Măriuca Verdeș

Măriuca Verdeș s-a născut în 1989 în comuna Desești, Maramureș, într-o familie mare și cu tradiție în folclor. A lansat albume de muzică populară, hori, colinde și pricesne. Este o cântăreață de horă ultrapremiată la nivel național și internațional, însă asta nu e deloc cel mai important lucru despre ea.

 

Măriuca nu s-a mulțumit cu a „hori” folclorul, ci a dorit să îl predea generațiilor care vin din urmă. De aceea, a inițiat proiectul prin care a introdus studierea folclorului ca materie opțională în școală în județul Maramureș.

În fiecare zi, se luptă ca satul maramureșean să-și recâștige gloria de altădată. Încearcă să arate că România are nevoie de o autenticitate culturală, prin intermediul căreia să ne păstrăm valorile care ne-au definit timp de secole.

Despre toate acestea, dar și despre evoluția unei artiste cu credință în Dumnezeu, în interviul de mai jos:

 

 

Iată doar câteva din ideile extrase din dialogul cu Măriuca Verdeș:

 

Cum se definește Măriuca Verdeș în muzica autohtonă românească

„Noi, în Maramureș, nu cântăm, ci horim. Horele acestea sunt mai mult doine și balade, pentru că femeile la câmp nu făceau altceva decât să cânte. Mama horea fie că făcea treabă prin casă, fie când era la fân sau la sapă. I se părea că nu îi e atât de greu cântând.

Eu am ales partea aceasta mai sacră, mai veche, mai profundă, pentru că mie îmi place să mă hrănesc din lucrurile din care alții nu văd nicio valoare în ele. Eu le văd Dumnezeirea, le văd sacralitatea și totodată înțelepciunea țăranului care poate nu are studii, dar a lăsat după el o istorie întreagă.”

 

Un semnal de alarmă în legătură cu dezrădăcinarea poporului român, care riscă să-și piardă definitiv identitatea

”Eu stând printre copii, stând în sate, văd cât de gravă este problema societății de astăzi și cum văd părinții folclorul de astăzi. Ei cred că dacă nu ajungi să cânți pentru bani, nu are rost să te îmbraci tradițional. Sunt părinți care spun că ce rost are să îl întorc pe copilul meu în timp, când noi vrem să ne dezvoltăm și să ne modernizăm. Numai prin educație, copiii își vor da seama că este vital să ne cunoaștem pe noi.

Eu îmi doresc mai mult. Folclorul ar trebui să fie materie obligatorie în școli. Ar trebui să știm cine suntem, de unde ne sunt rădăcinile, ca să putem sta verticali în fața oricărei furtuni care vine din dreapta și din stânga.

A fi maramureșean înseamnă să te cunoști pe tine. Înseamnă să-ți recunoști originile și să le duci mai departe. Faptul că generații după generații se înstrăinează de acest sentiment nu face decât să ne autodistrugă o cultură care nu ar trebui vizitată doar la muzeu, ci ar trebui întreținută în satele maramureșene.”

 

Cum se translatează viziunea sa, la nivel național

„Ar trebui să fim conștienți că fiecare județ a avut cultura sa specifică. Eu din păcate văd doar o Românie săracă, cu mulți bătrâni, cu puțin potențial, dacă nu vom redeschide acea economie locală, care a reprezentat forța României. Nu vreau să fiu rea, nici sceptică, dar eu nu prea văd viitor pentru România, pentru că nu mai credem în România. Și dacă noi nu mai credem în România, ea o să mai creadă în noi?

Avem o obligație morală față de strămoșii noștri care s-au gândit să ne lase o arhitectură, un port, simboluri, grai, rânduieli… Să ne lase atât de multe lucruri valoroase, pe care dacă noi să le învățăm și să le ducem mai departe, nu mai credem nici în Dumnezeu, nici în aproapele Lui. Credem doar în noi, în cultul nostru, iar când crezi în cultul tău, ajungi să faci o „idolatrie” din tine.”

 

Interviul cu Măriuca Verdeș a fost realizat în docă locații: Muzeul Maramureșan, secția de etnologie, din Sighetu-Marmației, și Biserica ”Înălțarea Maicii Domnului” din Călinești (Maramureș).

Sursa foto: arhiva personală

Renata Veszi
Dansul nu este altceva decât o manifestare a spiritului. O eliberare a emoţiilor noastre interioare despre care, uneori, nici nu ştiam că le avem. Dintre toate, dansul este legat cumva de noi dintotdeauna, reuşind să fie un fel de culoare pe o altfel de pânză, care creează o artă în continuă mişcare, o altfel de viaţă – trăită direct pe cord deschis! O exponentă perfectă a tuturor acestor trăiri este Renata Veszi, cea care s-a remarcat prin numeroase rezultate excelente atât pe plan naţional cât şi internaţional, câştigând de 5 ori Premiul Special de “Best Choreographer” la diferite concursuri.

 

Un om simplu, o visătoare, o tânără care a iubit mersul pe bicicletă, cititul şi copiii

Aşa se descrie Renata pe sine. Cine o cunoaşte, ştie deja că a dansat dintotdeauna. Că lumea ei a gravitat mereu în jurul dansului şi a scenei. Că şi-a clădit nu doar o carieră de mare excepţie în jurul acestei arte, ci cumva întreaga existenţă pe ritmul dictat de sufletul ei, încă din copilărie.

Renata Veszi este singurul copil al familiei Bodor Emil şi Vardai Valeria. Deşi aceștia au divorţat pe când ea era majoră, Renata a avut maturitatea de a înţelege şi a accepta faptul că, în viaţă, uneori, chiar şi părinţii aleg să o ia pe drumuri separate.

Zâmbind radioasă, Renata își amintește cu mare drag de vacanțele de vară, petrecute la sat, la bunici. De lungile plimbări cu bicicleta sau căruța la care bunicul înhăma caii. De vremuri în care bea lapte cald direct muls, de joaca cu păpuși de porumb și cu păr împletit din mătase.

Toţi copiii se adunau în curtea bunicii, iar eu eram mereu profesoară. Le explicam la tablă, le citeam şi le predam. Îmi plăcea să le verific până şi verişorilor mei temele şi să fac compuneri în locul lor. Citeam cu mare drag toate cărţile obligatorii, desenam şi ascultam muzică. Îmi amintesc mereu cu emoţie de când am fost copil. Cred că în copilărie, cumva, suntem toţi fericiţi şi veseli. E o lume fascinantă.

Privind-o cu cât drag retrăia toate acele momente, nu pot să nu adaug cât de fascinantă mi se pare, deoarece a reuşit să păstreze un suflet de copil frumos şi de femeie puternică, hotărâtă şi perseverentă în absolut tot ceea ce îşi propune.

Renata Veszi a început să facă gimnastică ritmică în gimnaziu, în cadrul echipei şcolii. Nu a interesat-o niciodată mediocritatea. Perfecționistă, fire competitivă încă de mică, și-a dorit întotdeauna să fie „cea mai bună”.

Părinţii săi au sprijinit-o mereu în toate deciziile, în absolut orice simţea să facă. Nu o împingeau însă niciodată de la spate, învăţănd-o astfel să fie un copil independent în decizii, să aibă încrederea că întotdeauna va ajunge acolo unde îşi doreşte.

Acest lucru m-a ajutat enorm de mult ca adult, să fiu hotărâtă, răbdătoare cu mine şi să depun tot efortul de care era nevoie pentru a-mi atinge scopurile, visele pe care doream să le ating şi să le transform rând pe rând în realitate.

Ascultând-o, realizez cât de mult contează ca într-o familie, deşi divorţaţi, părinţii să înţeleagă să se comporte ca doi adulţi. Să nu afecteze moralul copilului, rămânând cumva o echipă, un sprijin real chiar şi dincolo de despărţirea lor.

 

Cum a ajuns Renata Veszi să fie numită vedeta orașului Oradea

Iubind foarte mult mişcarea şi sportul, dorindu-şi şi simţind să fie mereu în formă, Renata s-a dedicat mult timp aerobicului, până în clipa în care a ajuns în cea mai renumită trupă de dans modern a momentului.

Orădenii de la M&Q formau unul din cele mai premiate cluburi de dans din România, iar Renata mi-i descrie ca un grup de oameni extraordinari, aroganți ca dansatori, foarte uniți, în trupa cărora nu oricine putea să intre.

I-am văzut la un concurs de talente la teatru şi mi-am zis că eu vreau să dansez ca ei şi cu ei. Nimic nu mi-a stat în cale! Am aflat unde se antrenează şi m-am dus la ei să mă înscriu la cursuri, la Casa Tineretului, Oradea. Am evoluat foarte repede, eram extrem de ambiţioasă, corpul meu era deja antrenat şi tot ce aveam nevoie a fost să înţeleg şi să absorb partea artistică, să înţeleg şi să mă familiarizez cu ritmul în mii de feluri şi nu doar individual ci la nivel de echipă. Asta este cel mai greu la o trupă! A trebuit să mai înţeleg că toţi erau foarte buni, competitivi, iar eu trebuia să îmi câştig respectul şi locul printre ei. În câteva luni, am reuşit să fiu parte integrantă a acelei echipe pe care am văzut-o la teatru, iar acest lucru avea să fie un nou început, care îmi va schimba viaţa.

Alături de M&Q, Renata și-a putut exprima aptitudinile remarcabile de dansatoare. Avea să participe la foarte multe competiţii, spectacole, festivaluri, concerte, iar publicul o îndrăgea şi o aprecia oriunde îşi făcea apariţia. Cu timpul, lumea a ajuns să o numească dansatoarea sau vedeta oraşului, ceea ce a fost şi va rămâne!  

Renata Veszi

Orădenii care au fost martori ai evoluţiei sale nu au cum să uite energia pură de pe scenă. Într-un fel sau altul, Renata Veszi avea să devină sufletul oricăror competiţii, lucru care avea să nască gelozii din partea colegilor.

Având şi neînţelegeri la partea de coregrafie, după 4 ani, Renata alege să se mute la altă trupă – Get Lost. Din nou foarte multe concursuri și evenimente, nenumărate premii, însă cel mai important, aici s-a simțit cu adevărat apreciată. Renata este recunoscătoare anturajului Get Lost pentru că și-a dezvoltat propriile calități, dar și pentru că a crescut foarte mult ca individ, nu doar ca dansator.

Până când, într-o zi, după absolvirea a două facultăți (Geografia Turismului și Coregrafia în Baia Mare), după o perioadă petrecută ca angajat într-o agenție de turism, Renata Veszi pornește pe cont propriu. În anul 2011, ia naștere faimoasa trupă de Hip Hop, Switch Crew.

 

Switch Crew, trupa-fenomen fondată de Renata Veszi care lansează generații de campioni

Dintr-o dată. Aşa i-a venit Renatei ideea de a părăsi lumea turismului şi a se dedica în totalitate dansului. A surprins pe toată lumea, chiar şi pe părinţii ei. Totuşi, viitorul avea să demonstreze că Renata luase, ca întotdeauna, cea mai bună decizie.

Fiindu-le coregraf, instructor, prietenă şi chiar un altfel de mamă, Renata ajunge să le fie un adevărat exemplu şi mentor copiilor de la SWITCH, cucerindu-le încrederea şi oferindu-le toată experienţa, dedicarea şi dăruirea ei.

Şi nu a fost foarte greu să o facă. Ei, copiii, i-au întors înmiit recunoştinţa şi iubirea lor prin zecile de premii pe care le-au obținut și continuă să le obțină. Renata Veszi rememorează:

Nu ne săturam de premii şi reuşite, lucram la viteza luminii, părinţi, copii, toţi eram prinşi parcă în acest carusel frumos, care se învârtea fără încetare, sezon după sezon. Am lucrat însă foarte mult, iar copiii s-au dedicat trup şi suflet, depăşind orice oboseală fizică! Sunt mândră de ei!

Într-un timp foarte scurt, trupa Switch Crew ajunge pe marile scene ale țării. Switch Girlz a fost finalista Next Star în 2014, iar Switch Crew au devenit Campioni Naţionali de Hip Hop în anii 2014, 2016, 2017 și 2018. În anii 2017 şi 2018, Switch Crew obţine locul 1 în cadrul concursului Hip Hop Unite Hungary.

Şi acestea sunt doar câteva momente cu care Renata Veszi şi Switch Crew ies în evidenţă. Pe lângă aceste concursuri şi premii, trupa a participat la foarte multe alte evenimente marcante, cucerind atât publicul de la noi, cât şi pe cel internaţional.

Cu siguranţă performanţa nu este uşoară deloc, dar recunoaşterea juriului, a publicului cunoscător şi a oamenilor sunt cele care fac ca orice sacrificiu să conteze şi să se transforme în bucurie.

 

Renata Veszi este Judge from Romania la diferite concursuri şi… învaţă şi gustul amar al dezamăgirilor

În timp ce nu este coregraf, Renata Veszi este mamă. Se bucură de fiul său Lucas de care este deosebit de mândră şi împreună cu care iubeşte să îşi petreacă orice minut din timpul său liber. Lucas este de departe oaza ei de linişte şi cel mai mare premiu pe care l-ar fi putut câştiga ca om şi femeie în această viaţă.

Încă iubeşte să citească, să asculte muzică în căşti în timp ce face treburile casnice, dacă timpul i le permite. La fel ca în copilărie, Renata face plimbări lungi cu bicicleta, timp în care îşi permite să viseze cu ochii larg deschişi şi să se simtă liberă.

Pe lângă aceste pasiuni, Renata a lucrat mult la desăvârşirea sa ca profesionist. În 2014, în Elveţia, îşi dă primul examen de Arbitru în cadrul Federaţiei Hip Hop Internaţional USA şi obţine calificarea de Arbitru Internaţional.

Renata Veszi

În 2015 îşi continuă studiile ca arbitru şi îşi dă examenul de cel mai înalt grad în San Diego, Statele Unite, devenind astfel Elite Judge Hip Hop Internaţional.

2016 însă este anul când, pe lângă nașterea lui Lucas sau câștigarea Campionatului Național de Hip Hop, are şi cele mai mari dezamăgiri în oameni. După nici o lună de la câștigarea titlului, trupa Switch Varsity se destramă, lăsând un gust amar în sufletul Renatei. 

Coregrafa învață astfel cea mai grea lecție din viața sa. Aceea a faptului că loialitatea uneori are scopuri şi că există pe lume oameni pe care, deşi îi creşti alături de tine, pot să te trădeze şi să îţi întoarcă spatele fără niciun pic de remuşcare.

Recompensa a venit din partea celorlalte două trupe Switch, care au continuat să câștige numeroase competiții.

Eu am reînvăţat să cred din nou în forţele proprii, să mă resetez cumva şi să îmi amintesc că eu am creat trupa şi tot eu pot să o recreez din nou, ori de câte ori va fi nevoie.

Renata Veszi

Ca jurat, Renata călătoreşte foarte mult în ţară şi în străinătate. Ceea ce o bucură şi o uimeşte în acelaşi timp este dragostea şi preţuirea pe care i-o oferă în mod constant copiii de la diferite cluburi de dans. Este recunoscătoare că poate suşţine seminarii de dans şi workshop-uri, unde îşi poate împărtăşi atât experienţa, cât şi iubirea şi pasiunea faţă de artă şi dans.

În 2018, a fost invitată să Jurizeze Campionatul Mondial de Hip Hop din Statele Unite, Phoenix. Am întrebat-o cum a fost când a ajuns acolo şi a fost numită: Judge from Romania. Cu delicateţea şi frumuseţea ei caracteristică, Renata a zâmbit şi a spus:

Când au spus Veszi Renata, Judge from Romania, am simţit că sunt acolo unde trebuie, că toţi anii aceştia de dans, de dăruire şi loialitate, sunt acolo cu mine. Fiecare persoană care m-a susţinut, care m-a ajutat să mă formez, era acolo, în inima şi emoţiile mele. Am fost mândră de mine şi de ţara mea! Eu, Renata, fata aia visătoare, pe care trebuie să o claxonezi în timp ce merge pe bicicletă la sală să pregătească suflete de copii pentru a fi campioni, eu, mama care îşi lasă cea mai de preţ comoară a sa acasă pentru a-şi trăi visul American, eu copila care se juca în curtea bunicii cu păpuşi de porumb, mă ridic de la masa juraţilor de elită şi mă aplaudă o sală polivalentă întreagă cu peste 5.000 de dansatori şi peste 10.000 de susţinători şi spectatori din întreaga lume. Eu, Renata, care nu se teme de nimic, care este asemeni unei leoaice, asemeni unei luptătoare care ştie că poate înfrunta orice, mi s-au înmuiat picioarele de atâta emoţie în acel moment. Poate atunci mi-am dat seama cu adevărat de tot ce am construit, de tot ce sunt, ce reprezint, dar şi de ceea ce înseamnă să fii copleşit de fericire, de emoţii naturale, fireşti ale unei recunoaşteri internaţionale!

 

Cuvânt de încheiere

Pe Renata Veszi am cunoscut-o pe când dansa în prima ei trupă de dans. Ea nu are de unde să ştie. Nici eu nu am ştiut până la acest interviu că este ea.

Fiind orădeancă şi pe vremea liceului participând şi eu la competiţii sportive şi de dans, am auzit despre Renata vorbindu-se în şoaptă, ca despre o muză, ca despre o vedetă venită parcă dintr-o altă Galaxie, să ne aducă nu doar o putere de reprezentare artistică desăvârşită pe scenă, dar o eleganţă şi o forţă scenică care avea capacitatea de a transmite, a atinge şi a rămâne.

Am regăsit-o pe Renata ca şi coregraf al trupei Switch Wannabe,  trupă din care fac parte două fetiţe pe care eu le cunosc şi le admir din tot sufletul. Una din ea este Sara, fetiţa prietenei mele Anca. Atunci, am început să urmăresc şi mai îndeaproape activitatea Renatei.

Nu cred că am cunoscut până la ea coregraf mai dedicat, mai loial şi mai implicat. Este de departe sufletul şi spiritul trupei Switch Crew, a copiilor, părinţilor şi oamenilor care vin în contact cu ea. Renata Veszi are capacitatea de a „se lua”. Este transmisibilă în cel mai frumos şi profund mod posibil!

Renata Veszi nu iubeşte doar dansul şi, deşi pare un om extraordinar de cerebral şi perfecţionist, rămâne o femeie delicată, sensibilă, frumoasă până în profunzimea sa de om. Nu este impenetrabilă. Nu! Este extraordinar de umană, iubind copiii, viaţa şi frumosul!

Îţi doresc să cucereşti şi mai multe scene ale lumii, Renata! Să nu mai cunoşti gustul sărat al lipsei de loialitate, ci doar bucuria şi recunoştinţa unor copii şi părinţi care să îţi fie mereu alături şi să te preţuiască pentru tot ceea ce le eşti tu lor ca om, coregraf şi prieten!

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu (42 de ani) este senator și membru al Comisiei de cultură a Senatului, unul dintre puținii politicieni de stânga care spun lucrurilor pe nume, cu orice risc. Membru PSD din 2012, e cel mai dur contestatar al derapajelor din propriul partid.

 

Ministru al culturii în guvernul Ponta, între 17 decembrie 2014 și 17 noiembrie 2015, și în guvernul Grindeanu, între 4 ianuarie și 29 iunie 2017, Ionuț Vulpescu a readus 2% din încasările Loteriei Române către Administrația Fondului Cultural Național. 20.000.000 de euro au intrat în conturile Administraţiei de când a promovat o Ordonanţă de Urgenţă în acest sens, în primăvara lui 2015.

Tot în 2015 a redus TVA-ul la carte, presă și acțiuni culturale la 5%, una din cele mai mici din Uniunea Europeană. De asemenea, a finalizat o lege prin care revistele culturale sunt sprijinite de stat. 1.250.000 de euro merg anual către acestea.

500.000 de euro sprijină în fiecare lună proiectele culturale ale creatorilor independenţi și ONG-urile culturale. Printre realizările mandatului său se mai numără cumpărarea Vilei Florica sau deblocarea colecției filatelice a României.

 

Mai mult decât un simplu spectator

A intrat în politică pentru că avea un proiect pe care dorea să-l pună în practică, dar și pentru că a crezut în valori etice și morale, pe care să le folosească în favoarea binelui public și al oamenilor.

E nevoie de vocație, și asta devine important în cariera unui politician, deși termenul de politician a căpătat, nemeritat, o tentă peiorativă. Alegerea de a deveni politician nu este, de obicei, una de oportunitate, cum cred mulți acum. Angajamentul este produsul unei evoluții la nivel personal. Al unei acumulări. Sunt oameni care au un angajament public în sânul societății civile. Nu trec însă granița care separă angajamente de acest gen și politic. Politicul este mai mult decât aderența la un ONG, deși marea majoritate a organizațiilor de acest gen sunt chiar mai politizate și ideologizate, decât multe partide.

Politica este până la urmă arta de a face. S-a implicat pentru a nu mai fi un simplu spectator, așa cum suntem mulți dintre noi. A vrut să facă ceva în domeniul de care se simte cel mai legat, cultura, fiind absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, cu master în Doctrină şi Cultură şi doctorat în Filosofie.

Mulți dintre noi comentăm și suntem nemulțumiți tot timpul de ce se întâmplă în țara asta. El a vrut să facă și altceva decât a comenta.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu: „Cred că, până acum, am lăsat ceva pozitiv pentru cultură, domeniul ăsta atât de vitregit în România, indiferent de epocă.”

 

Cât de importantă este relația cu oamenii

Ionuț Vulpescu a suferit o grea pierdere anul trecut. Tatăl lui, preot de 40 de ani în comuna Dobra, județul Dâmbovița, a decedat la 74 de ani. Senatorul spune că părintele său a fost un model pentru el și că i-a deschis orizonturi de cunoaștere extraordinare.

Deși a absolvit Teologia, pe care o consideră știința socială cea mai apropiată de om, Ionuț nu i-a urmat ca preot tatălui său. Și-a dorit cumva să depășească un prag, să îmbrățișeze diversitatea. Studiile însă i-au fost permanent de folos. Mai ales în relația cu oamenii, extrem de importantă și în politică, dacă nu urmărești doar interesul personal.

Lui Ionuț îi pasă de ceea ce face, are ceva de spus, a avut și are proiecte, vrea să lase ceva în urma lui și, până acum, a reușit.

Există o grilă strâmbă de citire a acțiunii politicienilor. Ei trebuie să fie neapărat lacomi, violenți, nepăsători. Ca să lași ceva, trebuie să vrei să faci asta. Și mulți dintre colegii mei, cu toată imaginea asta prefabricată, chiar lucrează pentru a lăsa ceva în urma lor. Iar „a face” este, cum tot spun și nu vor unii dintre colegii mei să înțeleagă, operă colectivă. Nu faci nimic solitar, într-o societate complexă, dominată de interdependențe. Când vrei să fii solist, cel mai adesea te fluieră galeria, ca pe un tenor răgușit de la Scala din Milano.

 

Ionuț Vulpescu: „Trebuie să reînvățăm cultura dialogului, nu a confruntării cu orice preț”

Când am adus vorba despre mișcarea #rezist, senatorul a făcut mai întâi o trimitere la vestele galbene franceze, spunând că, spre deosebire de alte țări, la noi această mișcare de protest nu atinge nicio problemă socială.

Tot ce vrea această mișcare de protest de la noi este să dispară „Ciuma Roșie”. Un soi de mână înarmată a unei opoziții „eterice”, ca să spun așa, deși ea, opoziția, este cât se poate de concretă și de vizibilă. Mi se pare straniu să ceri doar mai multe cătușe și mai multe pușcării. Nu ne interesează inechitățile? Nu ne interesează sărăcia din muncă? Nu ne interesează nimic altceva, într-o țară care are atâtea probleme sociale?

I-am spus că greșește aici, pentru că am ieșit și eu în Piață de mai multe ori și nu am ieșit ca să stârpesc „ciuma roșie”, ci pentru că am vrut să taxez niște derapaje ale actualei guvernări. Fostul ministru al culturii explică:

Fără îndoială că derapajele unei guvernări, oricare ar fi aceea, trebuie sancționate. Ceea ce am vrut să subliniez este absența temelor sociale din spațiul public, din arsenalul revendicărilor și protestelor. Sunt multe alte subiecte importante pentru dezvoltarea unei națiuni. M-aș gândi la educație și la cultură, în primul rând. Și încă ceva. Trebuie să reînvățăm cultura dialogului, nu a confruntării cu orice preț.

Mai trebuie adăugat că Ionuț Vulpescu nu e de acord cu violența, de oriunde ar veni ea. Societatea civilă nu are, prin definiție, nici permis de violență, nici de imunitate în fața legii. Cum nici statul, cu toate că are monopolul utilizării forței, nu înseamnă că trebuie să folosească iresponsabil acest monopol.

S-ar fi așteptat mai degrabă ca evenimentele din 10 august 2018 să genereze o dezbatere națională, un dialog serios în societate. Pentru el, acestea au fost doar un act gratuit, în care niște politicieni au încercat să se cațăre pe valul unor nemulțumiri.

Îmi dă exemplul lui Macron care, deși contestat fără încetare, a încercat un dialog cu Franța profundă. La noi, din păcate, nu are cine să mijlocească acest dialog. Lipsa arbitrului în societate naște noi probleme, și nu rezolvă niciuna.

 

Loialitate față de ideologie, nu față de lideri care vin și pleacă

A criticat în câteva rânduri oameni și fapte din partidul din care face parte, PSD. Cum își explică faptul că nu a fost încă exclus? Criticile lui sunt motivate de principii, „de respectul pe care trebuie să-l avem față de valorile și programele partidului”. Spune despre aceste critici că nu au fost rezultatul vreunei agende ascunse și că el are obligația de loialitate față de partid, nu neapărat față de niște lideri care vin și pleacă.

Ionuț Vulpescu este și un critic dur al societății în care trăim și al tipului de politician actual. Dar face parte din lumea lor. Nu i-a plăcut acest termen când i l-am spus, „lumea lor”.

Ce înseamnă „lumea lor”? Nu există o lume omogenă, a politicienilor. Fiecare dintre noi avem identitatea noastră, individualitate. Că lucrăm împreună, da! Dar fiecare este responsabil de actele lui. Și, când este vorba despre partid, este responsabil de deciziile care se iau în comun. Când se depășesc niște limite, tu, ca politician, ai și posibilitatea demisiei.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu: „Aș fi lipsit de modestie, și oricum de rațiune, să cred că pot schimba eu, singur, lumea asta a politicii. Exemplul personal este singurul instrument de care dispun, pentru a schimba, și-l folosesc. Cu onestitate”. Foto Credit: Alex Micsik

 

Despre feudalizarea instituțională

L-am întrebat cum a făcut față „sistemului” despre care se tot vorbește și cum a fost obstrucționat din interior sau dacă a simțit intervenția unor „forțe oculte interne și internaționale”.

El spune că nu e vorba despre acel „stat paralel” care a devenit o obsesie globală, ci de ceva mult mai pervers, pe care noi, românii, îl putem patenta, anume feudalizarea instituțională.

La noi, de multe ori, instituțiile sunt feude ale unor funcționari publici, directori, care au schimbat mai mulți miniștri decât am eu ani în politică. Feude care nu au de dat socoteală nimănui. Când intri, ca ministru, în minister, vezi privirile „bătrânilor”, care spun cam așa: „Cât rezistă și țâști-bâști-ul ăsta în malaxorul nostru? Pariuri? Trei luni? Șase luni?”.  Ăsta e sistemul, plus birocrația, plus paranoia „corupției”, care a făcut de-a dreptul absurd circuitul actelor oficiale, fuga de răspundere generând adevărați monștri.

Așa că, în loc să fie ceea ce îi cerea fișa postului, planificator strategic și interfață politică în Executiv, Ionuț a trebuit să-și ocupe timpul cu „bizantinisme de birou” și să asculte tot felul de inepții. A încercat să înțeleagă de ce se blochează lucruri simple.

 

Războiul româno-român: ne place să facem rău!

Cât despre forțele externe, nu sunt prea multe de spus. Deși Ionuț e de acord că, atunci când vine vorba de interese, cu multe zerouri în inventar, orice este posibil.

Marea problemă o reprezintă modul irațional în care se desfășoară lupta politică la noi. Nu de puține ori te trezești atacat nu doar de adversari, ci și de ai tăi. Războiul româno-român nu e o metaforă. Ne place să facem rău. Îl planificăm. Îl premedităm. Mulți trăiesc numai cu dorința de a face rău. Dacă nu poți face bine, abține-te! Dar nu, la noi așa ceva nu există!

Ce vede un senator pozitiv în România? Ionuț Vulpescu e de părere că România s-a schimbat mult, și nu în rău. Doar că, afirmă el, suntem blocați din punct de vedere mental, suntem programați să vedem doar răul.

El vede România ca pe o țară normală, în cele mai multe domenii. O țară creatoare, muncitoare, cu una dintre cele mai mari rate ale creșterii productivității din UE. Semn că se investește și în oameni, și în tehnologii, dar și că se schimbă mentalități.

Este partea pozitivă a migrației din motive economice. Dar acest bine nu place celor care domină viața publică cu discursul despre „răul din România”.

Consideră că politica se va calma, odată ce se va finaliza un ciclu de schimbare de generații. Ionuț crede că, de fapt, problema este alta: nu prea mai producem, prin educație, „cetățeni”. Mai precis, indivizi care să știe cum funcționează statul, instituțiile sale, care-și cunosc drepturile, libertățile, obligațiile, care au angajament în spațiul public.

Politicul are nevoie de contra-puteri de calitate, care să-l oblige să se schimbe, nu de civism de operetă. Strada nu înseamnă nimic, ca mecanism al schimbării.

 

Ionuț Vulpescu a oferit două burse de studii pentru copii fără posibilități materiale

Cele două burse provin din suma forfetară pe care o primește lunar în Parlament. Gestul său a fost menit să readucă în prim-planul dezbaterii politice problema abandonului școlar din motive economice.

Sigur că nu bursele oferite de el, sau de câțiva colegi parlamentari, rezolvă problema. Dar crede că se mișcă o serie de lucruri la nivelul deciziei și că totul trebuie să devină ceva coerent, ca acțiune și ca finanțare.

Ionuț Vulpescu

Dar ce ar trebui să facem cu toții pentru a schimba ceva în societatea românească, să nu ne mai plece în străinătate cei mai buni specialiști? În primul rând, crede Ionuț, trebuie să ne asumăm responsabilități și să nu ne mulțumim doar cu rolul de spectatori. Și, mai ales, să nu mai tratăm totul în cheie politică, de fapt doar electorală.

„Vrem o țară ca afară” – se spune -, cum facem România ca afară?

Să vedem despre ce „afară” vorbim? Că și Germania este „afară”, dar și Venezuela este afară. Dau niște extreme, să fiu corect înțeles. Putem fi Germania? Evident, nu! Și nici nu este bine să ne impunem obiective aberante. A fi o „țară ca afară” înseamnă, în fond, un stat funcțional, care nu-și tratează cetățenii ca adversari, ci ca parteneri, sisteme funcționale de educație și de sănătate, o societate fără prea multe inechități, infrastructuri decente, o birocrație funcțională, un mediu curat.

 

Să ne pese unora de alții!

Senatorul crede că pentru toate acestea este nevoie de un efort comun, de colaborare, de lucru împreună, un individualism temperat de civism și, foarte important, să ne pese unora de ceilalți!

Am abordat și problema autostrăzilor, mult discutată în ultima vreme. De ce nu avem o autostradă care să traverseze România, după 30 de ani de democrație?

Ionuț crede că la începutul tranziției nu ne-am permis. El zice că apoi a venit cineva care a zis că trebuie să ne scoată autostrăzile din cap, după care, când ne-am propus și ne permitem, am ajuns să nu mai avem forță de muncă pentru a le construi.

Iadul socialist are oarece continuitate, nu? Lăsând gluma, este clar că ne lipsește dimensiunea prospectivă a politicii. Nu prea putem să ne proiectăm imaginea în viitor, să ierarhizăm prioritățile, să lucrăm pentru atingerea obiectivelor, dincolo de ciclurile electorale. Dar nevoia ne va obliga să revenim la realitate. Și atunci vom avea și autostrăzi.

România e co-organizatoare a Campionatului European din 2020. Ionuț Vulpescu ar paria că nu vom fi în stare să pregătim la timp stadioanele pe care le-am promis. El vede ca principală cauză lipsa forței de muncă, dar și plăcerea de a face rău a unora, care contestă diferite licitații doar pentru că se poate.

Nu dă sfaturi, pentru că, zice el, nu are suficientă experiență de viață, dar le transmite tinerilor că trebuie mai întâi să fie oameni. Să realizeze că tinerețea, în sine, nu este nici avantaj, nici virtute.

Acelora care vor să urmeze o carieră politică le transmite că averea în politică este, în cea mai mare parte, un mit urban. Tinerii aspiranți la fotoliul de politician trebuie să o ia de jos, să-și testeze tăria angajamentului politic, să propună ceva, și să lupte pentru realizarea acelui proiect.

Și un gând pozitiv pentru următorii 10 ani în România: „Să trecem peste vrajba devenirii noastre și să lucrăm pentru a obține un statut demn într-o Europă a națiunilor”.

 

Sursa foto: arhiva personală

Radu Paraschivescu

Scriitorul Radu Paraschivescu (58 de ani) este un fin analist al societății în care trăim și un critic feroce al oamenilor care ne conduc. Cuvintele scrise în editorialele și cărțile sale și vorbele spuse la radio sau la tv ating de fiecare dată subiecte fierbinți. Radu taxează cu ironie derapajele politicienilor, lipsa de substanță a discursurilor acestora și greșelile flagrante de exprimare ale persoanelor publice.

 

Paraschivescu a scris până acum 25 de cărți, a tradus peste 100 de titluri din autori englezi, americani, francezi și canadieni. Este editorialist în diverse publicații, a realizat două emisiuni de televiziune la Digi24, participă la Matinalul de joi de la Digi FM, e analist sportiv la Digisport. Un om extrem de activ, căruia i-ar plăcea să locuiască în străinătate, dar care are prea multe de făcut în România.

„Nu simt că anul viitor o să fac 60 de ani, Doamne ferește! Îmi place activitatea, îmi place freamătul. Nu sunt un tip static, nu sunt genul de om care să aștepte pensia și care să își pună o mână pe piept în așteptarea zilei în care o va pune și pe cealaltă”, se autodefinește Radu Paraschivescu în interviul ce urmează.

Veți putea vedea părerile lui despre societatea în care trăim, despre tipul de politician român și presa din România. Veți afla de ce emisiuni culturale precum cea a scriitorului Dan C. Mihăilescu își găsesc cu greu locul în peisajul media autohton. Veți găsi, de asemenea, sfaturile pe care le oferă Radu tinerilor de la noi.

Interviul e savuros, scriitorul atinge problemele importante din zilele noastre și comentează cu ajutorul cuvintelor lui măiastre subiecte fierbinți din societate și din politică.

 

Printre multe altele, veți afla opinia scriitorului despre:

 

Ce a făcut România în ultimii 30 de ani

„Tu, ca țară, ai făcut pași înainte din inerția istoriei, nu pe cont propriu. Fie te-a împins curentul european, fie te-au tras alții de urechi. Tu, pe cont propriu, ai făcut mult mai puțin decât promiteai cu 30 de ani în urmă.”

 

Insulta versus argument

„Insulta este ceva păgubos pentru cel care o practică. Eu am vorba asta: cine insultă se insultă. Nu este nimic mai simplu decât să insulți pe cineva. Argumentul e povestea. Dacă ai de combătut pe cineva, combate-l cu idei, cu argumente, cu ironie. Dacă ajungi la insultă, înseamnă că nu ai alte arme.”

 

De ce ar trebui să țină cont scriitorul de azi și de mâine:

„Să nu încerci prin scrisul tău să le placi tuturor. Vei avea contestatari și admiratori. Nimeni nu întrunește unanimități. Unanimitățile țin de utopii, iar utopia este paradișul proștilor.”

 

Să ne facem harakiri moral!

„Premierul Japoniei a fost lăsat să aștepte pe aeroport. Asta este o chestiune care impune harakiri, măcar un harakiri moral. Nu cred că în Europa civilizată, în care vrem noi să fim, așa ceva poate fi acceptat.”

 

Noul cont de Facebook Radu Paraschivescu

„Am Facebook de vreo două luni jumate și este cronofag mult mai mult decât mi-aș fi putut eu închipui. Fiind și politicos din fire, mă grăbesc să le răspund tuturor la mesaje, ceea ce mi s-a spus că este o tâmpenie fără margini”.

 

Cât de urât este să trăiești fără cărți

„Sunt oameni care tăiesc fără compot, sunt oameni care trăiesc fără halva, sunt oameni care trăiesc fără cărți. Se poate, dar e urât. E sărăcăcios, dar posibil este. Cunoaștem oameni din fotbal care nu au nici măcar mersul trenurilor în bibliotecă”.

 

Adevărata elită a României

„Există oameni de plan secund care nu au asumat o poziție publică și care ar trebui scoși cumva la lumină. Ar trebui arătați pentru că lumea noastră e în criză de modele, iar apariția lor ar oxigena un mediu public care altfel e asfixiant.”

 

Mult mai multe detalii inedite despre un mare om de cultură, în interviul video de mai sus. Vizionare plăcută!

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Monica Radu
Cred cu sinceritate că unii oameni se nasc pentru a deveni cumva un fel de ghidaje ale umanităţii, ale spiritualităţii şi vieţii în sine. Menirea lor clară pe acest pământ este aceea de a ne arăta că indiferent de ceea ce ni se întâmplă în viaţă, nu există imposibil. Despre acest lucru, spunea Paulo Coelho atât de frumos: „Cum putem realiza imposibilul? Cu entuziasm!”. Un astfel de om, care nu cunoaşte imposibilul şi categoric poate să realizeze tot ceea ce îşi propune, este Monica Radu, femeia care de peste 20 ani îşi desfăşoară aproape toată activitatea într-un scaun rulant.

 

Un caracter frumos, clădit datorită familiei

Monica Radu s-a născut într-o familie frumoasă de români, cu rădăcini în Cornu – Prahova, spunând că toți bunicii săi au fost oameni ai locului.

Tatăl meu, născut în 1929, a prins vremuri schimbătoare, grele, despre care a știut să vorbească așa încât să înțeleg câte puțin din mersul lumii. A făcut facultate la Brașov, avea o memorie fantastică și un simț al umorului încântător. Era pasionat de istorie, geopolitică, știință (avea câteva brevete de inventator) și mi-a transmis interesul față de lume, deschiderea către oameni și o anumită aplecare către partea practică a lucrurilor.

Pe de altă parte, Monica povesteşte că bunica din partea mamei, cu felul ei necopleșit de vârstă, a făcut loc trăsăturilor care o defineau și a fost cea care i-a încurajat mereu deciziile. Totodată, a sfătuit-o să îşi urmeze alegerile şi să se bazeze pe instinctul său interior, deoarece acesta este busola care te ghidează către lucrurile cele mai bune din viaţă. Un fel de nord al simţurilor!

Ȋn plus, bunica Monicăi a fost un model de răbdare, pe care o trăia conștient și o transmitea articulat.

Ȋn curtea bunicilor am crescut și acolo era, prin sentimentul de siguranță și impresia de timp absolut specific vârstei copilăriei, o rămășiță de rai.

Înconjurată de o astfel de frumuseţe firească şi de înţelepciune, Monica nici nu avea cum să nu devină învingătoarea de mai târziu, care va sfida orice logică pe care noi oamenii o avem despre viaţă sau limite. 

 

Un accident de maşină avea să îi dea lumea şi viaţa peste cap, dar Monica nu este persoana care să accepte imposibilul

În anul 1997, viaţa Monicăi avea să se dea peste cap şi la propriu şi la figurat. Aflată încă în facultate, cu vise ca oricare alt tânăr la vârsta ei, a suferit un accident de maşină în urma căruia va rămâne imobilizată, având coloană vertebrală fracturată.

Pentru mulţi dintre noi, viaţa s-ar fi terminat oarecum atunci şi acolo. Dar nu şi pentru Monica Radu. Ea nu este omul care să renunţe uşor la luptă. Poate că în sufletul şi în gândurile ei, de multe ori a îngenuncheat, dar viaţa este un dar, iar ea a înţeles acest lucru.

Destinul ei i-a pregătit altceva – provocarea de a demonstra că oricine îşi poate învinge temerile, suferinţa şi condiţia. La urma urmei, era fata tatălui ei şi nepoata bunicii sale, de la care a învăţat să nu se dea bătută! Şi nu s-a dat!

Monica Radu are acum 44 de ani, trei copii, a publicat o carte, a terminat o facultate. Lucrează ca analist calitate în asigurări, a fost numită „Femeia anului” de către Revista Avantaje şi, printre altele, a reuşit să se implice în evenimente dedicate persoanelor cu nevoi speciale.

Monica Radu

Monica Radu a făcut toate acestea sfidând greutăţile şi asumându-şi destinul. A înţeles că în tot ce i s-a întâmplat trebuie să existe ceva bun, deoarece întunericul ne arată de fapt existenţa luminii. Acest gând a urmat-o mereu. A ghidat-o şi a ambiţionat-o să îşi ridice spiritul ei de luptătoare şi de om frumos deasupra a tot. Să învingă soarta!

Din cei 44 de ani ai săi, Monica şi-a petrecut aproape jumătate într-un scaun rulant, dar nu face din acest lucru o dramă. Îi dă sens. Astfel, Monica Radu a publicat cartea „Dantele interioare”,  unde introduce fragmente din corespondeţa pe care a avut-o cu fostul soţ şi note de jurnal din perioada imediat următoare accidentului.

Monica Radu

Ȋn timp mi-am dat seama de două lucruri importante. Ȋntâi, că percepțiile pe care le-am avut sau le am din situația aceasta sunt „tehnice”, într-o anumită măsură mai lucide și înclinate către practic (un practic emoţional, dacă pot face o asemenea alăturare) decât cele care însoțesc, de obicei, relatări referitoare la situații similare. Pornind de la această observație, am realizat că avem nevoie să ne raportăm la viețile altora ca să le putem interpreta pe ale noastre. Ne mentalizăm viețile, iar un termen de comparație cu o realitate brutal diferită devine o provocare. Pentru cei care se trezesc deodată într-o stare diferită de „normal” ca și pentru cei care își cântăresc viața prin comparații cu alte vieți, am vrut să numesc câteva mecanisme interioare și să le surprind funcționarea.

 

Într-o lume în care oamenii renunţă tot mai des la valori, Monica Radu a ales să nască trei copii

Cred că o materie de predat în școală ar trebui să fie studiul conștiinței: ce este, ce știință și ce pârghii cuprinde. Este locul în care avem din construcție legile de urmat pentru o viață coerentă, fără rupturi. Există modele de educație în lume care fac societatea funcțională și sigură, fără necesitatea de a face apel la constrângeri legislative.

Monica povesteşte că toţi cei trei copii ai săi au fost foarte doriți, toţi şi fiecare în parte, în primul rând deoarece ea nu a avut bucuria de a avea alţi fraţi.

Am simţit astfel lipsa unei oglindiri, în felul în care un altul, din aceeași rădăcină, îți oferă prin simpla lui existență, un reper. De aceea, chiar înainte ca Petru să existe, era gândul de a nu-l lăsa pe primul născut fără prieten și partener de joacă „personal”.

Monica Radu şi-a dorit mereu ca al doilea copil să fie de același sex cu primul, întrebându-se cum e să iubești „diferit” doi copii „la fel”. A aflat, astfel, că iubirea părinților depinde de felul în care copilul își angajează părintele în relație.

Sigur, tatăl lor era acolo, oferind certitudinea sprijinului concret. De aceea, când și-au dorit o fetiță, în situația în care la nașterea celui de-al doilea copil a fost în prag de septicemie, au căutat să adopte. După câteva demersuri fără rezultat, a venit sarcina cu Ilinca.

Nu fără îngrijorări, considerând antecedentul. Au venit în București pentru observație și a fost o decizie bună pentru că Ilinca a avut nevoie de îngrijiri speciale după naștere.

Incontestabil, Dumnezeu ne-a purtat de grijă în fiecare clipă și am învățat să facem tot ce putem noi, ca oameni, dincolo de care, cu iubire, El adaugă desăvârșit.

 

Oamenii care sunt mereu acolo pentru Monica Radu

Ca femeie, îmi dau seama că, oricât de puternică ai fi, ai nevoie la un moment dat de un loc liniştit în care să îți tragi sufletul. Locul nu trebuie întotdeauna să fie ceva palpabil. Poate fi un sentiment, un suflet, o altă persoană, mai multe. O emoţie.

Zâmbind, Monica mi-a spus că ar putea vorbi despre acest subiect zile întregi. Pentru ea, oaza de energie şi fericire sunt copiii, mama şi prietenii, despre care ea spune că sunt oameni speciali, de la care simte că învaţă mereu bunăvoinţa şi generozitatea, iubirea şi răbdarea.

Câţiva dintre ei ar fi naşii copiilor şi copiii lor, oameni remarcabili cu toţii, oameni care sunt mereu aproape când este nevoie. Familia este un fel de ADN în care fiecare ne avem locul precis şi pe care este bine să ne putem baza.

Monica povesteşte, râzând chiar, că în familie, când pe careva îi încearcă vreo boală, grija le-o poartă verişoara ei, care este asistentă medicală.

Cel mai fantastic dar în viaţa asta sunt oamenii pe care Dumnezeu mi i-a adus în cale să îmi fie Părinţi de suflet, care mă caută cu grijă, mă susţin pe toate căile și îşi fac griji pentru toate ca adevăraţi părinţi. Îi cheamă Ion si Elena, tocmai ca pe părinţii mei. Ei sunt gazdele pe care le-am avut în studenție şi care m-au luat ca pe copilul lor. Poate şi pentru că ei nu au un copil al lor.

Alte persoane de care Monica vorbeşte cu mare drag şi preţuire, sunt părintele duhovnic şi soţia dumnealui. Modele de implicare, dăruire şi frumuseţe umană.

 

Viața unui român imobilizat într-un scaun cu rotile

Persoanele cu handicap, odată integrate în existenţa firească a vieţii de zi cu zi, ar putea avea un rol activ în societate. Ei sunt oameni asemeni nouă, a căror problemă de mişcare sau de orice alt fel, odată rezolvată, ar putea să le faciliteze întoarcerea la normalitate mult mai uşor şi mai rapid.

În România există peste 132.000 de persoane cu o dizabilitate fizică, numărul fiind în continuă creştere. Multe dintre ele se luptă, din păcate, cu nepăsarea autorităţilor.

Dacă fiecare (societate și asistat) își face partea lui în sensul formulării, implementării și aderării la un model de organizare confortabil pentru toată lumea, handicapul nu mai este altceva față de normal, iar discrepanțele dispar.

Când s-a mutat în Bucureşti, Monica Radu și-a căutat un apartament pe placul sufletului, dar care să și permită montarea unei rampe la intrarea în scara blocului. A găsit un mic ansamblu rezidențial nou în Prelungirea Ghencea. Blocul, cu două trepte la intrare, permitea lesne montarea unei rampe electrice rabatabile, pe care chiar ea s-a oferit s-o aducă pe cheltuiala sa, cu posibilitatea de a fi folosită și de mămicile cu bebei.

În general, OMENIREA INVESTEŞTE IN OBIECTE CARE FAC VIATA MAI UȘOARĂ. Totuși, nu trebuie să considerăm că sunt exclusiv pentru leneși. De ce să considerăm o rampă ca fiind ceva exclusiv pentru persoanele cu dizabilități? Proprietarul a sunat-o ulterior să îi spună că adminstrația (?!) nu este de acord să pună rampă.

Monica Radu

Monica Radu – un om excepţional, care şi-a înţeles rostul şi menirea, mai bine decât orice altă femeie.

Am să o las pe Monica să explice mai eficient, prin prisma problemelor reale şi a întâmplărilor de care ea s-a lovit de-a lungul timpului, ca să înţelegeţi care sunt acestea şi cum fiecare dintre noi, societatea şi autorităţile, am putea să le îndreptăm. Lucrurile de care Monica s-a ciocnit nu sunt doar cele legate de rampe, ci de mentalitate şi de empatie.

„Am fost într-un nou ansamblu din Militari. Imens. Investiție uriașă. La parter, spații comerciale. Scările către apartamente urcă pe exterior până la nivelul primului etaj, rampa la fel, într-un unghi de 45 de grade. De acolo în sus pornesc lifturile.

Rampa este impracticabilă PE PICIOARE! Repet: se urcă de la sol până la nivelul primului etaj. Ȋntreb eu: cum este pentru SMURD să iasă cu o targă? Cum ies mamele cu copiii în cărucioare și vârstnicii sau cum stau părinții liniștiți în casă când ies copiii de 6-10 ani în fața blocului, știind că aceștia s-ar putea accidenta în vreo joacă pe rampa-tobogan. Iar acestea nu sunt singurele întrebări care s-ar putea formula.

Ideea de incluziune trebuie regândită. Până când nu vom disocia accesibilizarea de persoanele cu dizabilități, nu va fi mai confortabil pentru nimeni iar spațiile vor continua să rămână neprietenoase, cu praguri sau borduri prea înalte, cu trotuare nealiniate impracticabile pentru trotinete, role, cărucioare etc, fără lifturi la metrou sau acces în mijloacele de transport în comun nu doar pentru scaunele rulante.

Român în scaun rulant? Până și în scaun rulant ajungi să vezi că „afară” uneori este mai bine. Poate aș fi ales varianta aceasta dacă nu erau copiii. Dar ei sunt aici iar încercarea noastră, a fiecăruia, de a face binele acolo unde se află, nădăjduiesc că se va reflecta în viitorul lor. Cred în perseverență și este atitudinea pe care mi-aș dori s-o adopte ca soluție pentru situațiile de criză.” 

 

Monica Radu: „Dacă nu poți face ceea ce îți place, trebuie să-ți placă ceea ce trebuie să faci!”

Cred că, așa cum frații se „educă” unii pe ceilalți doar fiind împreună, avem nevoie unii de ceilalți. Așa cum se spune, omul este făcut pentru comuniune iar Dumnezeu lucrează prin oameni; rezolvările pentru impasurile noastre vin deseori prin ajutorul celui de lângă noi. Sunt lucruri simple pe care le știm, le uităm iar apoi, simplu, un străin îți reamintește Adevărul, îți restabilește conexiunea cu Lumea sau chiar cu tine însuți.

Viața individuală durează câtă vreme ai putere sufletească și disponibilitate să înveți. Ȋn fiecare lecție nouă se cuprinde ceva despre Dumnezeu.

M-a întrebat cineva dacă vreunul dintre copiii mei îmi este mai drag cumva. Ȋntreba căutând, pesemne, răspuns „din interior” pentru sine, ca unul ce era din patru frați. Ei bine, cum spuneam, copilul își cere afecțiunea după structura și nevoia lui. Mai în hopuri, mai empatic, mai combativ, mai intens, mai dezinteresat. Atunci, brusc, mi-am dat seama că și noi, fiecare în parte, cerem (sau nu) din iubirea lui Dumnezeu. Si că nu putem noi primi cât poate El să ne ofere iar copilul, după același tipar, refuză înțelepciunea părintelui și alege să-și facă greșelile și să suporte consecințe de atâtea ori intuite cu amărăciune de părinte.

Am avut imaginea bunicii mele care torcea în fața ferestrei. Fusul răsucit în mâna stângă, cu dreapta ajuta lâna să iasă din caier iar firul începea să curgă rotit pe fus. Dacă fusul se oprea, nici lâna nu se torcea. Cum dacă nu cerem cu insistența femeii cananeence, nimic nu se adună.

Am întrebat-o pe Monica dacă este important să faci în viaţă doar ceea ce îţi place şi mi-a spus că deşi poate suna în contradicție cu ideea formulată constant în ultima vreme cum că  trebuie să faci doar munca aceea care te face să te simți împlinit, dacă nu poți face ceea ce îți place, trebuie să-ți placă ceea ce trebuie să faci.

Ȋn ansamblu, lucrurile așa sunt: ceea ce faci cu bucurie îți mulțumește sufletul; doar că o situație neobișnuită îți pune în față o sumă de acțiuni necesare și care se află la un alt nivel, unul pe care trebuie să-l abordezi cu o altă perspectivă și să-l integrezi în firescul vieții.

 

Cuvânt de încheiere

Oamenii asemeni Monicăi sunt rari şi merită promovaţi. Merită să vorbim despre ei deoarece asta ne vindecă oarecum sufletul şi spritul. Ne îmbăiază în frumos, ne înveleşte în uman! 

Monica Radu ar fi putut să refuze lupta, să se izoleze, să intre poate într-o depresie, iar acest scaun rulant ar fi putut să-i distrugă viața. Dar nu ea! Ea a ales să fie un om curajos şi puternic, decizând să îşi demonstreze sieşi şi lumii cât de specială, importantă şi excepţională este! Pentru că este!

Pentru că un scaun rulant nu trebuie să fie un impediment. El nu ne face diferiţi. Ne face doar mai puternici şi mai independenţi, în cazul Monicăi!

Mă uit la ea şi văd o femeie frumoasă, luminoasă, visătoare încă, un suflet care nu a renunţat să creadă, să aibă speranţe, să se bucure! Mă uit în jur şi văd atât de mulţi oameni trişti, decepţionaţi, frustraţi şi revoltaţi pe viaţă şi pe Dumnezeu, pentru întâmplări mult mai neînsemnate ca aceea care Monicăi i-a schimbat viaţa în 1997.

Monica Radu

Atunci când o asculţi pe Monica Radu, înţelegi foarte clar că multe noţiuni în sufletul tău se vor rescrie pentru totdeauna. Că întâlnirea cu ea nu este întâmplătoare. Că tu nu vei mai fi niciodată acelaşi om.

Monica însă nu! Ea nu îşi plânge de milă! Pentru că ştie că poate orice din ceea ce putem noi. Doar că uneori, trebuie să depindă de bunăvoinţa unora sau de mentalittea egoistă şi lipsită de viziune a unei societăţi şi administraţii. Dacă nu ar fi asta, nu ar opri-o nimic!

Multe femei nu au reuşit în viaţă, nici măcar pe jumătate din ce a reuşit Monica imobilizată într-un scaun rulant, iar asta ar trebuie să ne facă să înţelegem că totul porneşte din interiorul nostru şi că toate soluţiile sunt la noi.

Draga mea, îţi doresc să îţi atingi fiecare vis cu seninătatea împlinirii şi să devină realitate şi nu am nici cea mai mică îndoială, că tot ce ţi-ai pus în gând, vei bifa! Îţi doresc să te bucuri de copii, de viaţă, să scrii cât mai mult, să faci ceea ce îţi place sau simţi că trebuie să faci şi să ai mereu în preajma ta, oamenii speciali şi plini de dumnezeire, precum mi i-ai descris mie!

Florin Răducanu
Florin Răducanu este un nume important în lumea jazz-ului românesc şi internaţional. Pianist, compozitor şi orchestrator, a participat la numeroase competiţii naţionale şi internaţionale de jazz, performând în Europa şi în Asia, alături de nume importante precum: David Murray (SUA), Jorge Silvester (Afro-caribbean), Lee Pearsons (SUA), Jean-Louis Rassinfose (Belgia), Eric Legnini (Italia), Joseph Pruesner (SUA-Malaiezia), Jasper Bloom (Olanda), Ari Roland( SUA), John Mosca (SUA), Zaid Naser( SUA), Keith Balla (SUA), Herwig Gradisching (Austria), Jari Perkiomaki (Finlanda), Daniel Rotem (Israel/SUA), Tal Gamlieli (Israel), Roy Oliel (Israel), Idan Walish (Israel), Paolo Morello (Germany/Brasil), iar în 2017 a colaborat cu legendarul Billy Cobham (SUA/ Panama) în Israel.

 

De-a lungul vremii, Maestrul Florin Răducanu a iniţiat numeroase proiecte, a participat la evenimente variate, în formule de trio, sextet sau chiar alături de orchestre simfonice de jazz, a cucerit scene româneşti şi internaţionale, a obţinut premii, distincţii, a lansat cărţi şi vreo 8 albume.

Acesta este personajul, dacă îmi este permis să spun aşa, pe care îl aduc astăzi în faţa dumneavoastră şi altfel, nu doar ca un Maestru al Jazzului, dar şi un om remarcabil, al cărui spirit este categoric departe de ceea ce ne este nouă dat să cunoaştem.

 

Motto: „Libertatea care nu poate fi îngrădită din exterior se află doar în propriul act de creație”

Florin Răducanu şi-a creat un „brand” din simbioza classical-jazz, teza sa de doctorat cu titlul „Improvizaţia între libertate şi control” fiind axată pe două ipostaze ale creatorului-profesor: Poemul simfonic de jazz ,”Jazz Ecumenica” şi metoda de improvizaţie muzicală.

Fondator al Secției de Jazz și Profesor titular la Colegiul Naţional de Muzică “George Enescu”; membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România; dirijor şi lider al Ansamblului de Jazz Simfonic Classical Trubadures Orchestra, cu care a cântat în 2009 pe scena Festivalului George Enescu.

Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru Compoziție de Jazz Simfonic. Premiul Revistei de atitudine și Cultură „Cuvântul”. Muzicianul de Jazz al Anului 2009 în România. Premiul Albumul de Jazz al anului 2011 în România.

În 2013 a publicat „Ghidul pentru improvizația jazzului”, un ajutor prețios pentru fiecare muzician aspirant la jazz.

În 2014 a participat la Kiev la un festival de jazz, alături de muzicieni din Ucraina, cu această ocazie susţinând un masterclass pentru studenţii Academiei de Muzică P.I. Ceaikovski din Kiev. Tot atunci, Florin Răducanu a fost invitat să celebreze Ziua Jazz-ului la Clubul de jazz Porgy & Bess din Viena.

Florin Răducanu

Florin Răducanu: Am o bucurie deosebită când ascult – pe 3 din cele 8 Cd-uri – sunetul pianului “Fazioli”, o bijuterie pe care o deține cel mai important club de jazz din Europa, Porgy&Bess din Viena.

După o astfel de listă, mi-a venit cumva să ţin un fel de moment de reculegere al sufletului meu. Şi al cuvintelor. Ce aş putea eu să mai spun în faţa unui colos al jazzului?

Am reuşit, deoarece Florin Răducanu ştie să fie un om de o modestie şi de o frumuseţe interioară covârşitoare. Ştie să coboare alături de tine, să te ia de mână şi să îţi prezinte latura umană a tot ceea ce reprezintă arta, jazzul şi Domnia sa.

Prin blândeţea caracteristică, zâmbitor şi coborât cumva dintr-o altă sferă, cea a stelelor şi Universului, maestrul Florin Răducanu mi-a spus:

Voi face apel la un citat din Mahatma Gandi care spune aproximativ : „… este mai bine să lăsăm ca viața să vorbească despre noi în locul vorbelor…”. Sunt profesor – atât la nivel universitar, cât și preuniversitar – pianist și compozitor. Trebuie să spun că nu-mi place să vorbesc/povestesc  depre mine !? Există, grație mass-media internă și internațională emisiuni radio-tv, site-uri, reviste etc. unde se pot găsi informații despre mine. Cea mai importantă sursă de informație aparține partenerului meu din Canada, JazzWorldQuest.com

 

De unde provine un Maestru ca Florin Răducanu

Şi totuşi, oamenii geniali şi frumoşi se nasc ca noi toţi. Provin din familii frumoase, copilăresc, se julesc, râd şi plâng ca noi. Au un anumit drum în viaţă, fac alegeri, au urcuşuri şi coborâşuri. 

Mă gândesc, însă, că tocmai aceste alegeri sau motivația din spatele lor fac diferenţa între noi şi oamenii de marcă ai artei şi culturii la nivel mondial. Florin Răducanu îmi confirmă:

Se spune că alegerile noastre de viață nu sunt deloc întâmplătoare, Sinele nostru îndrumându-ne, la nivel subconștient, în funcție de scopul pe care ni l-am propus în cadrul căii de evoluție spirituale pe care ne-am ales-o încă de la alegerea unui corp somatic în care să ne întrupăm.

O primă etapă în formarea lui Florin Răducanu a reprezentat-o șansa unei copilării frumoase, alături de părinți ideali. Un element primordial și decisiv este un mediu familial unde să ne găsim energia şi spiritul. Părinții ne croiesc aripile cu care vom învăţa să zburăm mai târziu liberi, frumos şi încrezători în noi înşine, în capacităţile noastre şi în viaţă.

Ceea ce vreau să subliniez este un aspect referitor la mediul familial din copilăria fiecărui om. Este deosebit de important ca un copil să trăiască într-un mediu familial armonios, în care bărbatul și femeia, reuniți în cuplu, înțeleg că atunci când există copii, aceștia trebuie să beneficieze de toată atenția, înțelegerea iubitoare și suportul părinților. Foarte important este ca părinții să-i respecte personalitatea copilului, să-l ajute să se maturizeze și să-și formeze o personalitate distinctă, prin respectul arătat de părinți față de dorințele, aspirațiile și stările emoționale ale copilului.

Mai departe, o somitate în lumea muzicală precum Florin Răducanu are o legătură specială cu jazzul. Nimeni nu ajunge întâmplător într-un anume loc şi nimeni nu dezvoltă o anume pasiune într-un talent uimitor, dacă undeva, în sinele său, nu există chemarea. 

În cazul său, a fost vorba despre dorința de a se exprima liber prin limbaj muzical. Răspunsul a venit chiar din timpul studenției, sub forma muzicii de jazz și a artei improvizației.

Poate părea suprinzător însă, nu peste mult timp, Florin Răducanu a realizat că libertatea jazzului poate fi atinsă prin acumularea unor cunoștințe și reguli de creație spontană destul de stricte. Că, de fapt, jazzul este bine făcut în mod organizat și mai puțin aleator.

De aici, a mai fost doar un pas până la a înțelege cuvintele marelui Goethe. „Nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greșit că e liber”. Și „Nimic nu este mai înspăimântător ca ignoranța activă”. Două citate extraordinare, care, transpuse pe exemplul lui Florin Răducanu, ne învață că a rămâne înrădăcinați în propriile credințe nu face decât să conducă la mediocritate.

Florin Răducanu

Florin Răducanu: Este foarte important să ne placă și să iubim finalitatea și scopul acțiunii noastre… Despre iubire, același genial om de știință și totodată artist-creator de geniu, Goethe, spunea : “iubirea nu domină, ea educă, iar aceasta înseamnă mai mult”.

 

Cel mai marcant proiect: Jazz Ecumenica și prezentarea sa în spațiul rusofil

Am reuşit să smulg de la Florin Răducanu faptul că Domnia sa a avut şansa să beneficieze – în anumite momente cheie – de suportul unor instituții din țară și străinătate care i-au pus la dispoziție tehnica necesară realizării înregistrărilor care ulterior au devenit suporturi audio/video – CD si DVD. 

De asemenea, realizări deosebite a obținut datorită Societății Române de Radiodifuziune, cu suportul Orchestrelor/Big Band-ul Radio.

Însă cea mai puternică recunoaștere a fost, fără îndoială, colaborarea cu Belarusian Philarmonic Orchestra, atunci când a prezentat, în premieră mondială, poemul său de jazz simfonic, “Romanian Simfonic Jazz Poem – Jazz Ecumenica”

La Minsk, am avut parte de o “minune” atunci când televiziunea națională din Belarus a decis să filmeze concertul cu premiera lucrării mele și să o transmită cu ocazia Zilei Mondiale a Jazzului – UNESCO JAZZ Day. Simbolismul a fost și mai important, având în vedere că evenimentul UNESCO a fost promovat, cu ocazia concertului nostru (din România am avut-o ca invitată și pe Dalila Cernatescu, prof.titular al catedrei de Nai în cadrul Universității Naționale de Muzică din București)  într-o țară rusofilă și considerată cu reminiscențe comuniste… În fapt, muzica s-a dovedit că nu are granițe, limbajul muzical fiind cu adevărat universal.

Concertul filmat, care a devenit și DVD, poate fi vizionat aici :

 

Cine sunt mentorii lui Florin Răducanu, sau o posibilă explicație a complexității unui mare artist

La această întrebare, Florin Răducanu a răspuns aproape pe nerăsuflate, calm, cald, ca şi cum ar fi căutat cumva clapele pianului, pentru a ne interpreta cea mai minunată partitură a sufletului şi eului său spiritual.

Un răspuns care ne pune pe gânduri și merită analizat cu mare atenție:

„Ați întrebat cine? Există un răspuns – este adevărat al oamenilor „cuminți” și conștienți, în sensul că există ceva în spatele celor palpabile –  în care trimiterea se face către Dumnezeu.

Problema este că, răspunzând astfel, Îl personificăm pe Dumnezeu. Ori tocmai aici avem o problemă… Dumnezeu personificat poate fi doar un aspect al măreției „Sursei” tuturor lucrurilor „văzute și nevăzute”.

Există o referire, în Biblie, la Dumnezeu ca fiind  „Cel PreaÎnalt”.  Personal, am început să înțeleg cât de cât mai bine măreția lui Dumnezeu datorită metafizicii ebraice și hinduse, „Cartea Misterului Pecetluit”, care derivă din Zohar, fiind una dintre acestea.

Știința ne arată că totul este vibrație (chiar și rocile și pietrele conțin materie structurată pe o anumită frecvență), frecvență, deci număr, iar fizica sunetului și arta sunetelor (muzica) ne pot ajuta să înțelegem mai bine conceptul de material și nematerial, văzut și nevăzut al Divinității creatoare.

Cea mai bună metodă de a primi energie este orice formă de rugăciune și meditație care ne conectează cu „Sursa” tuturor lucrurilor și chiar a formelor – gând/conceptelor. Goethe – a cărui gândire devine un motto în acest interviu – vorbea despre „Planta Arhetipală – URPFLANZE”, aplicând în botanică ceea ce Zoharul ne explică prin Lumea Arhetipală sau Lumea ideilor.

Înțelepciunea ebraică ne vorbește despre Dumnezeu nematerial sau Arhetipul, Lumea Ideilor nematerializate care, odată cu coborârea frecvenței, se materializează în cadrul Copacului Vieții sau Adam Quadmon sau Hristos Cosmic !? Ceea ce înțelepciunea ebraică numește ADAM QUADMON, înțelepciunea hindusă denumește PURUSHA, iar creștinii HRISTOS Cosmic. Înțelepții sufiști din Islam vorbesc despre un nume al lui Dumnezeu format din 99 de litere. De fapt, toate religiile vorbesc despre același Dumnezeu, dar gradele de cunoaștere despre Măreția LUI sunt diferite, de la popor la popor, de la cultură la cultură.

Din acest motiv, trebuie să fim recunoscători tuturor „maeștrilor înălțați”, denumiți și profeți, începând de la Pitagora – cel care ne arăta Măreția lui Dumnezeu prin știința și metafizica numerelor, trecând prin bunătatea și înțelepciunea lui Gautama Budha, cel care ne-a arătat manifestarea Empatiei, și, în spațiul creștin, raportându-ne la LOGOSUL întrupat, ISUS Hristos, cel care a înglobat atributul suprem al lui Dumnezeu – Iubirea.”

Categoric, Florin Răducanu nu este doar un mare muzician ci un filosof, un om de la care ai putea să înveţi toate misterele şi lecţiile universului. Povesteşte cu atâta plăcere şi bucurie, cu atâta emoţie. Ai asculta fără să clipeşti, ca şi cum ai fi la una din cele mai frumoase lecţii de muzică şi jazz.

Cât despre mentorii săi, Bach și Beethoven rămân etaloane universale pentru orice muzician modern, datorită felului în care „au reușit să aducă împreună trecutul, prezentul și viitorul în opera lor.” 

Însă Florin Răducanu se uită cu admirație și la un Einstein, cel care spunea că, dacă nu ar fi fost fizician ar fi ales muzica, sau la un Nikola Tesla pentru felul în care ținea cont de legile numerologiei în tot ceea ce realiza.

Un tip fascinant și cu o teorie științifică revoluționară este contemporanul Gregg Braden, care – în cartea „Codul lui Dumnezeu” – ne arată cum numele lui Dumnezeu este codificat în corpul uman prin cele patru elemente constitutive ale ADN-ului: hidrogen, azot, oxigen, carbon. Aceste 4 elemente corespund unor litere specifice din alfabetul ebraic, care simbolizează unul dintre numele lui Dumnezeu. Acest autor și om de știință completează ceea ce Goethe arăta despre Arhetipul ”Urpflanze.”

 

Ce (ar trebui) să însemne să fii Român

Şi încă o dată, frumuseţea sufletului, un suflet educat de graţia divină, dar şi de muzică, mi-a dat un răspuns cu totul şi cu totul neaşteptat. Fericit, dar neaşteptat!

Observ că ați scris cuvântul român cu “R” mare.  Patriotismul este un sentiment foarte frumos care are și un efect material imediat: siguranța pentru sine și pentru cei apropiați. Din păcate, în istorie, observăm deraieri grave de tip ultranaționalist și xenofob, din acest motiv, trebuie să fim circumspecți în situațiile cu manifestări extreme de tip naționalist.

În istoria muzicii, există un fenomen foarte frumos – la sfârșitul sec.XIX și continuat și la începutul sec.XX – cunoscut sub denumirea de „școlile naționale”. În această perioadă, compozitorii s-au intors cu fața către bogăția muzicilor tradiționale pe care le-au metamorfozat prin tehnici componistice și le-au universalizat prin discursuri simfonice de tip cult. Este și cazul titanului nostru, George Enescu.

Da, acest tip de patriotism este ideal, este benefic tuturor, demonstrând  că limbajul muzical este universal – cu anumite manifestări specifice idiomatice -, frumusețea locală a unei culturi muzicale tradiționale fiind astfel reașezată în totul unitar care este „Muzica lumii”.

Personal tocmai această axiomă de unitate a „Muzicii lumii” am aplicat-o în Poemul de Jazz Simfonic, demunit “Jazz Ecumenica”. Pornind de la idiomul românesc – DOINA – am demonstrat asemănări cu idiomul afro – BLUES-ul -, cu conceptul improvizatoric hindus – RAGA – și Maquam-ul  arăbesc care a influențat compozitorii iberici precum Manuel de Falla.

Jazzul este într-adevăr o sinteză muzicală, dar depinde de pregătirea muzicianului dacă poate să cuprindă părțile componente: muzicile tradiționale de tip improvizatoric respectiv muzicile culte de tip improvizatoric.

În mod normal, ar trebui să resimțim aceeași bucurie că suntem români, precum cetățeanul care este german, francez, suedez, evreu/israelian, arab, etiopian, mongolez sau japonez.  Datoria fiecărui cetățean al unei țări este să-și apere integritatea națională, valorile culturale, toate acestea raportate la propria familie și la familia extinsă a umanității.”

Florin Răducanu

 

Cuvânt de încheiere

Nu pot decât să îi mulţumesc atât Maestrului Florin Răducanu, cât şi Divinităţii pentru această imensă bucurie şi emoţie de a putea sta de vorbă cu un mare muzician şi om, de la care am învăţat modestia sub o altă formă şi faptul că în toate există credinţa şi iubirea.

Încheiem acest dialog într-o notă de optimism, tot cu un gând al lui Goethe care spunea că “minunea este copilul cel mai drag al credinței” , și spun eu mai departe că muzica este o rugăciune pentru unitate. Iar eu, am să îmi las sufletul să facă o adâncă şi respectuoasă reverenţă în faţa dumneavoastră şi să vă mulţumesc că mi-aţi oferit ocazia de a mă plimba peste tot. Atât în lumea muzicală, cât şi în cea spirituală şi sufletească!

A fost o onoare şi o imensă bucurie! Vă doresc să ajungeţi pe cât mai multe scene, Maestre şi să împărtăşiţi iubirea şi frumosul, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi!

Rodion Roșca

Stilul Rodion Roșca e greu de încadrat într-un segment muzical, deoarece a mers dincolo de orice bariere ale vremii. Cu toate că a fost asemănat cu Pink Floyd sau Kraftverk, muzica lui nu are legătură cu ceea ce fac aceste două trupe. Un lucru e cert – presa și specialiștii îl recunosc drept părintele muzicii electronice din România. Este primul care a făcut multi-tracking covering cu benzi de magnetofon, un lucru complet inedit în muzică. 

 

Născut în Cluj pe 4 aprilie 1953, Rodion Roșca a fost mereu pasionat de zgomote de tot felul. Încă din copilărie, „asculta” marșurile militare și ținea ritmul bătând în diverse jucării de lemn. Mergea la gară să audă sunetul trenurilor cu aburi, simțind o muzică specială în zgomotul locomotivelor din acele vremuri.

Fiindcă bătea mereu ritmul din picioare sau în diverse obiecte, mama l-a dus la un psihiatru, crezând că suferă de vreo boală. Așa s-a aflat că, de fapt, trebuie doar ghidat spre muzică.

Școala de muzică a fost însă un chin pentru tânărul Rodion, care și-ar fi dorit să facă percuție, chiar dacă pe atunci nici măcar nu exista așa ceva…

 

Muzica clasică versus muzica alternativă

După orele obișnuite, Rodion avea zilnic cursuri de clarinet, de solfegiu sau de teorie muzicală. Clarinetul, de altfel un instrument de elită făcut doar din abanos, la care nu oricine ajunge să cânte, nu i-a plăcut deloc. Tot acest program aglomerat nu îi permitea să se bucure de copilărie, să se joace, așa cum își dorea.

În 1968, la vârsta de 15 ani, mama sa îi cumpără prima chitară, iar în 1969 știa deja câteva acorduri și și-a înregistrat singur primele compoziții proprii. De la un prieten care avea o formație și o stație cu pre-amplificator a învățat cum să scoată sunetul de la propria chitară prin radio. De atunci au început problemele cu vecinii nemulțumiți de zgomot și amenzile primite de la Miliție pentru tulburarea liniștii, pentru părul lung și pentru alte motive inventate de către organele de stat.

În aceeași perioadă, s-a alăturat unei trupe formate de câțiva colegi de școală. Acolo a descoperit o tobă de pionier și un magnetofon cu amplificator pe lămpi, obiect foarte rar la vremea respectivă. Prin respectivul aparat, au apărut primele distorsuri la propria chitară.

Nu a durat mult până să-și procure și el un magnetofon, pe care își putea înregistra toate ideile. Una dintre acestea – suprapunerea sunetelor pentru generarea de noi acorduri. Așa a apărut nevoia unui al doilea magnetofon, pentru a adăuga voce peste înregistrarea propriilor instrumente.

 

Stilul Rodion Roșca

Rodion Roșca a fost toată viața preocupat să facă ceva ce nu a făcut nimeni, să fie mereu primul. Chiar dacă își atrăgea astfel antipatia unora, pentru Rodion a fi deasupra tuturor era o sursă de energie și motivație.

Cu siguranță a reușit. Sunt foarte puțini cei care aduc ceva cu adevărat nou în muzică, iar Rodion Roșca se numără printre ei. Valoarea sa constă în faptul că el a reușit mereu să compună muzică într-un fel aparte, cum nimeni nu a mai făcut-o înaintea sa.

Chiar dacă primele sale piese aminteau de Manfred Mann sau The Who, a fost mereu dificil de încadrat stilul Rodion Roșca în vreun gen bine delimitat. Cunoscătorii astăzi îl recunosc din primele măsuri, chiar dacă muzica e complet diferită de la un material la altul.

Prin 1970 era deja considerat regele vinyl-urilor din Cluj. Alții îl percepeau drept stăpânul difuzoarelor, deoarece avea o colecție imensă, de nu mai puțin de… 38 de aparate! Închiria scule audio tuturor celor care aveau nevoie. Repara difuzoare pentru Compact și alte trupe mari din Cluj, dar și motociclete.

Repertoriul său include muzică electronică, muzică rock, fusion și multe altele. Uneori, lucra chiar și la 10 piese în paralel. Când simțea că și-a epuizat energia pentru o piesă, lucra la altele, apoi se întorcea la prima cu surse noi de inspirație.

Și pentru că a simțit că poate reda live muzica pe care el o compunea singur acasă, Rodion a cooptat câțiva muzicieni care să-l ajute să cânte pentru public propriile creații. Așa a apărut formația Rodion G.A., în anul 1975, o extensie a personalității fascinante a lui Rodion Ladislau Roșca.

 

Rodion Roșca, primul din România care a folosit loop-urile

Din dorința de a înregistra sunete perfecte cu chitara, Rodion Roșca a înregistrat pe bandă o secvență muzicală pe care sa o repete și suprapună peste altele. Astfel, a devenit primul din România care a creat loop-uri prin supraimprimări.

O făcea într-un mod primitiv, fiindcă toată această muncă nu era deloc facilă cu două magnetofoane. Azi însă suntem în măsură să vedem geniul din spatele ideilor lui Rodion.

Tot el a reușit ca, dintr-o singură compoziție proprie, să creeze alte cinci piese complet diferite. De exemplu, celebra „Stele și lumini” a fost creată din piesa „Moment”. A folosit fragmente din piesă pe care le-a combinat într-un mod complet diferit de original. Sunetul foarte interesant și complet atipic al tobelor l-a obținut doar cu ajutorul finalului bătăilor de tobe din piesa de bază.

A folosit sintetizatorul în combinație cu sunetul scos de un piaptăn, acesta fiind înregistrat pe o bandă de magnetofon cu care a făcut looping. Tot el și-a creat generatoarele de ecou.

Rezultatul final a uimit pe toată lumea, însă aproape nimeni nu știa cum a obținut el respectivele sunete.

 

Secretele unui deschizător de drumuri cu o imaginație unică

La sunete pure de sintetizator a ajuns din dorința de a crea o partitură foarte sofisticată de chitară. Cum nimeni nu reușea să cânte acea partitură, lui i-a venit ideea de a o înregistra pe toată, separat, sunet cu sunet.

Marii muzicieni ai României erau sceptici de veridicitatea lui Rodion, pentru că lor le era imposibil să reproducă acea parte la chitară. Rodion i-a lăsat să creadă ce vor, însă nu le-a spus cum a reușit să cânte acele acorduri foarte grele.

De fapt, el tăia din sunetele scoase de chitară. Le înregistra pe bandă și le lipea în diverse moduri pentru a obține acorduri și sunete la care nu se gândise nimeni până atunci, imposibil de obținut de orice instrument obișnuit. Acesta e un secret păstrat mulți ani de către Rodion. Nimeni nu se gândise în acea perioadă să facă muzică în acest mod.

Rodion Roșca a creat propriul sunet de sintetizator, fără să aibă vreun astfel de instrument la vremea respectivă. Orice pornire și oprire a benzii de magnetofon scotea sunete de fond numite Dr. Q care seamănă mult cu cele ale unui sintetizator. Muzica părea a fi înregistrată la orgă, însă el nu deținea așa ceva.

Imaginația și creativitatea lui Rodion nu aveau limite. De exemplu, unele sunete complet uimitoare erau obținute înregistrând pe banda de magnetofon ceea ce se auzea când… scotea diverse aparate din priză! Nimeni nu reușea să își dea seama ce instrument le-a produs.

Rodion Roșca

Alteori deregla capurile de la magnetofon și punea benzile să meargă în sens invers. Obținea sunete inedite pe care le putea folosi în diverse combinații. Un alt secret bine păstrat de Rodion.

Din păcate pentru cariera lui, Rodion a fost victima ignoranței scenei muzicale românești. Incomodând sistemul comunist, a fost marginalizat de către acesta. S-a întâmplat cu toate că absolut toate piesele sale difuzate la radio în perioada comunistă au ocupat locul 1 în toate topurile autohtone.

În perioada 1983 – 1989 a fost mai mult în turnee, iar din acest motiv nu mai avea timp să compună. În 1989, după ce mama sa a murit, s-a retras departe de agitația cotidiană, departe de scena muzicală și de aglomerațiile urbane, într-un sat de lângă Cluj-Napoca.

 

Rodion G.A. revine în atenția publicului după 19 ani de absență

În 2008, casa de producție Roadrunner Music România readuce trupa Rodion G.A. în atenția opiniei publice. Încep procedurile de remasterizare a pieselor Rodion G.A., însă totul se oprește odată cu falimentul casei de discuri.

În anul 2012, Rodion Roșca este redescoperit de colectivul de muzicieni Future Nuggets care, împreună cu casa de producție londoneză Strut Records si cu Ambassador’s Reception, îi lansează în mai 2013 primul album integral semnat Rodion G.A. Astfel, a ajuns să se bucure de aprecierea presei muzicale de specialitate din UK și să fie invitat să susțină concerte acolo.

În urma înregistrării albumului ”The Lost Tapes” nu a primit nici un ban, fiind păcălit de către intermediari, după cum susține chiar Rodion. În prezent nu se mai găsește spre vânzare nici un vinyl cu acest material, însă CD-ul poate fi achiziționat de pe Amazon.

”Misiunea spațială Delta” și ”Behind the Curtain” sunt alte două albume de muzică electronică, lansate ambele în 2014, ce s-au bucurat de mare succes, fiind produse în UK atât pe vinyl cât și pe CD. Succesul său l-a adus pe scenele unor festivaluri precum Untold și Electric Castle, fiind descoperit astfel și de generația tânără.

Rodion Roșca

În 2018 a lansat un album complet atipic și surprinzător ca abordare. ”Rozalia”, produs tot în UK pe vinyl și CD, mai degrabă un album de psihedelic electronic rock.

De doar doi ani a început să compună muzică cu ajutorul calculatorului. Materialul nou creat este pregătit de lansare, urmând ca acest nou album să poată fi ascultat în curând.

Muzica sparge din nou barierele muzicale, așa cum ne-a obișnuit Rodion Roșca. Cum sună acest material, vom afla doar după ce albumul va apărea pe piață.

 

Imagini din Vis, filmul despre viața lui Rodion Roșca

Sorin Luca e cel care a făcut un film despre viața lui Rodion. Pentru a realiza Imagini din Vis, filmul cu care a câștigat Marele Premiu Docuart în 2016, a stat acasă la Rodion timp de un an de zile.

Proiectul „Imagini din Vis” conţine, pe lângă film, o arhivă a grupului Rodion G.A., începând cu lansarea în cadrul radioului public din Cluj-Napoca, recenzii ale formaţiei şi prezenţa în topurile radio, precum şi extrase din concertul Stele şi Lumini al grupului Rodion GA, toate înregistrări radio.

La acestea se adaugă un document vizual important – pelicula digitalizată, ilustrând momente din culise ale grupului clujean, precum şi fragmente dintr-un concert al anului 1979. Pe lângă arhiva audio şi video, un loc aparte îl ocupă galeria de fotografii a compozitorului Rodion Roşca, dar şi alte documente din perioada comunistă.

Ce surprize ne rezervă pe viitor Rodion G.A. rămâne de văzut, însă e important să îi acordăm părintelului muzicii electronice românești respectul pe care îl merită.

Sper ca prezența sa în Elita României să îi determine pe mulți dintre cei care nu cunosc nimic despre el să înceapă să descopere muzica senzațională pe care acesta a compus-o.

Dan C. Mihăilescu

România îl cunoaște pe Dan C. Mihăilescu fiindcă recenza cărțile altora la ProTV, cu aceeași pasiune pe care o punea în cărțile sale. Critic si istoric literar, scriitor, eseist, gazetar, traducător, director de revistă. Un om al literelor, în adevăratul sens al cuvântului. 

 

A debutat în 1982 cu Perspective eminesciene, la doar 29 ani, când îl fascinau Bachelard, Beguin si Jean Pierre Richard.

Deși are un defect de vorbire, discursul său literar este neafectat de bâlbâială, mai degrabă înfrumusețat de aceste cuvinte puțin mai lungi decât ar trebui. Recenziile sale video au o frumusețe care parcă ar face omul să caute cartea la bibliotecă, să vadă dacă lectura va aduce aceleași concluzii.

 

Mărturii de prieten și confident

Prin ochii celui mai bun prieten al său, Christian Crăciun, Dan C. Mihăilescu este „cel mai torențial strategic riscant confesiv dintre criticii noștri literari. Nu există alt critic mai prezent cu sufletul și biografia în pagină”.

Emoția și experiențele personale pe care le toarnă în fiecare recenzie fac publicul să se apropie, să rezoneze, să audă cu adevărat mesajul lui.

O prietenie de 47 ani a început simplu, cu un „Eu sunt Dan, salut!” Foarte diferite firi, se completau perfect. Christian Crăciun: „Dan – expansiv, spumos, ahotnic (știu că-i place cuvântul!) de oameni noi, imaginativ, ludic, spontan, bon viveur (dar fără absolut nicio notă de boemă pitorească și distrugătoare), tradiționalist dar și rimbaldian, eu…dimpotrivă, arici.”

Au petrecut împreună o studenție fabuloasă, o extraordinară aventură în lumea cărților unde au fost ghidați chiar de poetul Ioan Alexandru. Acesta le deschidea atunci, în deceniul 8 al secolului al XX-lea, o perspectivă filosofică, religioasă și chiar didactică nebănuită sub obrocul care îi acoperea, al ideologiei întunericului.

După terminarea facultății, Dan C. Mihăilescu a rămas în centrul Bucureștiului. Avea o energie inepuizabilă, mereu proiecte noi, entuziasm și creativitate. Nu suporta apa stătută a banalității culturale, avea cele mai năstrușnice idei culturale, dar și o forță inegalabilă de a-i antrena pe ceilalți în visurile sale.

Dan C. Mihăilescu

Deși drumurile li s-au despărțit, unul dintre ei dispărând în provincie, se întâlneau frecvent în garsoniera lui Dan și a Taniei din București, de unde ieșea o revistă bătută la mașină. Era un generos inepuizabil.

Cei 15 ani de activitate culturală pe micul ecran ar trebui premiați, deoarece au pus în atenția analfabetului funcțional respectul pentru Carte și Scriitor cu majuscule. Deși acum 2 ani a avut un accident, Dan C. Mihăilescu și-a păstrat voința de carte precum alții dorința de putere.

A fost prezent la târgurile de carte, în ciuda marilor dificultăți de vorbire, păstrându-și același spirit penetrant și lucid. Christian Crăciun încheie:

„DCM-ul, sau DanC-ul, cum îi spun prietenii, este unul dintre personajele esențiale ale culturii românești din ultimele decenii. Prefața la recenta lui antologie de texte confesive (Plăceri vinovate și datorii împlinite) se numește Impas înainte. El este un învingător!” 

 

Cărțile care ne-au făcut oameni

Pentru fiecare cititor de cursă mai lungă sau mai scurtă, există o listă de cărți care l-au impresionat, din care a învățat ceva și pe care le recomandă. Dan C. Mihăilescu a scris o carte cu titlul de mai sus, în colaborare cu alți 18 scriitori contemporani.

Cărțile care ne-au făcut oameni este o colectie de sfaturi, recomandări de lectură de la scriitori faimoși care au ajuns cunoscuți în țara noastră, iar unii chiar au depășit granițele: Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și chiar actori premiați cum ar fi Victor Rebengiuc – reprezentarea în carne și oase a lui Ilie Moromete.

Este impresionant să vezi un om de cultură mobilizând într-un proiect colectiv oameni care nu interacționează de obicei sau care nu au mai făcut nimic împreună. De fapt, toate aceste personalități au răspuns DA provocării, deoarece autorul a contactat mult mai multe persoane mai mult decât interesante. Mulți sunt chemați, puțini aleși, vorba aceea.

Doar auzindu-l prezentând cu calm și atâta răbdare cărți de tot felul, te prinde o poftă nebună să citești. Dan C. Mihăilescu folosește cuvinte uneori de neînțeles pentru un public neavizat. Nu toți suntem critici literari, dar tocmai asta stârnește curiozitate și incită la lectură sau măcar la documentare.

 

Dan C. Mihăilescu: „Lăsați tinerii să vină la bibliotecă!”

Timp de 15 ani, Dan C. Mihăilescu a vorbit cu mult patos despre mii de cărți în emisiunea de la Pro TV. „Omul care aduce cartea” se transmitea zilnic, dar a fost în cele din urmă închisă pe motive financiare.

Deși prin emisiunea sa oferea recomandări de lectură la fiecare „întâlnire” cu publicul, întrebarea părinților, bunicilor referitor la o listă de lecturi care să facă orice adolescent/copil să iubească lectura l-a urmărit pe Dan C. Mihăilescu până a decis să adune sfaturile în cartea de mai sus.

Tot pentru a răspunde aceleiași întrebări a realizat și video-ul de mai jos. Dacă toți părinții ar viziona acest videoclip și le-ar vorbi copiilor în același fel, mai mulți cititori ar răsări peste noapte!

Lectura unor cărți mari, grele, profunde, opere de artă în adevăratul sens al cuvântului aduce cu sine o resemnare veselă la conștientizarea rolului mărunt deținut în acest univers, la scurtimea vieții care ne-a fost oferită și la semnificația sensului acesteia.

Este frumos și motivant să auzi cum un om de cultură îmbie tinerii să citească spre a face din asta o meserie, o vocație în cel mai bun caz sau un stil de viață pentru cei care au înclinatie deja.

 

Cartea de la ora 5

Cartea de la ora 5 este un proiect inițiat de Dan C. Mihăilescu la propunerea și susținerea gigantului Emag. Recenziile video îmbină cu succes recomandarea de lectură cu conținutul video atât de căutat și apreciat de internauți, mai ales de mileniali.

Traficul site-ului nostru ar fi infinit mai viu, mai palpitant, dacă eu aş interacţiona cu dumneavoastră.

După doar un an de activitate online, celebrul Dan C. Mihăilescu se retrage din acest proiect deoarece simte că nu poate oferi cititorilor si urmăritorilor atâta interacțiune cât și-ar dori.

Eu sunt un reacţionar, un arheofil, un conservator, un maniac al status quo-ului, un om care refuză cu obstinaţie să aibă pagină de Facebook. Dumneavoastră din toate semnalele pe care le-am observat aveţi nevoie să fiţi surprinşi, hărţuiţi, alintaţi, şocaţi, aveţi nevoie de un partener egal, nu suportaţi să primiţi lecţii de la catedră.

Vasta cultură, analiza lucidă și exprimarea magică fac din recenzie o trimitere voluntară la bibliotecă. Modul în care prezintă o carte este oficial, dar în același timp parcă ar avea ceva din candoarea glasului părintesc.

Cred că sunt prea bătrân pentru uriaşele dumneavoastră aşteptări.

Dan C. Mihăilescu

 

Munca în lumea cărților aduce bucurii uneori insesizabile

Dorința lui Dan C. Mihăilescu de a aduce cultura în fiecare casă este un efort uriaș de a schimba o societate ușor distorsionată. Aceeași societate care refuză de cele mai multe ori să deschidă o carte.

Deși a încheiat colaborarea cu acel site printr-un video emoționant, eforturile sale sunt continuate de alți pasionați de lectură.

Căutând mai multe informații despre acest veritabil titan al criticii literare românești, vei descoperi că deține un fin umor. Mai deține un sarcasm de aur, dar și un complex de inferioritate de care nu a scăpat niciodată.

Cert este că acest complex l-a împins să se autodepășească înainte de a-i ajunge din urmă pe ceilalți.

Documentarea permanentă, dar și „nasul” de a descoperi cărți l-au ajutat să își formeze o construcție critică solidă. De aceea a putut să facă în fiecare zi ceea ce îi place pentru a-și câștiga existența.

Personal, aș mai adăuga doar atât. Că munca sa titanică în domeniul literelor îi va aduce nemurirea. Vor rămâne în urmă măreția muncii sale și modestia cu care a făcut-o.

Mario Lup

În centrul orașului medieval, casele stau strânse una-ntr-alta, sprijinindu-se, parcă, să nu cumva să cadă. Sub vremi, sub vremuri. Ferestrele, înalte și înguste, lasă să se vadă multitudine de orhidee, aliniate cuminți în calea luminii. Orașul cu orhidee. Și cu artiști. La doi pași de cel mai mare liceu al Mediașului, Liceul ”Stephan Ludwig Roth”, un om hăruit scoate aripi, și cântec, și imateriale forme din lăuntrurile calde ale lemnului și le arată lumii, altfel decât le știm. Oamenii le privesc, le admiră, le simt povestea, fiecare în felul său. Și pleacă. Dar se întorc, iar și iar. Ca semn că nu uită nici zborul, nici poezia, nici ceea ce-i ține vii și-i adună, mereu: frumosul. Revelat dintr-o bucată de lemn de măiestria lui Mario Lup, unul dintre zecile de artiști plastici autodidacți din Mediaș.

 

Pivnița cu dălți

E mic tare atelierul amenajat de Mario în pivnița casei. Pe o masă lungă, lângă perete, stau aliniate școlărește uneltele cu ajutorul cărora lemnul e transformat în artă. Sunt zeci, de toate dimensiunile și formele.

În capăt, o menghină specială ține strâns bucata de lemn la care Mario lucrează. E greu de spus ce nume va avea forma finală, obiectul de artă ce va îmbogăți colecția personală a artistului.

Mario Lup a primit în copilărie primul set de dăltițe, chiar de la tatăl său. La un moment dat, lua meditații de la un profesor de matematică, un sas care sculpta în timp ce el rezolva probleme.

Profesorul făcea sculptură plană, pe plăci din lemn de tei, iar micul Mario trăgea cu ochiul la ce făcea. Cam prin acea perioadă, a început să își conceapă propriile modele.

Am căutat și am înnobilat rădăcinile cu forme ciudate, create de natură, care păreau că așteaptă să fie descoperite și puse în valoare. Am descoperit apoi scoarța de pin, care e foarte interesantă, are culoarea mahonului și e străbătută de niște vinișoare, e dispusă în straturi de nuanțe diferite. Am făcut tot felul de obiecte decorative, am confecționat seturi de șah, apoi mărgele din sâmburi de piersică, care erau foarte la modă într-o vreme. Mai păstrez câteva dintre lucrările de-atunci și cred că pe unele dintre ele nici acum nu le-aș putea face mai bine.

Într-adevăr, în pivnița-atelier, câteva obiecte pirogravate sunt așezate pe o etajeră, lângă bancul de lucru. Poate ca Mario să nu uite cum a început totul.

E foarte albă bucata de lemn din menghină. Mâna artistului o mângâie întâi încet, o desface din strânsură și-o învârte în lumină, căutând imperfecțiunile ce trebuie domolite cu dalta sau șmirghelul.

Pare un dans pe o muzică doar de el știută, pentru că aici, în pivnița-atelier, doar liniștea e cea căreia-i e permis să-i stea alături când lucrează. Dalta. Ciocanul, de lemn și el. Și iarăși mâna, conturând dansul adormit, neștiut, în bucata de lemn de tei. Universul întreg ascuns aici, căci pentru nimeni altcineva nu mai e loc.

 

Lucrări izvorâte din dragoste și muzică

Nu mai pun nici o întrebare. Cu toate acestea, povestea continuă. Sau sunt doar gândurile lui Mario Lup, plecate pe furiș, să nu-i tulbure liniștea.

La ceva vreme după ce am terminat facultatea, la Brașov, lucrurile mi s-au așezat cât de cât în viață și m-am reîntors la artă. Doar ca spectator, însă. Și astfel am cunoscut un sculptor, Adrian Matei, care m-a încurajat să mă apuc și eu de sculptură. Nu știu…Mă simțeam în stare, dar poate aveam nevoie de un imbold ca să mă și apuc de lucru.

”Sărutul” e prima lucrare. Desigur. Cum altfel decât cu iubirea să fi început cu toatele? Și, pentru că muzica, dansul sunt alte pasiuni declarate ale sale, multe din lucrările sale sunt din această zonă.

Orgă, cimpoi, harfă, saxofon, trompetă, ”Cartea de muzică”, până și ”Sunetul muzicii” sau ”Femeia-vioară”, cu toatele și-au găsit chip, un alt chip în imaginația artistului medieșean.

Poate cea mai expresivă dintre toate, însă, ”Lira”. Mâna stângă, între degetele căreia corzile perfect aliniate ar putea scoate, la simpla atingere, sunete tainice. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Lemnul, așezat cu grijă în cea mai realistă poziție, ca nu cumva nervurile, fibra acestuia să deseneze linii nefirești pe degetele înlemnite. Uneltele au desenat, cuminți, până și o manichiură îngrijită, așa cum se cade unui cântec ce va să se nască de câte ori privirea îi va atinge nemișcarea.

Mario Lup

Sărutul

Mario Lup

Femeia Vioară

Mario Lup

Cartea de muzică

Mario Lup

Vioara-Flacără

Mario Lup

Lira

 

Mario Lup: ”Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel!”

Continui să-l privesc cum lucrează. Și-l ascult răspunzând, calm, tuturor întrebărilor pe care i le adresasem înainte de a coborî în pivnița aceasta micuță, sală de nașteri pentru poveștile abia ghicite dinlăuntrul plin de taine al lemnului.

Îmi confirmă ce știam. Sunt foarte mulți artiști autodidacți în zonă. Înainte de 1989, erau foarte puțini, dar cei mai mulți s-au simțit mai liberi să creeze abia după Revoluție. Există ceva nativ aici, lumea e mai preocupată de frumos, de a scăpa de viața asta zbuciumată. Oamenii își caută liniștea, fiecare în felul său.

Treptat, acești artiști s-au regăsit, s-au influențat, s-au încurajat. Unii și-au cultivat talentul și pasiunea, cum e cazul regretatului Emil Mureșan, la alții au rămas latente. Pentru Mario Lup, sculptura e un mod de a trăi, de a se exprima, ceva ce simte că trebuie să facă.

„Trebuie acesta e al tău sau, cumva, exterior?”, întreb.

E al meu. Toată mișcarea artistică mă pasionează, îmi doresc să expun, să arăt și altora ce fac, îmi doresc să transmit și copiilor, generațiilor viitoare ceea ce fac, să le insuflu drag de frumos și convingerea că pasiunile nu sunt ceva inutil, ci ceva care ne definește în viață. Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel! Ar putea să pară că sunt egoist, dar nu e așa. Încerc să împărtășesc ceea ce mă bucură. Mi-ar plăcea să particip la expoziții și în afara Mediașului sau a județului Sibiu, dar e mai dificil, pentru că timpul meu liber e limitat.

 

Un inginer proiectant, sculptor în timpul liber

Mario Lup e inginer proiectant, iar asta îl ajută foarte mult în pasiunea sa. Când pregătește o lucrare nouă, își face întotdeauna schițe, cu rol orientativ.

Nu trăiește din sculptură, ba chiar spune că nu crede că, în România, la ora actuală, acest lucru ar fi posibil. Este autodidact, nu are studii de specialitate.

Este autodidact, nu are studii de specialitate. Poate că o facultate de profil l-ar fi ajutat să studieze exemple internaționale în sculptură, asta pentru că în România sunt prea puține repere. De la Brâncuși, îmi spune, foarte puțini au excelat în acest domeniu, sau cel puțin pe care să-i simtă el aproape de suflet, ca stil vorbind.

Nu îi pare însă rău, deoarece, foarte probabil, facultatea l-ar fi îngrădit într-o anumită măsură. Or Mario Lup și-a dorit tot timpul să fie cât mai original posibil. Se mai întâmplă, uneori, ca ceva din ce a mai văzut, chiar și subconștient, să ajungă și în lucrarea sa finală. Iar asta, cu siguranță nu este o copie.

Prefer forme mai înălțătoare, stilizate, dar nu neapărat foarte abstracte, indescifrabile. Las întotdeauna un anumit grad de înțelegere a ceea ce fac, pentru că imaginația fiecăruia e liberă să dea un nume și propriul înțeles fiecărei lucrări. Trebuie să venim cu idei noi, nu vreau să copiez pe nimeni, n-ar mai avea nici un sens. Cu adevărat important e ceea ce creezi tu, modul în care reușești să-ți transpui ideea într-o operă de artă care să spună și altora ceva.

Se-ntoarce iar la bucata de lemn alb la care începuse să lucreze. Îmbrățișare refuzată? Desprindere? Zbor dublu? Mă întreb ce nume îi va da când va fi gata. Unul curat și simplu, cu siguranță, lângă care să rămână loc pentru gândul fiecărui privitor.

 

Pasărea Phoenix

Toată zbaterea românilor de după Revoluția din 1989, Mario a resimțit-o ca pe o incapacitate de a-și asuma libertatea, zborul pe care ne-am câștigat dreptul de a-l încerca.

Mi s-a părut că suntem, cumva, în situația de a tot da din aripi, a încerca să zburăm, dar cineva ne toarnă constant plumb în papuci, țintuindu-ne la sol.

Așa s-a născut ”Pasărea Phoenix”, o altă lucrare interesantă, în două expresii diferite.

Prima, o combinație între lemn, piatră și metal topit. Stilizată, maiestuoasă, Pasărea Phoenix ocrotește, între aripi, oul de piatră, semnul renașterii sale, al zborului cel nou, născut din lava fierbinte ce o va fi ars cândva, deasupra căreia se ridică fără de tăgadă.

Cea de-a doua, o Pasăre Phoenix liberă, în zbor, cu aripile întinse intenționat disproporționat, acoperind victorios toată cenușa din care a renăscut. O pasăre cu trup de om, ridicându-se, alb și curat, deasupra negrelor vremelnicii. Cenușa, focul și pasărea/zbor, trei esențe diferite de lemn, ilustrând prin culoare ceea ce rămâne nespus prin formă.

Mario Lup

Pasărea Phoenix I și II

În căutarea unei lumi mai frumoase

Îmi imaginez fiecare lucrare ca pe o hologramă, tridimensională. Mă ajută foarte mult faptul că lucrez în proiectare, îmi fac întotdeauna niște schițe, dar au doar un rol orientativ. Dacă la pictură poți repara ce ai stricat tot adăugând culoare, în sculptură nu poți să revii; pentru că materialul înlăturat nu mai poate fi pus la loc. Uneori, lucrarea, chiar finalizată, pare inexpresivă. Prima care o vede e soția mea, Monica, ea e un critic pretențios, care simte exact ce am vrut să spun și-mi spune ce lipsește ca lucrarea să aibă suflet. Atunci, fac ultimele retușuri, finisând totul cu precizie, pentru a da viață lucrării.

Îl mai întreb pe Mario Lup în ce măsură lucrările sale se nasc din suferințe, din zbateri, așa cum spun, îndeobște mulți dintre artiștii lumii. Îmi împărtășește doar parțial această părere.

Momentele de creație sunt momente extreme, ori de suferință, ori de bucurie. De foarte multe ori, visez că zbor și visele acestea îmi dau o stare de grație, din care se nasc lucrările mele. E un sentiment de înălțare, vreau finețe, măiestrie, bucurie, trăiesc plăcerea de a vedea oamenii împreună, împărtășind gesturi tandre.

Se spune că lumea e rezultatul gândurilor și al dorințelor noastre. Și cred că lumea lui Mario și a medieșenilor care-l cunosc și-i admiră lucrările devine încet, încet una mai frumoasă și datorită stărilor sale inefabile, transpuse cu talent în ineditele sale sculpturi.

 

Sursa foto: Arhiva personală