Beery.ro

Începutul verii calendaristice declanșează automat un consum uriaș de bere, iar pentru membrii Elita României, am pregătit un inedit cadou-surpriză, oferit de Beery.ro: un pachet cu opt sticle de bere deosebite, care nu pot fi găsite în hypermarket-urile noastre. Iată detaliile concursului nostru în urma căruia unul dintre personajele despre care scriem va fi recompensat cu acest cadou premium!

 

Fiecare sticlă în parte este o experiență deosebită atât din punct de vedere al gustului și calității, cât și din punct de vedere vizual. Și ca să nu pară plictisitoare, fiecare bere este diferită și ca formă și ca intensitate, având o poveste specială în spate.

Practic, cu ajutorul celor opt sticle de bere, faci un mic tur al Europei, la nivelul simțurilor, care te poartă din Belgia în Polonia și din Cehia în Rusia. Și chiar dacă nu ești fanul unui anumit tip de bere, niciuna dintre cele opt blonde nu va dezamăgi.

Fie că este vorba de ceva mai cumpătat, cu mai puțin alcool, sau fără gluten, fie că preferi senzațiile mai tari și un gust mai puternic, cutia magică de la Beery te va surprinde în mod plăcut și te va ajuta să treci mai ușor peste zilele călduroase.

Hristo Radichev, co-fondatorul Beery. Photo by Georgi Kazakov

De unde a început totul

Totul a pornit în vara lui 2016, în Bulgaria, când Hristo Radichev, co-fondatorul Beery, a primit ideea din partea celui mai bun prieten al său, la întoarcerea acestuia din străinătate. Acolo, văzuse un pachet cu șase beri populare din mai multe țări și a decis să deschidă o firmă care să ofere, drept cadou sau sub formă de abonament, cutii cu bere mai puțin cunoscută sau din țări îndepărtate, precum Japonia, Argentina sau Sri Lanka.

Eu a trebuit să dezvolt modelul afacerii și partea creativă ca urmare a specializării mele în marketing. Am făcut și un studiu și așa am aflat că în Bulgaria erau foarte multe magazine de bere artizanală, dar care ținteau un public specific și foarte restrâns și care nu existau online. La începutul lui decembrie 2016, am dezvoltat un mic site și un sistem complex de a gestiona stocurile. Am vrut să lansăm totul înaintea Crăciunului întrucât ne-am gândit că aceste cutii ar fi o idee bună pentru un cadou.

Astfel, au fost imprimate 100 de cutii, iar site-ul a fost lansat Beery.rope 14 decembrie 2016 cu următoarea prezentare: ia o cutie cu opt beri din întreaga lume, ale unor brand-uri mai puțin cunoscute, din cel puțin șase țări și cu cel puțin patru caracteristici diferite. În interiorul cutiei, există și o scurtă descriere a sticlelor de bere și o scrisoare personalizată cu urări de bine adresate destinatarului.

Vânzările au mers foarte bine și până la Crăciun se epuizaseră toate cutiile. Astfel că Hristo și partenerul său s-au gândit că ar putea fi o idee bună.

Au mai imprimat alte 200 de cutii pe care le-au vândut până la mijlocul lui februarie. Apoi, s-a stabilizat lanțul de furnizare și s-a ajuns la o medie de aproximativ 200 de cutii vândute pe lună, cu vârfuri în anumite perioade.

Totodată, a prins contur și ideea de abonamente, pe trei, șase sau 12 luni, valabilă doar în Bulgaria.

 

 

Cum a ajuns Beery în România

În scurt timp, Beery a devenit foarte populară și a ajuns să livreze bere pentru evenimente mai mari cu propriul brand sau pentru petreceri corporate. Mai mult, a apărut pe tot mai multe bloguri și vloguri, pentru că influencerii bulgari au îndrăgit cutiile-surpriză.

În 2017, însă, Hristo Radichev a rămas singur în afacere, după ce prietenul său a primit job-ul visurilor sale și a renunțat la acest proiect. Așa că Hristo a cumpărat firma și s-a gândit să intre și pe piața din România. Se întâmpla la începutul lui 2018, dar mai mult cu frâna de mână trasă din cauza problemelor de logistică, rezolvate între timp. Hristo Radichev:

Până acum, în Bulgaria, am vândut un camion de bere, adică aproximativ 5000 de cutii și am propria mea marcă de bere, disponibilă doar în pachet, fără a fi vândută în retail. Acum, lucrez la o bere și mai puternică și care va avea drept țintă, în special, clientela masculină. Asta, deși 75 la sută din clienții noștri din Bulgaria sunt femei, care cumpără cutiile pentru a le face cadou iubiților sau soților. Am planuri similare și pentru România și, dacă totul decurge bine, poate în această toamnă voi lansa afacerea și în Ungaria.

Beery.ro

Cutia cu cele opt sticle de bere specială poat fi comandată de pe site-ul afacerii, la prețul de 140 de lei. În același timp, unul dintre eroii din Elita României o va primi cadou!

 

Cine câștigă premiul?

Toate articolele publicate pe site-ul nostru în perioada 1-30 iunie 2019 intră în acest concurs. Pe 1 iulie, tragem linie, iar personajul principal al celui mai accesat articol câștigă cutia cu cele opt sticle de bere!

Pentru a face asta, ne vom folosi de secțiunea din homepage care listează cele mai citite articole din ultimele 30 zile. Pe 1 iulie 2019, ora 17 (ora României!), butonul print screen va imortaliza cel mai vizualizat articol, implicit câștigătorul!

În concurs intră doar reportajele publicate începând cu 1 iunie 2019. Cei care vor decide așadar câștigătorul sunteți, voi, cititorii! Printr-un share pe Facebook, LinkedIn, Twitter, Instagram sau orice alt perete, puteți aduce puncte prețioase eroului preferat.

Urmărește așadar postările zilnice de pe pagina noastră de Facebook, alege reportajele preferate și distribuie-le pe cele care te atrag cel mai mult. Fiecare nouă accesare îl aduce pe eroul tău preferat mai aproape de premiul de la Beery.ro!

În ceea ce ne privește, echipa de contributori va continua să scrie ca și cum acest concurs nu ar exista. Vom alege aceiași oameni pentru reportaje, în aceeași măsură în care îi vom evita pe cei care nu simțim că își merită (încă) locul în Elita României.

La final, mulțumim încă o dată Beery.ro. Și fie ca cel mai popular să câștige!

Ramona Sandrina

Am păstrat pentru finalul acestei serii de articole poate cel mai emoționant portret din echipa noastră. De fapt, cred că este cel mai greu articol pe care l-am scris de când mă știu. Ramona Sandrina trebuie înțeleasă în toată complexitatea ei, iar asta nu este cel mai ușor lucru.

 

De ce spun asta? Când citești pentru prima dată un text semnat de ea, te-ai putea gândi că exagerează. Că ridică în slăvi, poate în mod excesiv, oameni care, fără îndoială, merită apreciați.

Dacă însă repeți exercițiul și o citești din nou, începi treptat să o înțelegi. Pornești cu Ramona pe un drum fascinant, în care își pune sufletul pe tavă, într-un mod deopotrivă autentic și înălțător.

Începi să simți la fel ca ea. Tu, pragmaticul preocupat de științe ceva mai exacte, simți cum zidul se dărâmă și ies la iveală sentimente de care nu credeai că ești capabil!

Efectiv te bucuri, împreună cu ea, de succesul, de sufletul, de viziunea oamenilor excepționali despre care scrie. Ajungi să te întrebi prin ce noroc ți-au căzut ochii peste cuvintele unui asemenea făuritor de povești…

Ramona Sandrina este jurnalistul dedicat emoției. Ba nu, rectific. Ramona Sandrina este OMUL dedicat emoției. Tot ce înseamnă ea, reprezintă pasiune, emoție, dragoste pentru frumos.

Cum s-a format un asemenea om, încercăm să descoperim în cele ce urmează!

 

Eroii unei copilării

Într-o zi friguroasă de februarie, în anul 1977, la maternitatea din Oradea, o femeie dădea naștere primului ei copil. Tatăl, ofițer în Armata Română, se odihnea în curtea spitalului după o misiune de salvare a câteva sute de vieți de la o intoxicație alimentară. Îi îmbarcase pe toţi într-un camion militar şi i-a adus cum a putut până la Oradea.

De la fereastra salonului, bunicii nou-născutei Ramona Sandrina își strigau bucuria către un militar prăbușit de oboseală. Acesta și-ar fi dorit un băiat, dar s-a bucurat și de fetiță.

Până să apară și cei doi băieți (Rareș în 1987, Răzvan în 1989), părinții și-au crescut fetița cum au știut. Ramona a învățat să joace fotbal, să pescuiască, să se apere de oricine se lega de ea prin sat sau în fața blocului.

Ramona Sandrina

Pentru Ramona, „la țară” a însemnat în satul Homorog, undeva la vreo 45 km de Oradea. Bunicii din partea mamei, Mitru și Jenica, au fost „Alfa şi Omega mea, protectorii minţii, sufletului şi spiritului meu”, la fel ca Aurelia și Ioan, bunicii din partea tatălui.

Jenica era din Homorog, un exemplu de bunătate, de frumusețe umană și de dăruire. Mitru – un maramureșean care făcuse războiul şi fusese prizonier la ruşi în cel mai groaznic lagăr din Siberia. Fost milițian, Mitru era un mare iubitor de cărți, iar dragostea aceasta a ajuns la toți urmașii săi.

M-am căţărat în toţi copacii din curtea bunicii sau din sat, m-am dat în sanie, am avut căţel, pisică, am fost cu gâştele pe mirişti, am ajutat-o la munca de la colectiv, m-am agăţat de toate căruţele care aduceau fân, am fost la colindat, am fost cu Viflaimul, am ascultat poveştile vecinilor despre război şi am învăţat să spun că sunt a Nelichii Jenichii Gheorghii Vălcanului. Era un fel de Tatăl Nostru în sat să ştii a cui eşti. Am fost extraordinar de neastâmpărată, dar mi-am iubit bunicii dumnezeieşte. Şi părinţii şi fraţii. Iar mama… Mama este farul care mă ghidează oriunde…

 

„Până în clasa a opta, nu mai aveau ce să îmi dea să citesc!”

De la 5 ani de când bunicul o învățase să citească, Ramona a citit tot ce se putea citi. Cărți de povești, lecturi obligatorii, o lume magică a cuvintelor, a întâmplărilor şi personajelor care mai de care mai diferite.

În camera ei din apartamentul din Oradea, chiar și astăzi mai există o bibliotecă mare, plină de cărți deosebit de valoroase.

Acasă, mă ascundeam cu veioza sub plapumă să citesc. Era să iau foc într-o noapte. Aţipisem. După păţania asta, mama m-a certat şi mi-a spus să nu mai citesc noaptea. Nu aveam cum. Eu dacă luam o carte, trebuia să o termin. Nu puteam dormi altfel. Aşa că, am găsit altă soluţie. Am acoperit fereastra uşii de la camera. M-a descoperit şi aşa. Apoi, m-am băgat sub pat. Iar m-a desconspirat. Ultima invenție a fost să mă bag în dulap cu veioza. Asta a ţinut până am plecat de acasă. Nu m-a mai prins.

De fapt, cam totul a fost făcut pentru a nu-și dezamăgi mama și bunicul. Mai târziu, pe doamna învățătoare Păduraru Florica, primul dascăl care a simțit creativitatea micii scriitoare.

Ramona Sandrina

Pentru că, da, Ramona, pe lângă citit, începuse deja să se joace cu scrisul și compunerile. Iubea să-și imagineze diverse lumi și să le descrie. Întâi pentru ea, apoi pentru ochii mamei și bunicului, mai târziu pentru un public tot mai larg!

 

Moș Traian, profesorul de română din liceu, a predat mulți ani poeziile semnate Ramona Sandrina!

Chiar în clasa 1, Ramona a scris prima sa poezie, dedicată mamei. Mie personal nu mi-a mai fost dat să văd așa ceva, un copil de 7 ani care să înțeleagă ritmul, rima și măsura, la o vârstă la care cei mai mulți abia ce învață să scrie…

În toți anii de școală, scrisul a fost mereu alături de Ramona. În fiecare an, a fost selectată pentru olimpiadele de limba și literatura română, cu rezultate excelente la nivel de țară.

O primă recunoaștere majoră a apărut în clasa a X-a, când Ramona a simțit că este un pion important al liceului ”Aurel Lazăr” din Oradea. Atunci, profesorul de română Traian Moș a lansat prima revistă a liceului, unde au fost publicate foarte multe poezii și texte ale Ramonei.

Domnul profesor a predat generaţiilor de după mine, poeziile scrise de mine. Asta mi-a dat şi mai multă încredere şi forţă să cred în talentul meu. Mi-a spus mereu că am capacitatea de a vedea prin oameni, dincolo de ei, să anticipez şi să transform oamenii în poveşti frumoase. Am încercat să fac asta de-a lungul experienţei mele jurnalistice şi nu doar.

 

De la Oradea la Adjud și cei doi copii (aproape) gemeni: Augusta-Maria și Presa!

După ce a încercat două facultăți în Oradea (Drept Juridic și Geografia Mediului), în viața Ramonei a apărut prima schimbare majoră. Alături de primul soț, Ramona s-a decis să se mute în Adjud în Vrancea, un județ de care s-a îndrăgostit imediat.

În 2008, avea să apară fetița lor, Augusta-Maria. Cam în aceeași perioadă, Ramona a lansat „Hanul Poveștilor”, un blog unde, pe lângă poezii, proză, gânduri, participa activ la campanii umanitare, sociale sau educaționale.

Treptat, și-a construit un nume, sub pseudonimul Ramona Sandrina. A început să câștige proiecte de content editor, copywriter sau designer web. S-a bucurat de un program flexibil, de faptul că își câștiga banii din marea ei pasiune și că avea șansa să nu piardă niciun moment din viața fiicei sale.

Primul care i-a oferit încredere a fost Cristi Irimia, Fondatorul Vrancea Media. Cristi îi urmărea blogul și și-a dorit să o aibă pe Ramona în echipa sa. Au urmat colaborări cu jurnaliști deosebiți, cei mai importanți fiind Laura Breană de la Monitorul de Vrancea, Silvia Vrânceanu de la Ziarul de Vrancea, Aurora Martin sau Mihaela Cârlan (fondator la Catchy).

Bineînțeles, Stelian Tănase, din a cărui echipă a făcut parte o bună perioadă de timp. Însă, cel mai important, Sorin Tudor de la WebCultura, platforma mereu deschisă pentru orice text semnat Ramona Sandrina.

 

De ce nișa de cultură și lifestyle?

În timp, Ramona a preferat să-și canalizeze energia către presa de cultură și lifestyle. Este locul unde se poate exprima cel mai bine, deoarece relatarea evenimentelor zilnice nu o reprezintă.

În viziunea ei, rolul unui jurnalist este acela de a trezi conştiinţa, de a atinge, de a schimba, de a participa activ la modelarea umană, socială şi intelectuală a societăţii. În jurnalismul actual, cuvântul a devenit o armă foarte periculoasă, o formă de manipulare sau de distrugere.

Cuvântul, mai poate şi vindeca. Acolo unde alţii au manipulat, cuvântul poate mângâia şi ajuta. Poate modela şi transforma. Poate întinde cumva o altfel de mână omului ca individ şi ca societate şi poate schimba în bine.

Tocmai de aceea, și-a păstrat doar acele colaborări unde are ocazia să promoveze oameni frumoși și talentați. Oameni care îşi depăşesc condiţia, care nu cred în „nu se poate”. Care au înţeles că, indiferent de cât de greu ne este în viaţă, oricâte praguri am avea de trecut, toate soluţiile se află la ei şi la nimeni altcineva.

Genul acela de subiecte pe care jurnalistul obișnuit preferă să le evite. Pentru că, chipurile, nu aduc trafic. Pentru că nu fac parte din filosofia trustului. Sau pentru că el, jurnalistul, pur și simplu nu este capabil să realizeze un portret inspirațional…

 

Rezultate și planuri

Rezultate? Apariții în peste 20 de reviste de cultură, din țară și din afară. Texte publicate într-o antologie internaţională. Apariție în cartea unui mare critic literar.

Un volum de poezii, premii câștigate pentru cele mai bune şi frumoase texte, invitată la o mulțime de evenimente naţionale de cultură sau de motivaţie a tinerilor.

Ce lipsește, încă?

Mi-am dorit mereu să am un fel de centru în care să adun bătrânii şi copiii nimănui. Să fie împreună. Pe cei tineri să îi învăţ să preţuiască oamenii în vârstă şi să le dăruiesc astfel o altfel de familie, iar celor în vârstă, să le ofer şansa de a da mai departe învăţăturile şi înţelepciunea lor şi a le bucura bătrâneţile. Poate că printre ei ar merge şi câteva pisicuţe şi câţiva căţeluşi. Cred eu că animalele vindecă sufletul uman de durere.

Are, de asemenea, trei cărţi la care încă lucrează. Un jurnal despre ea şi fiica ei, o carte despre Egipt și un roman cu titlul „Sub zodia iubirii”.

Mai are de finalizat o carte de poveşti pentru copii. De zece ani este aproape gata, i-ar mai trebui însă cineva care să se ocupe de grafică.

Eu nu mă grăbesc să lansez. Nu sunt interesată să devin best seller sau să fac bani din scris. Pe mine mă interesează doar ca ceea ce scriu să ajungă la sufletul oamenilor şi să fie exact ce trebuie să fie. Cred că şi cărţile au un timp al lor în care trebuie să se nască. Eu nu le grăbesc.

 

Stilul Ramona Sandrina, o visătoare cu texte în regulă

Despre stilul Ramona Sandrina, nimeni nu poate povesti mai bine, în afară de chiar autoarea acestuia:

„Consider că fiecare trebuie să ajungă la un moment dat, după multe critici, eşecuri, căderi, căi sinusoidale, să fie el însuşi. Unicitatea este aceea care face diferenţa în orice şi întotdeauna!

Nu sunt cea mai bună, nu sunt perfectă, poate uneori abordez prea personal subiectele sau persoanele despre care scriu, dar nu mă voi compromite niciodată, pentru niciun editor şi pentru nicio revistă.

Am luptat mult să ajung aici, să îmi formez un stil, să ajung la oameni prin mine însămi. Nu mă voi lepăda de mine, ci voi încerca să devin o versiune mai bună a mea.

Iubesc să văd cum creativitatea mea poate să fie un fel de punte de lansare a unor servicii sau produse. Este interesant să vezi cum datorită magiei din cuvinte, poţi să faci oamenii să se oprească din alergatul lor pe internet, să dea like, să rămână, iar apoi să devină fideli unui anume stil.

Numele meu e Ramona Sandrina. Pentru prieteni sunt Ramo, înșiruitor de gânduri şi visătoare cu texte în regulă. Sunt de „meserie” publicist. Uneori sunt content editor. Alteori copywriter.

Scriu despre copilărie știrbă, cu zâmbet larg și senin. Scriu despre julituri pe genunchi și julituri pe suflet. Scriu despre bunici și mame! Când ele suflă peste suflet, toate trec!

Scriu despre iubire. Cu încăpățânare chiar! Deoarece cred în faptul că iubirea este cheia tuturor lucrurilor bune din noi și din lume.

Scriu despre utopie uneori. Pentru că e bine să construim vise în care credem cu adevărat. Castele în mijlocul cărora să ne adăpostim de tot ceea ce ne rănește, să ne lingem rănile și să ieșim pe fereastră zburând. Să devenim fluturi din dureri!

Scriu despre oameni. Pentru că îi iubesc iremediabil! Și deși mă tot rănesc și mă tot dezamăgesc, eu văd dincolo de răni și dureri. Văd în sufletul lor și mi-e drag de ei! Și de mine cu ei!

Scriu despre școală și anii de școală. Scriu despre prietenii. Prietenii frumoase precum pâinea caldă a bunicii!

Și mai scriu despre fiica mea și pentru fiica mea! Ea este tot ce am și sunt eu mai frumos. Povestea mea magică despre imposibilul mereu posibil!

Scriu despre viață. Așa cum este ea. Nefardată și neregizată.”

Și dacă voi cumva credeați că nu mai sunt lucruri de spus despre Ramona…

 

Ramona Sandrina și Nassif Mechel, o iubire ca în fime!

S-au cunoscut în 1984, când un egiptean ortodox venea în vacanță cu familia, la Băile Felix. Ea avea 7 ani, el 15. S-au revăzut din 2 în 2 ani, ultima dată când Ramona avea 16 ani.

Atunci, el i-a propus să se căsătorească și să fugă în lume! Ramona s-a temut, a refuzat și a regretat timp de 22 ani.

Ea s-a căsătorit în cele din urmă la 30 ani. El – la 37. Fiecare în țara lui, cu altcineva. Din ambele căsătorii, între timp eșuate, s-au născut două fetițe minunate, Augusta și Marli.

Știi… așa am început să scriu poezii și texte. Mă gândeam că sunt un fel de răvașe în sticluțe pe care le arunc în spațiu, în timp, iar el le va găsi și va veni pe urmele lor până la mine. Mai tot ce am scris era de dor, de sfâșiere, un strigăt fără încetare pe care mulți îl luau în derâdere, dar eu nu m-am lăsat! Era ceva în mine care se simțea vinovată și deloc întreagă! Căutam mereu…. în toate persoanele, în toți ochii, în toți bărbații. Auzeam toate firișoarele de nisip, beduinii, faraonii… și pe el deasupra tuturor!

S-au regăsit în 2015, când el i-a scris pe Facebook. Toate trăirile ei erau împărtășite! O zbatere profundă, din care își trage seva o mare scriitoare, s-a transformat în liniștea pe care ți-o oferă un cămin.

Ramona Sandrina

Astăzi, Ramona, Augusta, Nassif și Marli formează o familie în care iubirea nu mai poate fi destrămată. Locuiesc în Alexandria, Egipt, o țară de care, nu întâmplător, Ramona a fost fascinată încă din copilărie, când ea se considera, pe bune, Cleopatra…

 

Cuvânt de încheiere

Așa își încheie Ramona fiecare articol. Cu un mesaj pentru cel/cea despre care scrie. Încerc să fac și eu la fel, deși nu sunt deloc capabil să mă ridic la același nivel de trăiri emoționale.

Îi mulțumesc că a spus Da la un mesaj pe Facebook pe un grup obscur, în care ne-am nimerit întâmplător. Că a acordat încredere Elitei și mi-a dat ocazia să descopăr un om cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Că îmi acceptă observațiile, intruziunile și remarcile pe formă.

Fără să îi cer asta, Ramona Sandrina Ilie mă măgulește cu un ultim gând:

Profesional, poate cea mai de suflet realizare a mea este Elita României. Deoarece aici am cunoscut o echipă deosebită, te-am cunoscut pe tine, care ai ştiut mereu să găseşti la mine resursele necesare de a scoate în evidenţă ce am eu mai bun în mine ca jurnalist, m-ai stimulat şi m-ai ambiţionat şi totodată mi-ai oferit ocazia de a scrie şi mai frumos despre oameni autentici, de valoare umană şi profesională, care au capacitatea de a schimba destine şi chiar societatea.

Știți ce e cel mai fain? Am ajuns să nu mai consider astfel de cuvinte drept exagerări, cum scriam în introducere. Cred că pornesc din spiritul Ramonei, un suflet autentic, născut pentru a face oamenii să se simtă mereu mândri de realizările lor.

Oana Păuna

Oana Păuna s-a născut în Ploiești, în 7 ianuarie 1993. O fată mereu cuminte, timidă dar perseverentă, fără aere de cine știe ce vedetă, a ajuns, iată, să își organizeze toată cariera în jurul unei mari pasiuni.

 

Oana Păuna scrie surprinzător de bine! Pe blogul personal sau pe site-urile partenerilor săi, Oana impresionează prin felul conștiincios în care se documentează.

Nu știu cum se întâmplă în alte proiecte, ce pot să vă spun însă e că, aici, în Elita României, demonstrează abilități excelente de relaționare și persuasiune, indiferent de nivelul interlocutorului.

Toți, dar absolut toți oamenii despre care a scris până acum, au răspuns prezent solicitării ei într-un timp foarte scurt. Drumul de la intenție la publicare este, la Oana, cel mai puțin sinuos. Pot spune chiar că, din acest punct de vedere, este un fel de recordmen al echipei noastre!

Oana are în ea ceva magic, ceva care merită o analiză mai amănunțită decât aceste câteva rânduri de prezentare.

 

Când plăcerea de a scrie se transformă în cea de a citi, și invers

De fapt, nici nu știi care din cele două plăceri a fost prima. Cel mai probabil, ele se întrepătrund.

Oana îmi povestește cum i-a plăcut dintotdeauna să scrie și să citească. Scria de mână, căutând caligrafia perfectă, foarte mic și foarte frumos.

Scria compuneri sau amintiri, își crea oracole și carnețele și cosea toate foile laolaltă.

În același timp, se urca în vârful patului și citea, până i se închideau ochii. Are o listă întreagă de autori preferați, pentru că fiecare se diferențiază printr-un element doar al său. Mi-i enumeră pe Dostoievski, Tolstoi, M. Preda, M. Sorescu, L. Rebreanu, N. Stanescu, Slavici, Eminescu, Caragiale, Asimov, Stanislaw Lem, Stelian Turlea, Viorica Raduta, Xavier de Montepin, Guy de Maupassant, Cecelia Ahern, Marc Levy. Iată ce varietate de preferințe absolut remarcabilă!

Oana Păuna

Mai mult decât atât, Oana îmi arată cum, în copilărie, ura poezia pentru că nu o înțelegea. A ajuns însă în liceu să parcurgă toată opera lui Marin Sorescu. Sau toate romanele polițiste ale Agathei Christie…

Toate orele astea, citind autori de care alții fug, m-au ajutat să pot scrie acum fără să am vreo pană de inspirație.

 

„Vinovatul” principal – profesoara de română din liceu

Pregătirea exemplară a făcut ca Oana Păuna să aibă o medie suficient de bună încât să intre la Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza din Ploiești. Primii 3 ani i-a petrecut la clasa de matematică-informatică, iar în clasa a XII-a s-a mutat la secția de filologie, bilingv franceză.

În toți acești ani, a avut un mentor excepțional. Profesoara sa de română, doamna Viorica Răduță, a jucat un rol crucial în educația Oanei. Datorită ei, textele melodramatice, în care se autocompătimea și își sonda propriile adâncuri, s-au transformat în ceva mult mai bun.

Tot ce mi se părea de neînțeles atunci, toată filosofia și metafora pe care le folosea mi-au deschis ochii și mintea mai târziu. Atunci eram doar un burete care, cu ochii mari și căprui, adânc căprui, absorbea tot ce spunea profa. Apoi, faptul că am plecat la profil de uman m-a schimbat complet. Nu mai eram tocilară sau ciudată pentru că nu vorbeam prea mult, eram apreciată de profesori și invidiată de colegii care citiseră muuuuult, mult mai puțin decât mine și care nu vedeau esența lucrurilor. Aveam ceva de spus, eram ascultată și mi-am descoperit vocea.

După liceu, au urmat trei ani lungi și plictisitori de contabilitate și informatică la Universitatea Petrol și Gaze din Ploiești. Ani pierduți, spune Oana, deoarece a lăsat scrisul undeva în adâncul său, iar cărțile au cam dispărut din viața sa.

În toți acei ani de facultate, a scris doar niște lucruri mult prea personale, de care îi e tare jenă chiar și acum. Pur și simplu nu își explică de ce își expunea sufletul într-un spațiu public cum este un blog personal.

În acea perioadă, scrisul adevărat stătea în ea, așteptând…

 

Oana Păuna: „Am învățat din freelancing că nu sunt deloc slabă!”

Abia după anii facultății, Oana a înțeles de fapt că scrisul este marea sa pasiune. Nu știa neapărat care este structura unui articol, sau cum să scrie pentru diferite audiențe și care este, până la urmă, scopul conținutului.

Știa însă că asta e tot ce-și dorește. Să scrie. Să transforme acele texte fanteziste, acea combinație de egocentrism cu milă în ceva de însemnătate.

Se puteau face cu adevărat bani? Cel puțin la nivelul anului 2014, i se părea ireal să stea acasă, să scrie și să și poată pune o pâine pe masă. Existau foarte puțini freelanceri în România și nu prea puteai intra în legătură cu ei pentru sfaturi sau direcții.

Așa că, pe lângă un job part-time căruia îi este recunoscătoare pentru că a învățat din secretele online-ului, Oana Păuna a început munca de freelancer. A scris pentru diverse persoane și a încercat să învețe cât mai mult.

Cu timpul, și-a perfecționat tehnica, a prins câteva colaborări excelente, de care ține cu dinții chiar și acum. Colegii de la serviciu îi apreciau munca și îi dădeau de lucru, chiar și în afara job-ului.

Am învățat din freelancing că nu sunt slabă, din contră… Ceea ce scriu și modul cum o fac mi-au dat un atu și sunt cât de puternică vreau să fiu. Iar documentatul rămâne cea mai importantă parte din orice ai vrea să faci în viața asta. Mereu am zis că, dacă îți cunoști drepturile și știi să pledezi pentru ele, respectiv știi exact ce și când să zici, vei obține orice!

 

Datorită ei, Elita României este mai bogată, în special din punct de vedere spiritual!

Drumurile noastre s-au intersectat în octombrie 2018, când am avut inspirația să lansez un concurs adresat pasionaților de scris. Rezultatul? Trei noi redactori excepționali s-au alăturat echipei noastre, însă unul singur a câștigat: Oana Păuna! Un moment pe care, îmi spune, l-a primit aproape în lacrimi de bucurie…

Oana m-a cucerit la a treia încercare în concurs, cu acest articol, despre mentorul ei. Cu mare pasiune și emoție, a dezvăluit României o profesoară de limba română care face lucrurile altfel.

O doamnă care, cel puțin pe Oana, a influențat-o în mod decisiv și a cărei abordare ar trebui să fie model pentru orice dascăl din România. Doamna Viorica Răduță este un exemplu excelent din categoria „elite mai puțin cunoscute la nivel național”, elite pe care eu mi-aș dori să le descoperim cât mai des.

Oana Păuna

Pentru Oana Păuna, au urmat alte și alte reportaje, despre români excepționali din județul Prahova și nu numai. Oameni pe care, fără implicarea ei, poate nu am fi avut șansa să îi transformăm în surse de inspirație.

În fiecare scriere a Oanei, iese în evidență o perspectivă personală unică, indiferent dacă ni-l prezintă pe inițiatorul unui proiect fantastic de promovare a obiceiurilor românești sau realizează o recenzie a carierei marelui Dan C. Mihăilescu.

Cred că ne facem bine reciproc, iar eu mă bucur să am șansa să lucrez la încrederea ei în propria persoană. Munca ei a generat reacții fantastice. Eu unul știu foarte bine ce înseamnă ca un critic literar de talia domnului Christian Crăciun să se declare mulțumit de modul în care Oana i-a scris povestea…

Personal, faptul că am intrat în contact, că marele scriitor Stelian Țurlea mi-a răspuns la mail mi s-a părut…breathtaking.

 

Freelancing sau 9-to-5?

Astăzi, Oana Păuna este full-time copywriter. Ușor forțat, deoarece locul ei de muncă a fost restructurat la începutul acestui an. Nu îi pare rău deloc, ba chiar crede că este cel mai bun lucru care i se putea întâmpla.

Îi este bine acasă și banii nu lipsesc. A redescoperit magia cititului, învață să își optimizeze munca și să se țină cât mai mult de un program zilnic. Are timp să se dezvolte, să călătorească și să lucreze de oriunde.

Munca de birou nu îi lipsește deloc, singura piedică fiind lupta pe care o duce cu părinții pentru a îi face să înțeleagă că nu stă degeaba toată ziua.

Aș vrea să înțeleagă și ei, părinții noștri, că munca pe laptop tot muncă este. Banul are aceeași valoare indiferent dacă scriu, bat cu ciocanul sau sudez fiare. Până la urma urmei nu fac ceva imoral sau ilegal. Nu e nici prostituție, nici videochat.

Până la urmă, de ce s-ar întoarce într-un sistem în care este, cel mai probabil, apreciată pentru felul în care se poartă? Pentru cât de sociabilă este, cât de mult se pricepe la ”small talk” și lucruri mărunte?

Oana preferă să lucreze la distanță, cu oameni care o judecă prin prisma textelor pe care le produce. Chiar așa, fără asigurare medicală, fără „să îi meargă vechimea” cum spun părinții ei.

Un loc de muncă nu îți oferă nicio siguranță. Am lucrat într-un hotel în care la orice greșeală mi se zicea că „așteaptă 50 la ușă dacă plec” și am văzut cu ochii mei cum nu aveam pe cine să angajăm când pleca o fată din recepție, iar în alte părți ori ești eficient, ori ai pile – sunt două tipuri de feluri să reziști acolo mai mult de 1-2 ani, dar oare merită?

Pentru Oana, în niciun caz. Vrea să se bazeze doar pe propriile puteri, să își creeze singură viitorul.

 

Oana Păuna, mâine

Aș vrea să inspir oameni, să schimb vieți, să ajut oamenii timizi să prindă aripi și să iasă odată din carapace, că este atât de frumos afară…

Personal, nu am nicio îndoială că visul ei se va împlini. Experiența ei deja îndelungată o va ajuta să-și deschidă mult-visata agenție de copywriting. Va fi un mentor excelent pentru studenții care vor să învețe să scrie.

Ce le transmite acum? Să citească mult, și nu doar ce li se spune la facultate. Să încerce autori noi. Să scrie, să recitească, să modifice și să scrie din nou. Să vorbească mult cu oameni mai deștepți ca ei și apoi să scrie.

La un moment dat, textele ei de toate felurile se vor concretiza, cu siguranță, într-o carte de mare impact. Iar numele de Oana Păuna va depăși granițele Ploieștiului, luptând, poate și împreună cu Elita României, să schimbe mentalități.

Simt că micile mele victorii în lupta cu propriile frici sunt realizări mari. 5 ani de freelance, atâtea lucruri depășite și perfecționate, portofoliul stufos pe care îl am, colaborările frumoase, numele meu pe articole despre oameni de elită…Totul e motiv de mândrie pentru mine. Îmi place ce am realizat.

Adina Lukacs Librăria de Vinuri

Adina Lukacs este, în primul rând, antreprenor. Împreună cu soțul ei, Tiberiu, gestionează Librăria de Vinuri, un magazin online cu o gamă diversificată de vinuri românești și accesorii specifice. Însă chiar și numele acestui proiect trădează marea pasiune a Adinei. 

 

Din întreaga echipă de contributori Elita României, cu Adina Lukacs mă cunosc de cel mai mult timp. Ne știm din vremea în care împărțeam aceeași clasă, participând la cel mai bun curs de marketing din România.

Am urmărit îndeaproape parcursul Adinei, de la responsabil de marketing într-o editură pentru copii, până la statutul de antreprenor.

Ne-am regăsit anul trecut, când am lansat Elita României. Adina m-a surprins venind în întâmpinarea mea, spunând că își dorește să contribuie cu texte pentru platforma noastră. Și ce articole faine au ieșit!

Recunosc că nu mă așteptam să îi descopăr veleități în ale scrisului. Adică îi știam trecutul, însă nu bănuiam că, în acest stadiu al carierei, și-ar mai dori să facă așa ceva.

Tocmai de aceea, am o bucurie extrem de mare de fiecare dată când o văd redactând un reportaj. Când vine cu vreo sugestie despre ce putem face mai bine, împreună, pentru acest proiect.

Îi dedic acest spațiu și timp, tocmai pentru că Adina Lukacs merită să fie cunoscută și altfel decât ca un antreprenor de succes. Vă prezint așadar formarea unui suflet mare, a unui membru cu drepturi depline într-o echipă de elită!

 

Terapie pe bicicletă

Născută în Deva pe 22 mai 1982, Adina și-a petrecut întreaga copilărie în orașul Simeria. Are un mare respect pentru profesorii săi de atunci de la Școala Generală nr. 1 din oraș, locul unde s-au pus bazele educației sale.

Adina are un gând special pentru doamna învățătoare Cocioabă Iulia, cea care își ghida mereu elevii în tainele cititului și ale scrisului.

Ne punea să ținem un Caiet de expresii frumoase pe care le culegeam din lecturile din cursul anului. Cu ele apoi făceam compuneri pe care le citeam cu voce tare la clasă și colegii își spuneau părerea.

Mai târziu, ajunsă la Colegiul Național Decebal din Deva, Adina își amintește de profesorul de română care îi punea să comenteze la clasă, la liber, toate operele citite. Era ora care îi plăcea cel mai mult. Și de data aceasta, un caiet în care își nota idei pentru interpretările lecturilor sale, era de mare ajutor.

În plus, în grupul de prieteni, datorită creativității sale, Adina era mereu responsabilă de… agățat! Prietenele ei se bazau pe Adina să le conceapă mesaje sau chiar scurte poezioare, prin care să atragă atenția băieților pe care îi plăceau…

Am fost curios să aflu dacă mai are „manuscrise” din acea perioadă:

Era vremea hârtiei și a stiloului. Totul era unicat. O dată înmânat bilețelul de amor, nu mai aveai creația. Nu știam pe atunci ce însemna să ai acces la GB de stocare, nici poze cu telefonul mobil nu făceam, iar FaceBook-ul se făcea în curtea școlii cu emoțicoane live (zâmbește).

Revenind însă la educație, vedem, pentru a câta oară, cum doi dascăli interesați de viitor pot deveni responsabili pentru cultivarea unei pasiuni. Datorită doamnei Cocioabă și a domnului Biriș, Adina Lukacs are astăzi o armă puternică, pe care se poate bizui mereu. Puterea scrisului.

În copilărie îmi plăcea să merg cu bicicleta foarte mult, să mă aventurez spre locuri nepermise și oarecum periculoase doar de dragul descoperirilor și a încrederii pe care o căpătam în forțele proprii. Plimbatul cu bicicleta era terapie și momentul propice pentru a căuta soluții. Țin minte că, inclusiv rezolvarea problemelor de matematică le găseam în timp ce pedalam.

 

Să nu te mai revolți împotriva unor lucruri care par că te vor afecta!

Cam aceasta a fost lecția primită de Adina prin clasa a XI-a când, în liceul la care învăța, s-a petrecut o întâmplare parcă extrasă din celebrul film ”Catch Me If You Can”…

Se făcea că un profesor venise în sala de festivități să prezinte oferta educațională a unei universități din Germania. Tot liceul era prezent, iar candidații trebuiau să depună dosarul medical și să treacă un test de limba engleză.

Bineînțeles că Adina le-a trecut cu bine pe ambele însă, avea un defect. Nu era blondă cu ochii albaștri… Toți cei admiși, fără excepție, respectau acest criteriu…

Eram atât de supărată și deznădăjduită, încât am făcut febră mare și am vomat imediat ce am ajuns acasă. A doua zi am aflat că, cei de pe listă trebuiau să plătească 2000 de mărci pentru viză și alte documente, bani care trebuiau dați profesorului care a prezentat oferta universității, într-un termen scurt (o lună-două, dacă îmi amintesc bine). Tatăl unei colege și-a vândut mașina pentru a face rost de suma respectivă. Au trecut vreo două luni după acest eveniment, iar colegii admiși nu mai primeau niciun răspuns de nicăieri. În final s-a aflat că, profesorul neamț era doar un impostor care a luat banii și a dispărut…

În mod evident, Adina nu s-a îndreptat spre Germania, ci spre București. A urmat cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o imagine deja formată despre ce înseamnă să fii jurnalist. O imagine care, din păcate, nu era conformă cu realitatea…

După ce m-am confruntat cu situația în care mi s-a interzis să scriu despre o anumită situație, iar la scurt timp mi s-a atras atenția că pun prea multe întrebări, am decis că nu asta vreau să fac pe mai departe. Am rămas în presă, dar pe partea de marketing și într-o editură pentru copii.

Adina Lukacs Librăria de Vinuri

Adina Lukacs: „Pozitivismul promovat și libertatea de a-ți alege cum scrii articolele m-a atras să cocntribui pentru Elita României.”

 

Librăria de Vinuri, sau când nu curge cerneala, curge vinul…

Câțiva ani, Tiberiu și Adina Lukacs au trecut printr-o lungă perioadă de căutări. Și-au dorit ceva al lor, la care să lucreze după principiile și valorile personale. Opt-zece ore la birou și apoi încă una-două în trafic, nu făceau parte din visul lor…

Așa s-a născut Librăria de Vinuri, în anul 2014. Proiectul a apărut în timpul programului Executive MBA de la ASEBUSS și a fost subiectul lucrării de dizertație a lui Tiberiu, coordonat, și cu mândrie o spun, chiar de către Lavinia Rașcă!

Eu scriam tot o lucrare despre un proiect online, ne-am unit cunoștiințele și am căutat să obținem maximum din mentoratul doamnei profesoare pentru #librariadevinuri.

În timp, Librăria de Vinuri a crescut, iar Adina a înțeles foarte bine dedesubturile industriei. Povestește cu dezamăgire despre lipsa unei strategii pe termen lung a producătorilor de vin, care vor să fie prezenți și în hypermarket, dar și în magazinele specializate, la același preț de vânzare, dar să acorde discount-uri diferențiate de achiziție. Recomandă din inimă multe vinuri românești și îi apreciază pe cei care se educă constant în acest domeniu.

Vinul reprezintă tradiție, un stil de viață, cultură și educație. Ultima parte trebuie mult îmbunătățită în România. Acum vine vara și cramele vor organiza diverse programe pentru atragerea turiștilor. Este un mod interactiv de a petrece un week-end și un start bun spre un consum de vin de calitate. Avem o gamă largă de vinuri românești bune și foarte bune. Haideți să le cunoaștem pe acestea mai întâi și apoi putem întinde gâtul și peste hotare, în locuri renumite pentru calitatea licorii lui Bachus.

A urmat mutarea la Sibiu, un loc mult mai potrivit pentru exprimarea valorilor personale. Aici îi găsim și astăzi, umplându-și viața cu proiecte care le oferă libertate de mișcare.

 

Asociația Happy Moms și încă un business în network marketing

Să fie volutar este ceva ce și-a dorit de mult, dar jobul pe care îl avea în capitală, nu-i mai lăsa timp și de așa ceva. Valorile pe care le căuta le-a găsit în Asociația Happy Moms.

De la o simplă participantă, Adina a ajuns să coordoneze întâlnirile mamelor antreprenoare din Sibiu, în proiectul Business Mom Club.

Ce mă bucură și mă întristează în același timp este că întâlnesc foarte, foarte multe femei care, după ce devin mame, nu mai vor să se întoarcă la job și caută să facă ceva pe cont propriu. Mă bucură mult asta pentru că Happy Moms asta face, susținele mamele antreprenor (chiar au o școală pentru mame singure antreprenor la Brașov). Dar în același timp constat câtă lume este nefericită cu ceea ce face și nu reușesc să iasă din capcana unui job bine plătit și a unei mașini de serviciu. Nimeni nu zice că este ușor, e tot cu muncă, dar de data aceasta muncești pentru visul tău, nu al angajatorului.

Adina Lukacs le mulțumește de fiecare dată când are ocazia tuturor celor care au ajutat-o să devină ceea ce este azi. De la colegi și șefi, până la profesori și mentori de orice fel.

Printre aceștia, cei mai recenți pentru Adina sunt John Maxwell, Paul Martinelli și toată echipa marelui orator american. Inclusiv Sorin Popa, președintele John Maxwell Team Romania, care a schimbat multor oameni cursul vieții.

Business-ul în network marketing mi-a dat posibilitatea să cunosc niște oameni minunați, oameni care atunci când au realizat că îi nemulțumea ceea ce făceau, au schimbat (că de plâns, se plâng mulți și acționează mult prea puțini). Apoi i-au ajutat și pe alții să schimbe. Și pentru că erau profesioniști în domeniul lor, au tratat și noul business cu aceeași seriozitate care îi consacrase la locul de muncă. Să-ți construiești propriul sistem (platforma online de training și dezvoltare personală) în interiorul unui sistem ce funcționează de 40 de ani, doar pentru a putea ajuta cât mai repede cât mai mulți oameni, nu este ceva ce întâlnești la tot pasul.

 

Prezentul și viitorul pentru Adina Lukacs

Acum, tot ce-și dorește e să-și vadă înflorind cele două afaceri. Să ducă o viață liberă, fără presiunea vreunui superior care să îi spună ce, când și cum să facă. Să îi ofere Sarei, fetița sa de 2 ani, posibilitatea de a experimenta cât mai mult și de a cunoaște oameni din diverse culturi și categorii sociale.

De mai bine de jumătate de an am decis că îmi doresc să am mai mult timp și am acționat în această direcție. Acum pot din nou să biciclesc, chiar și în timpul săptămânii. Gestionez două business-uri care se completează, în sensul în care, fiecare îmi oferă situații care mă obligă să devin o variantă mai bună a mea, în mod constant.

Adina face mereu comparație între cele două business-uri pentru că, cel clasic, l-a facut cu investiție mare și este unul național. Pe când, cel în network marketing îl face global, fără angajați, dar cu o echipă de profesioniști și cu o investiție minimă.

Adina Lukacs Librăria de Vinuri

Din perspectiva jurnalismului proaspăt regăsit, se bucură că are șansa să prezinte publicului larg oameni și fapte care să inspire tânăra generație spre a construi, mai degrabă decât a aștepta să primească de la alții. Își dorește să scrie mai mult, mai des, și mă bucur să aflu că însuși dialogul nostru de pregătire pentru acest articol a făcut-o să realizeze ce armă puternică deține.

Și cum deja v-am obișnuit, închei prin a o provoca pe Adina Lukacs să ne lase un sfat pentru studentul de jurnalism. Până la urmă, suntem o echipă mare și merităm să fim ascultați!

Studentul la jurnalism să caute să experimenteze, în perioada facultății, cât mai multe aspecte care țin de această meserie pentru a decide care îi este direcția. Să se specializeze. Să schimbe macazul, mai mult sau mai puțin, în funcție de ceea ce simte că-i aduce bucurie. O decizie bună, luată la 25 de ani, s-ar putea să nu ne mai aducă fericirea la 35. Pentru că și noi ne schimbăm, evoluăm. Să mulțumim și să mergem mai departe.

Camelia Stârcescu

Alături de Camelia Stârcescu, pășim pe un teritoriu mai puțin explorat în Elita României, cel al articolelor de tip Q&A. De obicei, vedeți la noi reportaje în care sintetizăm informații relevante despre eroii României, însă mai sunt și câteva excepții.

 

Ei bine, articolul despre Camelia este excepția din toată această serie de prezentare a echipei noastre. Am considerat că este o bună ocazie să observați tipul de dialog pe care îl purtăm cu interlocutorii noștri.

Mai important însă, curg atât de frumos toate cuvintele ei, încât orice modificare i-ar face mai degrabă un deserviciu! Este, de altfel, calitatea pe care eu personal o apreciez cel mai mult la Camelia Stârcescu. Articolele ei sunt perfecte. Îngrijite. Complete și fără cusur.

O citesc cu mare plăcere și mă bucur de fiecare dată când un reportaj de-al său este dedicat platformei noastre.

Cred că am vorbit destul despre valoarea și importanța Cameliei în media românească. Mă opresc aici și îi dau cuvântul, fiindcă are multe lucruri interesante să ne povestească!

 

Cine este Camelia Stârcescu și de unde a pornit?

M-am născut în 19 februarie 1971, la Hunedoara, dar am copilărit la Simeria. Am fost un copil ca oricare altul, cred. Am avut norocul să am o educatoare deosebită la grădiniță, datorită căreia am învățat să citesc chiar înainte de a merge la școală. Aveam șase ani jumate când am mers la școală și am dus după mine dragul de citit, apoi pe cel de scris și, în paralel, plăcerea de a descoperi lucruri noi, învățând.

Am fost premiantă până în clasa a VI-a inclusiv, cu 10 pe linie, fiind, cum se întâmpla la vremea aceea, comandant de detașament și de unitate. Apoi, ne-am mutat la Deva. Alte școli, alți copii, alte năravuri…

Plăcerea de a învăța a scăzut în intensitate direct proporțional cu tactul pedagogic al noilor „cadre didactice” prin ale căror mâini treceam. Doar o mână de dascăli adevărați aveam să mai număr până la sfârșitul liceului…

 

Îmi poți spune ceva unic despre copilăria ta, ceva doar al tău?

Chiar dacă e un truism, am să-ți răspund că fiecare copilărie e unică, în integralitatea sa. Am suferit mereu că bunicii locuiau în același oraș cu noi și, la fiecare început de an școlar, în tradiționala compunere „Cum mi-am petrecut vacanța”, nu puteam povesti despre casa de la țară a bunicilor.

Sigur, bunicii locuiau la casă, iar noi la bloc și vacanțele ni le petreceam la ei. Erau mulți copii pe stradă pe-atunci, ne jucam cât era ziua de lungă, făceam năzbâtii. O ajutam pe bunica în gospodărie și era o bucurie maximă atunci când, bucătăreasă la nunți fiind, bunica lipsea de acasă câte o săptămână, toată grija gospodăriei căzând în seama mea și a fratelui meu.

Adoram să îngrijesc grădina, să culeg roșiile, castraveții, fasolea verde, toate bunătățile pământului, să le gătesc… Asta se întâmpla cam din clasa a V-a și era extraordinar. Părinții veneau doar ca să se asigure că avem ce ne trebuie, în rest, raiul ne aparținea. Cred că de-atunci am nostalgia asta după sat, după traiul la țară, după munca pământului și atingerea sa pe palme, ca nici o alta.

Mi-amintesc că în căsuța bunicilor – care însemna o cameră, o bucătărie, un hol și o cămară – exista un fel de bibliotecă micuță, cu doar câteva rafturi. Două dintre ele erau pline cu ziare și reviste destul de vechi. Ei, bine, în vacanța de iarnă, când ne săturam de joaca prin zăpadă sau nu aveam voie să ieșim afară, mă așezam pe un scăunel, cu spatele lipit de latul sobei de fontă din bucătăria bunicii, și-mi aduceam teancuri de ziare și reviste, pe care le citeam cap-coadă.

Erau ziarul ”Magazin” de prin anii ’60, un format mare, cu frontispiciul verde cu violet, și era revista ”Flacăra”, de prin anii ’60-’70. N-aveam încă vârsta deciziilor profesionale, dar, cu siguranță, prin suflet se va fi conturat încă de pe-atunci un început, ceva cărămizi se vor fi pus la construcția jurnalistului care am devenit.

Adrian Păunescu, Carmen Dumitrescu, Victor Niță, Fănuș Neagu, Mircea Micu și alții, cu siguranță, nume grele ale jurnalismului românesc, îi citeam fără să știu cine sunt sau de ce-mi plac. Acum știu.

 

A existat vreun moment anume care să fi influențat formarea jurnalistului Camelia Stârcescu?

Nu aș spune asta. Niciodată nu mi-am dorit să devin altceva decât jurnalist, și asta încă de prin gimnaziu. Ascultam non-stop Radio România, mai cu seamă emisiunea ”Orele serii”, realizată de Viorel Popescu, de a cărui voce mă îndrăgostisem.

Știam numele tuturor redactorilor și corespondenților din țară, ba, la un moment dat, timp de câteva luni, scrisesem cuvânt cu cuvânt toate emisiunile realizate de Viorel Popescu, în niște caiete groase, pe care i le-am făcut cadou ceva mai târziu, când s-a-ntâmplat să ne cunoaștem.

Dacă plecam cu părinții în week-end, pe la prietenii de la țară, eu aveam în grijă să iau aparatul de radio, un VEF rusesc, destul de mare și greu, și vreo două schimburi de baterii pentru el. Și toată lumea știa că trebuie să mă lase-n pace când ascultam ”Orele serii”: nu mă chemau la masă, nu mă întrebau nimic. De fapt, îmi luam radioul și o pătură și-mi găseam un loc liniștit, unde nu mă deranja nimeni câteva ore.

Eram doar eu, radioul și o carte sau jurnalul în care-mi scriam dorurile. Iar în serile de joi, când se transmiteau spectacolele Cenaclului Flacăra, nici să respir nu-mi prea permiteam, de teamă să nu pierd vreo fărâmă din oxigenul acela cultural, poetic și muzical ce m-a format, indubitabil, ca om, modelându-mi frumos mintea și sufletul.

 

Știu că ai o poveste atipică despre studiile superioare…

E sinuos și ciudat parcursul meu școlar. Având o mamă extrem de autoritară, n-am avut dreptul să-mi aleg facultatea pe care-mi doream s-o urmez. Aș fi vrut filologie, pentru că-mi doream să fiu jurnalist și, credeam pe-atunci, asta e cea mai potrivită alegere, căci facultate de jurnalistică nu exista. Se-ntâmpla prin 1987, cu doi ani înainte să gat liceul.

Mama a zis ”Drept” și n-am avut cum să mă împotrivesc. E, de-aici cam de-a valma s-au dus toate. Am picat, desigur, apoi a venit Revoluția. Studentă am mai fost, dar, cum din iunie 1990, devenisem corespondent cu acte în regulă la Radio România, am trăit la maxim fiecare secundă profesională, lăsând deoparte studiile. Mi-a plăcut mai mult să fiu jurnalist decât studentă și nu regret asta.

Mi-am finalizat studiile superioare în 2009, la Facultatea de Jurnalistică de la Sibiu, dar le-am făcut doar pentru a ”intra în rândul lumii” și a scăpa, cum spunea Tudor Octavian (un alt respectabil jurnalist), de un complex pe care altfel l-aș fi dus cu mine toată viața.

Profesional, aveam deja 19 ani de experiență și, cu tot respectul, cei trei ani de facultate nu m-au învățat nimic în plus, mai cu seamă că nici unul dintre profesorii mei nu lucraseră vreodată în vreo redacție de presă.

Spre exemplu, în cele trei mari instituții de presă unde lucrasem până atunci – Radio România, Formula AS, Media Pro – nu mi se ceruseră actele de studii, ci am fost dorită și plătită (bine!) pentru competența profesională.

 

Cine sunt jurnaliștii pe care îi apreciezi cel mai mult?

Am preferat să fiu jurnalist și nu studentă datorită, desigur, și faptului că am avut privilegiul, bucuria și onoarea de a fi acceptată lângă cei mai mari jurnaliști ai României, recunoscuți ca atare la toate nivelurile: regretații Paul Grigoriu, Sorin Caracseghi și Marius Grozea, dar și George Enache, Florin Helmis, Ioana Cristea, Dorina Zdroba, Anca Florea – la Radio România, apoi Sânziana Pop și Ruxandra Constantinescu – la Formula AS, dar și alți ”lupi bătrâni” și buni condeieri în presa locală din județele Alba și Hunedoara, pe unde am mai lucrat, în timp.

Nu am învățat de la fiecare în parte. Ceea ce sunt, jurnalistic, li se datorează tuturor. Am învățat, în primul rând, să respect cu sfințenie Limba Română, să răspund pentru ceea ce scriu și să semnez cu responsabilitate tot ceea ce scriu, asumându-mi consecințele.

Am fost, după câte știu, singurele – eu și prietena mea – pe care Paul Grigoriu le-a acceptat alături, câteva luni la rând, în nopțile în care realiza emisiunea ”Matinal”. ”Nu știu nici ce, nici cum să vă învăț!”, ne-a spus, dar ne-a pus la treabă. Și-am învățat!

Au fost, de asemenea, zeci de nopți în care am avut ocazia să fac corectură pe litere de plumb, pentru săptămânalul la care am lucrat la Alba-Iulia. Am prins vremuri în care în presa scrisă încă se mai făceau anchete, trei dintre cele realizate de mine aducându-mi tot atâtea procese de calomnie. Câștigate, cum altfel? Căci am răspuns pentru ele, încă înainte de a le da tiparului, în fața lui Dumnezeu și a conștiinței mele.

 

Ce îți dorești să obții prin scris?

Greu de spus. Cred că n-ar fi corect. E, cumva, ca în iubire: nu iubești pentru un motiv anume, ci iubești pentru că iubești, cum spunea un scriitor.

Scriu pentru că nu pot altfel. Pentru că-mi doresc ca oamenii să devină mai buni. Pentru că nu suport nedreptatea, minciuna, urâtul. Pentru că sunt în țara asta atâția oameni faini, atâtea locuri binecuvântate, încât e păcat să nu ajut, atât cât pot, să afle cât mai mulți despre toate astea.

Personal, jurnalismul mi-a înlesnit accesul la locuri/momente/oameni la care nu oricui îi e dat să ajungă. Și mă simt eu însumi binecuvântată pentru asta.

Am primit, desigur, și amenințări, de la oameni prea slabi să-și asume responsabilitatea și adevărul celor scrise de mine. Dar s-a-ntâmplat și să mi se mulțumească de către mulți dintre cei despre care scrisesem ”de rău”, aceștia recunoscând corectitudinea celor scrise de mine și apreciind faptul că nu i-am împroșcat cu noroi.

 

În toată cariera ta, care crezi că e cea mai importantă realizare?

Cea mai ciudată întrebare e asta, cel puțin pentru mine. În primul rând, pentru că nu consider că am o ”carieră” în jurnalism, chiar dacă e un termen la modă. Se spune că, dacă faci ce-ți place, nu va trebui să muncești o zi în viața ta. Asta am făcut.

În al doilea rând, o realizare implică să-ți propui un scop, pentru care să muncești, să faci sacrificii ca să-l atingi. Au fost și oarece sacrificii, dar cine și le mai amintește?

Nu mi-am propus niciodată vreun scop, nici profesional, nici personal. Mi-am dorit, cum spuneam, să fiu jurnalist. SUNT! Pentru că DUMNEZEU a rânduit ca asta să se întâmple: să fiu acceptată corespondent Radio România la doar 19 ani, să fiu acceptată în echipa Formula AS pe la 22 de ani, să fiu parte la nașterea atâtor publicații locale, încât, dacă ar fi fost prunci, aș fi fost mamă-eroină, să fiu, din când în când, plătită bine pentru cum/că scriu. Trăiesc prin scris, nu din scris (draga Limbă Română!…).

Iar în plan personal, cea mai mare realizare e faptul că, deși târziu, la peste 40 de ani, mi-am descoperit, mi-am revendicat și mi-am asumat libertatea, ca singura aducătoare de liniște sufletească. Între personal și profesional, la mine e o identitate aproape perfectă. A respira nu e o realizare, ci un dar de la DUMNEZEU. Pentru mine, a scrie înseamnă a respira, adică a trăi.

 

Când nu scrii, cu ce-ți ocupi timpul?

Sunt mamă-singură, de adolescent în clasa a VIII-a. Colaborez cu o florărie din Mediaș, pentru că mă relaxez făcând decorațiuni florale – când obosesc scriind, când nu-mi mai găsesc cuvintele, fug la flori, apoi mă întorc și e bine. E un fel de alternanță între o relaxare și alta, întru evitarea rutinei.

Camelia Stârcescu

De curând, am început să fac tablouri din șnururi, niște mici ghidușii pe care le voi aduna, poate, într-o expoziție. E aproape gata de tipar o carte de poezii și am început s-o pregătesc pe cea cu articole apărute, în 25 de ani de colaborare, în revista Formula AS.

Și, uneori, când sufletul nu se poate ridica din genunchi, din varii motive, plec la drum, fie să mai documentez câte ceva, fie în Apuseni, la Valea Verde, colțul meu de rai unde renasc pe de-a-ntregul.

 

Ce ți-ai propus să faci până acum și nu ai reușit?

Mi-am dorit să ajung în Maramureș, încă de când eram copil, visând la asta așa cum alții visau să ajungă-n țări străine (pe când asta era aproape o utopie). Încă n-am ajuns în Maramureș. Au fost câteva ocazii, dar ceva s-a pus de-a curmezișul în ultimul ceas. N-a fost să fie. Poate că trebuie să ajung acolo cu un om anume. Încă îl aștept.

În rest, nu-mi fac planuri. Abia în urmă cu cinci ani, când mi-a murit omul iubit, am înțeles că mâine nu există. Trăiesc azi, încercând să-mi las amprenta curată pe fiecare zi. Dacă seara, înainte de culcare, sunt împăcată de cum mi-am trecut ziua, eu zic că e bine.

 

Pentru final, ce îi recomandă Camelia Stârcescu unui student la jurnalism?

Hmmm! Eu sunt o jurnalistă bună (mi se spune), deși am fost o studentă ratată (spun eu). Jurnalismul NU se învață în școală! Se învață tocindu-ți papucii pe drumuri, în documentare, citind până la epuizare cărți și presă (cam greu, în ziua de azi…), respectând Limba Română, ”mirosind” subiecte și acolo unde nu par a fi (unele dintre primele mele corespondențe la Radio România au fost ”Interviu cu firul de iarbă” și ”Se coace grâul în Ardeal” și le-am scris pentru că mi se ceruseră materiale și nu aveam nimic la îndemână… – au fost printre cele mai apreciate!).

Poți fi un jurnalist bun indiferent ce facultate ai făcut, căci absolvirea unei facultăți de profil NU te face niciodată jurnalist – poate lucrător în presă, ca să spun așa, dar NU jurnalist.

Cred că jurnalist te naști, ce se întâmplă după – educație, bun-simț, voință, noroc ș.a. – nefăcând decât să-ți definească concret un drum predestinat.

Robert Popa

Robert Popa este mezinul echipei noastre. Când el apărea pe lume, mulți alți colegi își începuseră deja cariera în jurnalism. Spun aceste lucruri pentru a vă arăta cât de special îl consider și cât de mult îl apreciez. Astăzi, Robert nu este cu nimic mai prejos decât orice alt coleg de breaslă din presa românească!

 

Putea să continue tradiția de familie și să își deschidă un cabinet medical, la fel ca mama lui. Ar fi putut să își urmeze talentul la desen, însă rămâne doar un hobby în zilele noastre.

La un moment dat, chiar a descoperit că poate scrie în versuri, iar aici merită menționat că se va publica la un moment dat un volum de poezii semnat Robert Popa!

Deocamdată însă, Robert își construiește cariera în jurul televiziunii și al scrisului în online.

Din pură curiozitate și din dragoste pentru frumos, lui Robert Popa îi place să descopere poveștile oamenilor cu realizări deosebite și care îi pot inspira pe cei tineri. Oameni care nu s-au dat bătuți, deși au trecut prin multe momente grele.

Dacă pe blogul său publică povești remarcabile din sportul mondial, aici, în Elita României, are șansa ca lumea să-l cunoască și altfel decât ca pe un jurnalist de sport. Poate nu întâmplător, articolele lui Robert ies din sfera sportului și construiesc portrete de la care avem cu toții de învățat.

Robert Popa

Mă opresc aici cu explicațiile și trecem la analiză. Să vedem, așadar, cum un tânăr crescut în anii 2000 ajunge, la o vârstă atât de fragedă, un jurnalist de elită!

 

Gabi Balint, Michael Schumacher, Gabriel Dorobanțu, Robert Popa

Ce au în comun toate aceste nume? Explică Robert cu mândrie că sunt toți născuți în aceeași zi – 3 ianuarie. Se întâmpla în Galați, în 1994, un an important pentru naționala de fotbal a României, așa cum ține să ne reamintească Robert.

Sigur că el nu are cum să-și amintească acele nopți americane, însă le urmărește fascinat pe Youtube, în comentariul inegalabilului Cristian Țopescu.

Era o adevărată enciclopedie, pentru că în timpul meciului aflai foarte multe informații despre echipele care jucau, despre oraș, tradiții, obiceiuri. Felul în care comenta te făcea să simți că ești acolo. Victoriile cu Argentina și Columbia de la Mondialul din 1994 sunt două momente cheie din cariera lui Țopescu. Mi se face și acum pielea de găină când le văd pe internet. Pasiunea lui m-a inspirat și atunci am realizat că meseria care mi se potrivește cel mai mult este cea de ziarist. Nu am avut ocazia să-l cunosc, mi-a părut foarte rău când am aflat că a plecat din această lume.

Revenind la copilul Robert Popa, aflăm că dintotdeauna a fost o fire curioasă. Că îi plăcea mereu să interacționeze cu oamenii mai mari, să se implice în discuții, să învețe și să-și prezinte opinia.

El și prietenii săi jucau cărți, șah, baschet sau jocuri video. Erau atrași de jocurile creative, în care interpretau personaje din filme sau din desene animate.

I-a plăcut mereu să asculte muzică, iar dintre cântăreții și trupele preferate îi enumeră pe C.C. Catch, Modern Talking, ABBA, Toto Cutugno, Elvis Presley, Sandra, Trei Sud Est, Akcent, Compact, Holograf, Vasile Șeicaru, Inna, Ștefan Bănică Junior sau Voltaj.

Țin minte că odată, în perioada Sărbătorilor, mi-am cumpărat o mașină cu telecomandă din banii câștigați la colindat. Copil fiind, pentru mine a fost o realizare importantă, pentru că eu câștigasem acei bani.

 

1 iunie 2008: Robert Popa apare prima dată la televizor!

Se întâmpla de Ziua Copilului, când o televiziune a realizat un reportaj în școala lui. Cu mare bucurie, s-a văzut seara la știri și și-a dat seama cât de mult își dorește să apară mai des.

Poate și de aceea, doi ani mai târziu, îl vedem pe Robert mutat în Cluj, la Colegiul Național Pedagogic ”Gheorghe Lazăr”, pentru ultimii trei ani de liceu. Orașul preferat al mamei sale, cei doi se mutau în Cluj când mama lui Robert obținea acolo un post în învățământ, post pe care îl deține și astăzi.

Cât despre Robert, Clujul avea să-i deschidă oportunitățile de care avea nevoie. După doar un an de liceu, a știut că va fi jurnalist sportiv, chiar dacă nu toți cei din jurul său erau încântați de idee. Știa însă să scrie, tot datorită mamei sale, care l-a ajutat să își creioneze un stil. Alături de colegii de liceu, se lansa în dezbateri lungi, pe cele mai variate subiecte.

Urmărea foarte multe transmisiuni și talk-show-uri sportive, era fascinat de istoria sportului și de personalitățile care s-au remarcat de-a lungul timpului.

Și-a spus că dacă un sportiv luptă pentru visurile sale și poate influența societatea prin puterea exemplului, el trebuie să fie acolo să relateze toate aceste detalii.

Prin 2012, am mers la o expoziție organizată de Ziua Armatei la Cluj. Și am încercat armele de acolo (nu aveau muniție), m-am urcat în mașinile lor, le-am pus și întrebări soldaților. Voiam să știu cât mai multe despre acea expoziție și despre tehnica militară de la acea vreme. M-am simțit ca un ziarist, chiar dacă eram doar în clasa a 12-a.

 

Rolul facultății în formarea unui profesionist

Dacă liceul a presupus căutări și semne de întrebare, experiența Facultății de Jurnalism din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” a fost determinantă pentru traiectoria lui Robert Popa.

Totul a fost interesant pentru Robert în acei ani, însă momentul-cheie l-a reprezentat cursul despre Istoria Presei Scrise Românești. Acolo, profesorul l-a încurajat ca, ori de câte ori termina o carte de citit, să iasă în fața clasei și să prezinte câte un rezumat.

S-a întâmplat de foarte multe ori acest lucru, iar Robert s-a remarcat ca studentul căruia îi plăcea să relateze experiențele personale.

Așa, de fapt, a prins curajul să vorbească în public. S-a perfecționat atât de mult încât, la ultimul curs din facultate, a ținut un discurs nou, pe care îl scrisese cu doar o zi înainte. Iar de la entuziasmul de la pupitrul facultății, până la calitate livrată către publicul larg, a mai fost doar un pas!

 

Robert Popa: „O știre din ziar nu va fi niciodată asemănătoare cu cea de la radio sau tv”

Întotdeauna vor exista diferențe, pe care le înțelege doar cineva care a lucrat în toate cele trei mijloace de comunicare. Iar Robert este poate cel mai tânăr clujean care se poate lăuda cu o astfel de experiență!

Robert Popa a început cu un stagiu de practică la Radio Renașterea din Cluj. Au urmat articole semnate în publicații precum Presa Locală, Ziua de Cluj sau chiar Gazeta Sporturilor.

În 2017, a moderat emisiunea ZIUAlive pe teme de sport și a fost invitat permanent al emisiunii 1 la 1 de la RealitateaFM Cluj.

Din ianuarie 2018, îl vedem zilnic la Look TV, în calitate de reporter de sport. În paralel, continuă să culeagă povești din sport pe blogul personal, iar din această primăvară scrie și pentru Elita României.

Robert Popa

De fapt, acel blog pe care scrie încă din anul 1 de facultate l-a ajutat să ajungă la următorul nivel. În vara lui 2016, când a trimis CV-ul la Ziua de Cluj, a primit un răspuns în doar 50 minute, pentru că redacției i-a plăcut ce a citit.

Alte oportunități mi s-au ivit pentru că oamenii au văzut pur și simplu ceea ce fac eu. Un pasionat de scris trebuie să aleagă această meserie doar dacă e convins că i se potrivește, iar asta poate afla doar scriind și mergând la tot felul de evenimente. Trebuie să fie conștient că, de cele mai multe ori, nu poți reuși din prima, că satisfacția financiară nu va fi întotdeauna pe măsura așteptărilor, că trebuie să muncească mult și să arate că merită să câștige mai mult, atât ca prestigiu, cât și din punct de vedere material. Studentul trebuie să fie curios și să nu uite ce înseamnă modestia. E foarte important să rămâi cu picioarele pe pământ, oricât de mari ți-ar fi realizările. De ce? În viață, poți avea parte și de momente mai grele, iar o părere prea bună despre tine îți poate face mai mult rău decât bine. Întotdeauna trebuie să existe un echilibru.

 

Viziunea și rezultatele unui tânăr jurnalist

Principalul meu scop nu e să cresc în popularitate, îi las pe alții să aprecieze cât de bine îmi fac meseria. Ce îmi doresc eu cel mai mult e să simt că, prin fiecare material realizat, se schimbă ceva.

Robert îmi dă și un exemplu concret, în care știe că a făcut un bine pentru echipa de handbal feminin a Universității Cluj. Într-o perioadă în care clubul era la un pas de retrogradare iar fanii nu prea veneau la sală, Robert Popa l-a avut invitat la o emisiune radio pe antrenorul echipei, Alin Bondar.

La primul joc de după acea emisiune, fanii au umplut sala, iar Clujul a reușit un rezultat de egalitate, primul punct după o lungă perioadă, contra unui adversar puternic.

Robert este de asemenea tare mândru cu primele lui reportajele, pentru Radio Renașterea, despre Ziua Unirii Principatelor Române sau despre ziua de 10 mai

Era prima dată după 1947 când se sărbătorea din nou Ziua Regalității, iar el a cunoscut câteva personaje interesante: un membru al Clubului Monarhiștilor Clujeni, un copil care l-a cunoscut pe Regele Mihai și un bătrân care a prins ultima sărbătoarea a Monarhiei înainte de instaurarea comunismului.

S-a bucurat de aprecierea muncii sale, mai ales atunci când reportajele sale erau preluate de presa națională, așa cum a fost cazul interviurilor cu fotbaliștii Antonio Semedo sau Maximilian Nicu.

Am participat la tot felul de evenimente sportive, am cunoscut diferite personalități, dar cea mai mare realizare a fost când am văzut oamenii fericiți la final. Fericiți pentru că am reușit să le ofer informații interesante, prin care să realizeze că există și lucruri bune în această țară. Cel mai mult m-am bucurat când cititorii îmi trimiteau opinii și sugestii despre ceea ce scriam. Indiferent că sunt păreri pro sau contra, prefer să primesc astfel de mesaje, nu doar să fiu felicitat. Când aflu părerile oamenilor, pot să îmi evaluez mai bine munca.

 

Motto: ”Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, întreabă-te ce poți face tu pentru ea”

Robert se ghidează după această idee, conform căreia destinul unei țări depinde de mai mulți oameni, nu de unul singur. Sunt cuvintele lui John F. Kennedy, una din marile personalități ale istoriei pe care le urmărește îndeaproape. Puțini știu că fostul președinte american a avut și o scurtă perioadă în care a fost ziarist.

Tot de la Kennedy, a învățat ce înseamnă importanța unui lucru făcut bine, consistent, pentru că, spunea el, „problemele noastre nu se vor rezolva în mandatul nostru, poate nici măcar în timpul vieții noastre, dar haideți măcar să începem”.

De la Muhammad Ali a reținut două afirmații care l-au ajutat în momentele în care își dorea să renunțe și era criticat: „am vrut de multe ori să renunț, dar mi-am zis: suferă acum și trăiește restul vieții ca un campion” și „campionii sunt făcuți din ceea ce au mai adânc sădit în ei: o dorință, un vis, o chemare”.

De la Cristiano Ronaldo, care a câștigat cam tot ce își putea dori din fotbal, a reținut că sportul înseamnă mai mult decât bani sau celebritate. Portughezul a povestit o dată: „Când eram mic, i-am zis tatei că atunci când voi fi mare voi avea o casă ca a lui Michael Jackson. Mi-a spus că nu e posibil. Acum am o casă chiar mai mare, dar nu îl mai am pe tata”.

Cristian Țopescu, omul care m-a inspirat cel mai mult în meseria mea, a fost profund marcat de moartea lui Andres Escobar, fotbalistul columbian împușcat chiar în timpul Mondialului din 1994, din cauza unui autogol. Țopescu a spus atunci: „într-un fotbal care otrăvește trupuri și care a ajuns să otrăvească și minți, nu mai e aproape nimic de comentat”. Cu alte cuvinte, orice sport, și nu doar sportul, naște pasiuni, dar nu trebuie să uităm că nimic nu e mai prețios decât viața unui om, decât respectful pentru cei din jur. Sportul trebuie să unească națiunile, nu să le dezbine.

Iată că sportul oferă lecții superbe de viață, pe care mulți microbiști tind să le omită. Nu este cazul lui Robert Popa. În era IT-ului destinat generației Y, în orașul considerat Sillicon Valley-ul românesc, Robert și-a creat un nume prin puterea cuvintelor.

Robert Popa

Concentrare maximă pentru un LIVE text la un meci de baschet

Și dacă evoluția rapidă a lui Robert nu v-a impresionat, am lăsat pentru final poate cea mai mare supriză:

O altă pasiune pe care o am sunt poeziile. Totul a pornit dintr-o simplă curiozitate. Scriind multe cronici sportive, am vrut să văd dacă mă descurc și cu versurile. Am compus poezii despre diferite evenimente sportive, dar foarte multe le-am dedicat unor fete la care am ținut. Țin minte, de asemenea, că i-am scris o poezie unei asistente care m-a îngrijit foarte bine când am fost la niște analize. Intenționez să scot cândva un volum de poezii.

„Și totuși, mai lipsea ceva
O nouă strălucire-n calea mea
O mândră stea care să schimbe soarta mea
Ceva ce nici măcar n-aș fi visat
Ceva sublim și minunat
Și ea a răsărit deodată
Ca dintr-un basm, ca dintr-o baladă
Doi ochi, trei umbre și o mireasmă
Adierea primăverii la fereastră
Această nouă strălucire-n calea mea
Atât de mult aș vrea să fie a mea”

 

Foto Credit: Dan Bodea

Bogdan Socol

Pentru cine nu urmărește sportul, Bogdan Socol este om de televiziune, comentator sportiv. Are la activ peste 2500 meciuri de fotbal comentate și se distinge printr-un talent unic de a ne face pe noi, microbiștii, să tresărim la fiecare ocazie de gol. Este, dacă vreți, un Ilie Dobre mult mai realist, mai documentat și mai adaptat zilelor noastre.

 

1 februarie 2019. Prin jurul prânzului, o notificare pe ecranul telefonului mă face să tresar. Aplicația de email mă anunța că Bogdan Socol lăsase un mesaj în pagina de contact a site-ului…

Mi-a luat câteva secunde să ajung în corpul emailului, timp în care în urechi îmi răsuna doar vocea sa inconfundabilă. Prin minte îmi circula cu repeziciune gândul că Bogdan Socol nu e un nume atât de comun încât să mă înșel.

Din mailul respectiv, aveam să descopăr a doua veleitate a lui Bogdan. Cea de scriitor.

Nu am idee de unde a știut, ce a simțit, însă chiar în acele zile căutam soluții să dezvoltăm secțiunea de sport a platformei noastre. Propunerea lui Bogdan a venit exact la momentul potrivit și nu aveam cum să o refuz.

Datorită inspirației sale și a faptului că a fost atras de micul nostru proiect, astăzi sunt în măsură să vă povestesc cum un băiat pasionat de sport poate ajunge un jurnalist de top în România!

 

Când părinții spun ceva, dar tu o ții pe a ta…

De fiecare dată, aveam o plăcere nebună să strig GOOOOOOLLLL de știau toți vecinii că joc fotbal!

Născut la Brașov în 10 august 1980, Bogdan și-a petrecut o mare parte din copilărie alături de străbunici, în comuna Șinca Veche de lângă Făgăraș. A fost pasionat de mic de fotbal, în primul rând de latura statistică a jocului. Nu exista caiet de școală care să nu conțină file întregi de echipe, scoruri sau formule de joc!

Când era pe teren cu băieții, el juca și comenta, în același timp. În casă, când trecea la fotbal cu nasturi, povestea unui public imaginar tot ce se întâmpla în acel meci pe viață și pe moarte…

Totul în viața lui Bogdan Socol se învârtea în jurul comentariului sportiv, iar asta se întâmplă de la vârsta de șapte ani!

Momentul SUA 94 l-a prins pe Bogdan la sfârșitul clasei a șaptea, iar micul microbist nu avea cum să rateze acele nopți fierbinți de vară. Pe lângă performanța istorică a naționalei noastre, Bogdan a fost fermecat de comentariul marelui Cristian Țopescu, de cum aducea el în casele românilor atmosfera toridă a campionatului mondial.

Destinul său a fost scris în acele nopți albe, ascultându-l pe Țopescu. Dar…

Mama și bunicii nu au prea fost de acord și m-au îndrumat spre o clasă cu profil real. Așa am intrat la Liceul Teoretic Eugen Lovinescu, mate-fizică, intensiv engleză, în speranța că voi abandona această idee și că voi urma, până la urmă, o facultate și, ulterior, o meserie „mai serioasă”! Numai că nicio clipă nu m-am mai gândit că aș putea face altceva. Ba din contră, am început să merg în fiecare săptămână la meciuri, să citesc tot mai multe cărți și reviste de sport, astfel că nimic nu mai putea sta în calea visului meu. Acela de a deveni comentator sportiv.

 

Spre televiziune, prin arta scrisului

Din fericire, Bogdan a înțeles rapid pașii corecți pentru a ajunge acolo unde își dorea. Să fii om de televiziune nu e chiar la îndemâna oricui, așa că trebuie cumva să te faci remarcat.

Bogdan Socol

Cum consuma zilnic ziarele de sport ale vremii, și-a dat seama că i-ar plăcea și lui să scrie. Iar un moment care i-a oferit încrederea că se poate a venit pe la vreo 16 ani, când a participat la o selecție făcută de Sportul românesc. Atunci, a trecut proba scrisă și a ajuns să dialogheze cu oameni ca Alin Buzărin, Cătălin Tolontan sau regretatul Vali Damian.

Spre sfârșitul clasei a 10-a, primul articol semnat de Bogdan Socol vedea lumina zilei, într-o revistă în mare vogă în acea perioadă. O dată pe lună, Sport Magazin publica un articol scris de un cititor. Bogdan le-a trimis textul cu titlul „Extraterestrul”, despre „Il Fenomeno” Ronaldo, redacția l-a selectat și l-a publicat. Abia atunci a înțeles și familia că acela trebuie să fie drumul lui Bogdan.

Apoi, în clasa a 11-a, a urmat cursurile de jurnalism ale Melaniei Vergu de la Adevărul și a colaborat cu două reviste pentru tineret – Salut, Generația Pro, respectiv Pur și Dur.

Televiziunea a apărut abia în anul 1 de facultate când, cu sprijinul lui Radu Naum, Bogdan a intrat în redacția sport de la TVR.

Îmi aduc aminte și acum că fiecare zi la TVR era ca o vizită la Disneyland sau la fabrica de ciocolată pentru un copil. Eram fascinat de tot ceea ce vedeam și învățam acolo, în primele luni. Plecam dimineața și mă întorceam seara târziu și abia așteptam să vină următoarea zi.

 

Moștenirea lui Bogdan Socol

Astăzi, Bogdan Socol este cunoscut în primul rând pentru munca lui în televiziune. A fost desemnat Comentatorul anului în 2010 de revista Fanatik. În 2012, a fost votat de public „Cel mai bun comentator sportiv TV” pe site-ul exclusivnews.ro.

În decembrie 2018, a fost singurul jurnalist român prezent la finala Copei Libertadores, cel mai fierbinte moment al rivalității Boca Juniors – River Plate. Este un vis mai vechi de-al lui Bogdan, împlinit parțial deoarece meciul s-a jucat la Madrid, nu la Buenos Aires așa cum și-ar fi dorit.

Am scris la sfârșitul acelei experiențe cu adevărat unice că dacă El Superclasico este meciul pe care trebuie să-l vezi pe viu măcar o dată în viață, atunci, pot muri liniștit! Cât mai târziu posibil!

A intrat în conștiința oamenilor prin vocea și comentariile sale. Mulți îi citează și acum comentariul din memorabilul meci Steaua și Ajax – probabil cel mai intens moment din viața lui de jurnalist.

Bogdan îmi spune cât de mult înseamnă pentru el mesajele celor care l-au ascultat la microfonul Digi Sport. Îmi povestește cum, odată, un telespectator a solicitat companiei RCS-RDS să îi trimită un ringtone pe telefon cu strigătul său la un gol înscris de Real Madrid!

Pentru mine, nu a existat niciodată o altă variantă decât jurnalismul. Pentru că simt că nu e vorba doar de o meserie, ci o vocație. Și chiar și în perioadele grele de la începutul carierei, când mi s-a întâmplat să nu îmi primesc salariul vreo trei luni la rând și să nu mai am bani nici de o gogoașă (pe bune!), tot îmi spuneam că dacă ar fi să aleg din nou, tot asta aș face în 10 cazuri din 10!

 

Oceanul – o mulțime infinită de picături

Putea să se mulțumească cu toate aceste momente de satisfacție, însă și-a dorit mai mult. Urmărind scăderea vizibilă a calității presei, știind că este capabil să scrie, și-a spus că poate face ceva în această direcție.

Noi, jurnaliștii, avem misiunea de a culturaliza cititorii, de a le oferi o alternativă la așa-zisa presă în căutare de senzațional și clickbait, care se ascunde mereu în spatele scuzei că asta cere publicul. Nimic mai fals! Publicul se educă, dar asta solicită muncă, timp și răbdare, cam ceea ce lipsește societății noastre.

Întâi, și-a creat propriul său blog, unde postează articole pe care și-ar dori să le citească în presa scrisă. A scris deja trei cărți – „Jurnalul unui iubitor de fotbal”, „100 de fotbaliști legendari”, „Jurnalul Cupei Mondiale 2018”.

Acum, lucrează la cea de-a patra, care speră că va fi gata până în toamna acestui an. Din punctul meu de vedere, Bogdan și-a asumat o responsabilitate imensă – aceea de a evidenția 100 sportivi legendari, din orice disciplină și din toate timpurile.

Însă, pentru un pasionat de statistici și de sport, nu am nicio îndoială că se va ridica la înălțimea așteptărilor, în ciuda criticilor de servici care vor spune că i-a omis pe x sau y.

Important este că face exact ceea ce îi place. Le reamintește unora sau aduce la cunoștința altora de marii campioni, marile momente din istoria sportului, unele uitate, altele neștiute. Cu siguranță, exact această bucurie de a scrie despre oameni ne-a adus pe noi doi, în același loc.

Chiar dacă suntem o picătură într-un ocean, ce este, până la urmă, oceanul, dacă nu o mulțime infinită de picături? Și dacă noi suntem așa, mai pot fi și alții.

 

Oameni din viața lui Bogdan Socol

În afară de Cristian Țopescu, îi apreciază pe Felix Drăghici sau Emil Grădinescu, deși nu poate spune că are un stil de comentariu apropiat de al lor. Îi plac mult comentatorii sud-americani și englezi, chiar dacă stilurile lor sunt la poli opuși.

Este de asemenea fanul lui Henry Winter, șeful secției sport de la The Times, pentru felul său unic de a scrie cronica unui meci. Chiar a avut plăcerea să îl întâlnească de câteva ori la meciurile pe care Bogdan le-a comentat de la fața locului, în Premier League și Champions League.

L-am remarcat atunci când mă pregăteam de bacalaureat și profesoara mea de engleză de la meditații mi-a dat să aleg un text din Daily Telegraph pe care să-l traduc. Evident că m-am îndreptat direct spre secția de sport și așa l-am descoperit pe Henry Winter cu cronica meciului dintre Arsenal și Dinamo Kiev. Țin minte exact titlul acelui articol: Șoc cultural pentru Arsenal, iar traducerea textului o mai am și acum.

Bogdan Socol

În anii de facultate, la Școala Superioară de Jurnalistică, a învățat de la nume imense din presa românească: Jeana Gheorghiu, Robert Turcescu, Sorin Ovidiu Bălan, Ovidiu Ioanițoaia, Cristi Brancu, Ilie Șerbănescu… Atât de mult i-a plăcut facultatea încât, în special în primul an, mergea de două ori la același curs ca să fie sigur că nu ratează niciun cuvânt!

În toată facultatea, am avut o singură restanță, la Turcescu, pentru că nu mă interesa politica. Apoi, la reexaminare, am luat 8 și mai am și acum impresia că meritam mai mult!

Nu în ultimul rând, Bogdan Socol face două mențiuni speciale – doi oameni de presă cu care a avut șansa să lucreze.

Florian Petrică – datorită principiului său de bază pentru constituirea unei redacții, acela ca oamenii să fie de bun-simț, în primul rând, dincolo de pregătirea profesională. Și Sergiu Toader, un lider adevărat, care te făcea să dai tot ce ai mai bun în tine, pur și simplu, rugându-te frumos. Știa să se impună fără a vorbi urât sau pe un ton ridicat. Un adevărat profesionist, care venea primul la serviciu și pleca printre ultimii, care știa cum să te motiveze și care a promovat mulți jurnaliști, chiar dacă mulți acum i-ar întoarce spatele. Un om cum nu prea mai există în organismele de presă de astăzi. Poate și de aceea, presa română a ajuns în această situație acum.

 

Ce urmează?

În primul rând, se va întoarce la Digi Sport, cel mai probabil în septembrie 2019. Chiar dacă a comentat cam tot ce se putea comenta, tot asta se vede făcând și mai departe. Încă nu și-a pus semnătura pe vreun meci de Cupă Mondială și speră că va ajunge să transmită evoluția naționalei României de la un turneu final.

Voi încerca mereu să-l fac pe omul din fața televizorului să trăiască aceleași senzații ca și când s-ar afla pe stadion, să îl țin în priză, să simtă că vorbesc pentru el.

În rest, va scrie în continuare despre oameni pe care îi apreciază. Își dorește să realizeze un documentar sau să scrie o carte despre marile derby-uri din lume, dar și una despre rivalitatea dintre Steaua și Dinamo.

Mai sper eu că, printre atâtea deplasări, cărți sau rolul de tată, să aibă timp în continuare să discute cu marii sportivi ai României și să construiască reportaje pline de învățăminte pentru noi toți, aici, în Elita României!

Un lucru este însă deja cert. Bogdan Socol este el însuși un exemplu de român de succes. Și-a urmat visul și a reușit, oricât de greu a părut. Totul exclusiv din pasiune, fără să accepte niciun compromis.

Pentru că, așa cum foarte frumos spune, „demnitatea, talentul și onoarea sunt lucruri pe care nimeni nu are dreptul să le ia, nimănui”.

Florin Caramavrov

Pe Florin Caramavrov, pasionații de sport îl cunosc în special datorită intervențiilor sale din Prosport. De câțiva ani deja, se concentrează pe analize consistente și promovarea sportivilor de calitate, pe caramavrov.ro sau sportescu.ro. Iar din martie 2019, scrie și în Elita României!

 

Născut la 15 noiembrie 1970 în Călărași, Florin Caramavrov a trăit din plin viața la curte. A copilărit într-o casă cu câini și pisici, cu pompă în curte la care se spăla vara cu apă rece, pe vremea când perele erau cât pumnul, cireșele roșii-negre și dulci, iar caisele galbene și aromate…

Micul Florin juca fotbal mai mereu. În praf, pe caniculă, pe ploaie, gheață sau zăpadă. Alerga de dimineața până seara pe maidane, un soi de libertate a copilăriei pe care nu prea o mai găsești în zilele noastre…

Când era însă în casă, își făcea timp să și citească. Ion Creangă, Jules Verne, mai târziu Camil Petrescu, Marin Preda, Slavici sau Rebreanu. În adolescență, nu avea cum să îl rateze pe Mircea Eliade.

Un băiat așadar citit, mândru de părinții lui, niște oameni simpli care l-au crescut cu exemplul bunului simț și al respectului.

Am avut o doamnă învățătoare severă, doamna Cârmiș, dar care făcea „carte” și care mi-a dat cărți să citesc, pentru că a văzut că-mi place. Apoi, o doamnă de limba română, doamna Rusnac, cu care am învățat gramatică. Și, în liceu, pe domnul profesor Rădulescu, omul care m-a făcut să iubesc și mai mult scriitorii români, prin modul lui de predare calm și blând, dar și datorită momentelor extraordinare de lectură pe care ni le oferea.

 

Frica de șerpi și pasiunea pentru fotbal

În școala generală am fost de două ori la Cenaclul Flacăra și am rămas impresionat de atmosfera de acolo. Într-a cincea, am fost într-o tabără pe Insula Păcuiul lui Soare, unde am văzut colegii de-a opta cum se jucau cu șerpii de baltă după ce le scoteau dinții cu o batistă. De atunci, mi-e frică de șerpi.

În paralel, Florin continua să joace fotbal, dar și să îi urmărească pe cei care vorbeau sau scriau despre sportul rege. Își amintește cum, în timpul Mondialului din 1982 din Spania, și-a copiat într-un caiet toate cronicile de meci apărute în Sportul românesc. Probabil că acele texte scrise de mână l-au ajutat să „fure” un pic de meserie de la marii cronicari ai vremii.

Îmi spune câteva nume pe care le admira enorm – Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu, Mircea M. Ionescu, Laurențiu Dumitrescu, apoi Ion Cupen sau scriitorul Radu Cosașu.

Se uita la meciuri la bulgari, că doar așa se puteau vedea la TV. Asculta Divizia A la radio, în emisiunea Minut cu minut sau Minut cu Minoiu, fascinat de vocile lui Sebastian Domozină sau Teoharie Coca Cosma. Și își spunea că el, Florin Caramavrov, va fi acolo, într-o zi, alături de toate aceste nume de excepție!

 

Cum a ajuns Florin Caramavrov jurnalist sportiv

Anii au trecut, România a intrat în tranziție, iar Florin Caramavrov începea să descopere Bucureștiul. Patru ani de ASE, trei de TCM la Politehnică, iar în timpul liber – sport, sport și iarăși sport!

O prietenă din facultate a mers la un chef organizat de băieții de la Fotbal Plus și le-a spus celor de acolo că sunt pasionat de sport. Am ajuns în redacția lor după câteva zile și am rămas, timid, câteva luni. Am început să scriu cronici de meci, știri, traduceri din L’Equipe. Câștigam cât să-mi iau o merdenea și să beau 3 beri, dar era plăcut, o atmosferă boemă, deplasări în țară la meciuri. Era noiembrie 1993, am prins apoi la ei Mondialul din 1994 și de atunci scriu sport în fiecare zi.

Fotbal Plus a fost block-start-ul său. Cu timpul, a bifat toate marile redacții de sport din România – Sportul Românesc, Gazeta Sporturilor, Prosport. A învățat jurnalism de la Ioanițoaia sau Țopescu și a bătut țara în lung și-n lat, realizând cronici pentru meciuri de toate nivelurile.

După 25 ani de jurnalism, Florin Caramavrov încă scrie zilnic și o face cu emoție în taste. Este în măsură să le recomande același lucru celor care vor să îmbrățișeze această profesie. Să simtă ce scriu și să citească foarte mult, dacă se poate minim 4 cărți pe lună.

Florin Caramavrov

În tot acest timp, s-a remarcat prin faptul că a taxat mereu derapajele oamenilor certați cu legea. S-a demonstrat că a avut dreptate, dovadă că personaje ca Gigi sau frații Becali, Marian Iancu, Mihai Stoica sau Cristi Borcea au ajuns la pușcărie.

Mă pot mândri cu respectul oamenilor din sport și al cititorilor, ei considerându-mă un jurnalist echidistant și care are curajul să-și spună părerea franc, indiferent de personaj sau de situație.

 

Jurnalist independent din 2014

Deși nu mai semnează condica zilnică la Prosport, Florin Caramavrov continuă să redacteze articole și analize pentru ei. Este de asemenea invitat săptămânal la televiziunea ProX și la emisiunea Prosport Live și oferă ponturi pentru pariori, pe platforma PariuriX.com

Întotdeauna mi-am dorit să schimb mentalități, să arăt ce e bun, să critic ce e rău în sport. Acum, încerc să găsesc pozitivul în sport, pentru că suntem prea negativiști, iar eu vreau să mă schimb, așa cum ar fi bine să ne schimbăm cu toții. Să privim totul mai detașat, să vedem frumosul și performanța de lângă noi. Să ne apreciem elitele.

Tocmai de aceea, pe blogul său promovează sportivii adevărați și îi pune la colț pe nesimțiții din sport. Împreună cu prietenul Edi Tecșan gestionează site-ul SPORTescu, unde scrie numai despre sportul curat și adevărat, despre sportivii de elită și de perspectivă.

Florin Caramavrov

Florin Caramavrov și Edi Tecșan, la lansarea SPORTescu

Ambele platforme își construiesc un spațiu frumos în media online. Încet, pentru că marile mase încă vor scandaluri, dar sigur, pentru că, eu știu foarte bine, există un public de nișă, în creștere, care preferă articole de calitate.

 

Florin Caramavrov: „Îmi place ideea de a scrie despre oameni de elită!”

Așa se auto-caracterizează Florin, în pagina de prezentare a autorilor Elita României. Nici nu putea fi altfel, având în vedere direcția celorlalte două site-uri din portofoliul său.

Senzația mea este că Florin Caramavrov a acceptat invitația de a scrie alături de noi, deoarece aici se poate remarca și altfel decât în ultimii 25 ani. Prin propunerile de subiecte pe care mi le face, observ cum, ușor-ușor, iese de sub pălăria sportului și îmbrățișează noi direcții.

Să nu mă înțelegeți greșit. A scris și va mai scrie despre oameni de sport pentru Elita României. Îmi spune că e tare mândru de primul său interviu-video cu Gabriela Szabo. Se bucură că poate scoate în evidență aspecte care nu s-au mai evidențiat demult, sau poate niciodată, despre performeri mai vechi sau mai noi.

În aceeași măsură însă, are șansa să arate public că mai sunt și alte lucruri importante, în viața lui și nu numai. Că este capabil să provoace dialoguri de excepție și pe alte teme, așa cum a făcut de exemplu cu scriitorul Radu Paraschivescu.

Acum vreau să-mi fac, împreună cu soția mea, o căsuță într-o livadă de cireși, unde să respir aer curat și să citesc mult, pentru că am rămas în urmă din cauza vremurilor pe care le trăim și a vieții ăsteia tumultoase. Îmi place să călătoresc, să stau în natură, să privesc peisaje la munte, să merg pe jos, să ascult muzică bună, să beau o bere cu prietenii. Îmi place să mă uit la tenis și la handbal, sunt mare fan Simona Halep. Aș vrea să mai spun că familia mea este cea mai mare realizare a vieții mele. E extraordinar să primești și să oferi iubire în fiecare zi.

Nu pot decât să-mi doresc decât ca, împreună, să provocăm acea schimbare de mentalitate de care vorbim amândoi. Cred că nu greșesc când afirm asta, în numele amândurora.

Nu există satisfacție mai mare decât să știm că viața unui om s-a schimbat pentru că a citit o afirmație a unui personaj de elită, provocată de noi!

Lavinia Peter

Pe Lavinia Peter, o percep ca genul de om care tace și face. Sigur că, dacă ajungi să o cunoști, vei înțelege că firea ei de fapt este una expansivă. Îi place să vorbească, să povestească vrute și nevrute, să se joace și să fie mereu în mijlocul acțiunii.

 

În ziua de azi, însă, când livrează articole pe bandă rulantă pentru o mulțime de colaboratori, când are un băiat de crescut și multe idei de implementat, nici nu prea mai are timp să se exprime altfel decât prin scris.

Ai însă certitudinea că Lavinia lucrează, chiar dacă nu are mereu vreme să-ți prezinte un status. Să nu mă înțelegeți greșit, acesta nu este un reproș, din contră.

E sentimentul de siguranță pe care eu personal îl am de fiecare dată când relaționăm. Știu că, dacă am stabilit niște lucruri, mai devreme sau mai târziu le va duce la bun sfârșit, și o va face la un nivel înalt!

O apreciez pe Lavinia în special pentru că, deși toate reportajele ei au „doar” circa 1200 cuvinte, reușește să surprindă perfect portretul fiecărui personaj de elită. Este așa, ca un fel de har oximoronic, o consistență concisă disponibilă, cred eu, doar scriitorilor de mare talent.

După aproape un an de colaborare, pot afirma cu mâna pe inimă că Lavinia Peter face parte din elita jurnaliștilor României, chiar dacă, poate, nu este suficient de cunoscută pe cât merită.

Să vedem, așadar, de ce fac toate aceste remarci și cum arată primii 35 ani ai Laviniei Peter!

 

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. Scenariu și adaptarea: Lavinia Peter!

Se întâmpla în casa bunicilor materni, într-un mic sat de lângă orașul Jibou din județul Sălaj. Acolo, patru femei (străbunica, bunica, mama și sora mamei) și un bărbat (tatăl) se asigurau că fata lor mult iubită avea tot ce îi trebuia.

Când părinții erau plecați la câmp, Lavinia rămânea pe uliță și își căuta de lucru. De dimineața până seara, o gașcă mare de copii făcea aceleași prostioare pe care le știm din povestirile lui Ion Creangă.

Preferatele lor – să își aducă vecinii în pragul disperării fiindcă băteau mingea non-stop, ridicau colbul de pe drum și le prăfuiau ferestrele… Și să meargă la furat de pere!

Mai târziu, când a învățat să citească și o vedea pe mătușa ei că face asta destul de des, a început să facă și ea același lucru. La început din plictiseală, după care din dorința de a descoperi noi povești și aventuri.

 

Momentele-cheie în formarea traiectoriei

Prin clasa a treia, la îndemnul doamnei învățătoare, am mers la cenaclul de literatură de la clubul copiilor. Aveam acolo o profesoară care ne lăsa să visăm. Ne permitea să fim oricine, oriunde, oricând. Ne recomanda cărți pe care să le citim, după care discutam pe marginea lor, schimbam structura, schimbam firul epic, personajele, pur si simplu, ne transforma în mici scriitori. Pentru noi era, evident, o joacă, însă atunci mi-am descoperit plăcerea de a citi și de a scrie.

La 14 ani deja, Lavinia Peter își lua zborul spre destinații mai provocatoare. Mai întâi Liceul Pedagogic” Gheorghe Sincai” din Zalau, după care, cursurile Facultatii de Jurnalism de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj Napoca.

Lavinia Peter

Au fost 9 ani de internate și cămine, în care Lavinia a învățat să se descurce, să se descopere, să-și depășească limitele și să ia decizii. Ani de liceu în care și-a descoperit pasiunea pentru teatru, dorința de a fi pe scenă la fel ca acei actori care mai ajungeau și prin Zalău.

Momentul hotărâtor a venit în penultimul an de liceu, datorită profesorului de filosofie, domnul Gheorghe Botiș

Era un pedagog excelent, cu viziune și cu o excelentă încredere în capacitățile noastre, ale tuturor. Mă îndemna să scriu liber, să fiu creativă și mai ales, naturală. Eu, probabil la fel ca ceilalți colegi, am luat personal toate sfaturile și încurajările lui și am început să cred că pot visa și spera la ceea ce-mi doream.

Cel mai probabil datorită lui, dar mai ales curiozității sale aparte, Lavinia Peter a dat admitere doar la Jurnalism în Cluj. Asta în ciuda disperării mamei, care și-ar fi dorit ca fiica ei să devină profesoară de română…

 

De la Cluj la București și înapoi

Într-o vreme în care orice adolescent din Jibou tânjea la viața de studenție în Cluj, Lavinia Peter nu putea face excepție. Doar că ei, studenții de la Jurnalism, știau de fapt că în București puteau să își pună cel mai bine cunoștințele în aplicare.

Imediat după licență, am dat la admitere la master, în București. În toamna lui 2006, cu un rucsac mai mare decat mine în spate, cu lacrimile în barbă, dar și cu multe planuri îndrăznețe în minte, m-am urcat în tren, și după o noapte întreagă, am ajuns în București. Au urmat cele mai dificile două luni din viața mea.

Însă nimic nu a stat în calea ei pentru a-și îndeplini visul. Capitala? Avea o experiență cât de cât similară, datorită celor patru ani în metropola clujană. Singurătatea? Se învățase deja să se descurce, viața la cămin fiind poate cea mai bună școală din acest punct de vedere.

Dragostea? Nici o problemă – există cușetă București-Cluj, iar Lavinia făcea naveta în fiecare weekend!

După experiențele Hotnews.ro și Misiunea Casa, lucrurile aveau să se așeze definitiv odată cu postul obținut la Ringier. Bonusul – motivul deplasărilor săptămânale spre Cluj s-a mutat și el în București, iar Lavinia nu s-a mai uitat în spate niciun moment.

 

Fast-Forward în 2019…

Lavinia Peter are cu ce se mândri. Scrie de peste 15 ani, pentru publicații din Cluj sau București. Are experiența marilor trusturi, ca Monitorul de Cluj, Adevărul, Hotnews sau Ringier.

A făcut și face în continuare content writing pentru cele mai variate domenii. De la construcții și amenajări la călătorii și gastronomie, sau de la religie și spiritualitate la parenting și sănătate.

Iar în vara lui 2018, a devenit unul dintre primii contributori Elita României – un loc unde poate să-și îndeplinească misiunea sa personală ca jurnalist.

Cred că jurnalismul nu e numai despre relatarea unor fapte și evenimente, ci este și despre implicare socială. Iar eu, cam asta îmi doresc să fac: să mă implic în societatea civilă, să fac voluntariat, poate să schimb și mentalități la nivel de comunități mici și mijlocii. Vreau să cred că fiecare articol scris și publicat a ajutat pe cineva, a dat curaj și incredere, a stârnit curiozități sau măcar a adus un zâmbet. Pentru asta mi-am ales această meserie.

Chiar în acest context, o întreb pe Lavinia dacă se poate gândi la vreun moment concret în care știe că a adus o schimbare în viața cuiva. Îmi dă două exemple, dintre care unul are legătură cu Elita României!

Îmi amintesc un episod în care, în urma unui reportaj despre posibilitatea de a te mai angaja cineva după 50 de ani, una din doamnele cu care am discutat și care a apărut în articol a fost angajată. A sunat în redacție să-mi mulțumească pentru ajutor, deoarece angajatorul citise reportajul și a contactat-o. Iarăși, o întâmplare recentă, chiar de sărbătorile de iarnă am primit un mesaj emoționant de la unul din cei despre care am scris chiar în Elita României, în care îmi transmitea recunostința și mulțumirea că, într-un fel sau altul, am contribuit și eu la îndeplinirea proiectului lui.

 

Lavinia Peter: „Fiecare om e o poveste si fiecare poveste poate fi un articol!”

În prezent, Lavinia Peter se concentrează să descopere cele mai faine astfel de povești. Zilnic, își trăiește o a doua copilărie jucându-se cu băiatul ei de 8 ani.

Îl mai duce vara acolo, la țară, în satul unde ea făcea toate trăsnăile din lume însă, 30 ani mai târziu, totul este diferit. Știm foarte bine, pe atunci nu exista conceptul de parenting, iar copiii se bucurau de mult mai multă libertate…

Lavinia Peter

Pentru Lavinia, este important să continue să viseze, să-și propună lucruri, iar dacă ele mai au și o finalitate, cu atât mai bine. Va continua să scrie, să citească, să se joace, în curând chiar într-un cadru organizat. Pregătește ceva foarte cool, împreună cu o colegă – www.nejucam.ro.

Nejucam.ro este un proiect din zona de parenting prin care ne propunem să aducem joaca în zona de învățare. Mai exact să le readucem aminte părinților, educatorilor și profesorilor că joaca este învățare și învățarea este joaca. Și că, dacă vrem să avem un sistem educațional funcțional, updatat la prezent și viitor, musai să ne schimbăm mentalitatea și modul de abordare.

Cât despre jurnalistul viitorului, Lavinia Peter îl invită, în primul rând, să citească. Mult. Din orice domeniu.

Și, mai ales, să își ascută urechile. Pentru că fiecare om e o poveste si fiecare poveste poate fi un articol.

Bogdan Mitrea

Când l-am cunoscut pe Bogdan Mitrea, mi-am pus instinctiv o întrebare care poate părea stupidă. Există oare termenul de „countrytrotter”? Cuvântul se referă, în mod evident, la faptul că Bogdan a locuit prin foarte multe locuri ale țării. Însă mai e ceva.

 

A trecut prin experiențe de învățare atât de diverse, iar astăzi are un profil atât de interesant, încât te gândești dacă există vreo provocare pe care să o refuze vreodată. Să le luăm, așadar, pe rând…

 

O călătorie prin România, de vreo 23 ani…

Bogdan Mitrea s-a născut în Brașov, în data de 8 iulie 1988. Ca mulți alți copii de la începutul anilor 90, orizontul său s-a format în fața blocului unde locuia, un Univers care îi oferea cam tot ce-și putea dori la acea vreme.

O primă schimbare majoră venea pe la vreo 10 ani, când tatăl său decidea să se mute cu serviciul în zona sa de origine. Astfel, Bogdan se vedea nevoit să se mute în comuna Dumbrăveni, județul Vrancea, locul din care avea să îmbrățișeze anii adolescenței.

A urmat colegiul cu profil economic „Mihail Kogalniceanu” din Focșani. Un liceu bun pe vremea aceea, extrem de strict, care, tocmai datorită acestei stricteți, a jucat un rol esențial în formarea lui Bogdan.

Apoi, după liceu, într-o zi, s-a decis să își continue studiile la o universitate privată de drept din Focșani. O glumă proastă pe bani mulți, îmi spune Bogdan, unde toată lumea la examene transcria pur și simplu informații din diverse surse pe foaia de examen…

A renunțat imediat și s-a reorientat către școala de subofițeri-jandarmi „G.A.Ghica” Drăgășani, Vâlcea, datorită unui fost coleg de liceu care vorbea entuziasmat despre acea școală. Doi ani, și i-a petrecut în județul Vâlcea.

Așa a ajuns Bogdan să-și găsească meseria pe care o practică și astăzi, aceea de Subofițer operativ la Gruparea Mobilă de Jandarmi „Tomis” Constanța. Pentru că, da, la finalul celor doi ani de școală de subofițeri jandarmi, dintre toate marile orașe unde se putea duce, Bogdan Mitrea a ales litoralul.

Nu vă mai spun că planul inițial era ca, după fiecare 3-4 ani, să schimbe unitățile ca să poată locui în toate marile orașe…

Adevărul e că nu am avut niciodată un plan bine conturat în minte despre ce aș dori să fac ulterior. Poate și din cauza tuturor acestor schimbări. Ce am observat însă, că majoritatea stărilor pe care le avem sau simțim și credem că sunt doar ale noastre – le regăsim ulterior și la alții. Poate nu atunci pe moment, dar schimbând locuri și cunoscând oameni noi, ajungem să le regăsim.

 

Și totuși, lectura și mai apoi scrisul au rămas o constantă în viața lui Bogdan Mitrea

În paralel cu tot acest periplu, cărțile au rămas mereu o constantă în viața lui Bogdan. S-a bucurat de șansa ca tatăl său să aibă o bibliotecă plină, iar el a parcurs pe nerăsuflate cam tot ce avea un titlu interesant sau… o copertă faină.

În același timp, cam de când a învățat să scrie, are o atracție pentru exprimarea ideilor pe hârtie. I se pare că așa le poți organiza cel mai bine și doar prin scris poți spune pe deplin și corect tot ceea ce ai în minte.

Stii cum văd eu legătura dintre citit și scris? E ca atunci când stai mult timp lângă unul care pune faianță. Dacă îți și place chestia respectivă, după un timp vei putea și tu să pui faianță, probabil nu la fel de bine, dar tot va ieși ceva. Scrisul se invață, se perfectionează, e o evoluție continuă. Cred că sunt pe undeva pe la 10% din cât ar trebui.

 

A scris deja peste 1000 articole, în doar 7 ani!

Pentru Bogdan Mitrea, scrisul a fost mereu un hobby, o activitate plăcută, un stimul pentru creativitate. Recunoaște însă și se bucură că hobby-ul s-a transformat totuși într-o meserie part-time, atâta vreme cât își poate exprima creativitatea, făcând și ceva bani din asta.

Primul proiect l-a câștigat prin 2012, când a fost angajat să scrie articole SEO pentru site-ul unei companii ce se ocupa cu decorațiuni interioare.

Habar n-aveam ce înseamnă SEO la momentul acela… Habar nu aveam despre decorațiuni interioare și îmi părea o chestie foarte dificilă să folosești niște cuvinte strict în forma care ți se dau, pentru a face cu ele un text coerent și oarecum atractiv pentru public. Însă m-am documentat câteva zile, am învățat chestii noi și după vreo 2 săptămâni am reușit să duc la capăt proiectul.

Pasul următor a fost colaborarea cu Focus Web Design, o companie de la care a învățat cam tot ce știe astăzi despre SEO, web, content și copywriting, chiar promovare. Iar proiectele au început să curgă…

Texte, prezentări, articole, lucrări de licență, analize complexe, proiecte de mari dimensiuni, traduceri… Astăzi se mândrește cu peste 1000 articole în circa 30 nișe pentru persoane fizice, site-uri și companii!

E un sentiment plăcut să știi că acele cuvinte pe care tu le-ai scris undeva într-un colț al web-ului sunt citite poate de mii de oameni în fiecare zi sau ajută la vânzarea unui bun sau serviciu.

 

Cum a ajuns Bogdan Mitrea să realizeze portrete pentru Elita României

Desigur, pașii sunt evidenți. A văzut anunțul de recrutare, i s-a părut interesant, a aplicat. Nu a fost deloc simplu, deoarece Bogdan nu mai scrisese niciodată în acest stil.

Mi-am spus că dacă pot face un text interesant despre un produs pe care l-am văzut doar într-o fotografie…cu siguranță pot face unul mult mai bun despre o persoană cu care pot vorbi.

Eu, când am văzut aplicația lui Bogdan, am cam ezitat ca să fiu sincer. Nu părea genul pe care îl căutam, deși avea un portofoliu impresionant de colaborări pe content writing.

Nimic însă la capitolul interviuri. În plus, în mintea mea cel puțin, echipa era cât de cât formată și nu prea mai erau locuri disponibile.

Nu prea îmi explic ce m-a împins să îi dau un telefon, dar am făcut-o. Dacă-mi aduc bine aminte, simțeam nevoia să echilibrez un pic balanța dintre femei și bărbați. Erau deja 5 doamne și 2 domni și, a propos, doar 2 se mai țin și astăzi de ceea ce au promis… Iar Bogdan, din fericire, este al treilea…

L-am invitat să scrie un reportaj „de probă”. Și ce capodoperă a ieșit… M-a surpins cu o poveste uimitoare, căreia împreună i-am ales titlul, exact așa. Uimitoarea poveste a sculptorului Adrian Bunduc.

A fost unul din primele articole publicate în Elita României, și chiar și astăzi este în topul preferințelor mele. Abia recent am aflat ce efort colosal a depus…

Am schițat niște întrebări, am vorbit vreo 3 ore la telefon și am scris 18 pagini față-verso! Am organizat răspunsurile, a ieșit ceva, doar că trebuia să sune a reportaj… Atunci mi-am descărcat ghidul de jurnalism al lui Mihai Coman, am citit toate cele 600 pagini în două zile și m-am pus pe treabă. Precizez că între timp m-am mai documentat!

Nu mai intru și în alte detalii, deși ar mai fi. Cert e că astăzi, Bogdan Mitrea relaționează cu personalități tot mai marcante ale României. Are o ușurință remarcabilă de a scrie și impresionează prin modul coerent în care își construiește articolele.

Se ține cu strictețe de structura pe care știe că mi-o doresc, și nu întâmplător folosesc acest cuvânt – strictețe…

Pentru mine este un lucru extraordinar, chiar o onoare să pot descoperi și discuta cu români ce fac zilnic lucruri atât de minunate. Să le pot arăta și altora că acești oameni există. Că sunt oameni plini de ambiție, oameni muncitori, oameni ce au depășit prejudecățile astea românești (că la noi nu se poate, că la noi trebuie să cunoști pe cineva ca să reușești, etc).

 

Ce ar mai fi de spus?

Atât cât îl cunosc pe Bogdan Mitrea, îmi permit să spun că este un exemplu pozitiv al contrastelor.

Un tip aparent dur, pasionat de chitară și care dorește să învețe să cânte la pian. Un personaj călit prin Jandarmeria Română, de o sensibilitate neașteptat de mare și foarte priceput în bucătărie.

Bogdan Mitrea

Un redactor de succes, căruia îi place să se dezvolte în continuare. Să citească, să învețe programare, să urmeze o facultate de marketing…

Am lăsat pentru final mesajul lui Bogdan pentru un aspirant în ale scrisului. După 7 ani de experiență, mii de texte scrise, în cele mai variate domenii, am convingerea că vorbele sale pot avea greutatea pe care o merită:

„Cred că studenții la jurnalism ar trebui să înțeleagă pe deplin importanța și valoarea profesiei pe care au ales să o urmeze. Din perspectiva mea, jurnalismul oferă un lucru extraordinar: oportunitatea unică de a cunoaște oameni de mare valoare din o multitudine de domenii și din a căror experiențe ai întotdeauna ce învăța.

Astfel de cunoștinte și idei, o dată dobândite, sunt neprețuite. Idei care te inspiră, idei și informații care, înglobate în mintea ta, te vor transforma ulterior într-un om mai pregătit și mai performant pentru orice ți-ar rezerva viața.

Cred că jurnalismul în esență nu înseamnă de fapt a scrie. Scrisul este doar un mijloc, o cale de comunicare. Jurnalismul înseamnă de fapt a descoperi… a cunoaște…a asimila… și a transmite mai departe cunoștințe.

Însă odată cu acest beneficiu vine și o imensă responsabilitate. Responsabilitatea de a informa corect, de a respecta profesia, indiferent de afinități politice sau apartenențe la diferite trusturi de presă și de a avea drept „șef” doar propria conștiință.”