile de filozofie budistă și meditație ale respectivului călugăr au reprezentat singurul ei refugiu. Era locul unde își putea exprima liber toate temerile, departe de ochii unei societăți care nu o putea înțelege. Treptat, angajata Ana Maria Fociuc subjugată de rata la bancă s-a transformat într-un om liber să plece în lume, să-și găsească adevărata menire, conformă cu propriile credințe și pasiuni.

 

Când spiritul liber iese la suprafață și viața începe din nou

A lăsat așadar totul în urmă – loc de muncă, prieteni, vacanțe de lux sau perspectiva unei familii tradiționale, cu nuntă mare și copii frumoși. Ana a luat această decizie conștientă fiind de pericolul zilei de mâine, când era foarte posibil să nu fie reprimită cu brațele deschise.

Șase luni, le-a petrecut izolată într-o cabană de munte, ultima casă din pădurea satului Harghita Băi. Fără TV, fără radio sau internet, deseori cu telefonul mobil închis. Își tăia singură lemne pentru foc, gătea la sobă, se mai ducea în sat pentru aprovizionare…  În majoritatea timpului însă, Ana căuta răspunsuri.

Am scris, am citit mult, mi-am revizuit viața și deciziile, gândindu-mă ce vreau mai departe. Inițial vroiam să mă duc la o mănăstire, dar mi-am dat seama că vroiam doar să fiu singură, fără să dau explicații nimănui. Cred că trebuie să fii într-o stare de spirit în care nu te interesează nimic din viața exterioară.

Cele șase luni i-au arătat Anei că poate elimina negativismul din mintea sa, că trebuie să se înconjoare de oameni care o pot susține în demersul său. Că poate trăi liber, în conformitate cu ceea ce îi place să facă, să simtă, să gândească.

 

Ashramul și pictura ca formă de expresie a creativității

Au urmat ani întregi de călătorii spirituale, exact așa cum visa în copilărie. Mereu prin alte locuri, alături de oameni deschiși, onești, cărora nu trebuia să le demonstreze nimic. S-a oprit în cele din urmă la un centru spiritual din Italia, unde a învățat, printre multe altele, cum fericirea, pacea și starea de bine se datorează conectării cu o forță superioară oricărei ființe umane.

Timp de 2 ani, a beneficiat de 2 sesiuni zilnice de yoga și meditație. Pentru a-și plăti cazarea și mesele, Ana lucra 4 ore pe zi, oriunde era nevoie de ea. În restul timpului, participa la diverse activități de dezvoltare personală. Printre acestea, un workshop pentru începători de exprimare a emoțiilor prin pictură și dans.

Cred cu tărie că oricine poate desena, picta, cânta sau dansa la un moment dat în viața sa. Ne oprim sau uităm să facem asta doar din cauza sistemului educațional sau a criticilor. Dacă cineva m-ar fi întrebat acum 10 ani dacă am vreun talent pentru pictură, aș fi spus nu. Cred însă că suntem cu toții ființe creative, încă din naștere, iar arta este o formă de exprimare a acestei creativități.

Au urmat alte călătorii pentru că, știm bine, Anei i-au plăcut dintotdeauna experiențele variate. A experimentat inclusiv viața la cort, pentru 40 zile, fără mâncare, doar din dorința de a vedea dacă e posibil. Din 2013, s-a stabilit în vârful munților Alpi, într-un sătuc din Elveția de lângă Zurich.

Este locul unde mi-am deblocat complet instinctul creativ, ignorat aproape o viață întreagă. Aici pot să-mi păstrez mintea limpede, să-mi las imaginația să plutească. În cazul meu, funcționează natura și liniștea, dar evident că nu este universal valabil.

Ana Maria Fociuc Ana Paz

 

Noua Ana Maria Fociuc sau, pe scurt, Ana Paz

În timp ce Ana Maria Fociuc rămâne scris în acte, Ana Paz este numele de „scenă”. O combinație simplă, între prenumele său, cultura română și cea spaniolă care i-au marcat întreaga traiectorie.

Ana Paz pictează pe orice suprafață, de la pânză la mobilă, pereți sau haine. Construiește obiecte din lemn sau instrumente muzicale de metal. Susține deasemenea workshop-uri de pictură și creativitate, în Elveția, România sau… chiar la ea acasă.

Acesta din urmă, cel derulat acasă, nici măcar nu e un workshop. Este de fapt o alternativă de concediu, o călătorie artistică, emoțională, intelectuală. Bineînțeles, într-un cadru natural de vis, așa cum oferă Alpii elvețieni. Ana Paz își deschide ușile casei și atelierului pentru căutătorii de experiențe inedite de vacanță. Îi învață tehnici de pictură, sau cum să-și construiască o lampă de lemn, cum să restaureze mobilă veche sau să fabrice bijuterii, totul având ca scop deblocarea instinctului creativ.

Arta este de fapt un proces meditativ de auto-descoperire și vindecare. Sunt câteva metode simple care pot fi folosite în orice aspect al vieții. Trezind copilul din noi, de fapt activăm o bucurie genuină pe care o putem folosi pentru a atinge fericirea de zi cu zi.

 

Arta – medicamentul care tratează nevoia de nou

Iată așadar că nu e niciodată târziu să te reinventezi. Chiar e mai bine ca metamorfoza să aibă loc la maturitate, când poți privi mai cu atenție către interiorul tău.

Vechea Ana Maria Fociuc a rămas undeva în Valencia, cu gândul la „ce ar fi fost dacă”. Nu și-ar fi imaginat vreodată că, tot în această viață, se va îndrepta către pictură. Că va lăsa tiparul standard în urmă și va trăi în natură, alături de un alt bărbat care îi împărtășește întru totul valorile. Va ajunge nu doar să performeze, ci îi va învăța și pe alții beneficiile artei. Totul în doar câțiva ani…

Pentru Ana Paz, pictura, arta în general este mai mult decât o formă de expresie a propriei personalități. Este medicamentul care îi tratează nevoia de nou. Atunci când creează, își relaxează mintea, devine atât de absorbită încât corpul său cade în mod inconștient în starea naturală de echilibru și armonie. Este cea mai bună metodă de autovindecare.

Studii științifice au arătat că arta schimbă nu doar atitudinea unei persoane, cât și fiziologia sa. Arta și muzica influențează activitatea neuronală, sistemul nervos, echilibrul hormonal sau circulația sângelui. Alterează percepția asupra lumii, asupra stărilor emoționale, asupra durerilor.

Când pictează, Ana Paz ascultă muzică, TED talks sau documentare unde nu trebuie să vadă imagini. Are nevoie de spațiu, deoarece operele sale sunt realizate pe pânze de dimensiuni mari. Cel mai important, își acordă timp pentru a se conecta cu propriul eu, a se elibera de toate gândurile nenecesare. a-și trezi intuiția responsabilă de creație, de alegerea culorilor sau direcția în care se mișcă pensula.

 

O zi din viața Anei Paz

Inspirația e peste tot în jurul nostru, trebuie doar să închidem toate celelalte canale și să observăm. Ana pornește de la o idee, care prinde viață pe parcurs, însă nu știe de la început cum va arăta rezultatul final.

Pictez cu mâinile, sub influența propriilor emoții și a intuiției. Mâna este doar o unealtă. Nu știu niciodată cum va arăta rezultatul final, este tot timpul o surpriză pentru mine.

Un tablou este construit în câteva săptămâni, însă niciodată 100% gata. Doar atunci când îl vinde și pleacă din atelier, poate spune că opera este finală. Ana îmi arată că are tablouri pe care le mai retușează chiar la 2 ani de la începerea lor.

Cea mai bună veste e că Ana nu are timp să se plictisească. Sunt zile în care lucrează 14 ore, până când degetele refuză să mai reacționeze. Altele în care inspirația nu vine deloc și se concentrează pe alte lucruri, organizatorice sau nu. Uneori, ca prin magie, aceste activități aduc cu sine și inspirația necesară.

A înțeles că nu e suficient să creeze doar produsul, ci să învețe și despre vânzări, marketing, promovare sau inovație. Trebuie să-și facă timp pentru pregătirea workshop-urilor ținute în Zurich. Mereu testează elemente, tehnici noi, astfel încât cei care o ascultă să poată rămână motivați, mai ales în secolul vitezei unde informația poate fi luată de oriunde.

Ana Maria Fociuc ANA PAZ

Ca artist sau mai bine zis creator al propriului tău job, brand, produs îți dai seama că ai foarte multă libertate. Asta vine la pachet cu responsabilități și organizare în ceea ce privește propriul orar zilnic, vacanțe, faptul că nu ai mereu un salariu constant ca sumă și frecvență. În același timp, nu vreau să cad iarăși în zona competițională. Vreau să mențin un echilibru între a oferi ceva care vine din suflet pentru suflet și a găsi o cale de a ajunge la oameni.

 

Ana Maria Fociuc: „Să ne acordăm o pauză de la rutina zilnică!”

Să călătorim pentru o perioadă sau pur și simplu să petrecem singuri un weekend în natură. Curiozitatea aceasta ne poate deconecta de lumea noastră minusculă și ne va apropia de o viziune mai largă. Ce ne făcea fericiți în copilărie, înainte de a începe să facem lucruri pentru că trebuia să plătim chirii, să cumpărăm mașini, case, haine etc?

Artista nu uită să menționeze că, probabil, nu funcționează în cazul oricui. Ana Paz de astăzi există deoarece Ana Maria Fociuc de ieri și-a depășit temerile, a citit, a participat la cursuri sau la sesiuni de yoga și meditație. Fiecare pas a facut-o să descopere puterea vindecătoare a picturii.

Important e însă ca fiecare din noi să-și găsească propriul drum. Să-și asume deciziile și consecințele, fără să aștepte soluții magice de la guvern, biserică, societate sau noroc.

Soluția vine la pachet cu dorința de a schimba ceva în viața ta. Poate fi să lucrezi mai puțin, să schimbi locul de muncă, să îți găsești un hobby sau să te inspiri de la alte popoare sau culturi. Drumul către libertate, orice ar însemna asta în fiecare caz particular, este dezvăluit numai și numai de către imaginația noastră.

Dacă ar fi să rămânem cu ceva din exemplul oferit de Ana Paz, poate că asta ar trebui să fie. Fiecare etapă a vieții prezintă alte provocări, mai mult sau mai puțin conforme cu propriile valori. Nu ne putem opri niciodată din auto-descoperire, din explorarea sinelui, din descoperirea pasiunilor. Nu trebuie să lăsăm rutina să ne acapareze viața, pentru că nu de asta am fost aduși pe Pământ!

Gabriel Rustoiu Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Prin arheologie și istorie poți înțelege prezentul mult mai ușor. De aceea, nu a fost deloc întâmplător că, în pragul Centenarului Marii Uniri, am realizat un articol cu Gabriel Rustoiu, director la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. Dincolo de profesionalismul care a dus la dezvoltarea muzeului, am descoperit un om pasionat de adevăr. Caracterizarea pe care o face poporului român, deși dură, conține multă sinceritate și bune intenții. Sper că articolul va produce motive de reflectare asupra propriei persoane.

 

Gabriel Rustoiu s-a născut la Cugir, județul Alba, în 29 septembrie 1970. A absolvit primele 12 clase în Cugir, apoi a urmat cursurile universitare (1992-1997) și masteratul (1999) la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Titlul de doctor în Științe istorice l-a obținut în 2008 la Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj Napoca.

Și-a început cariera ca profesor de istorie, predând timp de patru ani. Începând cu anul 2001, a devenit consilier pe probleme de arheologie la Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Alba. În 2003 a ajuns la conducerea instituției. Din 2006 și până astăzi, Gabriel Rustoiu este directorul general al Muzeului Național al Unirii Alba Iulia.

 

Pasiunea pentru istorie și arheologie, formată din copilărie

Gabriel Rustoiu a intrat în contact cu șantierele arheologice încă de când avea 12 ani. Vacanțele de vară și le petrecea pe două șantiere arheologice, la Cugir și la Remetea Mare, județul Timiș. Îi plăcea ceea ce făcea, dar nu se gândea să urmeze o carieră în arheologie.

Pe măsură ce mă maturizam, mi-am dat seama că unul dintre lucrurile importante în viață este să transformi o pasiune în meserie.

S-a bucurat mereu de profesori cu o pregătire solidă și un talent pedagogic deosebit. Cel mai mult simte că le datorează fratelui său și profesorului Florin Medeleț, arheologul cu care își petrecea verile copilăriei pe șantiere. Ei sunt cei care l-au educat în spiritul disciplinei și a seriozității în muncă.

A mai contat și faptul că, în anturajele în care trăia, fie la joacă, fie în sporturile pe care le-a practicat, era cel mai mic ca vârstă. Asta i-a imprimat determinarea de a reuși și de a împinge o idee până la materializare, chiar dacă presupune multă muncă și durere.

 

Cele mai frumoase momente din viața de arheolog

Fiecare meserie are rolul și, desigur. frumusețea ei, dar arheologia trăiește. Tot timpul găsești ceva nou, prin urmare nu este deloc monotonă. Îți menține atenția, fantezia și analiza critică trează. Ești într-o continuă căutare și, practic, oricând poți „trăi” cu spiritul într-o epocă trecută.

Un tânăr care vrea să se îndrepte spre arheologie trebuie să știe că este o meserie de care nu te plictisești, dar care se practică adesea în condiții extreme: soare, vânt, etc. Arheologia nu se practică doar pe teren, ci trebuie dublată de studiu aprofundat în bibliotecă. Trebuie neapărat să-ți placă natura și cititul, altfel mai bine te apuci de altceva.

Îți trebuie multă răbdare și să nu te gândești că vei fi Indiana Jones, alergând prin junglă în luptă cu sălbaticii. Indiana Jones nu era arheolog, era căutător de comori, le amintește arheologul tinerilor la început de drum.

Gabriel Rustoiu Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Cele mai frumoase momente din viața de arheolog a lui Gabriel Rustoiu au fost atunci când făcea câte o descoperire importantă sau când finaliza un studiu științific prin care prezenta publicului descoperirea respectivă. Momente grele au fost desigur pe șantiere, dar e obișnuit cu ele.

În schimb, cel mai greu îmi este să trec peste dezamăgirile inerente în orice meserie. De exemplu, eu sunt unul dintre cei patru arheologi care lucrez pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Concret, noi căutăm în teren victimele Securității ale căror corpuri au fost ascunse acum mai bine de 60 de ani în diferite locuri. Plecăm de la informații sumare și adesea înregistrăm eșecuri. Peste aceste eșecuri trec foarte greu, mai ales că plecăm cu o siguranță sinonimă cu certitudinea că nu avem cum să nu reușim. Revenirea „pe pământ” este cam dură.

 

În căutarea victimelor securității

Echipa de arheologi care a demarat proiectul de investigare a crimelor comunismului s-a format în anul 2006. Este compusă din: Gheorghe Petrov, coordonatorul echipei, Paul Scrobotă de la Muzeul de Istorie din Aiud și Groza Horațiu de la Muzeul de Istorie din Turda. Gabriel Rustoiu s-a alăturat echipei în anul 2010.

Scopul grupului este de a descoperi și furniza rămășițele cadavrelor celor uciși de Securitate, către parchetele militare. Se știe că fără cadavru nu se poate deschide un dosar penal pentru crimă. În cazul acesta e vorba de crime împotriva umanității. Victimele sunt civili uciși fără judecată și îngropați pe ascuns, luptători din rezistența armată anticomunistă sau oameni decedați în lagărele de exterminare și din pușcăriile comuniste.

Până în prezent, am reușit să documentăm în teren 39 de cazuri din 64 de căutări. La acestea se mai adaugă cca. 40 de persoane descoperite în cadrul cimitirelor aferente lagărelor de exterminare și a pușcăriilor comuniste. Rata de eșec este destul de mare, deoarece mulți dintre eventualii martori au murit, iar cei existenți, erau în vremea aceea copii și astăzi au o vârstă înaintată. În urma investigațiilor s-a reușit trimiterea în judecată a trei torționari, dintre care doi au fost închiși: Vișinescu și Fecior, iar al treilea se află în pronunțare. Un aspect la fel de important este și faptul că putem reda rămășițele victimelor către familiile lor, pentru a fi înmormântate creștinește.

 

Dezamăgit de țară și de popor, Gabriel Rustoiu se întoarce mereu acasă

Lui Gabriel Rustoiu îi place să călătorească și apreciază fiecare loc pe care îl vizitează. Cu toate că, de fiecare dată când ajunge într-un loc nou, crede că ar putea lăsa în urmă țara natală, se întoarce de fiecare dată acolo unde se simte acasă.

Totuși, cuvintele sale ar trebui să ne dea o temă serioasă de gândire și să vedem ce putem schimba aici pentru ca țara să fie mai frumoasă și noi mai fericiți.

Nu avem cea mai frumoasă țară din lume și nici nu suntem cei mai primitori și faini oameni. Acestea sunt legende și sunt crezute doar de cei care nu au călătorit. În România oamenii sunt prea încrâncenați și au uitat să zâmbească. Au uitat să se bucure de bucuria altora. Zicala cu capra vecinului, din păcate, este actuală. Rădăcinile mă țin legat de România. Oriunde plec, mă întreb dacă aș putea trăi acolo. Îmi spun că da, dar mă întorc de fiecare dată. Sunt legături nevăzute care mă țintuiesc aici.

La 100 de ani de la Marea Unire, România e o țară fără modele sociale actuale. Cu toate că există modele culturale, Gabriel Rustoiu nu ar putea recomanda pe niciunul în viață, asta pentru că școala românească nu mai produce valori. Evident că există vârfuri, geniile nu vor dispărea niciodată, dar nivelul general de educație a scăzut dramatic.

Și dacă privim școala de astăzi ca pe un viitor al României, Gabriel Rustoiu nu se simte prea confortabil. Dacă ar fi să aleagă modele, ar privi în trecut. S-ar gândi la un Maniu, Vasile Goldiș, Dr. Ioan Mihu, Aurel Vlad și alte astfel de exemple, deoarece Ardealul este plin de modele istorice, de oameni integri și valoroși.

Este clar că în „elita” politică actuală nu există nici un model de urmat. Nu sunt altceva decât foștii comuniști reinventați. Coposu ar fi fost un bun model de ceea ce înseamnă calitate umană, din păcate el a dispărut.

 

Trupele de reconstituire istorică, create de Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Odată cu preluarea conducerii de către Gabriel Rustoiu, muzeul și-a cristalizat mai multe echipe de scriere de proiecte. De-a lungul ultimilor 11 ani, au câștigat cel puțin o finanțare nerambursabilă pe an.

Este foarte important să creezi cadrul pentru ca creativitatea să se poată exprima, fără teama că munca celor implicați să nu fie recunoscută. De exemplu, într-o discuție avută de colegii mei cu unii omologi din alte muzee, aceștia din urmă erau siderați că cei din Alba depun proiecte: „la noi doar directorul are voie să depună proiecte”.

Una dintre echipe a scris, în 2012, un prim proiect de ”reenactment” (reconstituire istorică), pentru care s-a câștigat finanțare din partea AFCN. Prin acest proiect s-au creat personaje istorice, cu ajutorul cărora au putut prezenta istoria locului, de la omul preistoric până la Regii României Mari. Este un alt fel de a spune istoria, într-un mod mult mai atractiv și interactiv.

Impactul a fost extraordinar, iar colegii lui Gabriel Rustoiu au mai scris și pus în practică încă 6 proiecte. Dintre acestea s-a câștigat finanțare pentru cinci, dar Muzeul a reușit să-l implementeze și pe cel declarat necâștigător.

Prin urmare s-au mai creat: Garda romană, Garda dacică, Ludus Apulensis (trupa de gladiatori), Magna și Minor Nemesis – trupele de dansuri antice, Personalitățile Unirii și Garda românească de la 1 decembrie 1918. Cei care îmbracă costumele sunt în general voluntari. Prestația lor a primit recunoaștere prin faptul că sunt invitați în toate zonele României să prezinte spectacole de reenactment. Însă au avut parte de invitații și în străinătate, de la Moscova și până la Lugo, aproape de coasta Atlanticului.

Gabriel Rustoiu Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Legiunea XIII Gemina Alba Iulia

 

Museikon, primul muzeu de artă religioasă din țară

Ideea unui muzeu de artă religioasă și carte veche s-a născut în anul 2014. Atunci, Consiliul Județean Alba și Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, care deținea o colecție extraordinară de icoane și carte veche bisericească, au „bătut palma” pentru a se căuta o modalitate de valorificare a colecțiilor celor două instituții.

Astfel a apărut Museikon-ul, parte din Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. Consiliul Județean a pus la dispoziție o clădire (cel mai vechi spital militar din România), iar celelalte părți implicate, patrimoniul. S-a scris un proiect de către o echipă mixtă, formată din specialiști de la Consiliul Județean și de la muzeu și s-a câștigat o finanțare europeană în valoare de 2 milioane de euro.

Au existat și alte provocări la care Gabriel Rustoiu și echipa sa nu s-au gândit în momentul scrierii proiectului. În timpul cercetărilor arheologice, sub spitalul militar au apărut părți dintr-o clădire din secolele XVI-XVII și din castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina. Toate vestigiile arheologice au fost conservate și puse în valoare în acest nou muzeu, primul de artă religioasă din România, inaugurat în 30 noiembrie 2017.

Muzeul este spectaculos și îmbină expunerea clasică cu mijloacele moderne de IT. Cei care calcă pragul muzeului sunt încântați și mirați că există așa ceva în România, la standarde occidentale. Deocamdată zona din proximitatea Museikon-lui nu este prea primitoare, dar în următorii 3 ani se va reloca Biblioteca Județeană și se va construi un teatru, care vor întregi un spațiu al cetății unde iubitorii de cultură se vor putea relaxa.

Gabriel Rustoiu Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

 

Centenarul, o frumoasă provocare pentru Alba Iulia

Pe 1 decembrie 2018 va avea loc unul dintre cele mai importante evenimente ale României. Aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire este o mare provocare pentru Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. La Alba Iulia este o echipă foarte mare care pregătește serbările Centenarului. Practic, toată luna noiembrie sunt programate evenimente, cele mai concentrate în perioada 30 noiembrie – 2 decembrie. Vor fi expoziții, lansări de carte, concerte, depuneri de coroane de flori, se vor dezveli statui și plăci comemorative. Nu va lipsi nici parada militară.

Muzeul va fi implicat direct, în special prin activități de reenactment. Se va reciti declarația lui Vasile Goldiș în Sala Unirii și se va recrea Marea Adunare Națională de acum 100 de ani. Vor fi prezente personaje întruchipându-i pe făuritorii unirii. Asta presupune circa 150 de soldați din primul război mondial și circa 2000 de oameni veniți din toată Transilvania, îmbrăcați în straie populare autentice. A doua zi, în 2 decembrie, se va reface scena intrării armatei române în Alba Iulia.

Se va putea vizita Sala Unirii, restaurată după aspectul celei din 1922, iar în muzeu, se vor putea vedea expozițiile temporare: „Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)”, „Ștefan cel Mare. Din istorie în veșnicie”. La acestea se adaugă expozițiile de bază din Muzeu și Museikon. Vor fi și câteva momente simbolice. Citirea soliilor din provinciile istorice și depunerea, la Sala Unirii, de ofrande de pământ din cele mai reprezentative locuri din România: Cetatea Sucevei, Oituz, Cernăuți, Mănăstirea Putna, Mănăstirea Dealu etc.

 

Muzeul Național al Unirii Alba Iulia – într-o continuă schimbare

Gabriel Rustoiu speră ca până în 2019 să refacă expoziția de bază de la Sala Unirii într-un spirit modern și să înceapă restaurarea Muzeului de arheologie și istorie. Se dorește și deschiderea muzeului de artă contemporană, iar cel târziu în 2020 să existe și un centru de ceramică.

Acesta din urmă e gândit a fi un depozit de ceramică arheologică, cu laboratoare de restaurare, spații expoziționale și de lucru pentru tinerii dornici să încerce tainele restaurării. Tot în 2020 se preconizează finalizarea amenajării parcului Castelului de la Sâncrai pentru a putea permite accesul publicului în acest splendid edificiu, după un orar specific de muzeu.

Prin tot ce face, Gabriel Rustoiu dovedește că își iubește țara și că se pot face lucruri minunate aici. Condiția e să-ți pese și să îți dorești cu adevărat să faci asta, nu să lași totul în grija oricui altcuiva. Când pui suflet, apar întotdeauna și rezultatele dorite. De aceea, prezența sa în Elita României nu este deloc întâmplătoare.

Cum 1 decembrie se apropie, venim și noi cu cele mai calde gânduri către toți românii. Ne alăturăm astfel mesajului transmis de către Gabriel Rustoiu din epicentrul cultural al orașului Marii Unirii:

Le-aș ura românilor de pretutindeni La mulți ani de ziua României, să fie sănătoși și să nu uite să-și iubească țara indiferent unde se găsesc.

Cristina Kiseleff

Povestea Cristinei Kiseleff începe într-un mic orășel de pe malul Dunării. Artista s-a născut în Tulcea și din primii ani ai vieții a avut un vis: acela de a cânta la un instrument muzical. Ne putem mândri astăzi cu o violonistă de excepție ale cărei acorduri fascinante bucură zilnic inimile a mii de oameni. În acorduri de vioară, Cristina Kiseleff ne vorbește de împlinirea viselor, performanță și dragoste pentru instrumentul cu coarde.

 

Primii ani în tainele viorii

Cristina Kiseleff a început studiul viorii la vârsta de numai 8 ani. În urma unui examen muzical a fost admisă la clasa de vioară a Liceului de Artă din Tulcea, sub îndrumarea regretatului profesor Alexandru Piculeață (elev al maestrului violonist Ion Voicu). Un lucru ce i-a uimit și totodată încântat pe cei din jurul său: Cristina nu provine dintr-o familie de muzicieni.

Pentru că am simțit și am știut încă de foarte devreme că acesta este rolul meu în viață – locul meu în lume – să bucur oamenii cu muzica mea, cred că indiferent de locul în care m-aș fi născut, drumul meu într-un final ar fi fost același ca și în prezent.

Și-a continuat pregătirea muzicală în București, loc în care s-a și mutat ulterior. A avut astfel posibilitatea de a studia foarte mulți ani sub îndrumarea marelui violonist Gabriel Croitoru – maestrul ce cântă în prezent pe vioara ce a aparținut lui George Enescu, celebra Guarneri del Gesù supranumită și Catedrala, datată 1731, Cremona.

Trebuie precizat că în acea perioadă lucrurile erau ceva mai complicate, iar studiul muzicii nu se afla la un ”click” distanță precum în ziua de azi. Pentru a asculta diferite partituri muzicale, Cristina Kiseleff era nevoită să meargă frecvent la fonoteca facultății. După ce identifica numărul de înregistrare al discului sau a benzii, avea posibilitatea de a solicita piesa respectivă, aceasta putând fi ascultată doar în fonotecă. Același lucru se întâmpla și în cazul partiturilor scrise ce trebuiau xeroxate foarte rapid, timpul de împrumut fiind unul limitat.

În prezent lucrurile sunt mult mai simple, iar orice persoană interesată poate găsi pe internet numeroase materiale de studiu și interpretări ale marilor maeștri, pe diferite site-uri specializate.

Cristina Kiseleff

Evoluția artistei Cristina Kiseleff și colaborări de excepție

La doar un an și jumătate de la începerea studiilor de vioară, Cristina Kiseleff participă la primul său concurs. Obține locul al III-lea la categoria sa de vârstă, într-o competiție în care primele două premii nu au fost acordate. În același an va participa și la primul turneu european în Franța ca solistă a orchestrei Liceului de Artă. Aici va interpreta admirabil partituri clasice de Ceaikovski și Beethoven. Avea doar 10 ani…

În perioada următoare Cristina Kiseleff a obținut peste 20 de premii și distincții la numeroase competiții și festivaluri interne și internaționale. Printre cele mai importante se remarcă locul II – ”San Bartolomeo al Mare” – Italia, locul III – ”Rovere dOro” – Italia, finalistă în cadrul Jeunesses Musicales Internațional Violin Competițion, ”Dranouter FolkFestival” Belgia – unul dintre cele mai mari festivaluri din Europa, “Falun Folkmusic Festival” Suedia și multe altele.

Cristina Kiseleff

Royal Concertgebouw din Amsterdam

În perioada anilor 2001-2002 devine membră a celebrei Jeunesses Musicales World Orchestra. O orchestră exclusivistă! Aici, în urma unui proces riguros membrii filarmonicii din Berlin aleg 50 dintre cei mai buni tineri muzicieni din întreaga lume. A participat alături de aceștia la diferite concerte desfășurate în celebra sala Royal Concertgebouw din Amsterdam, concerte ale Filarmonicii din Berlin, turnee în Europa și producții televizate.

A locuit apoi o perioadă în Cape Town, Africa de Sud. Aici a înregistrat câteva albume alături de două trupe autohtone, albume ce au fost publicate între 2008 și 2009.

Pe plan intern, artista a colaborat cu numeroase trupe și nume rezonante ale industriei muzicale din România, perfecționându-se în arta jazz-ului alaturi de profesorul Mircea Tiberian, un pianist de jazz de mare exceptie, elevul regretatului jazzman Johnny Raducanu. A concertat alături de formația ”El Tango” a regretatei soliste Anca Parghel și a colaborat cu ”Mike Godoroja & The Blue Spirits”. În 2012 Cristina Kiseleff a fost invitată de Nicu Covaci să se alăture legendarei trupe Phoenix la sărbătorirea a 50 de ani de activitate muzicală. A urmat astfel o serie impresionantă de concerte si reprezentații in aer liber alături de membrii formației.

Cristina Kiseleff - Phoenix

Cristina Kiseleff – Phoenix

Cristina Kiseleff: ”Vioara este job-ul meu zilnic pe care îl fac cu mare pasiune, este și va rămâne prima mea dragoste.”

În accepțiunea publică, vioara este privită adesea ca un instrument eminamente clasic. Un instrument al sălilor de spectacol pentru concerte de muzică clasică. Cristina și-a propus să schimbe acest lucru!

Prin interpretarea pieselor într-o manieră inedită cu ajutorul viorii electrice, artista reușește să abordeze un repertoriu variat. De la muzică ambientală la piese energice, dansante, de show și de antren. Își surprinde astfel de fiecare dată publicul. Cine s-ar fi gândit că un spectacol instrumental de vioară electrică poate aduce aproape toți invitații pe ringul de dans?

Mi-am propus și a fost visul meu dintotdeauna să aduc mai aproape de sufletul publicului larg toată partea creativă pe care am adunat-o în foarte mulți ani de studiu. Însă într-o manieră modernă, adaptată societății în care trăim.

Într-o eră care se modernizează constant și progresează într-un ritm alert, vioara electrică este varianta perfectă ce îi permite artistei să se exprime foarte bine din punct de vedere muzical. Vioara electrică păstreaza în totalitate capacitățile tehnice ale viorii clasice, dar oferă în plus posibilități de amplificare superioare și tonalități uluitoare. Totuși, nu ar trebui trecut cu vederea faptul că artista se descurcă de minune și cu alte instrumente muzicale, cum ar fi pianul sau chitara bass.

 

Peste 135 de interpretări fascinante

Cristina Kiseleff a lansat până în prezent un număr de 4 piese single excepționale: “I’m Alive, It’s My Time” – produsă de compozitorul sud-african Gabi Le Roux și trei realizate în colaborare cu fratele ei, pianistul și producătorul muzical Adrian KiseleffOphelia, Lyra și Polaris.

Cu siguranță însă cei mai mulți o cunosc pentru repertoriul vast de reinterpretări ale unor piese celebre. Muzică ambientală, muzică de film, piese ale unor trupe celebre sau chiar muzică de petrecere. Orice piesă trecută prin arcușul Cristinei pare să devină deodată un lucru nou, fascinant, electrizant.

Cei interesați pot asculta peste 135 de interpretări de excepție pe canalul de YouTube al artistei care de curând a depășit 112.000 de abonați și peste 32.000.000 de vizualizări.

Întrucât ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri, Cristina Kiseleff ne promite ceva special. În scurt timp va lansa un videoclip cu totul diferit. Prin natura piesei pe care o va interpreta, acesta va fi un omagiu adus Centenarului României. Nu ne rămâne decât să așteptăm!

 

Talent și provocare 

În opinia Cristinei, talentul în artă este o necesitate. Oricât de multă muncă ar îngloba pregătirea unui artist, fără talent rezultatul final… ar fi unul bun. Însă acesta nu va putea atinge niciodată potențialul suprem. Pe cealaltă parte se află însă talentul fără pasiune și fără muncă asiduă. Acesta va ajunge să se irosească. Sau va rămâne îngropat acolo undeva în străfundul conștiinței noastre.

Pentru cei interesați în descifrarea tainelor muzicale, Cristina are numai gânduri bune și multe încurajări. Și-ar dori totuși să existe mai multe oportunități, mai mult acces spre educația artistică. Mai ales pentru copii care trăiesc în mediul rural.

De cele mai multe ori aceștia nu au posibilitatea să studieze într-un sistem de învățământ dedicat unor aptitudini deosebite. Și este păcat, pentru că mulți pot avea un talent nebănuit. Un talent care, dacă ar fi șlefuit de priceperea dascălilor, ar putea deveni următorul nume important în cultura țării.

Proiecte pentru viitor

În timpul liber Cristina Kiseleff adoră să se relaxeze… muncind. Preferă să folosească timpul rămas între concerte și reprezentări pentru a lucra la proiectele aflate în desfășurare. Sau intră în studio pentru a crea ceva nou.

Călătorește mult și nu ratează ocazia de a vizita muzee. Consideră că acestea pot dezvălui în cel mai frumos mod istoria unui popor, civilizația țării sau a unui oraș nou în care ajunge. Este pasionată de parfumuri, filme de acțiune, filme SF și documentare despre planete și cosmos. Uneori când are timp merge chiar la observatorul astronomic pentru a le observa mai de aproape.

În încheiere, artista ne promite că va lansa cât de curând noi piese originale. Acestea se află acum în stadiul de producție finală. Va scoate chiar un album solo cu toate single-urile sale.

În 2019, va avea o colaborare cu un îndrăgit artist român al cărui nume nu îl poate încă divulga. Așteptăm cu nerăbdare toate aceste lucruri! Iar până atunci vom rămâne în continuare vrăjiți de ritmurile fascinante de vioară ale Cristinei.

„Să cânți la un instrument, chiar și perfect, este excelent. Să imaginezi, să creezi, să dai viață fantomelor tale este și mai bine… și mai rar.” – George Enescu

Alexandru Pribeagu

Ce simțiți la vederea unui moment artistic cu pantomimă? Vă puteți imagina câtă muncă se află în spatele construirii unui act perfect? Cât de dificil este să transmiți emoție, doar prin gesturi și mimică? Astăzi avem confirmarea, venită din partea lui Alexandru Pribeagu, un actor și artist-mim cu o biografie impresionantă pentru vârsta sa, biografie conturată în spațiul cultural francez.

 

Poate la începutul muzelor pantomima nu era curtată sau cunoscută. Este în esență o formă de artă în care omul își imaginează totul, pornind de la interpretul sublim al gestului și ajungând la marele anonim din toate timpurile care este publicul. Mimul este redus la tăcere, o tăcere care trebuie să spună mai mult decât cuvântul, sunetul, culoarea unui artist oarecare.

Oamenii nu-și pierd imaginația, doar îi induc o comă. După ce se trezesc la realitate revin într-o convalescență romantică unde eu intervin cel mai bine. Aici apare epicul pe scenă, acel epic pe care toată lumea îi caută, da nu știe exact cum arată. Trebuie doar să urmăm povestea.

Așa alege să se exprime actorul Alexandru Pribeagu, cel care a ales, de bună voie și nesilit de nimeni, ”să pribegească” profesional prin România, lăsând în spate frumoasa Franța și oportunitatea de a fi un actor la Paris, de a fi un mim modern într-o spațiu generator de cultură.

 

Artistul, actorul nu poate fi decât complet

Pantomima este pentru acei actori care desăvârșesc o lume interioară bogată și care sălăsluiesc artistic în ea.

Nu cred într-un artist incomplet, nu cred într-un actor care nu are un strat cultural consistent, care nu este curios de poezie, de proză, de flaut, de nai, de gest, de artă, de diferența sublimă dintre surâs și râs. Idealul pantomimei este completul, întregul plăsmuit din fața spectatorilor, care rămâne într-adevăr ideal, în sensul argotic că nu poate fi cucerit până la capăt căci e ideal, dar în sens livresc oferă un spirit de a trăi, „une joie de vivre, d’exister” care îți înrâurește destinul uman și artistic.

Trecând peste exprimarea ușor stângace în raport cu pragmatismul zilelelor noastre, Alexandru Pribeagu continuă cu tristețe mocnită:

Știu că acum toată lumea vorbește în termeni, barbari, pragmatici, despre tot, inclusiv despre artă. Acum totul se învârte în jurul banilor. E o lume dură, cum poate a fost întotdeauna așa alcătuită, însă acest lucru nu trebuie să ne învețe să nu mai visăm. Prin reprezentarea sa, lumea ar vrea să obțină de la noi un reflex pavlovian. Existența noastră nu poate fi compusă ca întreg din reflexe pavloviene de tot felul. Din acest considerent am fugit în artă, în pantomimă. Este escapada mea artistică când în jur rinocerii lui Ionescu invadează ecranul. Prin România de multe ori invadează și scena, instalându-se absolut confortabil unii dintre ei. Și apoi nu mai vor să coboare de acolo. Se atașează de ea ca de politică și lucrurile își urmează cursul.

Alexandru Pribeagu

Marius Vernescu și Alexandru Pribeagu în spectacolul The Fly. Foto Credit: Adi Tudose

 

10 ani de cultură pariziană

Visele lui Alexandru prindeau curaj și aripi la Sorbona când a început să studieze actoria. Experiența pariziană și-a lăsat amprenta decisiv asupra ”personajului” Alexandru Pribeagu. I-au deschis orizonturile și i-au prilejuit întâlniri care l-au marcat și ajutat să-și construiască un drum în această meserie.

În București a pornit cu entuziasm, un entuziasm incurabil și molipsitor, specific clar unui idealist ce suportă realitate prin zâmbete și muncă.

La Sorbona am plecat cu un zâmbet pe față și o gălăgie de vise în suflet. Voiam să mut munții din loc și încă vreau acest lucru, fără să fac vreun rău cuiva. Mi s-a impregnat în spirit o eleganță a creației pe care am împrumutat-o din spațiul francez. Aici în București îmi este greu să mențin, mai ales în raport cu mulți artiști, care mă privesc suspicios, ca un Sorbonel dubios ce strică piața bine ticluită de unii și alții. Glumesc, evident! Publicul român va fi pe viitor protagonistul unei mișcări experiment în ansamblu în România. Va veni și la noi o nebunie curată, sănătoasă din care să ne tragem cu toții seva și suflul artistic al noului.

Alexandru Pribeagu

Foto Credit: CCUNB

 

Alexandru Pribeagu și arta sublimului

Urmărindu-l cu atenție pe scenă și în timpul creației din spatele cortinei, am înțeles că pantomima este una dintre cele mai sublime arte, în care corporalitatea se împletește desăvârșit cu arta dansului, în care mimica și gestica nasc simțuri dincolo de limita realului.

Alexandru Pribeagu mi-a povestit despre pasiunea sa pentru arta sublimului. Mi-a povestit atât prin tăcere cât și prin cuvinte, acolo unde emoțiile înlocuiesc cuvintele. Cel care de mic visa să ajungă stăpânul gestului, îmblânzitorul de imaginație al publicului, ne vorbește zâmbind din inimă de mimul modern, cel care însuflețește imaginația oamenilor, cu inteligență și istețime actoricească.

România încă nu e exploatată artistic îndejauns de mult. Aici vreau să-mi concentrez energiile, de aici aș vrea să pornesc în escapada mea continuă, de unde să mă reinventez la nevoie. Sunt implicat într-o groază de proiecte cu tot felul de artiști. Așa că la muncă mă voi întoarce de fiecare dată când vreau să mă reinventez. Mimul modern își cere dreptul la existență. Rămân totuși fidel ideii de actor complet, de artist complet și nu doar un prestator rapace de produse culturale. Zacusca e o artă țărănească excepțională, un prestator cultural este o invenție odioasă pentru spiritul liber al creației și acest lucru, atenție, spune un mim.

Alex și în interviu, când povestește, face ceva cu mâinile și corpul. Cel mai bine e să-l privești și să-ți amintești ce gândești acum când îl observi în toată candoarea și știi că îl vei vedea pe scenă și în următorii zece ani. De undeva din culise, după ce spectacol se va întreba singur și sigur ce a greșit, cum i-a scăzut energia și cum l-au trădat mâinile în raport cu idealul. Noi, restul, vom aplauda!

 

*Interviul cu Alexandru Pribeagu a fost realizat de către Dumitru-Alexandru Filimon, în cadrul concursului lunii octombrie.

Cadmiel Boțac

La doar 21 de ani, Cadmiel Boțac este una dintre marile speranțe ale pianului din România. În prezent e student în ultimul an la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. Premii și diplome a obținut multe de-a lungul anilor, dar poate cel mai important e faptul că iubește muzica și cântă la pian de când era mic. Mulți l-au cunoscut și s-au convins de valoarea sa urmărindu-i prestația la emisiunea ”Românii au talent”.

 

Tânărul muzician a ajuns să studieze pianul pentru că îi plăcea de mic să cânte. Era fascinat de orice jucărie care scotea vreun sunet. Chiar cânta cu vocea la grădiniță, destul de bine pentru un copilaș de 2-3 anișori, spun cei care îl cunoșteau încă de pe atunci. Părinții și-au dat imediat seama de faptul că are o înclinație spre muzică. Așa a ajuns ca la vârsta de 4 ani să înceapă studiul pianului cu regretata profesoară Chifor Monica, de la Școala de Muzică din Sighetu Marmației.

Orele de pian erau mai mult scurte ședințe de joacă la instrument deoarece la vârsta respectivă îi era greu să rămână mult timp concentrat la pian. Cu toate acestea, profesoara sa a avut foarte multă răbdare cu el, în toți cei 10 ani în care au colaborat.

Neavând posibilitatea de-a studia pianul în Sighet după ciclul gimnazial, Cadmiel Boțac a continuat în Cluj-Napoca. La pian a fost îndrumat de binecunoscutul pianist și profesor Daniel Goiți. Un muzician rafinat, un pianist extraordinar, un om deosebit de la care Cadmiel a învățat și încă învață multe lucruri. Colaborarea celor doi a rămas aceeași până în ziua de azi, una cu multe roade.

 

Pianistul cu o continuă sete de învățare

Îl cunosc pe Cadmiel ca un tânăr aparte, foarte modest, cu mult bun simț, dornic mereu de a învăța lucruri noi și a se dezvolta pe toate planurile. În primul rând, a învățat ce înseamnă pianul, ce e muzica, acest univers infinit și incredibil de frumos. A mai învățat faptul că poți ajunge la lucruri frumoase doar cu foarte multă muncă, oricât de mult talent ai avea.

A învățat și că în muzică, la fel ca în alte domenii, nu câștigă mereu cei mai buni. Totul ține de împrejurări. Trebuie să te lupți în orice etapă a vieții cu un zid de interese, de oameni ignoranți poate, sau de multe alte probleme care nu au nimic de-a face cu frumusețea muzicii.

Cadmiel Boțac are convingerea că muzica se interpretează și prin prisma propriei vieți, a experiențelor din viața personală. De aceea spune că orice experiență, orice carte citită sau muzică ascultată, orice pictură privită, orice om de la care a avut de învățat, l-au influențat în interpretarea și înțelegerea muzicii.

Pentru el, valorile creștine sunt baza pe care își clădește viața. Credința în Dumnezeu ocupă cel mai important loc în viața sa, și crede că muzica e un dar de la Dumnezeu.

Pe lângă muzică, Cadmiel e foarte pasionat de arta fotografică și de fotbal. Din păcate, sportul său preferat nu-l prea poate practica prea des deoarece trebuie să se ferească de eventuale accidentări.

Cadmiel Boțac

Cadmiel Boțac și marile premii care i-au confirmat valoarea

În mai 2014, Cadmiel Boțac termina concursul “Astana Piano Passion”- Kazahstan pe locul 1. Dintre 120 de tineri pianiști înscriși în concurs, doar 30 au fost selectați pentru a participa. Acolo a avut ocazia să îl cunoască pe rusul Denis Matsuev, președintele juriului, unul din cei mai mari pianiști ai lumii. Pentru Cadmiel, un adolescent de 17 ani din România, acel premiu a fost o frumoasă confirmare că munca sa nu e în zadar și că e pe drumul cel bun. Încrederea acumulată la acel concurs i-a dat putere să lupte în continuare cu toată inima și cu toată puterea.

Un alt premiu important l-a obținut în Zagreb – Croația. Avea doar 10 ani în acel moment, iar în concurs evoluau pianiști cu vârste până la 20 de ani. Spre surprinderea tuturor, Cadmiel a obținut Marele Premiu, oferit pentru cel mai bun participant din tot concursul! Tânărul pianist recunoaște că la vârsta de 10 ani nu realiza foarte bine ce i se întâmplă, dar simțea că e un moment special în viața sa.

La doar 14 ani, Cadmiel Boțac a fost invitat de către Ambasada României în Luxemburg să susțină un recital la Conservatorul local. A fost de asemenea selectat să participe la cursuri de măiestrie la Mozarteum International Summer Academy de la Salzburg şi International Summer Academy de la Viena, unde profesori i-au fost mari artişti precum Robert Levin şi Boris Berman. Nu în ultimul rând, prezența lui Cadmiel la Concursul Internațional George Enescu în 2018 este o nouă confirmare a valorii sale.

Premiile sunt doar un bonus pentru pasiunea mea de a cânta la pian.

American Dream

Un alt premiu important a venit în 2010 – Locul 1 la concursul “Dinu Lipatti”. Din acel moment a început o frumoasă colaborare cu Radio România Muzical. Chiar în această perioadă, a primit din partea conducerii radioului o sesiune de înregistrări solo, iar în curând vom vedea și un disc cu piesele înregistrate.

Competiția te face mai puternic, mai motivat, te expune publicului, și de aceea, cât timp voi putea, voi participa la astfel de evenimente. Concursurile fac parte mereu din proiectele mele. În viitorul apropiat îmi doresc să finalizez acest proiect început cu Radio România Muzical, realizarea unui CD.

Cadmiel Boțac

Un mare vis al său, ca al oricărui muzician, este să cânte la Carnegie Hall New York într-o bună zi. Cadmiel crede că participarea sa la un concert în New York l-ar putea ajuta să cunoască oameni influenți în domeniul muzicii. Un oraș atât de important te face cunoscut în fața publicului avizat, de aceea o astfel de ocazie nu trebuie ratată.

Chiar dacă încă nu a ajuns pe celebra scenă newyorkeză, a cântat totuși pe tărâm american. În urmă cu aproape 8 ani a primit o bursă de merit în SUA, care a constat într-o tabără de vară în Boston. Această tabără nu a fost legată de muzică, ci mai degrabă de sport, fotografie, arte plastice. Organizatorii, aflând de pasiunea sa, i-au organizat un recital solo în Boston la un club privat de artă. Emoțiile unui adolescent de 13-14 ani sunt intense într-un astfel de moment, iar succesul acelui recital a fost o nouă etapă parcursă în evoluția sa ca pianist.

Cadmiel Boțac nu s-a văzut niciodată făcând altceva în afară de muzică. Toate premiile de mai sus sunt pietre de aducere aminte în viața sa, pe lângă multe altele. Premiul din Kazahstan a fost însă punctul zero, fiind copleșit de importanța momentului. Atunci a știut cu adevărat că va face pian toată viața.

 

Marile probleme ale unui pianist student în Cluj

Cu toate că a avut multe oportunități de a pleca din țară, a ales să continue deocamdată în România, deoarece încă are lucruri de învățat de la profesorul său. A ales să rămână deocamdată în România pentru că își iubește țara. A dezvoltat relații frumoase cu oameni minunați, a început colaborări de lungă durată.

Cu toate astea, și-ar dori ca anul viitor să studieze la o universitate de prestigiu din Europa. Prima ușă deschisă e în Viena. Crede că orice tânăr muzician român are nevoie de această schimbare, pentru că nivelul din școlile europene e mult mai ridicat decât în România. Dacă această mutare nu e posibilă, cu siguranță va încerca să păstreze legătura cu mediul bun din străinătate.

Cadmiel Boțac consideră că prima provocare din viața oricărui student care vine în Cluj e să își găsească o locuință bună. Pentru pianiști, lucrurile se complică puțin, pentru că nu pot studia la instrument oriunde, depinzând foarte mult de pianele conservatorului de muzică. Programul la conservator începe la 6 dimineața, iar ca să ai siguranța unei săli cât mai bune, trebuie să fii prezent în fața academiei începând cu ora 5. În timpul anului universitar se dă o adevărată bătălie pentru sălile din conservator, dar acest lucru îi ajută să fie foarte bine organizați și disciplinați.

 

Cadmiel Boțac și jazz-ul

În ultima vreme, Cadmiel Boțac a devenit preocupat și de Jazz. E un domeniu atât de complex și frumos, încât necesită o dedicare exclusivă. Din păcate, timpul nu îi permite să aprofundeze și jazz-ul, dar își dorește mult ca în viitor să îi poată acorda mai multă atenție.

Cadmiel Boțac a și compus muzică, mai mult ca un exercițiu. E foarte interesant să experimentezi din mai multe laturi ale muzicii, acest lucru te pune în contexte diferite și te ajută să înțelegi complexitatea muzicii. Cu toate astea, simte că partea de compunere a muzicii nu e domeniul lui.

Aș vrea să vă mulțumesc pentru invitația dumneavoastră, și vreau să vă spun de la bun început că experiența mea e mult prea mică și umilă, dar din puținul meu, îmi doresc să împărtășesc lucruri frumoase și, sper eu, ziditoare pentru alții.

Sonia Coman

Se numără printre românii din diaspora care fac cinste țării, chiar dacă acasă, în România nu sunt mulți care să le cunoască realizările. Sonia Coman e curator la „Muzeul Freer” din Washington DC, o secţie de artă asiatică a Muzeului Smithsonian. Are 36 de ani și e licențiată „Magna cum Laude” a Universităţii Harvard (SUA) şi doctor în „Istoria artei”, cu dublă specializare în artă franceză şi japoneză, la Universitatea Columbia, New York (SUA).

 

Poezii scrie din copilărie. La Liceul de coregrafie și artă din Constanța, a cărei secție de grafică și arte plastice a urmat-o, s-a apropiat de arta și cultura japoneză. O întâmplare a făcut ca încercările sale literare să fie citite de poeta Constanța Buzea, la a cărei recomandare își îndreaptă talentul și atenția spre haiku.

Tata a fost cel care m-a încurajat să particip la un concurs de haiku în Japonia. Am trimis câteva încercări în limba engleză, iar un poem a câștigat unul dintre premii, fiind apoi tipărit pe cutiile de ceai ale companiei care sponsoriza concursul.

Sonia Coman consideră educația primită în România drept una excepţională, datorită, în special, profesorilor din liceu, foarte dedicaţi elevilor. Aceștia au deprins-o cu disciplina de lucru, învățând-o să-și organizeze timpul astfel încât să-i ajungă pentru tot ceea ce-și dorea să facă într-o zi. Asta pentru că orele normale de curs erau dublate de altele, petrecute în atelierele de specialitate.

Cine-și închipuie că i-a fost ușor, se înșală. Dar Sonia le-a considerat pe toate provocări cărora le-a făcut față cu succes și, ce e mai important, fără nicio urmă de regret.

 

Cel mai bun student român, în 2013

La sfârșitul liceului, s-a înscris la trei universități americane – Harvard, Princeton și Columbia, intenționând să studieze istoria artei și literatură.

Am ales universităţi care ofereau burse complete studenţilor străini, dar şi pentru că sunt de tipul „liberal arts”, oferind posibilitatea de a-ţi crea propriul program de studiu. M-a atras calitatea educaţiei americane, dar şi posibilitatea de a cunoaşte mai multe culturi, pentru că în universităţile americane sunt studenţi veniţi din toată lumea.

A fost admisă la toate cele trei facultăți americane, dar a optat pentru Harvard. Ținuse legătura, timp de șapte ani, cu câțiva poeți din Boston, cunoscuți la o conferință de haiku, și i se părea, cumva, un alt fel de acasă.

În 2013, Sonia Coman a fost desemnată cel mai bun student român din străinătate.

Acest titlu este conferit de către Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), în cadrul proiectului Gala Studenților Români din Străinătate. LSRS este o organizaţie neguvernamentală, lansată oficial pe 8 ianuarie 2009, care aduce în prim-planul opiniei publice tineri valoroși educați în străinătate, dar și în țară, ca modele de profesionalism și competență. În prezent, LSRS numără mai mult de 13.000 de membri din peste 50 de țări.

 

Un cetățean universal atins de cultura japoneză

Uneori, Sonia pictează. O face atât de bine, încât lucrările sale au fost incluse în numeroase expoziții, personale și de grup, atât în România, cât și în străinătate.

Sonia Coman

Ceasul – pictură de Sonia Coman din 2009

E ceva aparte în întreaga ei ținută, în gesturi, în tonalitatea vocii, în zâmbet. Dincolo de o incontestabilă erudiție, de cele câteva limbi străine pe care le vorbește cu o ușurință nativă, transpare ceva autentic românesc. Poate aparenta fragilitate, dublată de conștiența propriilor capacități profesionale, ce-i conferă siguranță de sine. Poate modestia cu care răspunde oricărei aprecieri venite din afară.

Acasă mă simt în mai multe locuri şi mă simt binecuvântată că pot spune acest lucru. Acasă e la Constanţa, pe malul mării, ascultând pescăruşii; la New York, unde m-am format din punct de vedere profesional; în anumite locuri din Japonia, unde simt conexiunea cu tradiţia, mai ales în Arita, oraşul unde s-a născut ceramica japoneză, unde sunt primită cu braţele deschise de nişte oameni cu o pasiune extraordinară pentru arta şi tradiţia lor. Acasă mă simt oriunde am ocazia să intru într-o biserică românească.

Chiar dacă e un ”cetățean universal”, un artist atins de muze din cele mai diverse culturi ale lumii, Sonia rămâne un om credincios. Poate și pentru că unul dintre înaintașii săi este Macarie Protopsaltul(1770-1836), considerat „întemeietorul” şi fondatorul muzicii psaltice româneşti.

Sonia Coman nu a renunțat să scrie haiku, ba chiar a și publicat deja câteva astfel de volume. Spune că haiku este o poezie a clipei, de aceea îl gândește în limba franceză, când e la Paris, sau în japoneză, când e la Tokio. Dar pe majoritatea le gândește şi le scrie în limba engleză, pentru că în SUA își petrece cea mai mare parte a timpului. Oricum le-ar gândi, însă, oricum le-ar scrie într-o primă fază, le traduce mai apoi în limba română, ”limba mea maternă şi limba sufletului meu”, după cum afirmă.

Cred că haiku e o formă de a trece un pod între lumea noastră interioară şi lumea reală, locul în care ne aflăm în momentul respectiv.

 

Sonia Coman: ”Se știe prea puțin despre România!”

În foarte multe dintre momentele vieții sale, Sonia Coman a activat în comunități eterogene. A cunoscut oameni din toate colțurile lumii, veniți ”pe pământul făgăduinței” cu un bagaj cultural extrem de variat.

La Universitățile Harvard și Columbia, la Muzeul Metropolitan, în cercurile sale personale și profesionale, a întâlnit români de excepție. A ajuns să-i admire pentru curiozitatea intelectuală, disciplina de lucru, perseverenţa şi, mai ales, încrederea că îşi pot împlini visurile. Sunt români care reprezintă, la ora actuală, un model pentru comunitățile americane din care fac parte.

Cu străinii, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Cu toate că SUA e o lume însetată de poveşti, se ştie prea puţin despre România, despre istoria, arta şi literatura noastră.

Mi-aş dori să contribuim toţi în a contura o Românie cu o identitate pozitivă, pe care lumea să o recunoască, să o înţeleagă mai bine şi să o respecte.

Chiar dacă firea sa artistică pare mai degrabă înclinată spre melancolie, Sonia Coman privește cu mare încredere în generațiile tinere. Încredere în sine, în propriile forţe, determinare, perseverenţă, încredere în frumuseţea visurilor pe care le au sunt câteva dintre cele pe care Sonia le consideră necesare celor aflați la un început de drum.

Celor tineri le-aş spune că pot realiza tot ce-şi doresc, că nimic nu-i împiedică să-şi realizeze visurile. Trebuie să fie convinși că, dacă perseverăm pe drumul ales, vom izbândi. Fără această perseverenţă nu vom şti niciodată dacă un anume vis e posibil sau nu.

Trupa Dirty Shirt a devenit foarte cunoscută în ultimii ani datorită locului doi obținut la Wacken Open Air, cel mai important concurs de trupe rock din lume. A urmat albumul ”Dirtylicious” și turneul ”FolkCore DeTour” alături de Ansamblul Transilvania. Combinând folclorul autentic cu muzica rock, Dirty Shirt a spart bariere care păreau de nepătruns. Mihai Tivadar este chitarist și clăpar al trupei Dirty Shirt și în același timp cercetător în economie spațială la Irstea, Grenoble, Franța.

 

Chiar dacă a copilărit într-un Maramureș comunist, Mihai Tivadar a descoperit muzica rock chiar în acea perioadă, ascultând discurile pe vinyl ale tatălui său și ale unui vecin student.

Din păcate însă, a învățat prea puține lucruri despre rock într-o Românie în formare. S-a dezvoltat târziu, în Franța, datorită festivalurilor pe care le-a organizat dar și trupelor franceze alături de care Dirty Shirt a mers în turnee între 2005-2009. Pe urmă, evident, a învățat pe măsură ce trupa a crescut și a intrat în contact cu oameni importanți din domeniu, din țară cât și din străinătate.

 

Rockerul cu pasiuni diverse

Încă de mic, Mihai a avut o mare pasiune pentru literatura SF. Seriile importante ale genului, precum Dune, Fundația, Ender, Heliconia sunt printre preferatele sale. În ceea ce privește valorile și principiile de viață, Mihai Tivadar consideră că trebuie să profiți la maxim de toate momentele și să dai ce e mai bun din tine, atât în relațiile cu oamenii (în primul rând cu cei apropiați), cât și în orice faci.

Din punct de vedere muzical, sunt multe formații/albume care l-au influențat. După primul val de descoperire a metalului, a fost o perioadă mare fan Pantera (“Cowboys from Hell”) și Faith No More (“Angel Dust”). Ulterior a fost impresionat de scena progresivă, în primul rând datorită albumului Dream Theater: “Images And Words”. Însă, probabil, aportul cel mai mare l-a avut valul alternative/nu-metal/industrial, cu trupe precum Korn, Tool, Nine Inch Nails, Rammstein, System of a Down, etc.

Înainte să discutăm despre muzică, merită punctate câteva detalii interesante și puțin cunoscute despre Mihai Tivadar, cercetătorul în economie spațială.

 

Mihai Tivadar și studiile academice din Franța

A plecat în Franța în 2001, într-o perioadă pre-internet, când perspectivele în țară păreau foarte triste. Criza tranziției ajunsese la nivelul maxim, iar în rândul populației era o decepție mare în urma eșecului de guvernare al coaliției. Cum a mai fost în Franța ca turist și avea deja prieteni francezi care au venit în România, știa că o să îi placă. După câteva luni ca student Socrates, îi era clar că o să rămână cel puțin câțiva ani acolo.

În Franța, Mihai a absolvit un doctorat în economie și a realizat două postdoctorate, un parcurs necesar pentru a ajunge conferențiar sau cercetător în această țară. Până să ajungă aici, a parcurs etape mai puțin cunoscute celor care îl știu pe Mihai doar în calitate de chitarist și clăpar al trupei Dirty Shirt. Astfel de detalii nu le-a mai dezvăluit altor publicații, așadar aveți acum posibilitatea să cunoașteți o altă față a rockerului rebel de pe scenă.

Fiind student în master la Studii Europene (Facultatea de Științe Economice Timișoara), Mihai Tivadar a obținut o bursă Erasmus/ Socrates la Universitatea din Lille. Acolo, anul următor s-a înscris într-un nou master, specializându-se în modelarea economică. A terminat șef de promoție, obținând astfel o bursă de doctorat ADEME (Agenția de Mediu din Franța). Teza de doctorat intitulată ”Structuri sociale urbane și orașul ecologic” a avut o orientare teoretică (modelare matematică, simulări numerice, statistici).

A continuat cu două contracte postdoctorale, cu obiective aplicate: analiza impactului economic și ecologic al unei linii de tramvai și alte politici de transport locale în Lens, respectiv impactul schimbărilor demografice asupra cererii de locuințe și a relațiilor urban-periurban-rural în departamentul Hérault.

 

Cercetător în economie spațială, profesor de microeconomie și statistică aplicată

În prezent, Mihai Tivadar e cercetător în economie spațială la institutul Irstea (Institut national de recherche en sciences et technologies pour l’environnement et l’agriculture). Nu e vorba de spațiul galactic, ci de introducerea problemelor de localizare în analiza economică.

Pe de o parte, continuă cercetarea în economie urbană (modelizarea comportamentului de localizare, dezvoltarea de metodologii și soluții informatice pentru măsurarea și testarea segregației sociale și a inegalităților spațiale, etc.). Recent a început să se intereseze de o altă problemă de actualitate, problema energetică și a alternativelor „verzi”, cu focalizare pe soluția lemnului, o resursă sub-exploatată în Franța.

Trebuie să menționăm că, în Franța, teza de doctorat e dedicată 100% activităților de cercetare. Doctorandul nu este obligat să urmeze cursuri, decât dacă îl interesează în mod special. Are însă posibilitatea de a preda un număr limitat de ore în cadrul seminariilor universitare.

Astfel, pentru trei ani, Mihai Tivadar a predat la Universitatea Lille 1 diverse seminarii de microeconomie aprofundată. Pe urmă, timp de doi ani a fost „atașat temporar pentru învățământ superior și cercetare”, predând cu normă întreagă la Universitatea Lille 2 și la ESAM Paris. În prezent, în calitate de cercetător, Mihai continuă să predea, mai ales în domeniul anchetelor statistice aplicate la Universitatea Lyon 2 și Universitatea din Grenoble.

 

Cea mai mare contribuție în domeniul științific

Mihai Tivadar are la activ un număr foarte mare de prezentări la conferințe și congrese internaționale. Printre conferințele cele mai importante se numără mai multe ediții ale congresului European Regional Science Association, EcoMod International Conference, Conference of European Society for Ecological Economics, etc..

Prezentarea la conferințele științifice este obligatorie pentru orice cercetător, deoarece îți permite să îți prezinți munca în fața comunității științifice din propriul domeniu și să primești feedback foarte pertinent, atât de la cei prezenți dar și de la raportori, în cazul conferințelor mari. Mai mult, în cadrul congreselor, ai posibilitatea să îți dezvolți rețeaua personală (atât profesional cât și uman), să cunoști cei mai buni specialiști în domeniul tău, să schimbi idei, să decoperi ultimele metode, rezultate și modele.

Dacă în România publicarea de cărți este indispensabilă în sfera academică, pentru un cercetător din restul Europei articolele publicate în jurnale științifice de top sunt mai importante. Cărțile se scriu mai degrabă după zeci de ani de cercetare, spre capăt de carieră, ca un rezumat pe o temă sau domeniu de cercetare.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto Credit: Ciprian Vlăduț

Până în prezent, Mihai a publicat articole în Regional Science and Urban Economics, Journal of Statistical Software, Journal of Ecological Economics, Transportation Planning and Technology, Review of Agricultural, Food and Environmental Studies și European Journal of Geography. De asemenea, teza sa de doctorat a fost publicată de Editions Universitaires Européennes.

Ca produse științifice, principalul său aport e în proiectul Oasis (Outright Tool for the Analysis of Spatial Inequalities and Segregation). Alături de o echipă de cercetare Irstea, a realizat o platformă online complet automatizată ce permite o analiză completă a segregării sociale pentru orice zonă din Franța și un pachet pentru software-ul ștințific R. Dacă package-ul R este destinat în principal către comunitatea științifică și mediul universitar, platforma online are o utilizare mai largă. A fost folosită inclusiv de birourile de studiu din cadrul consiliilor departamentale/regionale sau de agenții publice naționale (comisariatul general al planificării, de exemplu).

 

Cum poate o trupă (rock) să devină emblemă națională

Prezent încă din 1995, Mihai Tivadar este unul din membrii fondatori ai trupei rock Dirty Shirt. Dintre multele premii ale trupei, relevant este mai ales locul doi la Festivalul Wacken în 2014, unde are loc cel mai important concurs pentru formații rock din întreaga lume.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Dirty Shirt, locul 2 la Wacken Open Air 2014. Foto credit: Wikipedia

Că perseverența este calea spre succes s-a demonstrat de numeroase ori. Doar că aceasta trebuie dublată de talent, mai ales în ziua de azi, când oferta artistică e enormă și „piața” se fragmentează în nișe din ce in cei mai diverse.

Dacă muzica este de calitate și continui să investești timp, bani, energie și pasiune în ceea ce faci, în mod organic trupa va crește. Mihai îmi reamintește că trebuie răbdare, înțelegere și câteodată chiar sacrificii. Însă, în același timp, a cânta în fața unui public numeros e o recompensă suficientă.

Mai e un element extrem de important în calea succesului: norocul. Însă dacă o luăm statistic, și acesta e legat de perseverență. Dacă mereu ești pregătit să dai ce e mai bun din tine, să fii mereu prezent când apar oportunități, la un moment dat apare și ocazia ta.

Pentru noi, una din șansele mari a fost Wacken (țin să precizez că abia la a treia participare am ajuns la WOA…), dar și turneul cu Orphaned Land, concertele cu Skindred, opening act-urile la Megadeth si Godsmack, REF, MH Meeting. Și, bineînțeles, proiectul FolkCore DeTour.

FolkCore DeTour este o producție unică în întreaga lume. Este pentru prima dată când o trupă metal urcă pe aceeași scenă cu un ansamblu folcloric, în cazul de față Ansamblul Transilvania. Acest impresionant proiect a scos Dirty Shirt din lumea rock-ului și i-a transformat într-o adevărată emblemă națională, cunoscută atât în țară, dar și peste hotare.

 

Temele folclorice în muzica trupei rock Dirty Shirt

Primele elemente de folclor au apărut imediat după ce Dirty Shirt a scos primul album, ”Very Dirty” (1999). Atunci, trupa a decis să renunțe la rock-ul progresiv, să încerce ceva mai modern, mai ”crossover”.

În timp, album după album, folclorul a devenit o sursă de inspirație tot mai importantă în muzica trupei. Albumul ”Dirtylicious” (2015) a fost practic integral presărat cu elemente tradiționale. ”Dirtylicious” i-a propulsat pe muzicienii maramureșeni pe scena românească și chiar în străinătate, o sursă excelentă de inspirație pentru un proiect de magnitudinea ”FolkCore DeTour”.

Ideea turneului și-o doreau pusă în aplicare încă din 2014, din timpul înregistrărilor ”Dirtylicious”. Trupa a trebuit să aștepte să mai crească un pic până să își asume riscul organizării unui turneu cu aproape 25 muzicieni pe scenă și cu o producție mobilă enormă.

Colaborarea cu cei din Ansamblu a fost excelentă. Ne cunoșteam deja cu o parte din ei deoarece au participat la înregistrările de studio. Live a fost o minune. Ne-am simțit extraordinar.

Concertul de la Arenele Romane a fost înregistrat integral și lansat sub formă de DVD/CD, prin casa de discuri franceză Apathia Records. Acest material este o realizare extraordinară nu doar pentru trupă, ci și pentru rockul românesc.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto credit: Ciprian Vlăduț

Spectacolul cu orchestra tradițională a avut un succes peste așteptări, ce a depășit granițele României. Din păcate, programul Ansamblului este prea încărcat încât să poată colabora atât de des pe cât de mult s-ar dori. Așa au creat proiectul „Transylvanian FolkCore Orchestra”, invitând tineri muzicieni cu formare mai degrabă clasică.

Există un „șablon” privind percepția muzicii tradiționale din Europa de Est (mai ales din Balcani datorită lui Bregovic și Kusturica). La concertele noastre din străinătate, cred că lumea a simțit un pic din trăirile și emoțiile specifice muzicii din partea asta a Europei.

 

Viața de trupă rock în România

Mihai Tivadar s-a implicat activ în organizarea a numeroase concerte și festivaluri. Alături de colegii de la Dirty Shirt, a organizat timp de ani buni festivalurile Dirty Fest, East West Fest și Moș Crăciun e Rocker. Acesta din urmă este un proiect caritabil prin care de ani buni se strâng jucării și bani pentru centrele de copii defavorizați.

Însă ca trupă invitată să cânte, s-a confruntat în țară cu o mulțime de probleme de neconceput în concertele de afară.

După perioada de “stagiu” (2005-2009), am încercat să aplic în România ceea ce învățasem, și trebuie să recunosc că a fost greu. Când am venit cu ridere tehnice, info sheeturi, cu sunetist și luminist, mai mult cu lumini proprii când nu erau în cluburi, se uita lumea la noi destul de ciudat. Între timp lucrurile s-au ameliorat mult, dar încă există diferențe între felul cum ești tratat în străinătate ca și artist, și cum ești în România. De exemplu, atât cu Orphaned Land cât și cu Skindred, deși eram trupa de deschidere, am fost primiți în condiții identice cu headlinerii. În România, deși am ajuns la un nivel destul de bun, încă sunt cluburi sau evenimente unde trebuie să insistăm să ni se asigure chiar apă pe scenă…

 

Evenimente inedite în istoria Dirty Shirt

Primul loc non-convențional de cântare care i-a venit in minte lui Mihai Tivadar alături de Dirty Shirt este manoir-ul familial (han) a doi membri ai formației franceze Toumaï. Trupele se cunoșteau și apreciau reciproc. În 2013 aveau o dată liberă în cadrul turneului european și căutau un concert în sudul Franței. I-au contactat pe cei de la Toumaï și s-a nimerit ca exact în data respectivă să lanseze primul lor album, cu un private party de peste 100 de persoane, doar familie și cunoștiințe. Evenimentul a avut loc la hanul familiei, într-un cadru magnific (Provence), la inceput de septembrie, cu piscină, curte interioară, masă, cocktailuri.

Nu trebuie uitată nici perioada Dirty Fest-urilor organizate de trupă în Seini, unde scena era… o remorcă de camion. În timpul East West Fest-ul din 2006, datorită furtunilor, tot județul Maramureș a rămas fără curent, iar generatorul rezolvat peste noapte nu avea capacitate și pentru lumini. Astfel, trupa a cerut publicului să vină cu mașinile pe stadion să lumineze scena cu farurile.

Ce e fain cu Dirty Shirt e că oriunde cântăm, în România sau în străinătate, iese cu petrecere și cu ambianță. O bună parte din piesele noastre sunt în engleză, însă nu contează faptul că nu înțeleg versurile la piesele în română. Important e vibe-ul, energia transmisă. Mereu dăm tot ce putem la fiecare concert al nostru. Suntem foarte sinceri pe scenă și cred că publicul captează acest lucru și îți retransmite la rândul lui o energie pozitivă. Barierele lingvistice nu mai contează.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto Credit: Dirty Shirt

 

Dirty Shirt pregătesc un album nou și un turneu pentru începutul anului 2019

Trupa Dirty Shirt e nerăbdătoare să prezinte fanilor următorul material de studio ce va fi lansat la începutul anului viitor. Mihai Tivadar nu mi-a dezvăluit titlul său, ci doar faptul că va fi o surpriză. Deși păstrează soundul și conceptul Dirty Shirt, va fi un album mult mai îndrăzneț, mai variat, mai experimental.

Vor fi noutăți și în ceea ce privește sonoritățile. Au introdus o secție de alămuri, vor avea mult backing vocals și numeroase instrumente acustice. La înregistrarea albumului au participat 25 de muzicieni.

În viitor vom continua să explorăm diverse universuri muzicale, fără a rămâne împotmoliți într-o etichetă.

Albumul va fi promovat printr-un turneu european destul de mare. În prima parte (februarie – mai 2019) sunt prevăzute peste 25 de concerte, majoritatea în străinătate. Până în prezent au fost anunțate concerte în Londra, Birmingham, Paris, Les 2 Alpes, București, Cluj-Napoca, Brașov și Baia Mare, o parte din ele alături de Transylvanian FolkCore Orchestra.

Nouă nu ne rămâne decât să așteptăm albumul și să căutăm cel mai apropiat loc pentru a-i putea vedea live.