Cristian Florea

Cristian Florea și colegii săi se află în spatele celei mai de succes platforme de concursuri pentru bloggeri. El facilitează promovarea brandurilor prin crearea unor campanii cu ajutorul bloggerilor. Vorbim de un fel de proiect de backlinking din care toate cele 3 părțile au de câștigat. Campaniile sunt atractive, iar bloggerii mulțumiți. 

 

A fost odată ca niciodată un mediu colorat virtual în care bloggerii postau pe blogurile proprii și firmele aveau nevoie de promovare. Iar o mână de oameni coceau un nou proiect care să îi aducă pe toți împreună.

În 2011 se năștea proiectul, iar în 2014 Cristian Florea se alătura ideii deja formate pentru a o ajuta să înflorească.

Cristian Florea, Cristian China – Birta și Vlad Dulea sunt cei care fac minunile posibile din spatele celei mai longevive platforme de campanii pentru bloggeri. Blogalinitiative.ro este singura platformă dedicată concursurilor cu și pentru bloggeri, care a trecut testul timpului și al corectitudinii.

Aici nu există concursuri fictive, companii care dispar și nu mai oferă premiile sau webmasteri care nu răspund la emailuri sau comentarii. Toate trei părțile sunt mulțumite, iar lucrurile merg ca pe roate.

Blogal Initiative este, simplu spus, inițiativa 2.0 care vrea să pună umărul la dezvoltarea blogosferei locale. Scopul nostru este de a strânge în jurul acestei inițiative bloggeri care vor să se profesionalizeze și care vor să se implice în dezvoltarea pieței locale în care ei activează.

Cristian Florea

 

Cine este Cristian Florea?

Cristian Florea e născut și crescut în Focșani până la finalul ciclului liceal, apoi mutat în București în care locuiește deja de vreo 7 ani de zile.

Am fost mereu curios și pasionat de tot ce mă înconjoară și am experimentat tot ce am simțit că poate deveni o pasiune.

Primul său vis era să devină electrician, apoi și-a dorit să fie atlet de performanță. În clasa I a început să meargă la un Centru de Electronică pentru copii, poveste care a continuat pentru 5 ani, apoi s-a apucat de atletism de performanță. A făcut și asta vreo 5 ani, apoi a renunțat.

Se pare că sufletul său a fost împărțit între timpul petrecut la calculator și cel petrecut în praf alergând. Aceste două lucruri diametral opuse și-au făcut loc în viața sa deși la un moment dat și-a deschis un blog căruia i-a oferit toată atenția.

Pasionat și curios, a mers la facultatea Politehnică, la specializarea Inginerie Electrică, iar după un semestru și-a dat seama că nu i se potrivește.

Pentru a-și regla cursul vieții a ales să urmeze cursurile facultății de Comunicare și Relații Publice, o facultate pe care a și terminat-o pentru că i-a plăcut. Cunoștințele dobândite aici i-au fost de mare ajutor în domeniul bloggingului, a rețelelor sociale și a comunicării online.

Sunt meticulos, calm şi uneori mult prea atent la detalii. Îmi place să scriu articole în urma cărora cititorii să rămână cu informații interesante sau să povestesc despre trucuri care le-ar putea face viața puțin mai ușoară.

Cristian Florea

 

Proiectul Blogalinitiative

Blogalinitiative a fost inițiat de Cristian China-Birta și Vlad Dulea în 2011 deoarece au simțit că piața de blogging din țara noastră avea nevoie de o platformă de legătură între bloggeri și companii. S-a dovedit un proiect bun deoarece platforma are deja o vechime de 8 ani, iar numerele stau în felul următor:

  • 593 bloggeri activi în Campionatul Național de Blogging;
  • 2591 bloggeri participanți din 6 iunie 2011 până azi;
  • 21558 postări la 460 campanii;
  • premii în valoare totală de 231983 EURO;
  • 489 de produse în Giftshop în valoare totală de 13548 EURO;

Eu am ajutat-o să funcționeze mai bine și să dezvolt baza de date de bloggeri și clienți.

Top 4 motive pentru care bloggerii au ales să participe la campaniile organizate sunt:

  • subiectele potrivite blogurilor lor;
  • produse de calitate oferite drept premiu;
  • posibilitatea de a testa produsele;
  • seriozitatea clientului;

Top 4 premii preferate ale bloggerilor sunt:

  • bani 17%;
  • laptopuri 14%;
  • smartphone-uri 11%;
  • tablete 11%;
  • cărți 9%;

Bloggerii participanți la campaniile Blogalinitiative se pot înscrie la concurs doar după ce au afișat bannerul site-ului pe blogul lor. Au de ales 2 dintre următoarele 4 tipuri de campanii:

  • Campionatul Național;
  • Campionatul Local București;
  • Campionatul Local Craiova;

Premiile cel mai des oferite sunt recompense în bani exprimate în Euro sau vouchere la diverse magazine. Pe deasupra, premiile conțin puncte care pot fi folosite în secțiunea de Giftshop. Aici sunt oferite produse de firmele colaboratoare celor care licitează cele mai multe puncte, iar bloggerii sunt extrem de mulțumiți de acest aranjament.

Provocările colaborării cu bloggerii și companiile

Când ești persoana de legătură între bloggeri și companii, încercând să creezi campanii de succes, lucrurile se complică. Vor exista mereu provocări, iar cea mai mare este cea de a înțelege ambele tabere și găsirea unei soluții care să le mulțumească.

De multe ori așteptările și dorințele lor sunt diferite: companiile vor să fie menționate cât mai des, iar bloggerii doresc să nu deranjeze cititorii menționând brandul de cât mai puține ori.

Când reușim să găsim acea linie fină care să mulțumească atât bloggerii, cât și companiile, înseamnă că ne-am făcut treaba bine.

Deși a lucrat la campanii diverse, multe și care mai de care mai complexe, Cristian Florea nu consideră că a avut momente dificile. Odată trecut peste ele, parcă nimic nu mai pare dificil.

La polul opus, cel mai satisfăcător moment din viața sa profesională ar fi campania cu cele mai mari rezultate: 262 de bloggeri înscriși au publicat 531 de articole.

Colaborarea cu bloggerii și companiile a trecut testul timpului, iar toate celelalte platforme și site-uri au ajuns în uitare. De ce? Pentru că oamenii din spatele platformei sunt și ei bloggeri, ceea ce le-a oferit o idee despre cum gândesc și ce își doresc bloggerii.

Asta ne ajută să înțelegem mai bine ce-și doresc bloggerii și ne ajută să ne și împrietenim mai ușor.

 

Cristian Florea: „Cel mai important lucru e să știe de ea fiecare blogger căruia îi place să scrie”

Scopul acestei platforme este de a aduce laolaltă bloggerii cărora le plac competiția și scrisul. În timp ce se perfecționează, să se bucure de avantajele acestei platforme: concursuri, premii, adrenalină, networking in real life. Bloggerii și reprezentanții companiilor se întâlnesc în mediul offline regulat.

Mi-ar plăcea să se înscrie pe site și să vadă dacă acest tip de activitate e potrivită pentru ei.

Ce zic bloggerii despre campaniile organizate pe platformă?

Atât bloggerii, cât și companiile au fost mulțumite de cum a decurs totul, iar în campaniile cu influenceri, când bloggerii știu ce au de făcut, iar clientul înțelege ce pot oferi aceștia, totul iese bine.

Colaborarea între două categorii atât de diferite este bună atât timp cât bloggerii nu se tem să pună întrebări despre cerințele campaniilor.

O simplă întrebare a schimbat complet percepția mea asupra campaniei și felul în care înțelegeam ce am de făcut în cadrul campaniei.

 

Social media și scrisul

Pasiunea pentru social media a început încă din școala generală, când în timpul orelor de informatică a învățat să facă site-uri.

Am reușit să organizez primul blogmeet din Vrancea (eu fiind crescut în Focșani), iar asta m-a făcut să-mi doresc să fac o carieră din asta. Ulterior m-am mutat în București, am devenit Social Media manager la Kooperativa 2.0 și am pus bazele unui proiect numit casăștiți.

Singur a început să creeze tot felul de designuri pentru site-uri, iar în 2008 a creat un design de platformă de blogging.

Pentru că mi-a plăcut am rămas activ și conectat la lumea social media. Am renuțat la design și la realizare de site-uri prin 2009, dar cu scrisul am rămas.

Lunile acestea, blogul său va împlini 11 ani. Aici Cristian Florea, postează despre tot ceea ce știe și îl interesează, dar mai ales despre acele lucruri care i-ar interesa pe cititorii săi.

Este proiectul în care a fost implicat cel mai mult timp. A crescut de la un an la altul și i-a adus o mulțime de oportunități și de cunoștințe.

Decizia de a fi activ pe blog reprezintă una dintre cele mai bune pe care le-am luat vreodată.

Despre viitor nu are nicio idee ce va fi, dar este sigur că și peste 3-4 ani oamenii vor citi bloguri, iar el va fi acolo și va publica frecvent conținut cât mai util.

Planurile sale de viitor se rezumă la învățarea cât mai multor lucruri legate de social media și business. De asemenea, ar vrea să scaleze de la an la an businessul blogului personal și al proiectului casastiti.ro, câștigătorul locului 3 la Webstock Awards, categoria Utility.

 

Cristian Florea și Casastiti.ro

Casăștiți.ro este locul în care cele mai mari curiozități ale lumii sunt prezentate în mod comic și concis de către Cristian Florea. Se străduiește să publice în fiecare zi pe blog și să promoveze conținutul pe Facebook și Linkedin.

Deși nu are un motto al său, are mereu grijă să se comporte cu ceilalți așa cum ar vrea să se comporte alții cu el. Este îndeajuns pentru a face un motto din asta.

Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face! Că nu toată lumea are aceleaşi gusturi. George Bernard Shaw știa ce zicea.

Cristian Florea este acel tip amabil din spatele platformei care îți va răspunde la întrebările târzii din noapte, prietenos și extrem de profesional.

Pasiunea pentru ceea ce face se vede din ușurința cu care scrie. Mai mult transpare dorința de a comunica bine cu oricine apelează la el. Articolele sale sunt aparent simple și ușor de digerat.

De fapt, în spatele celui mai simpluț articol stă un research amănunțit. Pentru a afirma ceva, Cristian Florea confirmă din cel puțin două surse de pe internet și în special din cărți.

Câți oameni din ziua de azi mai scriu pe blog din ceea ce citesc căutând lucruri interesante? Dăruirea sa se vede din fiecare post pe blog. Sunt sigură că bloggerii se vor bucura de o experiență frumoasă pe Blogalinitiative.ro în mare parte datorită lui.

De reținut: un studiu realizat de platformă a relevat faptul că bloggerii asociază platforma cu 40 cuvinte pozitive. Cele mai importante sunt: campanii, premii, bloggeri, competiții, seriozitate, oportunitate, profesionalism.

Laura Hîncu

Cineva care a facut contabilitate, acum face modă. Exprimarea, cam bulevardieră dar plăcută, anunță începutul unei povești despre o tânără interesantă (căci da, România are tineri interesanți după cum bine știți). Laura Hîncu face piese vestimentare din mătase, pentru că-i place să creadă despre brandul personal că nu se adresează oricui. La fel cum nici mătasea nu poate fi purtată de oricine sau în orice situație, fiind o țesătură atât de fină…

 

S-a trezit într-o bună zi că vrea să ia drumul mătăsii… Și chiar așa o întreb: „Laura Hîncu, te-ai trezit așa, într-o bună zi, că vrei pe drumul mătăsii?”. Această întrebare metaforică e de fapt o provocare să îmi povestească cum a ajuns pe acest drum al modei, ce spirit a împins-o către ea. O lume nu tocmai…mătăsoasă.

Pasiunea investită în această experiență numită fashion nu e numai lapte și miere. Trebuie să fii mereu în vârf, să ții pasul, dar nu făcând concesii la „asta se poartă”, ci făcând plecăciuni la excelență.

Un articol vestimentar unic este rezultatul viziunii estetice a designerului, a implicării clientului și a „limbajului” acestor emoții – mătasea, în cazul Laurei. În plus, la ea contează configurarea, consilierea. Totul se realizează în atelierul ei la nivel personal, fiecare articol vestimentar necesită o înțelegere profundă a persoanei care îl va purta.

 

Cusătura franțuzească și un tipar de om – Laura Hîncu

Dacă întrebarea nu era metaforică, răspunsul ar fi fost un simplu „da”, pentru că nu sunt conștientă de vreun spirit sau motiv pragmatic care să mă fi împins pe acest drum în ultimii 9 ani. Cu riscul de a părea o poveste ezoterică, realitatea e că am început și am continuat susținut, iar argumentele pro au venit pe parcurs doar ca o necesitate de a neutraliza contra-argumentele. Ale mele sau ale celor din jur.

De la ea am aflat – de fapt dintr-un interviu de-al ei, că produsele de lux se fac cu cusătura franțuzească. Aceasta reprezintă un tip de finisaj care înlocuiește o altă cusătură făcută de o mașină rapidă, eficientă, dar inestetică. Cusătura franțuzească e ”slow sewing”, unul dintre motivele care justifică prețul produselor vestimentare de lux.

Habar n-aveam! Dacă nu ar fi făcut haine – scuzată să îmi fie exprimarea plastică, ar fi făcut orice ar fi însemnat stres, competiție și volum mare de muncă. Încerc să fac… tiparul acestui om care da, se consideră antreprenor. Și încă unul mândru, așa se consideră:

Da, sunt un mândru antreprenor. Cred în evoluția profesională pe tot parcursul vieții, iar în vârful acestui lanț trofic văd antreprenoriatul în orice formă.

Frumos. Tiparul curge lin, croiul e ferm, iar mătasea, mătasea foșnește în tonul cuvintelor Laurei.

A lansat acum patru ani rochia cu două fețe – mândria ei tehnică. Se poate purta pe ambele părți pentru că este impecabil finisată prin diverse metode tehnice – două materiale diferite dublate sau termocolate, sau un singur material cu două fețe. Aceste soluții tehnice implică matematică, meșteșugărie și resurse materiale și de timp alocate.

Probabil că nu mulți știu acest lucru despre Laura Hîncu, iar ea se mândrește numai dacă o întrebi! Altfel tace mâlc și croiește minunății. În 2018 a lansat, în cadrul celei de-a treia ediții a Silk Garden Party, prima linie de accesorii premium, din mătase, pentru bărbați. Iar una dintre marile provocări ale Laurei de-a lungul timpului a fost rochia pictată manual, realizată pentru debutul pianistei Alexandra Dariescu în cadrul Concertului Regal alături de orchestra Fundatiei Principesa Margareta a României, cu ocazia zilei Regelui Mihai I.

Laura Hîncu și Alexandra Dariescu

 

De la matematică, la ac și ață

E, cel mai probabil, un călător vivace pe acest drum, al mătăsii, pe care și l-a ales. Deoarece ea promitea pe tărâmul matematicii! Da, da, Laura Hîncu provine dintr-o familie de contabili, iar ea a terminat Contabilitate și Informatică de gestiune la ASE…

Anii ei de liceu au fost foarte grei. Tatăl i-a a murit când trecea în clasa a IX-a, iar mama s-a văzut rămasă cu două fete de 15 și 18 ani, fără să aibă „bani puși deoparte”.

Revenind la perioada ASE, a urmat cursurile unui Master în Audit, în timpul facultății s-a angajat la Raiffeisen Bank. Între timp, ea le făcea haine prietenelor…

Un an și jumătate a stat la bancă. Apoi, un prieten i-a vorbit despre un designer care avea nevoie de o asistentă. Nu orice fel de designer: vorbim despre însuși Adrian Oianu. Avea să lucreze la Oianu trei ani, în regim de internship. Laura făcea din toate câte puțin, dar cel mai mult i se potrivea „partea” de tipare, partea de ac și ață și multe altele care o vor ajuta mai târziu, adică acum, să foșnească așa cum trebuie pe calea mătăsii!

În 2009, mama unei prietene a venit cu o propunere: să fie director financiar pe un proiect strategic care valora cinci milioane de euro. Laura a acceptat, proiectul s-a încheiat OK după aproximativ doi ani și jumătate, iar ea, în tot acest timp, cumpăra mătase…

În 2011, ceea ce reușise să realizeze deja era astfel prezentat: „Noul brand fashion sută la sută românesc de pe piaţa de produse premium din România, Laura Hîncu Exclusive Fashion Design, propune colecţia de primăvară- vară 2011 ca o colectie de inspiraţie Ţara Făgăraşului!”

N-ai nicio garanție că lucurile ar fi mers mai bine dacă ai fi luat decizii diferite, așa că orice părere de rău post-factum care nu se transformă rapid în ceva pozitiv, nu face decât să te țină pe loc. Iar când deciziile sau reacțiile greșite, remușcările sau purul hazard devin lecții din care înveți, deci avansezi, nu mai văd rostul regretelor.

Mai ales că planifică o extindere a gamei de produse, la nivel internațional. Iar acum e o „perioadă cu multe, multe și mărunte”, după cum descrie chiar Laura. Mediul online i-a asigurat vânzări foarte mari in Europa, China si Australia. Laura e foarte focalizată pe tot ceea ce înseamnă online, iar cuvintele-cheie folosite pe site au contribuit la atragerea clientelor interesate de lucruri din mătase, fără a fi necesară investiția în reclame agresive.

 

Amintire cu baloți

Laura a făcut timp de trei ani Krav Maga –  o artă marțială israeliană. Un curs de autoapărare pentru femei, dar cu tehnici din Krav Maga.

Când sora mea mi-a propus balet sau Krav Maga, eram în căutare de o activitate fizică regulată care să mă atragă și cursul de autoapărare a câștigat. Pentru acea perioadă stresantă, a fost modalitatea perfectă de a mă relaxa. Acum merg la balet.

Mă întreb care e amintirea ei cea mai frumoasă din tot acest amalgam de chestii pe care le-a făcut și le face. Să lăsăm amintirea cu făcutul rochiilor pentru păpuși, asta face toată lumea, mai mult sau mai puțin în copilărie. Ar putea fi ceva diferit, ar putea fi amintirea cu balotul de mătase? Sau e prea…recentă?

Am două amintiri cu „balotul de mătase” – primul balot pe care l-am cumpărat acum 14 ani dintr-un depozit prăfuit, de la marginea Bucureștiului și cel pe care l-a „marcat” Elin, pisoiul nostru din showroom în prima zi când l-am adus. Ambele sunt foarte plăcute, dar pe cea mai frumoasă o reînnoiesc anual și e clasica după-amiază de vară, de lenevit pe plajă.

Sfatul Laurei pentru un tânăr designer aflat la început de drum e să nu-și piardă entuziasmul. Cam greu în România acest lucru, dar cu efort, cu mare efort de fapt, se poate. Dacă o rogi să rezume în câteva cuvinte business-ul ei, Laura Hîncu e foarte precisă, mai precisă decât o tăietură cu foarfeca a unui material fin.

E un brand premium românesc de design vestimentar, cu produse pentru femei și accesorii pentru bărbați din mătase și cașmir, estetică minimalistă, sustenabilitate. #PrivateFashioning este o experiență de shopping, produsul vestimentar este unicat, un rezultat al viziunii estetice a brandului, implicarea clientei și limbajul comun – mătase. Piesele #LHSilkEssentials disponibile pe shop.laurahincu.ro reprezintă o perspectivă simplificată a conceptului Private Fashioning și cuprinde piese de bază din garderobă realizate din mătase și cașmir, grupate în mini colecții potrivite atât pentru a fi purtate la birou, cât și în timpul liber. În ultimii 4 ani, la început de vară #SilkGardenParty a însemnat o seară elegantă, dar relaxată în grădina Clubului Diplomatic pentru a sărbători aniversarea Silk Essentials. Anual, lista de invitați depăsește 400 de persoane și e formată din grupuri de oameni care împărtășesc valori și interese comune ceea ce a făcut ca evenimentul să evolueze într-o modalitate de recunoaștere atât a bunului gust, cât și a bunului simț, a unui stil de viață inspirat de mătase.

 

Estetica simplității

Destul de complexă explicația de brand a unui om care își dorește să îmbraci în mătase pe toată lumea, „deci pe nimeni în mod special”. Să fim bine înțeleși: Laura Hîncu creează de obicei personalizat, adică Private Fashioning. Ea a adus pe piața de design vestimentar din România acest concept de „private fashioning”, inspirat de „private banking” – adică acel domeniu pe care l-a părăsit, pentru modă.

Printre colecțiile ei lansate se numără Minimal TF – reinterprearea minimalistă a portului popular romanesc și Duality –  rochii „2 în 1“, cu ambele fețe purtabile. Anul acesta, în iunie, în cadrul celei de-a patra ediții a Silk Garden Party, a lansat două noi secțiuni Home și Demi Couture împreună cu noua colecție de piese vestimentare de bază din mătase pentru femei – Silk Essentials, disponibile online.

Ca un fapt inedit, noua secțiune Home include așternuturi din mătase, cămăși de noapte și desuuri, fețe de pernă clasice sau tip Oxford, rochia cu bretele şi halatul din mătase! Plus pantalonii scurți, trening din cașmir pur organic și masca de dormit din mătase…

Apoi, Demi Couture “conține“ rochii din mătase pură pentru ocaziile speciale, pictate manual și tăiate din cele mai spectaculoase texturi de mătase – mikado, satin duchesse și mătase-spumă. Piesele pictate manual sunt realizate în colaborare cu artista Beatrice Șerban, iar tehnica folosită respectă fluiditatea texturii de mătase și linia generală Silk Essentials de estetică a simplității.

Laura Hîncu

Și pentru că tot a venit vorba despre această estetică a simplității, mă gândesc, simplu și la obiect, că cel mai probabil va rămâne mereu în România. Nu știu ce mi-a venit (sic!) dar așa cred. „Tu ai viitor în România?”, o întreb.

Probabil că da, doar că planul e ca evoluția business-ului să ceară și mobilitate internațională. N-aș putea face eforturi pentru ceva fără viitor, deci viitor, sigur avem, doar că e impredictibil. După chipul și asemănarea României!

Cristina Oțel Soul Bloom
Cristina Oțel s-a născut la Oradea, a fost manager la Oracle, este blogger, speaker, creator de podcast, soție, dar și mamă de Alex și Sara. Pe lângă toate aceste activități și responsabilități, Cristina mai are timp să fondeze, să fie trainer și coach la Soul Bloom. Cum reușește să găsească energia? Să vedem din reportaj!

 

A străluci așa cum doar tu însăți poți, este ideea care stă la baza a tot ceea ce face Cristina Oțel

Cristina Oțel s-a născut la Oradea acum mai bine de 36 de ani. Este cea mai mare dintre cei trei copii ai familiei și singura fată.

Are doi copii, Alex și Sara, exact așa cum și-a imaginat și un soț implicat cu care împarte responsabilitățile de la egal la egal.

Iubește oamenii, culorile și timpul său cu sine, citește mult, ascultă muzică și îi place să petreacă timp în mijlocul naturii.

Sunt un om simplu și am reînvățat să găsesc bucuria în lucrurile mărunte.

 

A lăsat Oracle unde a fost manager, deoarece a dorit să intre într-un proces personal de transformare

Pentru a putea să descrie acest proces, Cristina Oțel a simțit să deruleze filmul puțin, înainte de a ajunge manager.

Am avut noroc de un manager absolut minunat, care m-a încurajat și care m-a așezat pe drumul training-ului și a lucrului cu oamenii. Pe măsură ce descopeream domeniul ăsta al dezvoltării personale și profesionale mă îndrăgosteam tot mai tare, iar creșterea pe scara ierarhică a venit firesc odată cu dezvoltarea mea.

În toți anii mulți petrecuți în corporație, a avut parte de șefi care au avut încredere în ea, care i-au acordat libertate, dar a avut și un colectiv senzațional. Uitându-se însă înapoi, gândul de a încerca să lucreze pe cont propriu se tot arăta discret. Atât de discret, încât uneori, nici nu își dădea seama.

Catalizatorul deciziei de a încheia acest capitol a fost nașterea Sarei, al doilea nostru copil. Venirea ei pe lume s-a suprapus cu un proces personal de transformare în care mă aflam. Unul din rezultatele acestui proces este statutul de freelancer pe care îl am de la începutul lui 2018.

 

Blogging despre viața de mamă, parentaj conștient, dezvoltare personală și trainer de Personal Branding

Pentru Cristina Oțel, blogul a fost parte a unui exercițiu de branding personal, care a luat naștere în urmă cu aproape 6 ani. Și-a dorit un spațiu al său unde să poată scrie despre lucrurile importante pentru ea.

Țin mult la spațiul ăsta virtual și la comunitatea formată în jurul lui de-a lungul timpului. A crescut cu mine și mi-a rămas oglindă firească. Atunci când eram trainer în corporație scriam des despre teme care mă preocupau atunci. Când am stat acasă cu Sara am scris mult despre viața cu bebeluși și despre cum se simte experiența maternității. Când am devenit freelancer am scris mult despre ce trăiam atunci, despre ce învățam, asta și pentru că simțeam că e nevoie de informații pe tema asta. Și, dacă mă iau după feedback-urile cititorilor, am avut dreptate.

În ultimul an și jumătate a început să scrie tot mai mult despre viața trăită conștient, transformare personală, valori, redescoperirea de sine. De aici a rezultat și motto-ul – „Shine like only you can!”.

Înainte de a afla ce este un trainer de Personal Branding, Cristina a ales să ne explice despre cum vede ea ideea de a fi un trainer bun.

Soul Bloom

Pe de o parte, ne spune Cristina, vorbim de un profesionist care învață continuu. Se perfecționează, e pasionat de ceea ce face, caută metode pentru a facilita procesul de învățare. Este curios, organizat, un bun comunicator, știe să gestioneze întregul proces de training (care nu începe și nu se termină în sala de curs). Înțelege cum funcționează creierul și cum învață adultul.

Pe de altă parte, contează și felul în care se poziționează în relația cu participanții la cursurile sale. Să fie cu mintea deschisă, să nu plece de pe o poziție de „eu le știu pe toate”, să nu își propună să își impună punctul de vedere. Să se concentreze pe participanți și pe nevoile lor, nu pe ale sale, să pună mai multe întrebări, să asculte mai mult. Să personalizeze materialele și modul de livrare în așa fel încât să atingă cât mai multe preferințe de învățare. Să fie empatic, relaxat și să știe să creeze un mediul propice învățării.

Dacă e să intrăm în detaliu pe o anumită temă, Personal Branding de exemplu, aș mai adăuga nevoia să fi trecut prin ceea ce prezintă, să fie un exemplu de om care stăpânește arta branding-ului personal, să aibă povești proprii despre succes și despre lecții învățate, despre ce a făcut concret, cum și de ce. Să știi teoria nu e suficient.

 

Ce este Soul Bloom și ce înseamnă soloprenor?

Cristina Oțel caută mereu căi prin care să îi ajute pe cei pregătiți să pornească pe drumul conștientizării. Pe lângă workshop-uri, ședințe de coaching, articole pe blog sau pe site-ul Soul Bloom, evenimente la care este invitată să vorbească, a creat un grup de Facebook, Părinte conștient. S-a format o comunitate frumoasă de oameni preocupați să crească și să își îmbunătățească relația cu ei înșiși și cu cei din jurul lor.

Cristina Oțel

Cel mai nou proiect al Cristinei este podcast-ul Pauza de Bine, continuarea unei serii îndrăgite de articole de pe blogul său.

Soul Bloom e umbrela sub care îmi desfășor activitatea de trainer și coach. Pe lângă faptul că aceste două cuvinte sumarizează perfect misiunea mea ca profesionist, am avut nevoie de un proces de rebranding. Vezi tu, după ani de zile de scris aproape zilnic despre subiecte legate de viața de părinte îmi creasem o reputație puternică de blogger de parenting, lucru care nu mă deranja, dar era doar o parte mică din cine sunt și ce fac. Experiența mea profesională, expertiza mea, toate certificările mele sunt din sfera de training și coaching. Asta e ceea ce știu să fac cel mai bine și ce mă reprezintă cel mai fidel. Workshop-urile pe care le creez și le livrez au ca și numitor conștientizarea de sine și combină, printre altele, elemente din neuroștiință și psihologie pozitivă. Soul Bloom e despre cum ieșim din capul nostru, unde petrecem prea mult timp dacă mă întrebi pe mine și cum facem să auzim ce vrea sufletul, e despre a trăi conștient, aliniat cu valorile noastre, despre a da la o parte toate straturile de condiționare cu care am crescut și despre a străluci așa cum doar noi o putem face.

Prin tot ceea ce face, Cristina Oțel a devenit un reper pentru multă lume care o citește, o urmărește pe blog, la evenimente, pe pagina de facebook, lucru care ar putea să ambiționeze sau să responsabilizeze. Din acest motiv, am fost nespus de curioasă să văd ce simte ea în legătură cu acest aspect.

Sunt recunoscătoare pentru încrederea pe care oamenii mi-o acordă indiferent de pălăria pe care o port – coach, trainer, speaker, blogger, creator de podcast. Da, e o mare responsabilitate, trebuie să fii atent la ce mesaje transmiți și cum. Feedback-ul mă ambiționează să merg mai departe chiar și atunci când îmi e greu. Mă bucur că mi-am găsit vocea și plănuiesc să o folosesc cum pot eu mai bine. Cât despre influență, cred că fiecare dintre noi e influencer pentru cineva.

 

Cristina Oțel despre iubire în ceea ce facem

Pentru Cristina Oțel contează să facem ceea ce iubim. Consideră că este mai degrabă responsabilitatea fiecăruia dintre noi să descoperim lucrurile care ne energizează, care ne fac inima să cânte de bucurie și să facem pași concreți pentru a le include cât mai des în programul nostru. Nu neapărat ca job sau carieră, dar măcar ca hobby.

Trăim vremuri nemaivăzute când vine vorba de accesibilitatea informației. Găsești aproape orice pe internet. Sunt foarte multe site-uri și bloguri cu conținut valoros, dar sunt și multe surse în care nu poți avea încredere. Există multă creativitate, multă libertate de exprimare, dar și mult plagiat și bullying. Cred că e foarte important să ne alegem cu grijă paginile pe care le urmărim și să trecem informația prin filtrul propriu, să luăm lucrurile care rezonează cu noi, care ne ajută.

Lecții de viață sunt multe pe care le-a învățat, dar ne enumeră doar trei, pe care le consideră valoroase:

Oamenii văd ceea ce sunt pregătiți să vadă și nu e treaba mea să îi conving de nimic. Chiar dacă nu putem alege emoțiile pe care le simțim, putem alege ce gândim și cum acționăm. Împlinirea noastră nu e treaba copiilor noștri.

Nu mai dă sfaturi de ceva vreme deoarece ecuația „cu sfatul meu + responsabilitatea altcuiva dă cu virgulă.” Acum că știe în ce fel, preferă să pună întrebări care să îi ajute pe ceilalți să vadă lucrurile într-o lumină nouă, care să le crească nivelul de conștientizare.

Cred că viața are nevoie de oameni care să dezvețe tot ce nu îi reprezintă ca să poată deveni cine s-au născut să fie, de oameni care se vindecă pentru a nu răni mai departe, de oameni care petrec timp cu ei înșiși ca să înțeleagă ce îi mișcă, ce le place, cine sunt și de ce sunt. Dacă ai această claritate va fi mai simplu să îți dezvolți autodisciplina care, la rândul ei, te va ajuta să reușești.

Gheorghe Damian Ciugud
Gheorghe Damian a ajuns primar la 32 de ani, nu pentru a deveni o poveste de succes ci deoarece a crezut în schimbare și normalitate. Nu avea nici cea mai mică experiență în administrația publică locală, lucrând până atunci în medicina de urgență. Și totuși, Ciugud a devenit comuna care arată ca afară, fiecare gospodărie având apă, canal, gaz, internet şi asfalt. În plus, investitorii atrași în zonă au plătit taxe şi impozite locale de 2,5 milioane de lei.

 

Gheorghe Damian, un om al satului românesc

Gheorghe Damian este în primul rând un om de la țară, așa cum îi place lui să se descrie. Un om căruia nu îi este rușine cu originile sale, care iubește din tot sufletul satul românesc și care speră că poate contribui la salvarea, dezvoltarea și promovarea mediului rural.

S-a născut în comuna Daia Română, județul Alba. Educația primită de la părinți și bunici l-au făcut să iubească satul românesc, tradițiile, valorile simple dar autentice de la țară. Sunt întru totul de acord cu el când spune că aceasta este bogăția noastră cea mai de preț, dar de care nu suntem pe deplin conștienți.

A ajuns în Ciugud în 1992 prin căsătorie. Așa cum se spune în Ardeal, „a trecut dealul” la o fată frumoasă de care s-a îndrăgostit și a rămas în comuna vecină.

La început soția mea dorea să ne mutăm la oraș, să fim și noi „orășeni” pentru a avea utilități, drumuri asfaltate, școală pentru fetița noastră. Eu m-am încăpățânat să rămân la Ciugud pentru că iubesc satul românesc și am visat mereu ca acesta să poată renască prin implicarea fiecăruia dintre noi. Am făcut un pariu cu mine și cu familia mea că voi face tot ce stă în puterea mea să mă implic să schimb satul românesc și să arăt că și „la țară poate fi ca afară”.

România este o țară preponderent rurală. 86 % din teritoriul României este mediu rural, iar 47 % din populație locuiește la sat. Din păcate în fiecare an nouă sate românești dispar din punct de vedere statistic și oamenii fug de la sat la oraș pentru o viață mai bună.

În prezent, Gheorghe Damian este un om fericit. Are o familie frumoasă, o fiică minunată care în acest an a terminat facultatea, dar și pentru că locuiește într-o comunitate cu oameni buni, unde face ceea ce îi place pentru binele tuturor.

 

Politica faptelor bune ale lui Gheorghe Damian

În anul 2000, mai rămăseseră doar câteva familii tinere în Ciugud. Nu existau străzi asfaltate, nu aveau canalizare, rețeaua de apă era improvizată și realizată privat… Nimic care să le ofere un trai decent și să nu îi împingă să fugă spre oraș.

În pragul Sărbătorilor de Iarnă, în anul 2000, Ciugud a rămas complet fără apă. Primăria nu s-a sinchisit nici măcar să trimită un fax către compania de apă. Atunci, acele familii tinere s-au mobilizat și au rezolvat singuri avaria, în câteva zile.

Acela a fost momentul în care toți au realizat că dacă doresc să schimbe ceva, trebuie să se implice, să nu mai stea în tribună să scandeze, ci să intre în teren. Au înțeles să facă acest lucru ca un grup, ca o comunitate.

Gheorghe Damian a candidat sprijinit de acel mic grup de oameni care, în ciuda vieții de la sat, continuau să viseze. A pornit cu cele mai mici șanse dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a câștigat încrederea oamenilor din comună. La doar 32 ani, fără niciun pic de experiență în administrația locală, un fost medic de urgențe ajungea primarul comunei Ciugud. 

L-a ajutat faptul că a crezut că poate schimba „România lui nu se poate”. Că poate schimba imaginea satului românesc. A fost șansa lui de a schimba comunitatea și de a-i face pe oameni fericiți.

 

Investitori, absorbții mari de fonduri europene, WiFi și iluminat public „inteligent”

Investitori într-o comună? Se pare că atunci când îți pasă de oameni, orice este posibil! Pe locul mai multor hectare de teren a apărut un parc industrial, unde activează mai multe zeci de firme care au câteva sute de angajați. Proiectul, așa cum ați ghicit, este finanțat de UE, înviind astfel o comună care pe vremuri avea undeva la 2600 de persoane, iar acum a sărit de 3200.

De altfel, Gheorghe Damian se poate mândri cu cea mai mare absorbție de fonduri europene din țară!

Am vorbit și voi încerca să vorbesc mereu despre cât de importante au fost fondurile europene pentru Ciugud. Banii europeni se văd, aproape la orice pas, în satele Ciugudului și nu cred că aș putea să îmi imaginez unde ar fi fost comuna noastră dacă nu erau finanțările europene. În spatele acestor proiecte sunt însă OAMENI… specialiștii administrației locale care au gândit și scris proiectele și cetățenii care au îndrăznit să creadă în dezvoltarea europeană a Ciugudului. La Ciugud este normalitatea care ar trebui să existe în orice sat din România. Drumuri asfaltate, electricitate, apă, canalizare nu ar mai trebui să reprezinte lucruri la care visăm ci lucruri obișnuite pentru o viață decentă în orice localitate rurală.

Iată deci, domnul Gheorghe Damian a înțeles un lucru foarte, foarte important: fondurile europene nu au culoare politică! Cu proiecte și viziune, poți transforma un loc uitat de lume într-unul unde se poate trăi normal, frumos și european.

 

Câteva proiecte, cifre și sume amintite pe scurt

M-am întrebat desigur cum domnul primar din Ciugud poate, cum dumnealui are resursele necesare, echipă, proiecte, iar alte comune sau oraşe nu reuşesc să atragă aceste fonduri, să găsească soluții fiabile și să se dezvolte. De ce în Ciugud se poate, iar în alte părţi nu?

La Ciugud am învățat și că oamenii sunt adevărata valoare. Doar într-o echipă poți realiza proiectele pe care ți le propui. De aceea muncim împreună, învățăm unii de la alții, ne recunoaștem greșelile și le îndreptăm, gândim proiecte alături de comunitate… la Ciugud suntem mai mult decât o echipă. Suntem o FAMILIE! Cred că în tot ceea ce faci este important să ai viziune, să faci lucrurile cu profesionalism, să muncești cu dedicare și să ai curaj și încredere că nu există „nu pot”.

Primul proiect în Ciugud a fost acela de a facilita munca de la Primărie, prin intermediul unui soft integrat. Cu alte cuvinte, hârtia și stiloul au fost înlocuite, fiind eficientizată la maxim profitabilitatea echipei în folosul întregii comunități.

În timp, acestui program i s-au adăugat altele, care însumate au ajuns undeva la 28 de milioane de euro fonduri UE. Cu acești bani, Ciugudul a fost asfaltat, inclusiv drumurile comunale peste câmpurile agricole. Gospodăriile au fost racordate toate la utilități. S-au creat stații moderne de transport unde se pot găsi automate de bilete. 

Au fost modernizate școlile și căminele culturale, s-a construit o grădiniță cu program prelungit în cadrul parcului industrial unde cei care muncesc acolo își pot duce copiii. S-a instalat WiFi gratuit, internet, o turbină eoliană care asigură iluminatul public și se lucrează la programe „verzi”, prin care se dorește înființarea unui parc auto 100% electric și un parc de panouri fotovoltaice.

 

Când respectul și dăruirea sunt legea primordială

Domnul Gheorghe Damian consideră că, dacă suntem atenți în jurul nostru, putem remarca mereu oameni minunați care pot fi și chiar sunt inspiraționali.

De la copilul cu zâmbetul plin pe față și până la bătrânul cu mâinile crăpate de muncă și fața arsă de soare, cu toții ne pot inspira în ceea ce facem. Am învățat că un lider este puternic datorită oamenilor din jurul său, datorită echipei pe care știe să și-o formeze. În activitatea profesională, după o tristă experiență politică, am învățat că politica adevărată este doar cea pe care o faci pentru oameni respectându-ți principiile și valorile morale care te caracterizează.

Gheorghe Damian

Domnul Damian mai crede că în orice meserie este important să iubim ceea ce facem, să o facem cu dedicare, cu pasiune și să punem mereu câte un strop de suflet.

Am citit recent o carte despre „Ikigai”, conceptul prin care japonezii explică fericirea. În linii mari acesta înseamnă să faci ceea ce îți place, să faci mereu cu plăcere și profesionalism, să fii plătit pentru ceea ce faci și în final să întorci ceea ce faci comunității. Este important să fii fericit în ceea ce faci astfel încât să poți să faci la rândul tău fericiți și pe oamenii din comunitatea pentru care lucrezi.

 

Ciugud to Be True!

Așa spune presa uneori despre Ciugud. Adică este prea frumos să fie adevărat în statul românesc. I s-a spus alteori „orașul de la țară” și că sunt o comună cu adevărat europeană.

Ciugud

Ei însă spun mereu că nu e nimic deosebit la Ciugud, că totul este normal. Aceasta este normalitatea pe care ar trebui să o întâlnești în fiecare sat din România. El, primarul și cetățeanul Gheorghe Damian, asta își dorește, ca satul românesc să aibă trecut, prezent dar mai ales viitor.

Faptul că este român este poate cel mai important lucru care îl definește ca om. Își iubește țara, își iubește neamul, își iubește comunitatea. Iubirea de neam ar trebui să fie factorul determinant în ceea ce facem și nu ar trebui să ne fie rușine că suntem români, spune domnul Gheorghe Damian.

Un popor care nu își respectă rădăcinile este un popor fără viitor. Iar rădăcinile noastre ale tuturor se trag din satul românesc. Dacă nu credeți vă rog să faceți un mic exercițiu de imaginație și să vă gândiți că fiecare dintre noi are în arborele său genealogic un părinte, un bunic sau un străbunic „de la țară”. De la țară ne tragem cu toții rădăcinile și seva, iar mulți dintre noi ne amintim cu nostalgie de copilăria minunată de la sat, de obiceiurile autentice, de portul popular sau de cântecele învățate de la bătrâni. La Ciugud am demonstrat mereu faptul că, deși suntem comuna care luptă pentru valorile europene, NU UITĂM tradițiile, obiceiurile, portul și cântul strămoșesc. Sunt zestrea cea mai de preț a neamului nostru românesc. Avem obligația să o păstrăm și să o predăm mai departe copiilor noștri învățându-i de ce trebuie să ne respectăm tradițiile și să ne iubim satul românesc.

„Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci ce trebuie tu să faci pentru țara ta”, este un citat care îi aparține lui John F. Kennedy, celebrul președinte american, un citat care este actual pentru orice om interesat de comunitatea sa, dar și pentru primarul din Ciugud.

Astfel cred că fiecare dintre noi ar trebui să vedem ce am întors comunității în care trăim, țării în care trăim, înainte de a ne întreba ce beneficii ni se oferă. Ar trebui în fiecare zi să încercăm să facem lucrurile bine, să ne facem cu seriozitate datoria, mai mică sau mai mare, astfel încât prin contribuția noastră să schimbăm comunitatea în bine.

 

Cuvânt de încheiere

Într-o Românie cangrenată politic, măcinată de tot felul de probleme și lupte, iată că există și oamenii dedicați, primarii faptelor bune, care nu se mulțumesc să ocupe doar un birou, ci se străduiesc, se dau peste cap și caută soluții fiabile pentru comunitatea care și-a pus încrederea în ei.

Un astfel de primar este Gheorghe Damian, care cu siguranță ar trebui multiplicat pentru fiecare comună și oraș din țară. Poate așa, societatea românească de la sate și comune, dar nu numai, ar ajunge la o stare de normalitate, cum bine spunea domnul Damian.

În mod evident, condiții de viață decente ar trebui privite ca o normalitate a secolului în care trăim. Dar, pentru că noi trăim într-o țară în care mereu ne lovim de lipsa de infrastructură, de „nu se poate”, de situații demne de secolele trecute, ne-am obișnuit ca normalul să fie ceva extraordinar. Nu ni se pare firesc ceea ce ar trebui să fie, ci de domeniul fantasticului, așa cum sunt toate realizările acestui om extraordinar de dedicat, loial și implicat pentru comunitatea sa.

De ce Gheorghe Damian reușește, iar alții nu? Tocmai pentru că dumnealui a înțeles că aceea este casa sa, comunitatea sa, locul în care dorește să respecte și să fie respectat. A înțeles că nu trebuie să ceară ci să caute soluții și să le găsească alături de oameni și echipa sa.

Spunea Paulo Coelho ceva foarte frumos: „Când ţi-s obosite picioarele, du-te înainte cu inima.”. Cred că l-a scris cumva special pentru acest moment, deoarece eu cred că și Gheorghe Damian, când nu a mai avut încotro să apuce, când nu mai găsea orizontul și simțea că nu mai poate înainta, găsea toate resursele în inima și iubirea sa pentru oameni.

Melania Medeleanu MagiCAMP

După mai bine de 20 de ani de televiziune, pe Melania Medeleanu o găsim astăzi în ipostaze total diferite. Este membru fondator MagiCAMP, logoped, trainer pasionat de dicție și de public speaking, voluntar Barretstown Camp, Irlanda, în anul 2014.

 

Deși s-a retras de trei ani din televiziune, pe Melania ne-o amintim cu plăcere din zilele în care apărea pe micul ecran. A fost mereu în atenția publică, în fața camerei de luat vederi, a telespectatorilor și și-a dedicat mai bine de 20 de ani visului său frumos de a fi parte din televiziune. Orice pas, însă, trebuie urmat de altul mult mai mare. Așa a făcut și Melania! Un pas către ea însăși, altfel decât a fost până atunci. 

 

Melania Medeleanu, dincolo de camerele de luat vederi, scenă și public

Melania provine din Berceni, un cartier pe care l-a bătut cu piciorul sau cu bicla pe fiecare străduță în parte. Acolo a jucat fotbal și șah, acolo a adunat căței de pe străzi, ba chiar și un arici. Tot acolo a cântat de dimineața până seara pe vremea când credea că va fi o mare artistă.

Dar cele mai vii și mai frumoase amintiri le păstrez din Talpigiul bunicilor, de unde-mi culegeam roșiile din grădină, spărgeam pepenele de prispă, pescuiam la baltă sau mă jucam în țărână până seara târziu, mergeam la slujbă Duminică de Duminică și pălăvrăgeam moldovenește în amuzamentul bunilor mei, pe care i-am venerat de-a dreptul.

Atunci când este întrebată despre televiziune, i se pare că vorbește despre o altă viață. O viață pentru care este recunoscătoare și care a pregătit-o pentru ce face acum în plan profesional. Miile de ore de live-uri, de interviuri, de breaking news-uri au ajutat-o să înțeleagă cum arată comunicarea valoroasă și să construiască media trainingurile pe care le susține azi.

Notorietatea care a venit la pachet cu televiziunea a obligat-o să iasă din căsuța sa de om timid, să testeze scena, să înfrunte privirile curioase. Uneori, spune Melania, trebuia să se ciupească pentru a fi sigură că e adevărat. Astfel, a ajuns să-i placă să vorbească în fața publicului și să țină cursuri de dicție și public speaking.

Mă întrebai de vis din copilărie. Da, televiziunea a fost un vis din copilărie, dar am înțeles la un moment dat că multe alte visuri erau atât de bine ascunse în mine, încât am uitat de ele. Abia când mi-au ieșit în cale câțiva oameni care nu se mai opreau din întrebat am început să le scot la lumină. Printre ei, Mirela Oprea, un om pe care e musai să-l cunoașteți – împreună cu care am construit un curs care mi-e tare drag – Public Dreaming, o combinație de Dream Management și Public speaking. Mirela îi ajută pe oameni să-și descopere visurile, iar eu să le pună în cuvinte. Abia aștept Septembrie, când va avea loc prima sesiune a acestui curs.

 

Șase ani alături de MagiCAMP și de copiii cu afecțiuni oncologice

Se fac deja șase ani de când MagiCAMP și-a deschis porțile pentru copiii cu afecțiuni oncologice. Erau 32 de micuți în două săptămâni de tabără. Peste 700 de copii le-au trecut pragul până acum, numai anul acesta aproape 300. Un proiect care s-a născut doar din dorința de a face așa încât să le fie puțin, măcar puțin mai bine.

Când l-am întâlnit pe Vlad Voiculescu el visa deja de multă vreme la un spațiu de joacă la greu pentru acești copii. Să visezi alături de cineva poate să facă lucrurile mai simple. Așa că atunci când am început să visăm în doi, visul s-a transformat în realitate. Iar când ni s-au alăturat și alții, mulți, mulți alții, visul a căpătat proporții la care nu ne mai așteptam. Am zice că proiectul ăsta nu ne mai aparține. E deja al sutelor de voluntari, sponsori, medici, copii, părinți care au crezut în el, au crezut în noi și ne-au ajutat să-l ducem mai departe.

MagiCAMP

Azi MagiCAMP nu mai este doar despre tabere, ci și despre ajutorul material concret pe care îl oferă cei din cadrul proiectului, lună de lună, copiilor și familiilor lor. Vorbim despre pachetele lunare care pleacă acolo unde e nevoie – MagicBOX, de cazare gratuită pentru părinții care vin cu copiii la marile centre oncologice din țară – MagicHOME, la consiliere sau terapie atunci când, copil sau părinte, simt cum lumea lor se prăbușește.

 

Melania Medeleanu: „Să poți să fii o părticică din ce îi face pe oamenii ăștia puțin mai puternici e un privilegiu!”

Oamenii se tem să accepte, iar uneori refuză să ajute sau să se implice. Se spune despre lucrurile pe care nu le cunoști că nu au cum să te atingă. Copiii aceia însă, au nevoie de noi toți, de zâmbetul nostru, de empatia noastră, de participarea noastră așa cum putem sau simțim noi. Fiecare suflet de ajutor poate fi vital uneori pentru ei!

Fiind și eu în urmă cu mai mulți ani implicată în astfel de campanii, mi-am dorit să știu care sunt lecțiile pe care copiii le-au predat celor de la MagiCAMP. Astfel de proiecte și implicări ne schimbă viața, ne oferă alte viziuni asupra bolii, copiilor și a tot ce implică acest lucru.

Am învățat o mulțime de lucruri de la ei, dar poate cele mai prețioase sunt lecțiile despre curaj și despre importanța lui azi. Felul în care luptă ei pentru viață, pentru fiecare clipă mă face să mă rușinez uneori de lașitățile mele și de resemnarea cu care întâmpin unele vești. Cât despre AZI, scriu aceste rânduri din biroul nostru de la MagiCAMP. În fața mea e un panou pe care sunt fotografiile unor copii pentru care AZI s-a terminat brusc. Când mă uit la ei simt nevoia să-mi fac provizii de azi. Știu că nu pot să iau la pachet așa că încerc să pun în AZI ce am mai bun.

Ascultând-o pe Melania Medeleanu, nu ai cum să nu te trezești parcă dintr-un vis, de parcă totul până atunci era un fel de lume paralelă. Suflețelele de la MagiCAMP au în toată lupta și disperarea lor alături, un înger. Așa îi spun eu, Melaniei. Și totuși, răspunsul ei mi-a venit ca o lecție de frumusețe și înțelepciune pe care am să o iau foarte serios în calcul de astăzi.

MagiCAMP

Dă-mi voie să fac o modificare în întrebarea ta: am întâlnit câțiva îngeri în viața asta. Și niciunul nu arăta ca mine. Cred în îngeri, dar mi-e teamă că, chiar și cu bună credință, folosirea excesivă a termenului poate crea confuzii și n-o să mai știm să-i recunoaștem. Eu mă străduiesc să fiu acolo când e nevoie de mine și unde simt că pot să fiu de folos. Și e o tendință pe care am observat-o din ce în ce mai des în ultima vreme. Pe cât de urâcioase și nefericite sunt știrile pe care, pe bună dreptate, le tot dezbatem, pe atât de mare e nevoia oamenilor de a avea un rost. Și ce poate fi mai plin de sens pe lumea asta decât să ajuți pe cineva care se află la ananghie?

 

Iubirea vindecă și ne ajută să înfăptuim uneori miracole

Poate iubirea vindeca? Complexă întrebare. Iubirea poate să vindece, dar în egală măsură poate să rănească. Și am constatat că, în niciunul dintre cazuri, nu prea te poți opune. Când apare, intensitatea ei spulberă totul în cale și poate fie să panseze și să așeze în noi încredere și frumos, fie, dacă e vorba despre o dragoste toxică, poate să distrugă încrederea în propriile forțe, încrederea în oricine încearcă să se mai apropie de tine. Să întâlnești iubirea, îmi pare că ține în bună măsură de noroc. S-o păstrezi, abia asta e în curtea ta și e cu muncă.

Despre importanța iubirii în tot ceea ce facem, Melania ne-a spus că ajută deoarece este mai simplu să faci ceva ce iubești. A întâlnit și oameni foarte pricepuți și respectați într-un anumit domeniu din privirea cărora lipsea însă bucuria, pasiunea. Pe termen scurt poate că nu e o problemă, dar Melaniei i se pare foarte trist să faci toată viața ceva ce nu-ți place.

Melania Medeleanu

Care este reversul medaliei?

Mă înfurii când asist la o nedreptate, mă scoate din minți incompetența oamenilor puși în funcții cheie, mă enervează lipsa de compasiune, verdictele date fără argumente, mitocănia, grobianismul. Și când mă enervez acționez cumva. Mi se pare important ca furia, de care, din păcate, avem parte cu toții – mai ales în ultima perioadă, să nu rămână la stadiul de emoție negativă care te macină – furia are o energie uriașă care, canalizată corect, poate schimba lucruri – poate duce la schimbări de legislație, la schimbări de atitudine, la acțiuni menite să îndrepte tot felul de contexte. Dacă o lăsăm să se irosească am pierdut de două ori: în plan personal emoția asta a săpat în noi, în plan social mai ratăm o ocazie de a ne transforma comunitatea într-un loc mai bun.

 

Melania Medeleanu: „Indiferent cum vei acționa, ai grijă să nu faci rău!”

Din fericire, Melania Medeleanu își permite să fie ea însăși cea mai mare parte din timp, nu doar acasă, într-un spațiu securizat.

Atunci când în tine se aliniază și gânduri și emoții și acțiuni, nu mai ai nevoie de măști. Mai spun lucruri pe care le regret apoi, mai fac și tâmpenii, dar prefer o astfel de asumare decât să port mereu o mască zdravăn lustruită, doar pentru că e mai atrăgătoare din punct de vedere social. Cât despre timp…am fost mereu în criză de timp și probabil că voi fi pe fugă toată viața. M-am împăcat cu gândul. Pe de altă parte, aproape tot ce fac îmi aduce satisfacții, așa că timpul ăsta e, în mare măsură și pentru mine.

Melania Medeleanu

Melania nu dă sfaturi deoarece după un timp a înțeles puterea principiului „trebuie să văd cu ochii mei” și a încălcat mai toate sfaturile pe care le-a primit de-a lungul timpului. Pe cele mai multe dintre ele se chiar bucură că a avut inconștiența să le ignore – au fost pragul de sus de care avea nevoie să dea cu capul ca să crească mare. Pe altele însă, îi pare rău că nu le-a ascultat deoarece ar fi scutit ceva timp și eșecuri.

Singura sugestie pe care-mi permit s-o dau e: Dacă tot s-a nimerit ca într-o zi să fi apărut într-o lume atât de spectaculoasă și de pestriță, fă bine și trăiește. Pe ici pe colo pune mâna și fă curat, pe ici pe colo mai deranjează câte ceva, să iasă din monotonie, dar indiferent cum vei acționa, ai grijă să nu faci rău. N-o să-ți iasă întotdeauna și o să fii nevoit din când în când să-ți ceri iertare. Asta e o formă de curaj. Curajul te va face să te simți liber. Pe scurt: Fii liber, implicat și responsabil. Nu e garanția fericirii, dar e o șansă să-ți găsești rostul.

 

Cuvânt de încheiere

Stând la aceeași masă a gândurilor și a firului cu Melania, poate fi o revelație pentru oricare dintre noi. Are o înțelepciune aparte. Aceea a sufletului și a conștiinței. Este un om frumos de la suflet la chip. Un om care trezește, care pune pe gânduri, care îți amintești că ești o ființă emoțională. Și este bine! Doar simțind, putem realiza cât de fragili și puternici suntem!

Mi-am amintit apoi, ce a spus despre îngeri. Și este adevărat că acesta este un sens al nostru ca umanitate și ar fi al nostru ca societate și individ, fiecare în particular, dacă uneori nu ne-am înstrăina de emoție. Și este adevărat că folosirea excesivă a unui cuvânt poate îndepărta de esența acestuia, dar chiar dacă este greu să recunoaștem, îngerii aceștia se simt. Așa cum simțim iubirea, sau căldura soarelui pe chipul nostru.

Iar tu, Melania, exact acest sentiment îl oferi! Nu îți văd aripile, dar asta, pentru că unii îngeri sunt doar oameni, iar asta îi face deosebiți, remarcabili și de excepție!

Cum poți să te implici? MagiCAMP funcționează în proporție de 90% datorită voluntarilor care îi sunt aproape. Îi poți ajuta și tu ca voluntar, poți să donezi, să le vorbești prietenilor tăi despre proiect și să-i implici sau chiar poți să faci strângere de fonduri pentru MagiCAMP.

Dacă vrei să susții asociația MagiCAMP sau ai orice întrebare legată de modul în care investesc fondurile donate, nu ezita să îi contactezi la contact@magicamp.ro.

Dan Solcan
Dan Solcan predă istoria la Colegiul din Buzău din 1993, dar și opționalul „Elemente de istorie și de civilizație universală”. Este inițiatorul și coordonatorul Clubului 3,14 și Profesor Merito 2017. Dan Solcan a obţinut doctoratul în Elveţia, cu o lucrare la care a scris nici mai mult, nici mai puțin de 12 ani şi pe care a ales să o publice la o editură pariziană.

 

Dan Solcan este un fel de Domnul Trandafir care predă pe Pink Floyd și ajută tinerii să înțeleagă că istoria înseamnă mai mult decât o materie prăfuită despre trecut. Este genul acela de profesor pe care ni l-am fi dorit cu toții, deoarece ne-ar fi ajutat, dincolo de ceea ce înseamnă școala și educația, să gândim altfel, să ne găsim printre sensuri, să aprofundăm, să reflectăm și să facem pasul acela uriaș, „afară din cutie”.

Ca majoritatea oamenilor, sunt și eu, în bună măsură, produsul copilului care am fost. Am avut o copilărie frumoasă. Una impregnată, e adevărat, de mirosul nesuferit al comunismului, dar… nimic nu poate strica farmecul vieții unui copil posesor al unei mame și a doi bunici care îl iubesc. Am trăit mai întâi la casă, mai târziu ne-a dărâmat-o Ceaușescu. Copilul găsește însă bucurii în orice: când ne-am mutat la bloc, eram atât de fericit la aflarea veștii că ne vor băga telefon încât mă mutasem practic în cadă (altă noutate colosală) și „vorbeam” în permanență la „receptorul” de la duș. Îmi aduc aminte că eram timid, răsfățat, capricios, fără astâmpăr, plin de elanuri, dornic de lucruri noi; cam așa sunt și acum. Are dreptate Sfântul Augustin: „copilul este tatăl omului mare.”

 

L-a descoperit pe Platon și a știut că va fi în primul rând profesor  

Părinții săi, profesori de istorie, l-au făcut să iubească încă din copilărie această materie. Mai târziu, pasiunea a fost dublată de ”Ramses”, profesorul său de la clasă. Apoi l-a descoperit pe Platon, a plecat departe de casă și a fost o vreme sedus de ideea de a o rupe cu lumea și a se îngropa în cărți, cam asta fiind pe atunci imaginea sa despre a face filosofie „pe bune”. 

Dan Solcan

Dan Solcan: „Am hotărât că, dincolo de lucrurile pe care le voi mai face, voi fi în primul rând profesor.”

Totuși, din cei șase oameni plecați în Elveția pentru doctorat, Dan Solcan a fost singurul care s-a întors. Oricât l-ar întrista faptul că ne pleacă oamenii din țară ca-n vreme de război, nu-i poate sub nicio formă condamna pe cei ce aleg s-o facă. Până la urmă, toți avem o viață de trăit și nimeni nu are dreptul să decidă pentru altcineva.

În cazul său, a fost vorba de un sentiment de apartenență față de familie, față de prieteni, față de elevii grozavi cărora apucase dejea să le predea timp de doi ani. Își amintește că trăia într-o Elveție frumoasă, dar îi era dor de zăpezile murdare din România. Dar, poate cel mai important, avea de dus o luptă, cu cei care doreau răul României. O luptă care, ne reamintește profesorul de istorie, continuă chiar și astăzi.

 

Dan Solcan: „Nu știu dacă acești copii sunt de pe altă planetă, dar cred că sunt de pe aceeași planetă cu mine”

Îmi place să văd și să comentez cu copiii discursul lui Steve Jobs de la Stanford, din 2005. La un moment dat, el spune: „În ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineață și m-am întrebat: «Dacă astăzi ar fi fost ultima zi a vieții mele, aș vrea să fac ceea ce am de gând să fac astăzi?» Și ori de câte ori răspunsul a fost «nu» prea multe zile la rând, am știut că trebuie să schimb ceva.”

Pentru Dan Solcan, contează enorm să iubești ceea ce faci. Chiar dacă nu punem problema așa de tranșant ca Jobs, merită să ne răspundem din când în când, la această întrebare simplă: ești bucuros când pleci dimineața la serviciu?

El cu siguranță este. Are șansa să lucreze cu copiii istorie, o materie aparent învechită, dar în realitate vie, actuală și incitantă. Mai mult decât atât, în urmă cu șapte ani a creat, alături de câțiva elevi și profesori de la colegiul Hasdeu din Buzău, Clubul 3,14, un club „de facere și desfacere a ideilor”.

Așa au ajuns să publice reviste, să scrie articole în stil jurnalistic, să picteze, să creeze fotografii „de artă”… Au gândit reclame, au jucat teatru, au imaginat coregrafii și câte și mai câte… Au strâns mii de ore de joacă serioasă, într-un club care număra, la un moment dat, aproape 250 de membri.

Faptul esențial în toată povestea este că acești copii vin la Club, nu pentru că le impune cineva sau pentru o notă, ci doar pentru că le place; și le place pentru că regăsesc acolo o pasiune. Iar unele lucruri pe care ei le fac bat multe realizări ale unor profesioniști adulți.

Clubul 3,14

E spectaculos să vezi ce poate să facă un copil însuflețit de o pasiune. Nu știu dacă acești copii sunt de pe altă planetă, dar cred că sunt de pe aceeași planetă cu mine.

Tinerii sunt tratați superficial, asemeni unor persoane care nu știu ce își doresc, imaturi și indeciși. De multe ori le sunt judecate deciziile și de și mai multe ori, le sunt refuzate deciziile și impuse altele, fiind cumva ignorați atât de familie, cât și de societate. Ei devin un rezultat a ceea ce își doresc alții pentru ei și rareori a ceea ce își doresc ei înșiși.

 

A nu folosi arta la ore ca formă de predare este o barbarie

Dan Solcan crede că a preda cu ajutorul artei nu e ceva opțional și nici o formă de „a preda altfel”. A nu folosi arta la ore este o barbarie. Când a ajuns prima dată în viață la catedră, în fața unor elevi – era student în anul IV în București și făcea câteva ore de practică la Liceul Mihai Viteazul – avea cu el o geantă plină cu albume, împrumutate de la nu știu câte biblioteci. La fel vede lucrurile și astăzi, după mai bine de 25 de ani.

Vorbind cu copiii despre Renaștere; cum ar fi să nu poată vedea și comenta împreună Pietà, David, Moise, Crearea lui Adam, Gioconda, Buna Vestire, Școala din Atena, Nașterea Venerei și atâtea alte minunății? Ar rămâne niște nume pe o listă goală de sens, iar elevii n-ar ști cum să-i dea delete mai repede.

Dan Solcan mai consideră că dincolo de partea estetică, se poate zgândări spiritul de observație și se poate lucra la gândirea critică, pentru că astfel de opere ascund adesea provocări/ capcane dintre cele mai interesante (artiștilor le place să se se joace cu noi, muritorii) : ce detaliu e absolut ciudat la Pietà? ce e nefiresc în Cina cea de taină? care e catch-ul în Buna Vestire, dar în Crearea lui Adam?

Arhitectură, sculptură, pictură, fotografie, film, teatru, muzică, dans… exemplele pot continua oricât, pentru că geniul uman a avut grijă de asta.

În opinia profesorului, engleza a reușit să alăture admirabil, în acel ”I see”, ideea de a vedea și aceea de a înțelege. A vedea cu ajutorul artei înseamnă a căpăta un alt tip de înțelegere, o înțelegere fără de care am fi mai puțin fericiți și mai puțin oameni, până la urmă, pentru că suntem singurele vietăți care au acces la acest tip de fericire, continuă Dan Solcan această călătorie într-o lume la care nu mulți elevi au acces, din păcate.

 

Problema principală a educației noastre rămâne în continuare politizarea și lipsa de reforme

Am fost curioasă să știu cum își explică Dan Solcan problemele în educaţia de astăzi. Neimplicarea părinţilor, ministerului, programa, lipsa de empatie şi dedicare a profesorilor, deoarece indiferent care ar fi ele în particular sau generalizate, acestea există și sunt o reală problemă.

Dan Solcan mi-a explicat părerea sa, făcând o incursiune în evoluția populației pe Terra în timp real. Dincolo de faptul că azi suntem 7,7 miliarde de oameni, mai mult decât dublu față de anii ’70, și că vom fi cam 10 miliarde în 2050, schimbările pe toate planurile create de evoluția societății sunt incomparabil mai mari decât în alte perioade. Mergând mai departe, profesorul consideră că liderii lumii civilizate au priceput, se pare, că pentru a face față acestor provocări noi e vital să investească mai multă atenție, mai multă inteligență și mai mulți bani în educație.

De pildă, 65% dintre copiii care intră acum în sistemul de educație vor face la locul de muncă, atunci când vor termina studiile, activități care astăzi nu există! (Future of Jobs Report) Este o informație-șoc, suficient de puternică pentru a înțelege că școala viitorului (foarte apropiat) trebuie regândită așa încât să asigure absolvenților săi abilitățile necesare pentru a se putea adapta la nou, mai precis la elemente de noutate pe care încă nu le putem prevedea, ne spune Dan Solcan, cu siguranță preocupat de acest aspect pentru copiii cărora le predă și nu doar.

În spectacolul acesta năucitor al schimbării și adaptării, când guvernele ajung să dea educației atenția pe care o acordau în trecut politicilor de apărare, imaginea școlii românești pare din altă realitate. Problema principală a educației noastre rămâne în continuare politizarea, care blochează autonomia școlară și amputează orice tentativă a sistemului de a respira normal. Politizarea vine la pachet cu lipsa de continuitate în reformare, cu „reformita cronică” (de aici trista comparație cu balada Meșterului Manole). Pe de altă parte, subfinanțarea constantă în raport cu deja legendarul 6% din PIB e într-un contrast urât cu situația din alte țări; la începutul lui 2019, România era, din acest punct de vedere, pe ultimul loc în UE, la mare distanță de Bulgaria, Slovacia, Ungaria etc. Rezultatele sunt dramatice: în timp ce în alte părți există un adevărat „război pentru talente”, România este campioană la capitolul „exodul creierelor”; elevii noștri sunt constant pe ultimele locuri la Testele Pisa etc. etc. etc. Așa a ajuns educația să fie „copilul bolnav al României”, o formulă care m-a îngrozit când am citit-o, dar pe care o folosesc frecvent pentru a încerca să spun că situația e gravă.

Părerea lui Dan Solcan este că, pentru majoritatea politicienilor români, educația este un exercițiu de retorică, cu nuanțe mai vii în preajma alegerilor, și un domeniu de interes în măsura în care acolo se rulează sume de bani și se construiesc anumite forme de influență/ autoritate.

Și atunci, nu pot să nu mă gândesc că a avut dreptate cel care a zis că nu doar în medicină, ci și în educație este esențial să se aplice primul articol din Jurământul lui Hippocrate: „Să nu faci rău!”. Gândiți-vă, de pildă, că am avut miniștri ai educației care nu știau să vorbească și să scrie corect în limba română, dar care aveau o coloană impecabil curbată – ce antimodele teribile pentru elevi!… Politicul trebuie să înceteze să facă rău școlii, apoi să încerce să facă bine. Are mult de recuperat. Dincolo de politic, suntem și noi de vină: noi, cei care, parte a societății civile, avem legătură într-un fel sau altul cu școala. Ca s-o spun pe scurt: suntem de vină ori de câte ori nu facem – sau nu facem cât putem de bine – ceea ce depinde de noi.

 

Oamenii frumoși din viața sa

Din fericire însă, profesorul nostru s-a înconjurat mereu de oameni frumoși. Pe lângă familie, prieteni și elevii săi excepționali, Dan Solcan face parte din Merito, proiectul care urmărește să provoace o schimbare majoră în educație. Este de asemenea alături de Fundația Comunitară Buzău, un grup de inițiativă care se luptă pentru un județ cu destule probleme.

Gala Merito

Pentru Dan Solcan, oamenii frumoși sunt cei cunoscuți și nu numai. Pe de-o parte, doamna profesor Zoe Petre, un om și un intelectual grozav, o ființă de care nu se putea sătura ascultând-o (sau privind-o – cum zâmbește, cum gesticulează, cum explică); aceasta fiind o mare bucurie în viața sa. Sau poate doar o fostă elevă care, grav bolnavă, reușește să lupte cu boala și face minuni într-o asociație creată pentru a-i ajuta pe alți bolnavi – o lecție de umanitate pentru care orice cuvânt este prea mic.

Și totuși, există un singur om despre care și-a spus: „aș vrea să fiu ca el”. Este vorba despre coordonatorul tezei mele de doctorat, profesorul meu din Elveția, Daniel Schulthess:

Un om care reușea să facă un milion de lucruri pe zi, inclusiv să adoarmă câte 10, 20 sau 30 de secunde în cele mai neașteptate locuri și poziții – era forma lui de a-și recăpăta energia. Un excelent specialist, recunoscut și foarte solicitat, și, în același timp, un om gata oricând să-și găsească/ inventeze timp ca să se bată pentru cea mai măruntă cauză bună. Un om cu care am întors pe față și pe dos, de-a lungul a mai bine de 12 ani, idei bune și idei mai puțin bune; nu l-am văzut niciodată, în tot timpul ăsta, pierzându-și răbdarea, atenția, bunăvoința sau cheful de dispută. Un om care refuză să folosească automobilul, pentru că alienează și poluează; timp de ani de zile și-a dus la școală cele trei fetițe pe bicicletă, iar imaginea sa în sacou roșu, pedalând spre școala fetelor, apoi spre universitate, a rămas de legendă în urbe. Și totuși, în momentul în care mi-a făcut cadou un Macintosh – primul meu PC, era în anii ’90 – mi-a chemat imediat taxiul, deși aveam de mers pe jos doar vreo 80 de metri, iar Mac-ul n-avea mai mult de 10 kilograme (pentru că nu impui altora propriile restricții, nu?). Un om care, în ziua dinaintea susținerii tezei mele, m-a târât la operă (unde a ațipit în câteva rânduri), în încercarea generoasă de a mai lua un pic din presiunea de pe mine; tot atunci a venit cu două valize cu cărți pe care mi le-a dăruit, cu cel mai fericit zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mentorii importanți sunt cei care te preiau cu totul, care ajung să umble în papucii tăi și devin decisivi pentru viața ta. Am avut șansa să întâlnesc un asemenea om, unul singur.

 

Pasiuni și învățăminte

Dan Solcan se relaxează vorbind cu televizorul. Râde. Știe că nu e chiar în regulă, dar simte nevoia să se descarce și să spună unele lucruri anumitor persoane care apar în cutiuță. Soția sa râde de el, iar uneori îl mai și bombăne: „zice că vecinii vor crede că vorbesc așa cu ea, nu cu doamna Dăncilă.” Se relaxează uitându-se la filme sau la teatru, cântând (la chitară, din gură, prost).

Dan Solcan

Dan Solcan: „N-o s-ajung Jimmy Page, dar nu asta e ideea. E un lucru pe care sper să-l fac până la adânci bătrâneți.”

Un lucru pe care l-a învățat în timp e să-i pese mai mult de ceea ce crede el (nu neapărat în comparație cu ceea ce cred alții, iar precizarea asta face cam jumătate din învățătura respectivă). Apoi, s-a deprins să caute lucruri bune chiar și acolo unde aparent nu există – de pildă în faptul de a îmbătrâni – sau măcar să privească lucrurile cu mai mult umor.

Când a împlinit 90 de ani, Antoaneta Ralian, excelenta noastră traducătoare, a fost întrebată dacă ar vrea să mai fie tânără. A spus: „Da, cine n-ar vrea?” Reporterul a continuat: „V-ați întoarce la 16 ani, la 20, la 25?” Răspunsul a fost: „La 50. E numai bine: ți-a venit mintea la cap și nici nu te dor toate încheieturile.”

Dan Solcan este sigur că poți să trăiești și fără să ții seama de sfaturi, dar crede că un om inteligent se definește, între altele, și prin faptul că știe să caute și să asculte sfaturile bune. El are totuși o oarecare reținere în a da sfaturi unor oameni (fie și ipotetici) care nu i le cer.

Dar, pentru că m-ați întrebat la început despre citate relevante, o să las aici un fel de sfat-citat pe care l-am citit nu mai știu unde și care-mi place mult, pentru că e și hazliu, și foarte, foarte adevărat. Îl zic uneori copiilor de clasa a XII-a la cursul festiv, în momentul acela cu lacrimi de despărțire și multe sfaturi de viață serioase, în încercarea de a pune acolo, între suspine, un zâmbet: „Dacă vine muntele la tine și nu te cheamă Mahomed, fugi! Sigur e o alunecare de teren.”

 

Cuvânt de încheiere

Educația și educarea ar trebui să fie o stare de a fi. Ceva constant, care să nu se sfârșească niciodată și care să ne modeleze în permanență. Apoi, ar trebuie ceva început în sânul familiei și continuat de educatori, învățători și profesori. Să fie o călătorie minunată în care să aflăm lucruri și să ne dezvoltăm gândirea. Nu doar pentru a rezolva ecuații sau a ști scrie compuneri, dar pentru a le aplica cu succes în viață, în viața de zi cu zi.

Nu am lăsat comentarii prea multe de-a lungul reportajului, deoarece mi-am dorit să nu știrbesc sub nicio formă mesajele lui Dan Solcan, care cu siguranță este unul din puținele exemple de profesor și pedagog care știe să ajungă nu doar la mintea, înțelegerea elevilor săi, dar și la suflet.

Dan Solcan este un profesor care nu predă doar istoria, ci lecții prețioase despre viață. Deschide căi, perspective și viziuni! Șochează, trezește, îți arată cum este să fii viu și să te folosești de asta! Ajută tinerii să vadă dincolo de aparențe, să disece și să descopere noi sensuri, rațiuni, rosturi. Le croșetează aripi într-o modalitate unică și categoric, aceștia vor ști să le folosească cu real succes și după terminarea școlii.

Și, la urma urmei, aceasta este menirea școlii. Să te învețe nu doar că ai aripi, ci să îți arate că în tine constă capacitatea de a le deschide și a zbura atâta timp cât îți dai voie. Școala nu trebuie să te limiteze ci să îți arate cât de nelimitat ești ca și ființă umană.

Dan Solcan cu siguranță a reușit să le arate copiilor acest aspect prețios! Poate cea mai importantă lecție în viață! Dan Solcan este profesorul și omul meu favorit, deoarece printr-o modestie deosebită și un farmec aparte, a reușit să îmi prezinte o minunată pledoarie despre cât de ușor este să fii profesor, când asta este ceea ce ți se potrivește cel mai bine!

Maria Mazilu
Maria Mazilu a studiat Dreptul și a lucrat 15 ani ca lichidator de societăți comerciale, la biroul său de insolvență. În urma unei călătorii în Asia, s-a redescoperit pe sine și sensul existenței sale, amintindu-și de cel mai bun prieten al său care nu a părăsit-o niciodată, scrisul!  Experiența asiatică a determinat-o să renunțe la carieră și să-și creeze blogul mazy.ro – Povești din realitate, unde a scris articole despre experiențe din viața de zi cu zi, dar mai ales din călătorii. Au urmat lansarea cărții „Frământările unui pisoi salvat”, iar acum a dat naștere unui proiect personal, Valenciana.ro – Ghid pentru siesta și fiesta, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

 

Citind-o foarte mult pe Maria Mazilu atât pe blogul ei personal, cât și pe Catchy sau pe pagina de facebook, am reușit să îmi dau seama despre faptul că este un om 100% autentic, sensibil, deschis, un iubitor de animale plin de empatie, o curajoasă care a sfidat de multe ori inimaginabilul în călătoriile sale. Un om cu experiențe extraordinare de viață, care merită aprofundate cu mare atenție.

Înainte de a-ți răspunde la întrebări, vreau să îți mulțumesc pentru oportunitatea oferită, de a mă aduce în centrul atenției, dar și să salut cititorii: „Bună ziua și bine v-am găsit!” Din anumite puncte de vedere sunt pe modelul clasic și nu pot să înțeleg de ce apelarea pe messenger sau whatsapp exclude salutul! În cazul de față mi se pare că se va crea o apropiere destul de intimă și personală, cititorii vor intra puțin în casa mea (în sensul de viață) și atunci mi se pare firesc să îi întâmpin cu un salut.”

Să îi spunem deci Mariei: „Bună ziua și bine te-am găsit, Maria! Ne bucurăm să te avem alături și să conversăm cumva câte în lună și în stele, la o ceașcă virtuală de vorbe și prietenie!”

 

Copilul și tânăra Maria Mazilu

Maria Mazilu s-a născut la Sinaia, „deoarece la Bușteni nu erau locuri libere la maternitate”. Până la 7 ani, a crescut la Bușteni, la bunica din partea mamei.

Maria se declară un fel de Mowgli modern, pe variantă feminină, ceea ce înseamnă că a crescut foarte aproape de natură și asta și-a pus amprenta pe felul său de a fi.

Casa bunicii mele era la marginea pădurii, lângă un râu, la poala Vârfului Caraiman. Nu am avut parte de alte animale decât un câine în lanț, cum era în anii ’70 și o pisică în casă, dar proximitatea pădurii unde ne jucam de-a războiul sau de-a nemții în poieniță, plimbările lungi de pimăvară când mergeam cu bunica la cules de fragi, cântatul păsărelelor dimineața (bunica îmi deschidea geamul să le aud), sunt lucruri care n-au rămas doar frumoase amintiri, ci au devenit parte din mine.

Cam ca aproape toate poveștile copilăriei de atunci și Maria avea să fie luată de părinți de la bunici, la vârsta de 7 ani, ca să meargă la școală. Ea, fetița crescută în natură, urma să se mute de tot în București, un loc plin de betoane unde copiii se jucau pe asfalt, printre blocuri. 

Nu mai era verdeață, de fapt nimic din lumea pe care o știam, nu se regăsea acolo! Atunci am trăit o dezrădăcinare, care m-a afectat toată viața. Pentru mine Bucureștiul a fost o cușcă în care mi s-a frânt libertatea!

A rămas foarte legată de Bușteni și Mamaie, cum îi spune bunicii, astfel că a revenit la ea în absolut toate vacanțele, inclusiv în vremea studenției și mulți ani după. Mamaie este mentorul ei spiritual, moral și sufletesc. Chiar și astăzi, este locul în care simte cele mai puternice emoții. Se simte ocrotită, fericită, fără a avea un motiv anume.

În București a urmat gimnaziul, apoi Liceul ”Gheorghe Lazăr” și Facultatea de Drept a Universității București.

 

Jurnalistică sau Drept?

Povestea interesantă începe de aici. Astfel, Maria avea înclinații literare încă din adolescență: în timpul liceului a mers la cenaclul literar ”Săgetătorul” sau la olimpiade de limba și literatura română. După treapta a II-a a optat pentru secția de Uman a liceului, iar când a venit vremea facultății, a schimbat brusc direcția și a ales Dreptul.

Dacă la prima încercare, când se luptase cu 14 concurenți pe un loc, nu fusese pregătită (se cerea și istorie, materie care nu-i era dragă deloc și pentru care se pregătise doar cu 4-5 luni înainte), la următoarea a reușit să înlăture cei 18 cu care concura pe un loc.

Această pauză a avut și o parte bună, deoarece în răstimpul dintre cele două admiteri a ajuns să colaboreze printr-o întâmplare frumoasă la canalul România Tineret. Într-o zi, Doamna Geta Adam, redactor la canalul România Tineret, s-a plâns mamei Mariei (angajată la Serviciul Fonotecă al Radiodifuziunii Române) că a rămas fără invitat într-o emisiune. Povestindu-i, doamna Adam și-a amintit de Maria și talentul său la scris.

Maria Mazilu a fost astfel invitată să intre în direct la emisiunea cu tema „Eva la 19 ani”. A trebuit să pregătească un eseu pe tema asta, emisiunea a fost un succes, iar ea a rămas acolo pentru următoarele luni.

Oamenii voiau să vorbească cu mine, să îmi spună despre ei. Pe adresa redacției mi-au venit sute de scrisori de la oameni, oameni maturi, nu adolescenți, care îmi povesteau supărările lor. Erau din diferite zone și orașe ale țării. Parcă văd și acum scrisoarea unui domn din Basarabia, care îmi povestea cum își pierduse fratele în război și mă ruga să îl ajut să îl găsească. Atașase și o poză veche, îngălbenită, cu fratele când era mic.

Deși s-a gândit că i-ar fi plăcut să aibă o astfel de meserie, nu și-a pus problema să dea la Jurnalistică.

 

Lecțiile învățate din partea negativă a vieții de antreprenor

La patru ani de la absolvire și fără niciun fel de experiență managerială, Maria Mazilu a pus bazele propriului birou de insolvență. 15 ani a trăit pe propria piele multe din situațiile neînțelese ca angajat. 

Am luat totul de la zero. A fost un zero absolut pentru că m-am lansat într-un domeniu aflat el însuși la început în România. Nu aveam practică din care să mă inspir în aplicarea legii, procedura abia atunci se punea pe picioare. Am participat la redactarea primei Legi a insolvenței (64/1995), ca și la actele constitutive ale asociației de profil. Că a fost greu, este puțin spus. Parte din dificultatea situației o poate înțelege doar cineva care a trecut prin așa ceva. Și ca să fie lucrurile și mai grele, că se pare că mie așa-mi place, am făcut singură totul, ani buni.

Fiind la început, singură, Maria se zbătea să facă rost de clienți. Îndeplinea procedura, atât scriptic, cât și al cercetării pe teren și al prezenței în instanță și se ocupa și de contabilitate. Judecătorii, singurii care te puteau numi în dosare, adică să îți dea clienți, nu prea se uitau la ea. 

Locuiam cu chirie și chiar dacă biroul meu era la mine în garsonieră, tot aveam de acoperit cheltuieli lunare. Am avut noroc că locuiam în garsoniera vărului meu care mă lăsa să îl plătesc o dată la câteva luni și că părinții mei nu țineau cont de interdicțiile impuse de mine (nu voiam să accept niciun fel de ajutor) și îmi aduceau mâncare. Altfel, nu știu ce aș fi făcut. De multe ori am vrut să renunț, nu vedeam nicio perspectivă.

După 4 ani, și-a permis primul colaborator. Era student. Atunci a fost și momentul în care Maria a înțeles responsabilitatea sa față de angajatul ei. Pe lângă motivația principală a muncii fiecăruia, banii, ea și-a dorit să fie un exemplu bun, să îl motiveze. Așa și-a amintit lucruri citite în cărți motivaționale și aplicându-le, a reușit să crească o relație sănătoasă angajat-angajator.

Maria a continuat să se zbată pentru a-și crește și mai mult reputația, pentru a obține lucrări. Cu timpul, biroul a crescut și s-a format o echipă faină, al cărei unic scop a fost binele și succesul afacerii.

Maria Mazilu

Trecuseră vreo 10 ani de când întemeiase biroul, când a simțit primele semne de nemulțumire. În pofida satisfacțiilor profesionale, nu se regăsea în ceea ce făcea. Simțea că nu mai are niciun control asupra vieții sale.

Ce a contat cel mai mult a fost faptul că îmi lipseau bucuria și emoția de a face. Prin specificul meseriei, dar și al faptului că eram antreprenor, eram prinsă într-un lanț fără sfârșit al problemelor care necesitau rezolvarea mea, al unor oameni care, de cele mai multe ori, depindeau de mine și deciziile mele. Fiecare lucrare nou intrată aducea noi și diverse probleme. Nemulțumirea mea veche de a nu avea lucrări se transformase în cea de a nu mai avea un timp al meu.

 

Despre cum o călătorie ne poate schimba întreaga viață

Și atunci, în acele clipe, a venit cumva și revelația Mariei. Într-o seară obișnuită, când își făcea exercițiile pe bicicletă în fața televizorului, dintr-o dată s-a văzut în sticla acestuia ca-ntr-o oglindă:

Eram un bou care trăgea la jug și lăsa o brazdă în urma lui, fără să știe pentru ce și fără să aibă vreo satisfacție.

A început să caute răspunsuri la întrebările, stările și nemulțumirea ei. Își dorea altceva, dar nu știa ce. Se simțea epuizată, îngrijorată că nu avea nicio pasiune sau abilitate căreia să se poată dedica. 

Și pentru că biroul începuse să funcționeze chiar și fără prezența ei, a început să călătorească. Citise prin cărți că în astfel de momente e bine să faci ce-ți place. Au fost călătorii scurte, aproape de casă, apoi tot mai departe.

În Asia de Sud-Est mi s-a întâmplat ce nici nu visam: m-am regăsit. Fără să urmez vreun retreat, fără să iau parte la vreun curs de yoga, fără să fac nimic special. Îmi trăiam experiențele descoperirii de turist. Copleșită fiind de atâta natură, liniște, sălbăticie, de-a lungul șederii mele am început să scriu impresii pe facebook. Era 2014, rețeaua nu ajunsese la popularitatea de azi, dar pentru mine era modalitatea cea mai simplă de a-i face și pe alții părtași la ce trăiam.

Postările Mariei au început să fie foarte citite. Schimbarea a venit în momentul în care Brad Florescu, românul care cu ani în urmă își lăsase jobul și plecase din țară doar cu o valiză pentru a trăi și explora Thailanda, îi urmărea postările pe facebook. După ce călătoria ei s-a încheiat, a întrebat-o dacă nu vrea să scrie un articol despre toată experiența sa?

Articolul „Două luni în Asia. Ieșirea din labirint” publicat pe Tedoo.ro a fost lung dar de mare succes. Maria îmi povestește cum, din cauza numărului mare de vizitatori, a căzut serverul de două ori în câteva ore! A fost momentul declanșator care a făcut-o să renunțe complet la meserie și și-a lansat propriul blog. Acestea erau lucrurile care îi făceau cu adevărat plăcere – scrisul și călătoriile!

Am mai avut nevoie de aproape doi ani de zile ca să renunț la birou. Aveam o răspundere, nu puteam lăsa oameni și lucrări baltă pur și simplu. Iar de ușor nu a fost ușor pentru că am întâmpinat și oarece rezistență din partea părinților. Doar că nu am vrut să aud pe nimeni! Uitasem cât de grele sunt începuturile, important era să fac ce-mi place. Am avut nevoie de un ocol mare prin viață ca să ajung la mine. Îmi place să spun: „lung a fost drumul către mine!”

 

„Frământările unui pisoi salvat”, cartea cu două chipuri și o surpriză desecretizată

„Frământările unui pisoi salvat”, prima sa carte, este doar aparent cu și despre pisici. Încă de la lansare, Maria Mazilu a prezentat-o ca pe o carte cu două chipuri: pentru copii, o istorie cu pisici, plină de tâlcuri, pentru adulți, povestea unor îndoieli și căutări personale. 

S-ar putea crede și că a folosit pisicile pentru că ele conduc internetul și sunt un produs de succes, dar este complet fals. Cartea nici măcar nu a fost premeditată, ea scriindu-se cumva aproape singură, ca urmare a unor căutări personale ale Mariei.

În capul meu, vorbesc cu animalele de mică. Primul pisoi pe care l-am avut la București a fost când aveam 19 ani și chiar vorbeam cu el. Părinții râdeau de mine, îmi spuneau că Thomas nu înțelege, că mă prostesc, dar nu m-a afectat. Asta era convingerea mea. Când am avut cei trei pisoi în preajmă, povestea s-a legat de la sine. La început sub forma unor postări pe facebook, într-un miniserial intitulat „Jurnal de bonă”. Părinții plecaseră pentru câteva zile și mi-i lăsaseră în grijă. Interesant cum ei, care cu ani în urmă râdeau de viziunea mea asupra animalelor, ajunseseră să îi trateze pe Grigore, Ilie și Bumbi ca pe niște copii. Aveau paturile lor, cu așternuturi făcute din cârpe, saltea din burete îmbrăcat, noaptea nu dormeau afară. Prietenilor de pe facebook le-au plăcut relatările mele cu cei trei, așa că m-au îndemnat să scriu o carte. În nici 3 luni, m-am apucat de ea.

Pentru cei care nu au citit „Frământările unui pisoi salvat”, am să prezint pe scurt, personajele principale. Trei pisoi au fost aruncați în albia unui pârâu și salvați de părinții Mariei. Primii au fost Grigore și Ilie care aveau doar câteva zile, erau mici cât o palmă, nu aveau nici ochi. La o distanță de doi ani și jumătate – Bumbi, care după estimările medicului veterinar avea aproape două luni.

Bumbi era extrem de speriat, plângea de răsunau împrejurimile. Cu cât tatăl Mariei încerca să se apropie mai mult de el, cu atât mai mult Bumbi se îndepărta. Se suise într-un pom de pe malul apei și deși îi era foame, nu se lăsa ademenit.

Ca să îl prindă, tatăl Mariei s-a suit și el într-un pom apropiat, din care era să cadă. Până la urmă a reușit să-l prindă și să-l aducă acasă, unde a fost acceptat de îndată de ceilalți doi. Aceasta este partea reală a cărții, ne spune Maria zâmbind.

Maria Mazilu

Maria Mazilu și celebrul Bumbi

Pentru că umanizez foarte mult animalele, văzându-l pe Bumbi cel negru, cum este și se comportă, l-am asemuit mie în vremea copilăriei și a adolescenței. Așa că am făcut din el personajul central, iar în blana lui m-am ascuns eu, cu fricile, îndoielile, nesiguranțele și căutările mele. Atât în realitate, cât și în carte, Ilie și Grigore sunt familia lui pisicească, dar ei nu sunt corespondenții părinților mei. Ilie are multe din trăsăturile bunicii mele, dar în fiecare dintre ei se regăsesc bucăți mari din mine. Spre surprinderea cititorilor, voi recunoaște că cei trei pisoi nu sunt ai mei. Ei sunt ai părinților, care i-au salvat și crescut, iar eu, am dorit să scriu această carte, deoarece a fost ceva care a venit de la sine. A devenit însă un succes în mediul online și un debut al meu în plan scriitoricesc.

 

Maria Mazilu și povestea ei de dragoste, Valencia

Momentan, Maria Mazilu trăiește în Spania, mai precis în Valencia, unde s-a mutat în iulie 2016. A făcut o pauză de un an și ceva pentru a-și lansa și promova cartea.

A revenit în Valencia în toamna anului 2018. Aici este implicată într-un nou proiect personal, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

Proiectul s-a născut din dorința de a aduna la un loc informații folositoare celor care vor să viziteze orașul sau care vor doar să afle informații utile și frumoase despre el.

De asemenea, Valenciana își propune să promoveze destinații, tradiții și evenimente din cadrul comunității și despre care ghidurile turistice vorbesc mai puțin.

Călătorind am învățat foarte multe lucruri despre mine. La primele scunfundări am învățat că atunci când am o frică, soluția nu e să fug de ea, ci să o țin de mână și să o înfrunt, făcând fix acel lucru. Ascensiunea pe Muntele Kinabalu, 4095 m, în care am plecat nepregătită din toate punctele de vedere, m-a învățat cum să rezist atunci când simt că nu mai pot. A fost pentru prima dată în viață când am fost aproape să cedez psihic. Atunci am inventat și expresia: chiar și atunci când nu mai poți, tot poți puțin! Să fiu perseverentă dacă îmi doresc cu adevărat ceva, chiar și când realitatea îmi este potrivnică, am învățat din întâmplarea cu delfinii în Marmaris, Turcia.

 

Cuvânt de încheiere

Cu Maria Mazilu ne vom regăsi cu siguranță în alt reportaj sau articol. Atât de multe lucruri frumoase mi-a relatat ea aici, încât nu aș avea cum să le pot scrie pe toate. Așa că, le voi scrie altă dată.

Maria Mazilu este exemplu acela clar ca lumina zilei, de voință, perseverență și viziune. Deși aproape nimic planificat, alegerile ei au așezat cumva aproape perfect un puzzle poate prea împrăștiat până atunci.

Concluzia? Maria Mazilu continuă să fie un avocat. Al ei. Al vieții, fericirii și bunăstării sale sufletești, morale, spirituale, materiale, pentru care pledează aproape perfect.

Este de asemenea un antreprenor sclipitor. Știe să stipuleze cumva, aproape involuntar, momentul cheie și face pasul în față, fără nicio temere. Un vizionar frumos, care iubește oamenii, pisicile, animalele, natura și călătoriile. Numai pentru atât și tot merită să îi călcați pragul virtual!

Iulia Ivan este fondatoarea clubului Leaders are made. Un club de dezvoltare personală pornit de la ideea că oricine poate conduce, oricine poate fi un lider atât timp cât se dedică și acționează în acest sens. Am cunoscut-o personal și m-a ajutat să am mai mult încredere în mine, să transform gânduri limitative și să ajung să îmi conduc viața într-un mod mai sănătos.

 

Atunci când treci peste momente grele și nu știi către ce să te îndrepți pentru a te simți mai bine, Iulia Ivan este persoana la care trebuie sa apelezi. Cu o figură mereu zâmbitoare și o voce extrem de caldă, te va asculta ca pe un prieten și te va ajuta ca pe cineva drag.

Deși încă tânără, experiența sa profesională și pașii în dezvoltare personală pe care i-a parcurs sunt impresionanți. Vorbele sale îți ating sufletul și după o oră petrecută cu ea te simți schimbat deja. Pleci acasă și începi marea schimbare cu TINE.

Pasiunea sa pentru lectură și cunoaștere ca stil de viață o să îți ofere cuvinte care te ajută să faci schimbarea în interiorul tău chiar atunci când credeai că problema este la ceilalți. Iulia crede că oamenii sunt capabili să facă orice își propun dacă își modelează modul de a gândi.

Nu îi poți schimba pe ceilalți dacă nu își doresc, dar te poți schimba pe tine și acest lucru o să îți aducă un nivel superior al vieții!

 

Cine este Iulia Ivan?

În primul rând, Iulia Ivan este acel om extrem de curios, mereu dornic de experiențe noi. Încă de mică a luptat pentru libertate și acest proces a ajutat-o să învețe cum să nu renunțe niciodată.

Libertatea pe care o căuta era aceea de a fi ea însăși: distractivă, optimistă, sociabilă, extrovertită, deschisă, adaptabilă, ordonată și o cititoare înrăită. Mai mult, îi place enorm să scrie, iar în adolescență compunea poezii.

Dacă la început a scris pentru sine vreo 20 de agende, în prezent are un blog unde scrie pentru a împărtăși experiențele ei, în speranța ca va ajuta și alți oameni. Viața ei nu a fost întotdeauna roz, ci a debutat cu experiențe traumatizante.

Traumele oferite gratuit de un tată abuziv, intransigent și inflexibil, au urmărit-o toată viața. I-au luat ani buni de lucru permanent cu sine pentru se reface după experiențele trăite.

O copilărie înfricoșătoare

Copilăria a fost marcată de frică. Tatăl o trata diferit de frații ei, doar pentru că era fată. De la clasa a cincea, tatăl ei, care mergea la biserica unei secte, începea să îi spună ce are voie să facă și ce nu.

Nu mai avea voie să poarte bluze cu mâneci scurte, nici fuste scurte, pantaloni nici atât. Era femeie și trebuia să se acopere, iar pe cap să poarte un fel de batic. Dacă încerca să poarte bijuterii sau să se machieze, iar tatăl o vedea, mânca o bătaie soră cu moartea. Când nu purta baticul, o amenința că o tunde cheală.

Planurile pentru ea erau simple: educație doar până la liceu, căsătorie cu cineva din sectă, copii câți putea avea biologic și sa stea acasă sa aibă grija de ei și de soț. Iulia însă, avea alte planuri pentru viața ei.

Pe la începutul liceului tatăl a prins-o din nou fără batic, iar Iulia a simțit că de data asta sigur nu va mai scăpa fără a fi tunsă cheală, așa că a fugit de acasă. A sperat că gestul va fi înțeles de tatăl ei și va ajunge în final să îi acorde libertatea de care avea nevoie.

Însă a primit în schimb renegare și refuz de a se întoarce. A fost nevoită să își negocieze termenii de întoarcere acasă.

Ce făcuse? Un copil de 14 ani speriat de tatăl său că o va tunde cheală și o va trimite așa la școală a fugit de acasă pentru a trăi fără frică. Pentru a se exprima fără să ia bătaie.

Eram îngrozită. Mă trezeam în mijlocul nopții și nu puteam respira. Mă furișam afară să mă văd cu prietenii,  mă îmbrăcam cum voiam pe furiș când nu era el acasă. Îmi spuneam, când o să fiu mare o să fiu liberă să fiu ceea ce vreau, o să ajung directoare  și toți o să mă respecte pentru ceea ce sunt. Asta văzusem eu atunci că dacă ești director, lumea te respectă.

Educație pentru libertate

Dorința Iuliei de a fi liberă și de a citi în continuare alte cărți în afară de Biblie au ajutat-o să absolve o facultate de Administrare a afacerilor și apoi să urmeze cursuri din cele mai variate domenii.

Are acasă diplome pentru o mulțime de lucruri: NLP, resurse umane, consiliere psihologică, vânzări, leadership, business administration, business strategy, analiza comportamentala prin trăsături faciale, antreprenoriat, transformare financiară, investiții, customer relationship, etică în business și diverse workshopuri in psihologie.

Momentan finalizează o facultate de psihologie în București, urmându-și visul de a fi psihoterapeut și a schimba vieți.

 

Un manager uman și emoțional

Iulia Ivan a lucrat mulți ani în vânzări. S-a afundat în muncă pentru a-și atinge visul de a fi manager, fără să știe că era o formă de a scăpa de traumele copilăriei și, la doar 26 ani, conducea deja echipe.

A învățat cu timpul cum să motiveze oamenii, cum să comunice asertiv și eficient, cum să promoveze și să negocieze, pentru a atinge performanțe cu echipele din subordine.

Cel mai frumos aspect legat de lucrul cu oamenii este pentru Iulia să îi vadă că își depășesc potențialul pe care ei cred că îl au. Crede că orice business de succes este făcut cu oameni de succes, iar investiția în oameni este primordială.

Eu cred cu tărie că fiecare are libertatea de a-și trăi viața așa cum crede de cuviință. Eu sunt doar un instrument de schimbare în viața cuiva, un instrument care îl ajută în călătoria eroului. Ei sunt eroii în viața lor.

Cel mai dificil moment din viața profesională? Un proiect de 3 zile care necesita mai multe prezentări in diferite locații pentru care a trebui sa conducă in jur de 1000 km în țări precum Olanda și Belgia. De aici și-a demonstrat încă o dată că este capabilă să se adapteze și să atingă orice își propune.

Ajungem să ne cunoaștem și să evoluăm atunci când ne supunem experiențelor.

Iulia Ivan

Tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte

Anii săi de dezvoltare personală, de progres prin muncă și perseverență au dat rezultate. Iulia avea tot ceea ce alții ar fi numit o viață perfectă: o carieră înfloritoare, era căsătorită, în drum spre a-și întemeia o familie. Cu toate acestea, era nefericită.

După ce mi se petrecuse în copilărie, faptul că trecuse atât de mult timp de atunci, credeam că timpul le-a rezolvat pur și simplu. Și totuși, eram nefericită și nu îmi dădeam seama ce se întâmpla. Aveam totul sau cel puțin, tot ce se aștepta de la mine să am până la vârsta aceea. Mult mai târziu am înțeles că dacă nu îți trăiești propriul adevăr poți să ai toate bogățiile din lumea aceasta, că tot nefericit ești.

Au urmat un divorț și o perioadă cruntă de depresie, din care credea că nu va mai ieși.

Cum de felul meu sunt o luptătoare, nu m-am lăsat mai prejos nici în viața personală. Înainte de a lua decizia să divorțez, am căutat tot felul de soluții, am citit tot felul de cărți despre relații. Toate duceau tot acolo: divorțul este a doua mare traumă în viața unei persoane. Eu cu mentalitatea mea optimistă mi-am zis că la mine nu o să fie așa de grav, mai ales că fostul meu soț este un bărbat decent și aveam încredere că se va comporta pe măsură. Însă în niciun caz nu mi-am imaginat cât de lungă și neagră poate fi perioada de doliu de după divorț. Mi-era teamă că nu voi putea să mai realizez ceea ce mi-am propus, de aceea am dus o luptă continuă să rezolv bagajul acesta și cel din copilărie. Pe această cale îi încurajez pe cei care trec printr-un asemenea eveniment să nu le fie rușine sau teamă să apeleze la ajutor specializat. Te ajută să îți vindeci rana ca apoi să poți avea relații sănătoase și o viață împlinită.

Din toate experientele sale grele a învățat o lecție super faină: avea de ales între a se cufunda și mai rău în depresie și a se văita ce grea e viața sau să se ridice și să le transforme în lecții. A ales a doua variantă.

 

Ce simți când te întâlnești cu Iulia Ivan?

De la prima întâlnire, mi-a oferit multe zâmbete și o atitudine pozitivă, molipsitoare. Are răbdare să te asculte și când te repeți. Vocea ei caldă te face să te simți ca și cum ai vorbi cu un prieten.

Simți că vorbești cu un om bun care te înțelege pentru că a fost acolo și că totul transcende acea linie subțire între psiholog și pacient.

Ca un om introvertit, m-a ajutat să mă simt în largul meu și am vorbit, am vorbit, am vorbit. Ca în povești ora s-a transformat în zile, iar acasă mă gândeam la toate dialogurile noastre.

Cuvintele ei pline de bunătate și blândețe au lucrat în mine, ajutându-mă să mă schimb. Este fantastic să lucrezi cu un om care trece mult de granițele „meseriei”. Nu am simțit că sunt la psiholog, ci că lucrez cu un prieten la traumele și problemele mele interioare.

M-a ajutat să nu mai fiu așa dură cu mine, să accept tot ceea ce mi s-a întâmplat, să înțeleg că sunt o învingătoare oricum prin ceea ce sunt, indiferent de mediul din care provin, indiferent de experiențele pozitive sau negative avute.

Am început să îmi văd valoarea, să înțeleg ce potențial am și să cred în mine că pot mai mult, pot tot ce îmi doresc. Mai mult, pozitivitatea ei, felul ei de a fi și de a împărtăși cu tine ceea ce știe, te face sa transmiți mai departe să ajuți alți oameni, așa cum am făcut eu cu apropiații mei.

Ce pot spune mai mult? Am schimbat câteva idei și mă simt like on top of the world. Viața de familie se poate îmbunătăți cu răbdare, iubire și multă comunicare.

Oamenii au potențial nelimitat, doar că nu conștientizează asta.

Planuri de viitor

În viitor, Iulia se vede tot în mediul de afaceri. Îi place enorm pentru că o provoacă în permanență și adoră să își depășească limitele. Și-a pus în plan să scrie o carte pentru a împărtăși viziunea ei asupra leadership-ului, în plan personal să își întemeieze o familie și mai ales, să aibă o contribuție importantă în societate.

Motto-ul său este „Învinge-ți frica de a eșua.”

Ne speriem prea tare de greșeli, eșec. Suntem crescuți cu ideea de a nu greși, când de fapt experiențele variate ne ajută să evoluăm. Totul este pur și simplu feedback.

Ionela Lungu
Membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, dar și a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț, inginer de meserie, Ionela Lungu a avut cumva o revelație și a ales să fie un meșter popular care dă viață poveștilor lui Nică a Smarandei din Humulești.

 

Apropierea de casa lui Ion Creangă a adus-o pe Ionela Lungu mult mai aproape de ceea ce este astăzi

Ionela Lungu nu este doar un meșter popular extraordinar de talentat și plin de dăruire, dar este un om vesel și șugubăț, cum s-ar spune în zonă. Un suflet despre care chiar aș putea spune și eu citându-l pe bădia: „Nu știu alții cum sunt…”, dar eu când văd ceva creat, fotografiat, scris de Ionela, mă întreb cum poate să fie un om atât de complex și totuși, atât de firesc, de simplu, de frumos?!

Ionela Lungu

Foto credit: Radu Păltineanu

Pe lângă arta populară, Ionela Lungu este blogger la Povești de pe Ozana, fotograf, soție și femeie împlinită. Un om fascinant, un om frumos de la suflet la trup, în poveștile și vorbele căreia oamenii sunt parcă din altă lume.

Ionela Lungu consideră că aceia care nu-și găsesc cuvintele propriei gândiri sunt cei care cred și se regăsesc în citate celebre. Ea nu crede. Citatul este un crâmpei dintr-un întreg, iar Ionela nu funcționează după segmente. În schimb, poate spune, mai degrabă, că are niște repere după care se ghidează:

E simplu, eu sunt Ionela Lungu. M-am născut și crescut la Tulcea, am făcut facultatea la Iași, m-am măritat la Humulești. Sunt sigură că ceea ce sunt azi este o sumă a ceea ce am învățat în copilărie, ce oameni am întâlnit pe parcurs, de ce nevoi m-am lovit în timp, pe ce cărări m-a dus viața. Am crescut printre „mormane” de materiale didactice confecționate de mama și de sora mea mai mare, amândouă fiind educatoare. Vedeam zilnic și participam la ceea ce bibileau amândouă, fie păpuși din cârpe, fie planșe desenate sau rochițe de păpuși. Am crescut în acest mediu, acela de a lucra cu mâinile mele și mai ales de a fi creativ. Apoi, când am crescut mare, am terminat facultatea și ne-am stabilit la Humulești, mi-a fost ușor să mă joc cu lutul, chiar dacă era ceva absolut nou pentru mine. Dar apropierea de casa marelui povestitor și recitirea poveștilor lui m-au apropiat foarte mult de meșterul popular Ionela Lungu, cel care sunt azi.

 

De la inginerie, la lumea figurinelor din humă modelate în căușul palmelor, a fuioarelor de cânepă şi piei tăbăcite

Cu siguranță, nimic nu este întâmplător sau neîntâmplător în viață. Toate au cumva o rânduire care așteaptă un moment oportun să se nască.

Așa a fost și cu vocația Ionelei, care a simțit că ingineria nu este ceea ce o face fericită. Faptul că soțul ei este din Humulești a apropiat-o pe Ionela de lumea lui Creangă, care mai apoi avea să devină și lumea ei.

   

Ionela Lungu provine dintr-o lume a orașului, însă după facultate, spune ea, a deschis dintr-o dată ochii într-o lume a satului. I-a plăcut mult și la catedră și a predat 13 ani la un liceu tehnologic, dar întotdeauna după ore se refugia măcar o oră, două, în atelier. Nu a perceput niciodată ca pe o muncă, ceea ce făcea și face. A decurs totul firesc, plăcându-i încă de la început îmbinarea școală (predat) – atelier.

Că am ajuns un meșter popular îndrăgit, nu știu. Mă bucur că mă considerați prețios și mai ales inedit și aș vrea ca prin prezentarea figurinelor pe care le realizez, să aduc mai aproape tradițiile de povești. De fapt poate tocmai aici e farmecul meșteșugului meu, apropierea noastră, a fiecăruia dintre noi de lumea lui Ion Creangă, de ceea ce înseamnă Pâcală sau fata moșneagului. Nu cred că a existat om care să treacă prin fața standului cu figurinele din lut, la diferite evenimente la care am participat, să nu se oprească o clipă, să nu zâmbească, să nu descifreze asemănarea între ceea ce am modelat eu și poveste. Este de neprețuit expresia celor care vin și privesc personajele. Inspirația vine și dintr-un simț al umorului, probabil. Dar și din lumea satului în care trăiesc acum, în Humulești.

Ionela îmi mai spune cum iese ea cu bicicleta pe ulițe și cum simte o libertate pe care poate omul de la oraș nu o are. Asta o ajută cel mai mult să rămână senină, să zâmbească după fiecare tură cu bicicleta.

Când iau lutul în palme, acel boț de humă – cum spunea și Creangă, simt cum prinde viață. Dar nu imediat. Expresia o capătă când ii dau culoare, după ce s-a uscat. Pentru că acesta e parcursul: modelat, uscat, șlefuit fața cu hârtie abrazivă, colorat obraji, ochi, buze, la urmă lipit păr din blănițe și pus căciulițe din piei de miel, tăbăcite, iar dacă sunt personaje feminine lipesc codițe împletite de fire de in și băsmăluțe. În câțiva pași parcurși în câteva zile, personajul din poveste prinde viață.

 

Expoziții de fotografie, „Povești de pe Ozana” și predatul

Fără să iubim ceea ce facem am fi niște fantome, zău. Neiubirea transformă normalul într-un om rău, egoist. Poate chiar iubind ceea ce faci ți se deschid drumuri și căi prin care poți să te exprimi, poți respira, exista. Mie îmi place să mă redescopăr, sunt neobosită în a explora, îmi pun idealuri astfel încât să le pot atinge. Din aproape în aproape am tot evoluat sau în fine, nu știu, ceea ce am devenit. Făcând personaje din Lumea lui Ion Creangă, apoi am încercat să fac figurine care seamănă cu persoane din realitate, apoi am încercat în fotografie să realizez portrete de oameni din Lumea satului.

În fiecare zi, Ionela Lungu lucrează cu elevi din școli, ajutându-i să vadă arta populară ca pe ceva ce ține de noi, de rădăcinile și zestrea noastră de români. Nu este greu să facă asta, deoarece copiii par să înțeleagă, să pătrundă și să iubească mult mai profund decât adulții, această lume fascinantă a meșteșugurilor.

Ionela Lungu

Copiii iubesc lumea aceea de dincolo de ușile pe care le deschidem noi, cei mari. Consider că e menirea noastră să-i sensibilizăm de tot ce e legat de tradițiile noastre autentice, nu cele false, spoite. Nu idealizez trecutul, ci îmi aleg ceea ce e cald și autentic din trecut, privind spre viitor. Sunt purtătoare DOAR de ii vechi, pentru că au pânza aceea țesută în stative, nu în fabrică. Și la fiecare oră am un accesoriu tradițional, tocmai pentru a le atrage atenția elevilor. O dragoste către frumos poate fi transmisă doar fiind tu credibil, la rândul tău. Și asta încerc eu să fac.

Ionela Lungu vorbește cu mare drag despre proiectul „Povești de pe Ozana”, despre care spune că este una dintre „casele sale”, alături de cea a modelajului în lut și cea a fotografiei. Adică aici, povestește în cuvinte ceea ce trăiește și simte, iar imaginile care se găsesc pe blog, completează, vizual, subiectul din temă.

Nu scrie des, nici mult, deoarece nu îi place să bată câmpii și să plictisească oamenii. Dar încearcă să scrie despre ceea ce contează, despre realitate și lumea frumoasă pe care mulți o uităm în alergătura noastră zilnică.

Trăim într-o lume grăbită, care nu mai are timp și eu încerc prin fiecare articol de pe blog o oprire, un răgaz. Nu depășesc 700 de cuvinte, mă concentrez pe subiect și nu scriu pe bucăți. În general e un of pe care îl zic deodată, dar pe care îl gândesc (îl coc!) câteva zile înainte.

 

Ionela Lungu: „Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești.”

Întotdeauna este vorba despre alegeri. Ce alegi să faci în viață. Eu, împreună cu soțul meu am ales să rămânem în țară. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e ceea ce am ales. Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești. Cred că mulți care au plecat din țară și-au găsit un rost acolo, unde lucrează, lucru pe care nu și l-au găsit aici, acasă. Nu avem de unde ști de ce și cum a dus pe fiecare viața. Iar România realizăm că o iubim doar când ieșim din granițele ei. Ați observat că ne lovește dorul de ea când suntem departe?

Ionela Lungu ne spune că ea este ea în fiecare zi: „de ce credeți că aș fi altcineva?”. Un om absolut normal, care își ia energia de la ce este frumos în jurul său. Are împreună cu soțul său prieteni puțini dar foarte buni, iar de la copiii cu care lucrează învață foarte mult.

Și-apoi e vorba de echilibru. Sunt atentă să-mi păstrez obiectivitatea, mă ajută mult și Costi, soțul meu, și el la rândul lui meșter popular, ceea ce e foarte important într-o echipă. Râdem mult împreună, de la el mi-am dezvoltat mult simțul umorului, am crescut amândoi în același spirit. Îmbin tot ceea ce fac cu relaxarea: fie că modelez lut, fie că sunt la târguri și prezint ce lucrez în atelier, fie că merg cu bicicleta sau fac poze la oameni, prin sat. Iar când dau cu aspiratorul ascult muzică, pentru că de mâncare gătește Costin.

Ionela Lungu

Expoziția fotografică: Oamenii Humuleștiului

Ca lecție învățată pe parcursul vieții ar fi ca fiecare să facem ce ne pricepem, să te canalizezi pe ceva și să încerci să te dezvolți, să evoluezi, să devii tot mai bun. Dacă ne închipuim că știm să facem de toate, de fapt nu știm nimic, spune Ionela.

Să tot faci cercuri concentrice cu raze din ce în ce mai mari, în jurul a ceea ce-ți place și știi să faci. A! Și să citești la timp ce trebuie citit, să asculți o muzică bună, să nu te iei prea în serios și sa nu-ți pierzi umorul. Și să nu faci pe nimeni prost. Cam multe lecții, nu-i așa, dar țin de bun simț. Nu dau sfaturi dacă nu mi se cer. Mai avea Costi o vorbă: „eu îți dau un sfat, fă cum crezi!”.

Și, șugubeață cum o știm, Ionela încheie: „Pune semnul meu de carte în cartea ta, sunt onorată. Domnița Ramona, îs gata!”

 

Cuvânt de încheiere

Apoi, vorba lui Nică a Smarandei, cu Ionela ți-e mai mare dragul să stai la taclale, să o asculți, să mergi cu ea de-a lungul satului cu bicicleta și să te bucuri de oamenii simpli și frumoși ai locului. Să te ogoiești olecuță pe malul Ozanei „cea frumos curgătoare” și să realizezi că viața înseamnă mai mult decât planuri. Ea este despre viață, mai mult decât despre orice altceva!

Ionela Lungu

Ozana, foto by Ionela Lungu

Ionela Lungu este un om care, în cuvinte puține, are capacitatea de a cuprinde înțelesuri mari. De câte ori îi trec pragul, mai mult virtual, că doar așa îmi permit momentan, nu pot decât să mă bucur de ceea ce văd. Să fac ochi mari precum copiii mirați, să pășesc într-o lume care deși a noastră a românilor, parcă te poartă undeva în poveștile cu Dănilă Prepeleac, Păcală, Smaranda Popii. Și este bine! Că ne mai scuturăm oleacă de glotul zilei și ne bucurăm de frumosul meșteșugurilor și a oamenilor!

Ionela m-a cucerit cumva de când am descoperit-o prima dată. De vreo câțiva ani, ce este drept. De atunci, mereu mă delectez cu arta și scrisul ei. Cu tografiile din locuri parcă rupte din Rai!

Apoi, de la primul salut firesc, deschis, prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Și poate, așa o fi, deoarece prea ne leagă multe pe mine și pe Ionela a lui Costin din Humulești, cum îmi place mie să îi spun femeii care a reușit să dea viață „unui boț de humă”!

Locație atelier: drumul de la poalele Cetății Neamț
Telefon : 0233 790.093, 0742.999.506, 0726.985.695
E-mail: palmaart@yahoo.com

Natalia Dabija

De când a născut primul copil, cu 5 ani în urmă, Natalia Dabija a pornit încet, dar sigur pe un drum nou, al dezvoltării personale. Astfel a putut să își descopere o nouă pasiune, scrisul, dar și să ducă o viață simplă, domoală, dar plină de însemnătate.

 

Acum, Natalia Dabija își învață urmăritorii să economisească, cu cap, să introducă esențialismul în viața lor și să găsească liniștea într-o lume modernă, aflată mereu pe fugă. Este în căutarea sensului, dornică să descopere ce se află dincolo de viața de toate zilele.

Am descoperit că pot să economisesc și că-mi place traiul simplu și scriu despre asta ca să inspir lumea.

 

Începuturile Nataliei Dabija

Născută în Moldova, are formare profesională de contabil, însă a profesat doar un an după absolvirea facultății. Apoi a demisionat și și-a urmat soțul în România unde a lucrat în vânzări timp de 10 ani la o firmă de telecomunicații.

În 2018 și-a dat demisia pentru a o lua de la capăt. Începea povestea cu scrisul și implicit blogul. Dezvoltarea sa personală este un domeniu care o pasionează și nu se va sătura niciodată de citit în această direcție.

A început să citească despre psihologie și înțelegerea creierului uman atunci când a rămas însărcinată cu primul copil. De asemenea, la momentul respectiv a fost preocupată să afle cât mai multe despre parenting și educarea celui mic.

Cea mai interesantă carte a fost „Creierul copilului tău” scrisă de Dr. Daniel Siegel și Tina Payne Bryson.

Atunci am înțeles prima oară că aș face bine să mă înțeleg eu pe mine și apoi voi fi un suport de nădejde și pentru copil.

Dezvoltarea personală venită ca proces natural

Întrebările care i-au scris traseul dezvoltării au fost: cine sunt, ce vreau, unde vreau să ajung, ce mă face să nu ajung acolo unde vreau, ce mă face să fug de responsabilitate, ce mă face să mă sabotez.

În cursul acestui an a descoperit și analiza tranzacțională – o metodă de lucru în psihoterapie, lucru care a ajutat-o să ducă lucrurile la alt nivel. Fiecare ședință de terapie și autocunoaștere, fiecare moment în care își oferă timp pentru înțelegere o ajută să se dezvolte.

Nu e întotdeauna ușor, fiecare pas presupune și multă frică, deznădejde, durere, dar e singurul lucru care contează acum pentru mine – să fiu eu, cu cât mai puține măști.

Drumul dezvoltării personale i-a adus și răspunsuri, nu doar întrebări de autocunoaștere. Astfel a înțeles lucruri pe care nu le înțelegea despre ea: de ce este impulsivă la cumpărături, de ce simte nevoie de a se răsplăti cu haine, de ce dacă este supărată își dorește să meargă la mall…

Cunoașterea de sine aduce o mai bună înțelegere a tuturor obiceiurilor de zi cu zi, inclusiv de ce cheltuia pe lucruri care nu o făceau fericită.

Atunci am început să economisesc cu intenție, am continuat să mă cunosc și toate lucrurile bune au venit spre mine.

Lansarea blogului în 2016

2016 a fost anul când și-a lansat blogul Nataliadabija.ro, la început ca blog generalist, cu un focus pe viața de familie. În 2017 i-a venit ideea de a nu se mai întoarce la serviciu după concediul de maternitate cu al doilea copil.

După ce s-a documentat despre cum să-și transforme pasiunea în afacere, și-a ales o temă principală pentru blog – economisirea. A realizat că propria experiență în domeniu poate fi de folos și altor oameni.

În plus, există o mare lipsă de informații pe tema educației financiare în țara noastră. Sau, acolo unde exista, Natalia Dabija a constatat o orientare mult prea complexă, în sfera consultanței financiare.

De aici a înțeles că oamenii au nevoie de informație practică, ca de la egal la egal. Informație care să poată fi aplicată imediat acasă. Acesta a devenit scopul Nataliei.

Nu scriu din postura de om care le știe pe toate, ci din postura unui om care a reușit să iasă la suprafață și care povestește despre cum a ieșit și ce face mai departe. Dacă eu am putut să fac schimbarea, atunci poate oricine.

Articolele sale sunt simple, conținând cuvinte obișnuite, în detrimentul termenilor complicați, tocmai pentru a fi înțelese de oricine. Tratând teme diverse într-un mod jucăuș și plăcut, oricine poate găsi un articol interesant și o idee valoroasă de pus în practică imediat.

Educația financiară în țara noastră

Deși resursele de articole pe teme financiare din țara noastră sunt limitate, mulți români economisesc într-o formă sau alta. Majoritatea însă nu au o structură fixă care să le permită să facă asta în mod constant. Dacă totuși reușesc să economisească, oamenii nu prea găsesc informații despre ce pot să facă folosind acei bani.

Un alt domeniu în care lipsesc informațiile este modul de creștere a veniturilor. Oamenii în general cunosc doar două tabere: angajat sau antreprenor. Puțini sunt cei care sunt angajați și au surse de venituri suplimentare, cum ar fi o afacere mică.

Cred că la nivel de întreaga Românie, lipsa educației financiare e mai acută decât o văd eu.

 

Drumul interior spre autocunoaștere

Autocunoașterea a ajutat-o pe Natalia Dabija să își simplifice viața, să își încetinească puțin propriul ritm. Astfel află în fiecare zi care sunt lucrurile importante pentru ea, care îi sunt pasiunile, ce înseamnă o viață cu sens. Apoi încearcă să se concentreze doar pe acele lucruri.

A trebuit să renunțe la unele gândiri limitative, cum ar fi să accepte că nu poate să le facă pe toate în același timp. De asemenea, a realizat că multitaskingul nu mai este o valoare deoarece scade plăcerea de a face acele lucruri.

Dacă nu mai avem satisfacție de la munca noastră, e ca și cum nu avem nimic.

Culoarea unei vieți trăite domol și simplu

Cu toții am auzit de întoarcerea la lucrurile care contează, la o viață simplă, doar la lucrurile esențiale, valoroase și indispensabile.

Pentru a avea o viață domoală, am renunțat să (mai) fac tuturor oamenilor pe plac. Am renunțat să trăiesc după valorile altora și m-am întrebat care sunt valorile mele. Am renunțat să vreau să fiu bună la toate.

Este important ca oamenii să înțeleagă că nu le pot face pe toate, nu totul le aduce bucurie și că fericirea vine din lucruri mici și liniște mai presus de orice.

Astfel, Natalia Dabija a redus din sarcini și continuă să o facă. Deși înainte își dorea să facă multe, acum a înțeles că este mai important să învețe să FIE, nu doar să FACĂ.

 

Economisim Împreună

Prin intermediul interviurilor Economisim Împreună, Natalia a înțeles că fiecare vede economisirea în felul său. Unii oamenii economisesc prin faptul că nu risipesc banii și merg la piață. Alții cheltuiesc mai puțin pentru a nu avea o viață încărcată. Mai sunt și cei cu un sistem clar definit de mulți ani în care se plătesc întâi pe ei înșiși, adică pun deoparte.

Cele mai bune sfaturi de educație financiară pe care le-a aflat din aceste interviuri Natalia Dabija:

  • Sunt prea sărac să îmi cumpăr lucruri ieftine;
  • Sunt cea mai importantă factură din bugetul meu, iau salariul și mă plătesc (adică pun în contul de economii);
  • Nu plătim cu bani, ci cu timp din viața noastră și de fiecare dată când cumpărăm ceva inutil, furăm de la noi;
  • Să nu-mi cumpăr lucrurile de care nu am nevoie, cu banii pe care nu îi am, pentru a impresiona oamenii care nu-mi plac.

Nu doar că nu avem o educație financiară solidă, dar nu vorbim despre bani decât în familie.

Unii ne temem să nu îi facem pe cei de lângă noi să se simtă inconfortabil, alții ne temem de invidie sau alte motive.

Acționând în acest mod, nu vom afla niciodată ce metode bune au folosit alții, ce a mers și ce nu.

Natalia Dabija: „A trăi conștient e despre a alege în fiecare clipă cum te simți și ce faci”

Esențialismul este un curent care inspiră un stil de viață în care lucrurile importante trebuie savurate, apreciate. Este important ca fiecare om să afle care lucruri sunt importante pentru sine și apoi să se bucure de ele.

A trăi în mod conștient înseamnă asumarea tuturor lucrurilor pe care o persoană le face. Deși Natalia Dabija nu pretinde că duce o viață conștientă, alege să fie conștientă de alegerile sale mai des.

Dacă Natalia Dabija ar urma un motto în viața sa, acesta ar fi: Suntem responsabili pentru fiecare alegere pe care o facem clipă de clipă. Nu există scurtături. Deși nu este ușor să trăiască după acest motto, este de fapt eliberator.

Cărți de dezvoltare personală recomandate oricărui începător:

  • Comunicarea Nonviolentă de Marshall B. Rosenberg. „Cartea asta m-a ajutat să înțeleg cât e de important ca într-o discuție să vorbești despre ce știi tu despre tine și despre cum te simți tu. Nu presupune lucruri despre alții, nu interpreta.”
  • Curajul de a fi vulnerabil de Brene Brown. „O carte despre cât este de grea povara perfecționismului și cum se răsfrânge peste toate planurile vieții noastre. E cartea care m-a făcut să las controlul din mână și să îmi fac curaj să mă arăt așa cum sunt. Imperfectă, dar complexă, profundă și suficient de bună.”
  • Voi fi vreodată suficient de bună? de Karyl McBride. „O carte pentru femeile ale căror mame sunt narcisiste. Despre cum să accepți relația cu mama, fără să o schimbi pe ea, ci înțelegându-ți experiențele de viață.”
  • Eu sunt OK. Tu ești OK de Thomas A. Harris. „Despre cum prejudecățile pe care le preluăm de la părinți ne pot însoți toată viața. Despre cum se schimbă lucrurile când punem la îndoială acele prejudecăți.”

 

Privire spre viitor

Planurile sale de viitor includ direcții noi pentru blog, cum ar fi ebookuri și cursuri despre economisire și simplificarea vieții. Plănuiește să urmeze o școală de coaching, deoarece comportamentele legate de bani au legătură cu emoțiile, cu cine suntem.

Pe partea personală, Natalia Dabija ar vrea să meargă la cursuri de dans. Este o veche pasiune căreia nu i-a dat niciodată curs liber.

În general și cel mai important, intenționează să ducă o viață domoală, întreținându-se și lucrând la ce îi place. Și-ar mai dori să fie întreagă în familie, să aibă timp de prieteni și de hobby-urile sale: călătorii, dans, teatru.

Natalia Dabija este o bloggeritză care a pus economisirea, simplitatea și esențialismul pe primul loc în viața sa. Acum vrea să îi ajute pe ceilalți români să facă același lucru.