Maria Mazilu
Maria Mazilu a studiat Dreptul și a lucrat 15 ani ca lichidator de societăți comerciale, la biroul său de insolvență. În urma unei călătorii în Asia, s-a redescoperit pe sine și sensul existenței sale, amintindu-și de cel mai bun prieten al său care nu a părăsit-o niciodată, scrisul!  Experiența asiatică a determinat-o să renunțe la carieră și să-și creeze blogul mazy.ro – Povești din realitate, unde a scris articole despre experiențe din viața de zi cu zi, dar mai ales din călătorii. Au urmat lansarea cărții „Frământările unui pisoi salvat”, iar acum a dat naștere unui proiect personal, Valenciana.ro – Ghid pentru siesta și fiesta, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

 

Citind-o foarte mult pe Maria Mazilu atât pe blogul ei personal, cât și pe Catchy sau pe pagina de facebook, am reușit să îmi dau seama despre faptul că este un om 100% autentic, sensibil, deschis, un iubitor de animale plin de empatie, o curajoasă care a sfidat de multe ori inimaginabilul în călătoriile sale. Un om cu experiențe extraordinare de viață, care merită aprofundate cu mare atenție.

Înainte de a-ți răspunde la întrebări, vreau să îți mulțumesc pentru oportunitatea oferită, de a mă aduce în centrul atenției, dar și să salut cititorii: „Bună ziua și bine v-am găsit!” Din anumite puncte de vedere sunt pe modelul clasic și nu pot să înțeleg de ce apelarea pe messenger sau whatsapp exclude salutul! În cazul de față mi se pare că se va crea o apropiere destul de intimă și personală, cititorii vor intra puțin în casa mea (în sensul de viață) și atunci mi se pare firesc să îi întâmpin cu un salut.”

Să îi spunem deci Mariei: „Bună ziua și bine te-am găsit, Maria! Ne bucurăm să te avem alături și să conversăm cumva câte în lună și în stele, la o ceașcă virtuală de vorbe și prietenie!”

 

Copilul și tânăra Maria Mazilu

Maria Mazilu s-a născut la Sinaia, „deoarece la Bușteni nu erau locuri libere la maternitate”. Până la 7 ani, a crescut la Bușteni, la bunica din partea mamei.

Maria se declară un fel de Mowgli modern, pe variantă feminină, ceea ce înseamnă că a crescut foarte aproape de natură și asta și-a pus amprenta pe felul său de a fi.

Casa bunicii mele era la marginea pădurii, lângă un râu, la poala Vârfului Caraiman. Nu am avut parte de alte animale decât un câine în lanț, cum era în anii ’70 și o pisică în casă, dar proximitatea pădurii unde ne jucam de-a războiul sau de-a nemții în poieniță, plimbările lungi de pimăvară când mergeam cu bunica la cules de fragi, cântatul păsărelelor dimineața (bunica îmi deschidea geamul să le aud), sunt lucruri care n-au rămas doar frumoase amintiri, ci au devenit parte din mine.

Cam ca aproape toate poveștile copilăriei de atunci și Maria avea să fie luată de părinți de la bunici, la vârsta de 7 ani, ca să meargă la școală. Ea, fetița crescută în natură, urma să se mute de tot în București, un loc plin de betoane unde copiii se jucau pe asfalt, printre blocuri. 

Nu mai era verdeață, de fapt nimic din lumea pe care o știam, nu se regăsea acolo! Atunci am trăit o dezrădăcinare, care m-a afectat toată viața. Pentru mine Bucureștiul a fost o cușcă în care mi s-a frânt libertatea!

A rămas foarte legată de Bușteni și Mamaie, cum îi spune bunicii, astfel că a revenit la ea în absolut toate vacanțele, inclusiv în vremea studenției și mulți ani după. Mamaie este mentorul ei spiritual, moral și sufletesc. Chiar și astăzi, este locul în care simte cele mai puternice emoții. Se simte ocrotită, fericită, fără a avea un motiv anume.

În București a urmat gimnaziul, apoi Liceul ”Gheorghe Lazăr” și Facultatea de Drept a Universității București.

 

Jurnalistică sau Drept?

Povestea interesantă începe de aici. Astfel, Maria avea înclinații literare încă din adolescență: în timpul liceului a mers la cenaclul literar ”Săgetătorul” sau la olimpiade de limba și literatura română. După treapta a II-a a optat pentru secția de Uman a liceului, iar când a venit vremea facultății, a schimbat brusc direcția și a ales Dreptul.

Dacă la prima încercare, când se luptase cu 14 concurenți pe un loc, nu fusese pregătită (se cerea și istorie, materie care nu-i era dragă deloc și pentru care se pregătise doar cu 4-5 luni înainte), la următoarea a reușit să înlăture cei 18 cu care concura pe un loc.

Această pauză a avut și o parte bună, deoarece în răstimpul dintre cele două admiteri a ajuns să colaboreze printr-o întâmplare frumoasă la canalul România Tineret. Într-o zi, Doamna Geta Adam, redactor la canalul România Tineret, s-a plâns mamei Mariei (angajată la Serviciul Fonotecă al Radiodifuziunii Române) că a rămas fără invitat într-o emisiune. Povestindu-i, doamna Adam și-a amintit de Maria și talentul său la scris.

Maria Mazilu a fost astfel invitată să intre în direct la emisiunea cu tema „Eva la 19 ani”. A trebuit să pregătească un eseu pe tema asta, emisiunea a fost un succes, iar ea a rămas acolo pentru următoarele luni.

Oamenii voiau să vorbească cu mine, să îmi spună despre ei. Pe adresa redacției mi-au venit sute de scrisori de la oameni, oameni maturi, nu adolescenți, care îmi povesteau supărările lor. Erau din diferite zone și orașe ale țării. Parcă văd și acum scrisoarea unui domn din Basarabia, care îmi povestea cum își pierduse fratele în război și mă ruga să îl ajut să îl găsească. Atașase și o poză veche, îngălbenită, cu fratele când era mic.

Deși s-a gândit că i-ar fi plăcut să aibă o astfel de meserie, nu și-a pus problema să dea la Jurnalistică.

 

Lecțiile învățate din partea negativă a vieții de antreprenor

La patru ani de la absolvire și fără niciun fel de experiență managerială, Maria Mazilu a pus bazele propriului birou de insolvență. 15 ani a trăit pe propria piele multe din situațiile neînțelese ca angajat. 

Am luat totul de la zero. A fost un zero absolut pentru că m-am lansat într-un domeniu aflat el însuși la început în România. Nu aveam practică din care să mă inspir în aplicarea legii, procedura abia atunci se punea pe picioare. Am participat la redactarea primei Legi a insolvenței (64/1995), ca și la actele constitutive ale asociației de profil. Că a fost greu, este puțin spus. Parte din dificultatea situației o poate înțelege doar cineva care a trecut prin așa ceva. Și ca să fie lucrurile și mai grele, că se pare că mie așa-mi place, am făcut singură totul, ani buni.

Fiind la început, singură, Maria se zbătea să facă rost de clienți. Îndeplinea procedura, atât scriptic, cât și al cercetării pe teren și al prezenței în instanță și se ocupa și de contabilitate. Judecătorii, singurii care te puteau numi în dosare, adică să îți dea clienți, nu prea se uitau la ea. 

Locuiam cu chirie și chiar dacă biroul meu era la mine în garsonieră, tot aveam de acoperit cheltuieli lunare. Am avut noroc că locuiam în garsoniera vărului meu care mă lăsa să îl plătesc o dată la câteva luni și că părinții mei nu țineau cont de interdicțiile impuse de mine (nu voiam să accept niciun fel de ajutor) și îmi aduceau mâncare. Altfel, nu știu ce aș fi făcut. De multe ori am vrut să renunț, nu vedeam nicio perspectivă.

După 4 ani, și-a permis primul colaborator. Era student. Atunci a fost și momentul în care Maria a înțeles responsabilitatea sa față de angajatul ei. Pe lângă motivația principală a muncii fiecăruia, banii, ea și-a dorit să fie un exemplu bun, să îl motiveze. Așa și-a amintit lucruri citite în cărți motivaționale și aplicându-le, a reușit să crească o relație sănătoasă angajat-angajator.

Maria a continuat să se zbată pentru a-și crește și mai mult reputația, pentru a obține lucrări. Cu timpul, biroul a crescut și s-a format o echipă faină, al cărei unic scop a fost binele și succesul afacerii.

Maria Mazilu

Trecuseră vreo 10 ani de când întemeiase biroul, când a simțit primele semne de nemulțumire. În pofida satisfacțiilor profesionale, nu se regăsea în ceea ce făcea. Simțea că nu mai are niciun control asupra vieții sale.

Ce a contat cel mai mult a fost faptul că îmi lipseau bucuria și emoția de a face. Prin specificul meseriei, dar și al faptului că eram antreprenor, eram prinsă într-un lanț fără sfârșit al problemelor care necesitau rezolvarea mea, al unor oameni care, de cele mai multe ori, depindeau de mine și deciziile mele. Fiecare lucrare nou intrată aducea noi și diverse probleme. Nemulțumirea mea veche de a nu avea lucrări se transformase în cea de a nu mai avea un timp al meu.

 

Despre cum o călătorie ne poate schimba întreaga viață

Și atunci, în acele clipe, a venit cumva și revelația Mariei. Într-o seară obișnuită, când își făcea exercițiile pe bicicletă în fața televizorului, dintr-o dată s-a văzut în sticla acestuia ca-ntr-o oglindă:

Eram un bou care trăgea la jug și lăsa o brazdă în urma lui, fără să știe pentru ce și fără să aibă vreo satisfacție.

A început să caute răspunsuri la întrebările, stările și nemulțumirea ei. Își dorea altceva, dar nu știa ce. Se simțea epuizată, îngrijorată că nu avea nicio pasiune sau abilitate căreia să se poată dedica. 

Și pentru că biroul începuse să funcționeze chiar și fără prezența ei, a început să călătorească. Citise prin cărți că în astfel de momente e bine să faci ce-ți place. Au fost călătorii scurte, aproape de casă, apoi tot mai departe.

În Asia de Sud-Est mi s-a întâmplat ce nici nu visam: m-am regăsit. Fără să urmez vreun retreat, fără să iau parte la vreun curs de yoga, fără să fac nimic special. Îmi trăiam experiențele descoperirii de turist. Copleșită fiind de atâta natură, liniște, sălbăticie, de-a lungul șederii mele am început să scriu impresii pe facebook. Era 2014, rețeaua nu ajunsese la popularitatea de azi, dar pentru mine era modalitatea cea mai simplă de a-i face și pe alții părtași la ce trăiam.

Postările Mariei au început să fie foarte citite. Schimbarea a venit în momentul în care Brad Florescu, românul care cu ani în urmă își lăsase jobul și plecase din țară doar cu o valiză pentru a trăi și explora Thailanda, îi urmărea postările pe facebook. După ce călătoria ei s-a încheiat, a întrebat-o dacă nu vrea să scrie un articol despre toată experiența sa?

Articolul „Două luni în Asia. Ieșirea din labirint” publicat pe Tedoo.ro a fost lung dar de mare succes. Maria îmi povestește cum, din cauza numărului mare de vizitatori, a căzut serverul de două ori în câteva ore! A fost momentul declanșator care a făcut-o să renunțe complet la meserie și și-a lansat propriul blog. Acestea erau lucrurile care îi făceau cu adevărat plăcere – scrisul și călătoriile!

Am mai avut nevoie de aproape doi ani de zile ca să renunț la birou. Aveam o răspundere, nu puteam lăsa oameni și lucrări baltă pur și simplu. Iar de ușor nu a fost ușor pentru că am întâmpinat și oarece rezistență din partea părinților. Doar că nu am vrut să aud pe nimeni! Uitasem cât de grele sunt începuturile, important era să fac ce-mi place. Am avut nevoie de un ocol mare prin viață ca să ajung la mine. Îmi place să spun: „lung a fost drumul către mine!”

 

„Frământările unui pisoi salvat”, cartea cu două chipuri și o surpriză desecretizată

„Frământările unui pisoi salvat”, prima sa carte, este doar aparent cu și despre pisici. Încă de la lansare, Maria Mazilu a prezentat-o ca pe o carte cu două chipuri: pentru copii, o istorie cu pisici, plină de tâlcuri, pentru adulți, povestea unor îndoieli și căutări personale. 

S-ar putea crede și că a folosit pisicile pentru că ele conduc internetul și sunt un produs de succes, dar este complet fals. Cartea nici măcar nu a fost premeditată, ea scriindu-se cumva aproape singură, ca urmare a unor căutări personale ale Mariei.

În capul meu, vorbesc cu animalele de mică. Primul pisoi pe care l-am avut la București a fost când aveam 19 ani și chiar vorbeam cu el. Părinții râdeau de mine, îmi spuneau că Thomas nu înțelege, că mă prostesc, dar nu m-a afectat. Asta era convingerea mea. Când am avut cei trei pisoi în preajmă, povestea s-a legat de la sine. La început sub forma unor postări pe facebook, într-un miniserial intitulat „Jurnal de bonă”. Părinții plecaseră pentru câteva zile și mi-i lăsaseră în grijă. Interesant cum ei, care cu ani în urmă râdeau de viziunea mea asupra animalelor, ajunseseră să îi trateze pe Grigore, Ilie și Bumbi ca pe niște copii. Aveau paturile lor, cu așternuturi făcute din cârpe, saltea din burete îmbrăcat, noaptea nu dormeau afară. Prietenilor de pe facebook le-au plăcut relatările mele cu cei trei, așa că m-au îndemnat să scriu o carte. În nici 3 luni, m-am apucat de ea.

Pentru cei care nu au citit „Frământările unui pisoi salvat”, am să prezint pe scurt, personajele principale. Trei pisoi au fost aruncați în albia unui pârâu și salvați de părinții Mariei. Primii au fost Grigore și Ilie care aveau doar câteva zile, erau mici cât o palmă, nu aveau nici ochi. La o distanță de doi ani și jumătate – Bumbi, care după estimările medicului veterinar avea aproape două luni.

Bumbi era extrem de speriat, plângea de răsunau împrejurimile. Cu cât tatăl Mariei încerca să se apropie mai mult de el, cu atât mai mult Bumbi se îndepărta. Se suise într-un pom de pe malul apei și deși îi era foame, nu se lăsa ademenit.

Ca să îl prindă, tatăl Mariei s-a suit și el într-un pom apropiat, din care era să cadă. Până la urmă a reușit să-l prindă și să-l aducă acasă, unde a fost acceptat de îndată de ceilalți doi. Aceasta este partea reală a cărții, ne spune Maria zâmbind.

Maria Mazilu

Maria Mazilu și celebrul Bumbi

Pentru că umanizez foarte mult animalele, văzându-l pe Bumbi cel negru, cum este și se comportă, l-am asemuit mie în vremea copilăriei și a adolescenței. Așa că am făcut din el personajul central, iar în blana lui m-am ascuns eu, cu fricile, îndoielile, nesiguranțele și căutările mele. Atât în realitate, cât și în carte, Ilie și Grigore sunt familia lui pisicească, dar ei nu sunt corespondenții părinților mei. Ilie are multe din trăsăturile bunicii mele, dar în fiecare dintre ei se regăsesc bucăți mari din mine. Spre surprinderea cititorilor, voi recunoaște că cei trei pisoi nu sunt ai mei. Ei sunt ai părinților, care i-au salvat și crescut, iar eu, am dorit să scriu această carte, deoarece a fost ceva care a venit de la sine. A devenit însă un succes în mediul online și un debut al meu în plan scriitoricesc.

 

Maria Mazilu și povestea ei de dragoste, Valencia

Momentan, Maria Mazilu trăiește în Spania, mai precis în Valencia, unde s-a mutat în iulie 2016. A făcut o pauză de un an și ceva pentru a-și lansa și promova cartea.

A revenit în Valencia în toamna anului 2018. Aici este implicată într-un nou proiect personal, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

Proiectul s-a născut din dorința de a aduna la un loc informații folositoare celor care vor să viziteze orașul sau care vor doar să afle informații utile și frumoase despre el.

De asemenea, Valenciana își propune să promoveze destinații, tradiții și evenimente din cadrul comunității și despre care ghidurile turistice vorbesc mai puțin.

Călătorind am învățat foarte multe lucruri despre mine. La primele scunfundări am învățat că atunci când am o frică, soluția nu e să fug de ea, ci să o țin de mână și să o înfrunt, făcând fix acel lucru. Ascensiunea pe Muntele Kinabalu, 4095 m, în care am plecat nepregătită din toate punctele de vedere, m-a învățat cum să rezist atunci când simt că nu mai pot. A fost pentru prima dată în viață când am fost aproape să cedez psihic. Atunci am inventat și expresia: chiar și atunci când nu mai poți, tot poți puțin! Să fiu perseverentă dacă îmi doresc cu adevărat ceva, chiar și când realitatea îmi este potrivnică, am învățat din întâmplarea cu delfinii în Marmaris, Turcia.

 

Cuvânt de încheiere

Cu Maria Mazilu ne vom regăsi cu siguranță în alt reportaj sau articol. Atât de multe lucruri frumoase mi-a relatat ea aici, încât nu aș avea cum să le pot scrie pe toate. Așa că, le voi scrie altă dată.

Maria Mazilu este exemplu acela clar ca lumina zilei, de voință, perseverență și viziune. Deși aproape nimic planificat, alegerile ei au așezat cumva aproape perfect un puzzle poate prea împrăștiat până atunci.

Concluzia? Maria Mazilu continuă să fie un avocat. Al ei. Al vieții, fericirii și bunăstării sale sufletești, morale, spirituale, materiale, pentru care pledează aproape perfect.

Este de asemenea un antreprenor sclipitor. Știe să stipuleze cumva, aproape involuntar, momentul cheie și face pasul în față, fără nicio temere. Un vizionar frumos, care iubește oamenii, pisicile, animalele, natura și călătoriile. Numai pentru atât și tot merită să îi călcați pragul virtual!

Iulia Ivan este fondatoarea clubului Leaders are made. Un club de dezvoltare personală pornit de la ideea că oricine poate conduce, oricine poate fi un lider atât timp cât se dedică și acționează în acest sens. Am cunoscut-o personal și m-a ajutat să am mai mult încredere în mine, să transform gânduri limitative și să ajung să îmi conduc viața într-un mod mai sănătos.

 

Atunci când treci peste momente grele și nu știi către ce să te îndrepți pentru a te simți mai bine, Iulia Ivan este persoana la care trebuie sa apelezi. Cu o figură mereu zâmbitoare și o voce extrem de caldă, te va asculta ca pe un prieten și te va ajuta ca pe cineva drag.

Deși încă tânără, experiența sa profesională și pașii în dezvoltare personală pe care i-a parcurs sunt impresionanți. Vorbele sale îți ating sufletul și după o oră petrecută cu ea te simți schimbat deja. Pleci acasă și începi marea schimbare cu TINE.

Pasiunea sa pentru lectură și cunoaștere ca stil de viață o să îți ofere cuvinte care te ajută să faci schimbarea în interiorul tău chiar atunci când credeai că problema este la ceilalți. Iulia crede că oamenii sunt capabili să facă orice își propun dacă își modelează modul de a gândi.

Nu îi poți schimba pe ceilalți dacă nu își doresc, dar te poți schimba pe tine și acest lucru o să îți aducă un nivel superior al vieții!

 

Cine este Iulia Ivan?

În primul rând, Iulia Ivan este acel om extrem de curios, mereu dornic de experiențe noi. Încă de mică a luptat pentru libertate și acest proces a ajutat-o să învețe cum să nu renunțe niciodată.

Libertatea pe care o căuta era aceea de a fi ea însăși: distractivă, optimistă, sociabilă, extrovertită, deschisă, adaptabilă, ordonată și o cititoare înrăită. Mai mult, îi place enorm să scrie, iar în adolescență compunea poezii.

Dacă la început a scris pentru sine vreo 20 de agende, în prezent are un blog unde scrie pentru a împărtăși experiențele ei, în speranța ca va ajuta și alți oameni. Viața ei nu a fost întotdeauna roz, ci a debutat cu experiențe traumatizante.

Traumele oferite gratuit de un tată abuziv, intransigent și inflexibil, au urmărit-o toată viața. I-au luat ani buni de lucru permanent cu sine pentru se reface după experiențele trăite.

O copilărie înfricoșătoare

Copilăria a fost marcată de frică. Tatăl o trata diferit de frații ei, doar pentru că era fată. De la clasa a cincea, tatăl ei, care mergea la biserica unei secte, începea să îi spună ce are voie să facă și ce nu.

Nu mai avea voie să poarte bluze cu mâneci scurte, nici fuste scurte, pantaloni nici atât. Era femeie și trebuia să se acopere, iar pe cap să poarte un fel de batic. Dacă încerca să poarte bijuterii sau să se machieze, iar tatăl o vedea, mânca o bătaie soră cu moartea. Când nu purta baticul, o amenința că o tunde cheală.

Planurile pentru ea erau simple: educație doar până la liceu, căsătorie cu cineva din sectă, copii câți putea avea biologic și sa stea acasă sa aibă grija de ei și de soț. Iulia însă, avea alte planuri pentru viața ei.

Pe la începutul liceului tatăl a prins-o din nou fără batic, iar Iulia a simțit că de data asta sigur nu va mai scăpa fără a fi tunsă cheală, așa că a fugit de acasă. A sperat că gestul va fi înțeles de tatăl ei și va ajunge în final să îi acorde libertatea de care avea nevoie.

Însă a primit în schimb renegare și refuz de a se întoarce. A fost nevoită să își negocieze termenii de întoarcere acasă.

Ce făcuse? Un copil de 14 ani speriat de tatăl său că o va tunde cheală și o va trimite așa la școală a fugit de acasă pentru a trăi fără frică. Pentru a se exprima fără să ia bătaie.

Eram îngrozită. Mă trezeam în mijlocul nopții și nu puteam respira. Mă furișam afară să mă văd cu prietenii,  mă îmbrăcam cum voiam pe furiș când nu era el acasă. Îmi spuneam, când o să fiu mare o să fiu liberă să fiu ceea ce vreau, o să ajung directoare  și toți o să mă respecte pentru ceea ce sunt. Asta văzusem eu atunci că dacă ești director, lumea te respectă.

Educație pentru libertate

Dorința Iuliei de a fi liberă și de a citi în continuare alte cărți în afară de Biblie au ajutat-o să absolve o facultate de Administrare a afacerilor și apoi să urmeze cursuri din cele mai variate domenii.

Are acasă diplome pentru o mulțime de lucruri: NLP, resurse umane, consiliere psihologică, vânzări, leadership, business administration, business strategy, analiza comportamentala prin trăsături faciale, antreprenoriat, transformare financiară, investiții, customer relationship, etică în business și diverse workshopuri in psihologie.

Momentan finalizează o facultate de psihologie în București, urmându-și visul de a fi psihoterapeut și a schimba vieți.

 

Un manager uman și emoțional

Iulia Ivan a lucrat mulți ani în vânzări. S-a afundat în muncă pentru a-și atinge visul de a fi manager, fără să știe că era o formă de a scăpa de traumele copilăriei și, la doar 26 ani, conducea deja echipe.

A învățat cu timpul cum să motiveze oamenii, cum să comunice asertiv și eficient, cum să promoveze și să negocieze, pentru a atinge performanțe cu echipele din subordine.

Cel mai frumos aspect legat de lucrul cu oamenii este pentru Iulia să îi vadă că își depășesc potențialul pe care ei cred că îl au. Crede că orice business de succes este făcut cu oameni de succes, iar investiția în oameni este primordială.

Eu cred cu tărie că fiecare are libertatea de a-și trăi viața așa cum crede de cuviință. Eu sunt doar un instrument de schimbare în viața cuiva, un instrument care îl ajută în călătoria eroului. Ei sunt eroii în viața lor.

Cel mai dificil moment din viața profesională? Un proiect de 3 zile care necesita mai multe prezentări in diferite locații pentru care a trebui sa conducă in jur de 1000 km în țări precum Olanda și Belgia. De aici și-a demonstrat încă o dată că este capabilă să se adapteze și să atingă orice își propune.

Ajungem să ne cunoaștem și să evoluăm atunci când ne supunem experiențelor.

Iulia Ivan

Tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte

Anii săi de dezvoltare personală, de progres prin muncă și perseverență au dat rezultate. Iulia avea tot ceea ce alții ar fi numit o viață perfectă: o carieră înfloritoare, era căsătorită, în drum spre a-și întemeia o familie. Cu toate acestea, era nefericită.

După ce mi se petrecuse în copilărie, faptul că trecuse atât de mult timp de atunci, credeam că timpul le-a rezolvat pur și simplu. Și totuși, eram nefericită și nu îmi dădeam seama ce se întâmpla. Aveam totul sau cel puțin, tot ce se aștepta de la mine să am până la vârsta aceea. Mult mai târziu am înțeles că dacă nu îți trăiești propriul adevăr poți să ai toate bogățiile din lumea aceasta, că tot nefericit ești.

Au urmat un divorț și o perioadă cruntă de depresie, din care credea că nu va mai ieși.

Cum de felul meu sunt o luptătoare, nu m-am lăsat mai prejos nici în viața personală. Înainte de a lua decizia să divorțez, am căutat tot felul de soluții, am citit tot felul de cărți despre relații. Toate duceau tot acolo: divorțul este a doua mare traumă în viața unei persoane. Eu cu mentalitatea mea optimistă mi-am zis că la mine nu o să fie așa de grav, mai ales că fostul meu soț este un bărbat decent și aveam încredere că se va comporta pe măsură. Însă în niciun caz nu mi-am imaginat cât de lungă și neagră poate fi perioada de doliu de după divorț. Mi-era teamă că nu voi putea să mai realizez ceea ce mi-am propus, de aceea am dus o luptă continuă să rezolv bagajul acesta și cel din copilărie. Pe această cale îi încurajez pe cei care trec printr-un asemenea eveniment să nu le fie rușine sau teamă să apeleze la ajutor specializat. Te ajută să îți vindeci rana ca apoi să poți avea relații sănătoase și o viață împlinită.

Din toate experientele sale grele a învățat o lecție super faină: avea de ales între a se cufunda și mai rău în depresie și a se văita ce grea e viața sau să se ridice și să le transforme în lecții. A ales a doua variantă.

 

Ce simți când te întâlnești cu Iulia Ivan?

De la prima întâlnire, mi-a oferit multe zâmbete și o atitudine pozitivă, molipsitoare. Are răbdare să te asculte și când te repeți. Vocea ei caldă te face să te simți ca și cum ai vorbi cu un prieten.

Simți că vorbești cu un om bun care te înțelege pentru că a fost acolo și că totul transcende acea linie subțire între psiholog și pacient.

Ca un om introvertit, m-a ajutat să mă simt în largul meu și am vorbit, am vorbit, am vorbit. Ca în povești ora s-a transformat în zile, iar acasă mă gândeam la toate dialogurile noastre.

Cuvintele ei pline de bunătate și blândețe au lucrat în mine, ajutându-mă să mă schimb. Este fantastic să lucrezi cu un om care trece mult de granițele „meseriei”. Nu am simțit că sunt la psiholog, ci că lucrez cu un prieten la traumele și problemele mele interioare.

M-a ajutat să nu mai fiu așa dură cu mine, să accept tot ceea ce mi s-a întâmplat, să înțeleg că sunt o învingătoare oricum prin ceea ce sunt, indiferent de mediul din care provin, indiferent de experiențele pozitive sau negative avute.

Am început să îmi văd valoarea, să înțeleg ce potențial am și să cred în mine că pot mai mult, pot tot ce îmi doresc. Mai mult, pozitivitatea ei, felul ei de a fi și de a împărtăși cu tine ceea ce știe, te face sa transmiți mai departe să ajuți alți oameni, așa cum am făcut eu cu apropiații mei.

Ce pot spune mai mult? Am schimbat câteva idei și mă simt like on top of the world. Viața de familie se poate îmbunătăți cu răbdare, iubire și multă comunicare.

Oamenii au potențial nelimitat, doar că nu conștientizează asta.

Planuri de viitor

În viitor, Iulia se vede tot în mediul de afaceri. Îi place enorm pentru că o provoacă în permanență și adoră să își depășească limitele. Și-a pus în plan să scrie o carte pentru a împărtăși viziunea ei asupra leadership-ului, în plan personal să își întemeieze o familie și mai ales, să aibă o contribuție importantă în societate.

Motto-ul său este „Învinge-ți frica de a eșua.”

Ne speriem prea tare de greșeli, eșec. Suntem crescuți cu ideea de a nu greși, când de fapt experiențele variate ne ajută să evoluăm. Totul este pur și simplu feedback.

Ionela Lungu
Membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, dar și a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț, inginer de meserie, Ionela Lungu a avut cumva o revelație și a ales să fie un meșter popular care dă viață poveștilor lui Nică a Smarandei din Humulești.

 

Apropierea de casa lui Ion Creangă a adus-o pe Ionela Lungu mult mai aproape de ceea ce este astăzi

Ionela Lungu nu este doar un meșter popular extraordinar de talentat și plin de dăruire, dar este un om vesel și șugubăț, cum s-ar spune în zonă. Un suflet despre care chiar aș putea spune și eu citându-l pe bădia: „Nu știu alții cum sunt…”, dar eu când văd ceva creat, fotografiat, scris de Ionela, mă întreb cum poate să fie un om atât de complex și totuși, atât de firesc, de simplu, de frumos?!

Ionela Lungu

Foto credit: Radu Păltineanu

Pe lângă arta populară, Ionela Lungu este blogger la Povești de pe Ozana, fotograf, soție și femeie împlinită. Un om fascinant, un om frumos de la suflet la trup, în poveștile și vorbele căreia oamenii sunt parcă din altă lume.

Ionela Lungu consideră că aceia care nu-și găsesc cuvintele propriei gândiri sunt cei care cred și se regăsesc în citate celebre. Ea nu crede. Citatul este un crâmpei dintr-un întreg, iar Ionela nu funcționează după segmente. În schimb, poate spune, mai degrabă, că are niște repere după care se ghidează:

E simplu, eu sunt Ionela Lungu. M-am născut și crescut la Tulcea, am făcut facultatea la Iași, m-am măritat la Humulești. Sunt sigură că ceea ce sunt azi este o sumă a ceea ce am învățat în copilărie, ce oameni am întâlnit pe parcurs, de ce nevoi m-am lovit în timp, pe ce cărări m-a dus viața. Am crescut printre „mormane” de materiale didactice confecționate de mama și de sora mea mai mare, amândouă fiind educatoare. Vedeam zilnic și participam la ceea ce bibileau amândouă, fie păpuși din cârpe, fie planșe desenate sau rochițe de păpuși. Am crescut în acest mediu, acela de a lucra cu mâinile mele și mai ales de a fi creativ. Apoi, când am crescut mare, am terminat facultatea și ne-am stabilit la Humulești, mi-a fost ușor să mă joc cu lutul, chiar dacă era ceva absolut nou pentru mine. Dar apropierea de casa marelui povestitor și recitirea poveștilor lui m-au apropiat foarte mult de meșterul popular Ionela Lungu, cel care sunt azi.

 

De la inginerie, la lumea figurinelor din humă modelate în căușul palmelor, a fuioarelor de cânepă şi piei tăbăcite

Cu siguranță, nimic nu este întâmplător sau neîntâmplător în viață. Toate au cumva o rânduire care așteaptă un moment oportun să se nască.

Așa a fost și cu vocația Ionelei, care a simțit că ingineria nu este ceea ce o face fericită. Faptul că soțul ei este din Humulești a apropiat-o pe Ionela de lumea lui Creangă, care mai apoi avea să devină și lumea ei.

   

Ionela Lungu provine dintr-o lume a orașului, însă după facultate, spune ea, a deschis dintr-o dată ochii într-o lume a satului. I-a plăcut mult și la catedră și a predat 13 ani la un liceu tehnologic, dar întotdeauna după ore se refugia măcar o oră, două, în atelier. Nu a perceput niciodată ca pe o muncă, ceea ce făcea și face. A decurs totul firesc, plăcându-i încă de la început îmbinarea școală (predat) – atelier.

Că am ajuns un meșter popular îndrăgit, nu știu. Mă bucur că mă considerați prețios și mai ales inedit și aș vrea ca prin prezentarea figurinelor pe care le realizez, să aduc mai aproape tradițiile de povești. De fapt poate tocmai aici e farmecul meșteșugului meu, apropierea noastră, a fiecăruia dintre noi de lumea lui Ion Creangă, de ceea ce înseamnă Pâcală sau fata moșneagului. Nu cred că a existat om care să treacă prin fața standului cu figurinele din lut, la diferite evenimente la care am participat, să nu se oprească o clipă, să nu zâmbească, să nu descifreze asemănarea între ceea ce am modelat eu și poveste. Este de neprețuit expresia celor care vin și privesc personajele. Inspirația vine și dintr-un simț al umorului, probabil. Dar și din lumea satului în care trăiesc acum, în Humulești.

Ionela îmi mai spune cum iese ea cu bicicleta pe ulițe și cum simte o libertate pe care poate omul de la oraș nu o are. Asta o ajută cel mai mult să rămână senină, să zâmbească după fiecare tură cu bicicleta.

Când iau lutul în palme, acel boț de humă – cum spunea și Creangă, simt cum prinde viață. Dar nu imediat. Expresia o capătă când ii dau culoare, după ce s-a uscat. Pentru că acesta e parcursul: modelat, uscat, șlefuit fața cu hârtie abrazivă, colorat obraji, ochi, buze, la urmă lipit păr din blănițe și pus căciulițe din piei de miel, tăbăcite, iar dacă sunt personaje feminine lipesc codițe împletite de fire de in și băsmăluțe. În câțiva pași parcurși în câteva zile, personajul din poveste prinde viață.

 

Expoziții de fotografie, „Povești de pe Ozana” și predatul

Fără să iubim ceea ce facem am fi niște fantome, zău. Neiubirea transformă normalul într-un om rău, egoist. Poate chiar iubind ceea ce faci ți se deschid drumuri și căi prin care poți să te exprimi, poți respira, exista. Mie îmi place să mă redescopăr, sunt neobosită în a explora, îmi pun idealuri astfel încât să le pot atinge. Din aproape în aproape am tot evoluat sau în fine, nu știu, ceea ce am devenit. Făcând personaje din Lumea lui Ion Creangă, apoi am încercat să fac figurine care seamănă cu persoane din realitate, apoi am încercat în fotografie să realizez portrete de oameni din Lumea satului.

În fiecare zi, Ionela Lungu lucrează cu elevi din școli, ajutându-i să vadă arta populară ca pe ceva ce ține de noi, de rădăcinile și zestrea noastră de români. Nu este greu să facă asta, deoarece copiii par să înțeleagă, să pătrundă și să iubească mult mai profund decât adulții, această lume fascinantă a meșteșugurilor.

Ionela Lungu

Copiii iubesc lumea aceea de dincolo de ușile pe care le deschidem noi, cei mari. Consider că e menirea noastră să-i sensibilizăm de tot ce e legat de tradițiile noastre autentice, nu cele false, spoite. Nu idealizez trecutul, ci îmi aleg ceea ce e cald și autentic din trecut, privind spre viitor. Sunt purtătoare DOAR de ii vechi, pentru că au pânza aceea țesută în stative, nu în fabrică. Și la fiecare oră am un accesoriu tradițional, tocmai pentru a le atrage atenția elevilor. O dragoste către frumos poate fi transmisă doar fiind tu credibil, la rândul tău. Și asta încerc eu să fac.

Ionela Lungu vorbește cu mare drag despre proiectul „Povești de pe Ozana”, despre care spune că este una dintre „casele sale”, alături de cea a modelajului în lut și cea a fotografiei. Adică aici, povestește în cuvinte ceea ce trăiește și simte, iar imaginile care se găsesc pe blog, completează, vizual, subiectul din temă.

Nu scrie des, nici mult, deoarece nu îi place să bată câmpii și să plictisească oamenii. Dar încearcă să scrie despre ceea ce contează, despre realitate și lumea frumoasă pe care mulți o uităm în alergătura noastră zilnică.

Trăim într-o lume grăbită, care nu mai are timp și eu încerc prin fiecare articol de pe blog o oprire, un răgaz. Nu depășesc 700 de cuvinte, mă concentrez pe subiect și nu scriu pe bucăți. În general e un of pe care îl zic deodată, dar pe care îl gândesc (îl coc!) câteva zile înainte.

 

Ionela Lungu: „Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești.”

Întotdeauna este vorba despre alegeri. Ce alegi să faci în viață. Eu, împreună cu soțul meu am ales să rămânem în țară. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e ceea ce am ales. Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești. Cred că mulți care au plecat din țară și-au găsit un rost acolo, unde lucrează, lucru pe care nu și l-au găsit aici, acasă. Nu avem de unde ști de ce și cum a dus pe fiecare viața. Iar România realizăm că o iubim doar când ieșim din granițele ei. Ați observat că ne lovește dorul de ea când suntem departe?

Ionela Lungu ne spune că ea este ea în fiecare zi: „de ce credeți că aș fi altcineva?”. Un om absolut normal, care își ia energia de la ce este frumos în jurul său. Are împreună cu soțul său prieteni puțini dar foarte buni, iar de la copiii cu care lucrează învață foarte mult.

Și-apoi e vorba de echilibru. Sunt atentă să-mi păstrez obiectivitatea, mă ajută mult și Costi, soțul meu, și el la rândul lui meșter popular, ceea ce e foarte important într-o echipă. Râdem mult împreună, de la el mi-am dezvoltat mult simțul umorului, am crescut amândoi în același spirit. Îmbin tot ceea ce fac cu relaxarea: fie că modelez lut, fie că sunt la târguri și prezint ce lucrez în atelier, fie că merg cu bicicleta sau fac poze la oameni, prin sat. Iar când dau cu aspiratorul ascult muzică, pentru că de mâncare gătește Costin.

Ionela Lungu

Expoziția fotografică: Oamenii Humuleștiului

Ca lecție învățată pe parcursul vieții ar fi ca fiecare să facem ce ne pricepem, să te canalizezi pe ceva și să încerci să te dezvolți, să evoluezi, să devii tot mai bun. Dacă ne închipuim că știm să facem de toate, de fapt nu știm nimic, spune Ionela.

Să tot faci cercuri concentrice cu raze din ce în ce mai mari, în jurul a ceea ce-ți place și știi să faci. A! Și să citești la timp ce trebuie citit, să asculți o muzică bună, să nu te iei prea în serios și sa nu-ți pierzi umorul. Și să nu faci pe nimeni prost. Cam multe lecții, nu-i așa, dar țin de bun simț. Nu dau sfaturi dacă nu mi se cer. Mai avea Costi o vorbă: „eu îți dau un sfat, fă cum crezi!”.

Și, șugubeață cum o știm, Ionela încheie: „Pune semnul meu de carte în cartea ta, sunt onorată. Domnița Ramona, îs gata!”

 

Cuvânt de încheiere

Apoi, vorba lui Nică a Smarandei, cu Ionela ți-e mai mare dragul să stai la taclale, să o asculți, să mergi cu ea de-a lungul satului cu bicicleta și să te bucuri de oamenii simpli și frumoși ai locului. Să te ogoiești olecuță pe malul Ozanei „cea frumos curgătoare” și să realizezi că viața înseamnă mai mult decât planuri. Ea este despre viață, mai mult decât despre orice altceva!

Ionela Lungu

Ozana, foto by Ionela Lungu

Ionela Lungu este un om care, în cuvinte puține, are capacitatea de a cuprinde înțelesuri mari. De câte ori îi trec pragul, mai mult virtual, că doar așa îmi permit momentan, nu pot decât să mă bucur de ceea ce văd. Să fac ochi mari precum copiii mirați, să pășesc într-o lume care deși a noastră a românilor, parcă te poartă undeva în poveștile cu Dănilă Prepeleac, Păcală, Smaranda Popii. Și este bine! Că ne mai scuturăm oleacă de glotul zilei și ne bucurăm de frumosul meșteșugurilor și a oamenilor!

Ionela m-a cucerit cumva de când am descoperit-o prima dată. De vreo câțiva ani, ce este drept. De atunci, mereu mă delectez cu arta și scrisul ei. Cu tografiile din locuri parcă rupte din Rai!

Apoi, de la primul salut firesc, deschis, prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Și poate, așa o fi, deoarece prea ne leagă multe pe mine și pe Ionela a lui Costin din Humulești, cum îmi place mie să îi spun femeii care a reușit să dea viață „unui boț de humă”!

Locație atelier: drumul de la poalele Cetății Neamț
Telefon : 0233 790.093, 0742.999.506, 0726.985.695
E-mail: palmaart@yahoo.com

Natalia Dabija

De când a născut primul copil, cu 5 ani în urmă, Natalia Dabija a pornit încet, dar sigur pe un drum nou, al dezvoltării personale. Astfel a putut să își descopere o nouă pasiune, scrisul, dar și să ducă o viață simplă, domoală, dar plină de însemnătate.

 

Acum, Natalia Dabija își învață urmăritorii să economisească, cu cap, să introducă esențialismul în viața lor și să găsească liniștea într-o lume modernă, aflată mereu pe fugă. Este în căutarea sensului, dornică să descopere ce se află dincolo de viața de toate zilele.

Am descoperit că pot să economisesc și că-mi place traiul simplu și scriu despre asta ca să inspir lumea.

 

Începuturile Nataliei Dabija

Născută în Moldova, are formare profesională de contabil, însă a profesat doar un an după absolvirea facultății. Apoi a demisionat și și-a urmat soțul în România unde a lucrat în vânzări timp de 10 ani la o firmă de telecomunicații.

În 2018 și-a dat demisia pentru a o lua de la capăt. Începea povestea cu scrisul și implicit blogul. Dezvoltarea sa personală este un domeniu care o pasionează și nu se va sătura niciodată de citit în această direcție.

A început să citească despre psihologie și înțelegerea creierului uman atunci când a rămas însărcinată cu primul copil. De asemenea, la momentul respectiv a fost preocupată să afle cât mai multe despre parenting și educarea celui mic.

Cea mai interesantă carte a fost „Creierul copilului tău” scrisă de Dr. Daniel Siegel și Tina Payne Bryson.

Atunci am înțeles prima oară că aș face bine să mă înțeleg eu pe mine și apoi voi fi un suport de nădejde și pentru copil.

Dezvoltarea personală venită ca proces natural

Întrebările care i-au scris traseul dezvoltării au fost: cine sunt, ce vreau, unde vreau să ajung, ce mă face să nu ajung acolo unde vreau, ce mă face să fug de responsabilitate, ce mă face să mă sabotez.

În cursul acestui an a descoperit și analiza tranzacțională – o metodă de lucru în psihoterapie, lucru care a ajutat-o să ducă lucrurile la alt nivel. Fiecare ședință de terapie și autocunoaștere, fiecare moment în care își oferă timp pentru înțelegere o ajută să se dezvolte.

Nu e întotdeauna ușor, fiecare pas presupune și multă frică, deznădejde, durere, dar e singurul lucru care contează acum pentru mine – să fiu eu, cu cât mai puține măști.

Drumul dezvoltării personale i-a adus și răspunsuri, nu doar întrebări de autocunoaștere. Astfel a înțeles lucruri pe care nu le înțelegea despre ea: de ce este impulsivă la cumpărături, de ce simte nevoie de a se răsplăti cu haine, de ce dacă este supărată își dorește să meargă la mall…

Cunoașterea de sine aduce o mai bună înțelegere a tuturor obiceiurilor de zi cu zi, inclusiv de ce cheltuia pe lucruri care nu o făceau fericită.

Atunci am început să economisesc cu intenție, am continuat să mă cunosc și toate lucrurile bune au venit spre mine.

Lansarea blogului în 2016

2016 a fost anul când și-a lansat blogul Nataliadabija.ro, la început ca blog generalist, cu un focus pe viața de familie. În 2017 i-a venit ideea de a nu se mai întoarce la serviciu după concediul de maternitate cu al doilea copil.

După ce s-a documentat despre cum să-și transforme pasiunea în afacere, și-a ales o temă principală pentru blog – economisirea. A realizat că propria experiență în domeniu poate fi de folos și altor oameni.

În plus, există o mare lipsă de informații pe tema educației financiare în țara noastră. Sau, acolo unde exista, Natalia Dabija a constatat o orientare mult prea complexă, în sfera consultanței financiare.

De aici a înțeles că oamenii au nevoie de informație practică, ca de la egal la egal. Informație care să poată fi aplicată imediat acasă. Acesta a devenit scopul Nataliei.

Nu scriu din postura de om care le știe pe toate, ci din postura unui om care a reușit să iasă la suprafață și care povestește despre cum a ieșit și ce face mai departe. Dacă eu am putut să fac schimbarea, atunci poate oricine.

Articolele sale sunt simple, conținând cuvinte obișnuite, în detrimentul termenilor complicați, tocmai pentru a fi înțelese de oricine. Tratând teme diverse într-un mod jucăuș și plăcut, oricine poate găsi un articol interesant și o idee valoroasă de pus în practică imediat.

Educația financiară în țara noastră

Deși resursele de articole pe teme financiare din țara noastră sunt limitate, mulți români economisesc într-o formă sau alta. Majoritatea însă nu au o structură fixă care să le permită să facă asta în mod constant. Dacă totuși reușesc să economisească, oamenii nu prea găsesc informații despre ce pot să facă folosind acei bani.

Un alt domeniu în care lipsesc informațiile este modul de creștere a veniturilor. Oamenii în general cunosc doar două tabere: angajat sau antreprenor. Puțini sunt cei care sunt angajați și au surse de venituri suplimentare, cum ar fi o afacere mică.

Cred că la nivel de întreaga Românie, lipsa educației financiare e mai acută decât o văd eu.

 

Drumul interior spre autocunoaștere

Autocunoașterea a ajutat-o pe Natalia Dabija să își simplifice viața, să își încetinească puțin propriul ritm. Astfel află în fiecare zi care sunt lucrurile importante pentru ea, care îi sunt pasiunile, ce înseamnă o viață cu sens. Apoi încearcă să se concentreze doar pe acele lucruri.

A trebuit să renunțe la unele gândiri limitative, cum ar fi să accepte că nu poate să le facă pe toate în același timp. De asemenea, a realizat că multitaskingul nu mai este o valoare deoarece scade plăcerea de a face acele lucruri.

Dacă nu mai avem satisfacție de la munca noastră, e ca și cum nu avem nimic.

Culoarea unei vieți trăite domol și simplu

Cu toții am auzit de întoarcerea la lucrurile care contează, la o viață simplă, doar la lucrurile esențiale, valoroase și indispensabile.

Pentru a avea o viață domoală, am renunțat să (mai) fac tuturor oamenilor pe plac. Am renunțat să trăiesc după valorile altora și m-am întrebat care sunt valorile mele. Am renunțat să vreau să fiu bună la toate.

Este important ca oamenii să înțeleagă că nu le pot face pe toate, nu totul le aduce bucurie și că fericirea vine din lucruri mici și liniște mai presus de orice.

Astfel, Natalia Dabija a redus din sarcini și continuă să o facă. Deși înainte își dorea să facă multe, acum a înțeles că este mai important să învețe să FIE, nu doar să FACĂ.

 

Economisim Împreună

Prin intermediul interviurilor Economisim Împreună, Natalia a înțeles că fiecare vede economisirea în felul său. Unii oamenii economisesc prin faptul că nu risipesc banii și merg la piață. Alții cheltuiesc mai puțin pentru a nu avea o viață încărcată. Mai sunt și cei cu un sistem clar definit de mulți ani în care se plătesc întâi pe ei înșiși, adică pun deoparte.

Cele mai bune sfaturi de educație financiară pe care le-a aflat din aceste interviuri Natalia Dabija:

  • Sunt prea sărac să îmi cumpăr lucruri ieftine;
  • Sunt cea mai importantă factură din bugetul meu, iau salariul și mă plătesc (adică pun în contul de economii);
  • Nu plătim cu bani, ci cu timp din viața noastră și de fiecare dată când cumpărăm ceva inutil, furăm de la noi;
  • Să nu-mi cumpăr lucrurile de care nu am nevoie, cu banii pe care nu îi am, pentru a impresiona oamenii care nu-mi plac.

Nu doar că nu avem o educație financiară solidă, dar nu vorbim despre bani decât în familie.

Unii ne temem să nu îi facem pe cei de lângă noi să se simtă inconfortabil, alții ne temem de invidie sau alte motive.

Acționând în acest mod, nu vom afla niciodată ce metode bune au folosit alții, ce a mers și ce nu.

Natalia Dabija: „A trăi conștient e despre a alege în fiecare clipă cum te simți și ce faci”

Esențialismul este un curent care inspiră un stil de viață în care lucrurile importante trebuie savurate, apreciate. Este important ca fiecare om să afle care lucruri sunt importante pentru sine și apoi să se bucure de ele.

A trăi în mod conștient înseamnă asumarea tuturor lucrurilor pe care o persoană le face. Deși Natalia Dabija nu pretinde că duce o viață conștientă, alege să fie conștientă de alegerile sale mai des.

Dacă Natalia Dabija ar urma un motto în viața sa, acesta ar fi: Suntem responsabili pentru fiecare alegere pe care o facem clipă de clipă. Nu există scurtături. Deși nu este ușor să trăiască după acest motto, este de fapt eliberator.

Cărți de dezvoltare personală recomandate oricărui începător:

  • Comunicarea Nonviolentă de Marshall B. Rosenberg. „Cartea asta m-a ajutat să înțeleg cât e de important ca într-o discuție să vorbești despre ce știi tu despre tine și despre cum te simți tu. Nu presupune lucruri despre alții, nu interpreta.”
  • Curajul de a fi vulnerabil de Brene Brown. „O carte despre cât este de grea povara perfecționismului și cum se răsfrânge peste toate planurile vieții noastre. E cartea care m-a făcut să las controlul din mână și să îmi fac curaj să mă arăt așa cum sunt. Imperfectă, dar complexă, profundă și suficient de bună.”
  • Voi fi vreodată suficient de bună? de Karyl McBride. „O carte pentru femeile ale căror mame sunt narcisiste. Despre cum să accepți relația cu mama, fără să o schimbi pe ea, ci înțelegându-ți experiențele de viață.”
  • Eu sunt OK. Tu ești OK de Thomas A. Harris. „Despre cum prejudecățile pe care le preluăm de la părinți ne pot însoți toată viața. Despre cum se schimbă lucrurile când punem la îndoială acele prejudecăți.”

 

Privire spre viitor

Planurile sale de viitor includ direcții noi pentru blog, cum ar fi ebookuri și cursuri despre economisire și simplificarea vieții. Plănuiește să urmeze o școală de coaching, deoarece comportamentele legate de bani au legătură cu emoțiile, cu cine suntem.

Pe partea personală, Natalia Dabija ar vrea să meargă la cursuri de dans. Este o veche pasiune căreia nu i-a dat niciodată curs liber.

În general și cel mai important, intenționează să ducă o viață domoală, întreținându-se și lucrând la ce îi place. Și-ar mai dori să fie întreagă în familie, să aibă timp de prieteni și de hobby-urile sale: călătorii, dans, teatru.

Natalia Dabija este o bloggeritză care a pus economisirea, simplitatea și esențialismul pe primul loc în viața sa. Acum vrea să îi ajute pe ceilalți români să facă același lucru.

Bogdan Dinu Căruța cu Bani

Căruța cu Bani este un blog de educație financiară atipic în media românească. În comparație cu celelalte site-uri din acest domeniu, el nu vinde produse sau cursuri, ci o face cu totul dezinteresat financiar. Bogdan Dinu trăiește în Belgia, e consultant financiar al oamenilor foarte bogați ai lumii, lucrând în Luxemburg, și e foarte aproape de a deveni independent financiar la nivel global.

 

Singurul obiectiv pe care el îl are cu Căruța cu Bani este unul de orgoliu personal. Vrea să îi învețe pe români cum să aibă o viață financiară mai bună. Vă invit în continuare să descoperiți un om de la care avem cu toții enorm de multe lucruri de învățat.

 

Bogdan Dinu, tânărul cu motivație puternică

Bogdan Dinu are 31 de ani, fiind născut și crescut în București. De 8 ani trăiește în Belgia și lucrează în Luxemburg. Ca studii, are o licență de inginerie civilă la Universitatea Tehnică de Construcții București, masterul tot pe inginerie civilă fiind făcut la alte 2 universități în străinătate.

Bogdan Dinu face parte dintre acei tineri care au crescut printre blocurile gri cântate de BUG Mafia. Muzica trupei l-a motivat să exceleze în ceea ce făcea, astfel încât să își depășească propria condiție.

Ca personalitate, cel mai mult l-a influențat Brian Tracy. Încă din clasa a IX-a, a devorat tot ce a scris si toate audio book-urile scoase de el. A fost ”game changer” pentru el să înțeleagă cum îți eficientizezi timpul avut la dispoziție, cum să produci valoare, cum să te dezvolți armonios…

Au mai existat două evenimente care l-au influențat enorm și au dus la schimbarea modului său de gândire. Primul a fost Leaders School, unde Bogdan Dinu a învățat cum să gândească ”outside the box”, cât și despre reponsabilitatea pe care o porți în momentul în care îți asumi rolul de leader.

Al doilea a fost un eveniment organizat de Google în Belgia, aici având ocazia de a intra în contact cu cele mai inteligente persoane pe care le-a întâlnit în viața sa.

 

Investițiile ca punct de plecare în viață

Momentul zero când a știut că vrea să facă investiții în imobiliare l-a avut la începutul anilor 1990, pe când era copil. În acele vremuri, mai mulți investitori micuți vizitau România pentru că auziseră de căderea comunismului și voiau să vadă potențialul țării noastre. Problema era că nu aveau foarte multe opțiuni de cazare, așa că tatăl său închiria cu ziua apartamentul în care locuiau.

Când apartamentul era închiriat (câte 2-3 zile), se înghesuiam toți la bunici. Banii câștigați erau puțini, având o valoare aproape simbolică la acele vremuri, însă acel moment a fost clar unul revelator pentru Bogdan Dinu. Atunci a înțeles că un apartament poate fi valorificat și nu servește doar ca un acoperiș deasupra capului.

Pe bursă a început să tranzacționeze mai târziu, prin 2011. Inițial, își punea banii într-un fond de investiții, până când soția lui, absolventă de finanțe, i-a explicat că nu e bine ce face. De atunci, Bogdan Dinu și-a schimbat strategia:

Oamenii bogați au, în primul rând, o altă mentalitate. Cea a prosperității. Ei înțeleg diferența dintre un activ și un pasiv. Știu, de exemplu, că apartamentul în care ei locuiesc este un pasiv, iar unul cumpărat, care este ulterior închiriat, este un activ. Pe scurt, pasivul este acel obiect care îți golește portofelul, iar activul ți-l umple.

Bogdan Dinu (Căruța cu Bani)

 

Bogdan Dinu, consultantul financiar al oamenilor foarte bogați ai lumii

Bogdan Dinu e în prezent consultant pe Private Banking în Luxemburg. Nu lucrează direct cu investitorii sau cu o singură bancă, ci pe diverse proiecte ale mai multor bănci. Private Banking-ul este reprezentat de acele departamente dintr-o bancă ce se ocupă cu management-ul averilor oamenilor foarte bogați.

Bogdan Dinu face consultanță pentru bănci care, în general, acceptă doar clienți în private banking persoane cu minimum 5-10 milioane de EUR / USD / CHF disponibili de investit.

În munca de zi cu zi, ajută băncile să-și servească mai bine clienții prin implementare de core baking systems, data warehousing, automatizare, digitalizare etc. A lucrat pe diverse module de portfolio management, risk management șamd.

Mulți își imaginează că milionarii duc o viață foarte costisitoare. În realitate, aceștia sunt foarte cumpătați. În general, nu conduc mașini foarte scumpe și nu au case cu multe etaje. Ar trebui să învățăm cum bogații nu au ajuns unde sunt astăzi cheltuind iresponsabil ci investind, inițial sume mai mici, care ulterior au crescut ca Prâslea cel Voinic.

 

Independent financiar până la 40 de ani

Tânărul consultant financiar are un obiectiv foarte îndrăzneț, care presupune o mentalitate complet diferită de cea pe care o descoperim în jurul nostru. Mai precis, el și-a propus să ajungă independent financiar la nivel global până la 40 de ani. În realitate, există șanse ca el să își atingă obiectivul mult mai repede.

Pentru mine, să fiu independent financiar la nivel global înseamnă să generez din investiții îndeajuns de mulți bani încât să pot trăi oriunde în lume. Încă nu îmi este clar ce voi face când voi ajunge în acel punct. Știu însă că mă voi focusa doar pe lucruri ce îmi provoacă fericire, neglijând partea financiară.

El a început deja să se implice în diverse astfel de proiecte. Unul din ele – Căruța cu bani!

Bogdan Dinu (Căruța cu Bani)

Căruța cu Bani, blogul prin care românii pot dobândi educație financiară

Site-ul Căruța Cu Bani a apărut acum câteva luni din dorința lui Bogdan Dinu de a împărtăși experiențele sale ca investitor individual, dar și ca profesionist în private banking. Visul lui este ca, în 3 ani, blogul său să devină cea mai importantă sursă de informare pentru cei interesați de educația financiară.

Pe blog, Bogdan se concentrează pe 3 teme: investiții pe bursă, investiții imobiliare și creșterea veniturilor active. Prin articolele postate, el își dorește să ajute românii să investească cât mai eficient posibil, astfel încât să prosperăm ca popor.

Numele blogului a venit natural. Când eram copil, mergeam o dată pe an în vacanță prin țară cu părinții. Absolut de fiecare dată îmi treceau prin fața ochilor căruțe pline cu haine, cazane etc. Părinții mi-au explicat că acele persoane sunt nomade, alegând să locuiască în fiecare zi în alt loc. Am fost absolut fascinat de această idee, de unde și numele „căruța cu bani”, unde căruța este de fapt o metaforă pentru ceea ce numim în ziua de azi un card. Atât timp cât ai suficienți bani pe card, poți locui oriunde în lume.

 

Carențele educației financiare la români

Românii au cel mai scăzut nivel de educație financiară din Europa. Majoritatea se tem de investiții și preferă să cheltuie tot ce câștigă. Asta se datorează faptului că nu avem o istorie a capitalismului foarte bogată. Un alt motiv ar fi faptul că România vine dintr-o perioadă în care ne-au lipsit multe lucruri, iar acum mulți încearcă să umple goluri lăsate de istorie.

Această situație nu se poate schimba decât prin educație, fie formală în școală, fie individuală de pe bloguri, citind cărți. Din păcate, în școala românească încă nu este foarte popular subiectul educației financiare personale.

Așa ajungem să descoperim mulți români foarte inteligenți și cu randamente excelente în domeniile lor de activitate, dar cu o situație financiară ce lasă de dorit. În același timp, alții cu o inteligență medie sau chiar mediocră au randamente financiare excepționale. Asta se datorează faptului că acele persoane inteligente nu și-au dedicat măcar câteva ore pe săptămână, timp de câteva luni, să învețe și cum să gestioneze și investească eficient banii pe care îi câștigă.

Căruța cu bani, prin intermediul lui Bogdan Dinu, ne avertizează să monitorizăm tot ce se întâmplă cu banii, în fiecare lună. Pe ce categorii de cheltuieli se duc? Abia apoi trebuie să ne setăm mental pe ideea ca, la final de lună, să rămână și un procent, cât de mic, de economii. Doar astfel putem avea o relație sănătoasă cu finanțele personale.

 

Ce înseamnă a fi investitor și ce trebuie să știm înainte de a merge pe acest drum

A fi investitor înseamnă să pui banii să lucreze pentru tine, aceștia producând la rândul lor alți bani. Un potențial investitor ar trebui să își ofere timpul necesar înțelegerii diferitelor produse investiționale existente.

Ar trebui să înțeleagă ce este o acțiune, o obligațiune, un cont de economii, un fond de investiții șamd. În niciun caz nu ar trebui să se grăbească să investească în ceva. Întotdeauna trebuie să investești în acel produs despre care știi cum funcționează, atrage atenția Bogdan Dinu.

La fel ca toți marii investitori, și Bogdan pune cel mai mare accent pe a economisi/a nu pierde bani, înainte de a căuta investiții cu randament mare. Poți fi cel mai bun investitor din lume, atât timp cât nu economisești, nu ai ce să investești.

În plus, lăsând factorul investițional la o parte, în momentul în care economisești bani, ajungi în mod inevitabil să ai o anumită sumă pusă deoparte. Această sumă poate reprezenta fondul de urgențe, care te va ajuta să faci față unor cheltuieli neprevăzute, fără să faci credit sau să treci fără stres peste o perioadă în care poate ai rămas fără locul de muncă.

 

Cum economisim bani în România

Mulți cred că e mai greu să pui bani deoparte în România decât în restul Europei. Un sistem bun care a funcționat la Bogdan Dinu a fost următorul: la fiecare salariu alege să se plătească pe el prima dată. Cu alte cuvinte, dacă ar avea un salariu de 3000 lei, primul lucru făcut e acela de a transfera o parte din sumă într-o cont separat de economii, ce ulterior ar putea fi investiți.

Presupunând că o persoană are cheltuieli lunare de 2700 lei, prima dată va transfer 300 lei în acel cont. Deși la început este greu, după două-trei luni apare obișnuința, iar efectele vor fi uimitoare pe termen lung.

Mergând mai departe, de fiecare dată când primesc un bonus sau o mărire de salariu, nu îmi cresc cheltuielile decât cu maximum 50% din acea mărire, sau bonus, restul fiind economisiți.

 

Cine poate investi la bursă?

Încă mulți români cred că investițiile la bursă sunt pentru cei cu foarte mulți bani. Nimic mai fals! Este chiar indicat să începi cu sume mici, chiar dacă dispui de mulți bani, ne spune Bogdan. Astfel ai timp să te familiarizezi cu întregul proces investițional fără să riști vreo greșeală care să te coste ceva semnificativ.

Sincer, pe bursă, nu sunt diferențe foarte mari între un investitor cu mai puțini bani față de un altul cu mai mulți bani. Poate doar frecvența cu care ar face investițiile. Cel cu mai puțini bani, poate alege să investească o dată la 3 luni, în loc de o frecvență lunară, pentru a-și reduce costul cu comisioanele, de exemplu.

Dacă ieșim din sfera bursei, există într-adevăr un avantaj al investitorului cu mulți bani: acesta se poate diversifica ușor și pe imobiliare fizice. Nu înseamnă însă că cel cu mai puțini bani este neapărat foarte dezavantajat, susține Bogdan. Și acesta poate investi în imobiliare prin bursă. Un exemplu complet aleatoriu la BVB, menționat de el, e Unirea shopping center.

 

Construirea portofoliului de investitor

În primul rând, portofoliul unui investitor trebuie să țină cont de apetitul de risc al acestuia. O persoană cu aversitate foarte mare la risc va investi o proporție mare din portofoliul său în titluri de stat, pe când un investitor cu o afinitate pentru risc va investi majoritar în acțiuni. În general, dacă vorbim despre investiții pe bursă, portofoliile investitorilor sunt un mix între acțiuni și obligațiuni.

În comparație cu investitorul educat din vestul Europei, românii tind să includă un risc mare în portofoliu. Românii au un apetit foarte ridicat pentru criptomonede, unul din cele mai riscante instrumente financiare. Investitiile P2P încep să aibă tracțiune, de asemenea, în Romania.

De asemenea, majoritatea românilor investesc în domeniul imobiliar, o atracție mare inclusiv pentru Bogdan. Îi plac în primul rând deoarece a studiat ingineria civilă și știe cum să analizeze un imobil din punct de vedere tehnic.

Bogdan Dinu, Căruța cu Bani: „Imobiliarele reprezintă pentru mine o relaxare, o evadare din domeniul private banking-ului.”

Bogdan Dinu investește în principal în acțiuni, obligațiuni, reit-uri și imobiliare fizice. Dacă ar fi mai în vârstă, spune că s-ar focusa tot mai mult pe bursă, căci acest tip de investiție poate fi 100% automatizată, în special prin prezența robo adviserilor, care au grijă ca portofoliul personal să respecte alocările dorite, în mod automat.

 

Sfaturile lui Bogdan Dinu pentru investitorul român începător

În investiții trebuie, în primul rând, să înțelegi cum funcționează produsele pe care le-ai ales. Atunci când vine o criză financiară, nu toate produsele investiționale se duc la vale. Un investitor informat știe că, în timp ce unele instrumente financiare scad, precum acțiunile, altele cresc, precum obligațiunile, aurul. Astfel, definirea alocării portofoliului este crucială.

Investitorul începător ar trebui să-și ofere timp să învețe și să se familiarizeze cu instrumentele financiare existente ca să își poată crea un portofoliu care se mulează pe profilul lui de risc.

ETF-urile pe înțelesul tuturor

Bogdan Dinu e mai atras de ETF-uri decât de acțiunile clasice. Cum mulți români încă nu știu nimic despre ele, l-am rugat să le facă înțelese cititorilor educați, dar nefamiliarizați cu aceste instrumente financiare.

ETF-urile sunt fonduri de investiții tranzacționabile pe bursă. Un ETF poate fi văzut ca un coș ce conține mai multe acțiuni sau obligațiuni adunate împreună.

Cel ce deține Căruța cu Bani preferă ETF-urile pentru că, acestea conținând mai multe acțiuni / obligațiuni, se poate diversifica foarte ușor. De exemplu, se poate investi într-un ETF global care investește direct în toate companiile mari din țările dezvoltate. Pe de altă parte, ETF-urile au comisioane mult mai mici față de fondurile mutuale clasice administrate activ. Comisioanele pot fi chiar și de 10 ori mai mici.

În plus, prin ETF-uri poți să ajungi să investești în piețe altfel de neatins, cum e China. În mod normal, unui investitor din afara Chinei nu îi este deloc ușor să ajungă să investească în companii chineze, din cauza legislației. De la Bogdan am aflat că prin ETF-uri însă, această problemă dispare.

Totuși, el ne spune și care sunt minusurile ETF-urilor. Unul dintre acestea e că prin ele nu investești într-o companie anume, ci în mai multe deodată. De ce ar putea fi acesta un dezavantaj? Poate ca investitor ești foarte pasionat de tehnologie și ești la curent cu tot ce se întâmplă pe acest domeniu la nivel mondial. În această situație, poate ai vrea să investești individual în 3-4 companii despre care ești convins că vor avea o creștere spectaculoasă în următorii ani.

 

Optimizarea fiscală pentru un investitor român

Bloggerul ce deține Căruța cu Bani ne mai amintește că nu putem controla randamentele instrumentelor financiare,. Este însă de datoria noastră să eficientizăm taxele, respectiv comisioanele, acestea afectând în final profitabilitatea lor.

Dacă ne referim la taxe, scopul unui investitor este să investească astfel încât să profite de toate optimizările fiscale pentru a-și maximiza profitul net.

Bogdan Dinu ne prezintă în acest sens un caz concret în care un rezident român investește într-un ETF internațional ce deține acțiuni pe piețele dezvoltate (SUA, Germania, Franța, Japonia, Marea Britanie etc). Este foarte important să aleagă ca acel ETF să fie domiciliat într-o țară de tip ”tax heaven” precum Irlanda din două motive.

Primul este că, atunci când acest ETF va primi dividende de la companiile aflate sub el din diferitele țări (SUA, Germania etc), administratorul ETF-ului va plăti taxe minime, căci Irlanda, fiind ”tax heaven”, a negociat individual cu fiecare țară la nivel mondial diferite acorduri favorabile, astfel încât să reducă la minimum taxele plătite pe dividendele plătite de companiile din alte țări. În final, acest lucru înseamnă mai mulți bani pentru investitor.

Al doilea motiv este că Irlanda, fiind ”tax heaven”, în momentul în care trimite dividendele către investitorul rezident din România, nu aplică la rândul ei nicio taxă de investitor străin, ca majoritatea celorlalte țări, deci încă o dată, investitorul are un câștig direct.

Alegerea instrumentelor este de asemenea crucială. Bogdan ne spune că, de exemplu în România se poate evita plata impozitelor dividendelor dacă investitorul alege ETF-uri cu acumulare. Cu alte cuvinte, în loc ca dividendele ETF-ului să fie transmise semestrial direct în contul investitorului, ca ulterior să fie taxate de statul român, ele sunt reinvestite direct de catre managerul ETF-ului în același ETF. Astfel, se evită plata taxei pe dividende.

 

Recomandări pentru investitorii români de ETF-uri

Urmărind constant articolele pe care Bogdan Dinu le publică în blogul său, am aflat că el a reușit să-și reducă la minim taxele și comisioanele pe care le plătește pentru ETF-uri. Însă aceste facilități sunt mai ușor posibile pentru că trăiește în Belgia, unele instrumente nefiind disponibile celor ce trăiesc în România. De aceea, am vrut să aflu de la el ce ar face pentru a-și reduce la maxim costurile investițiilor dacă ar trăi aici.

Dacă ne referim la Bursa de Valori București (BVB), eu nu aș investi în ETF-ul BET, ci aș alege primele 6-7 companii ce fac parte din BET, investind individual în ele. Raționamentul este simplu: BVB-ul fiind o piață mică, comisionul ETF-ului BET este destul de mare, fiind mai eficient să plătesc comisioanele de tranzacționare individuală pe cele 6-7 companii alese de mine, care replică BET-ul în proporție de 90%. Un exemplu de comision de tranzacționare individuală este de 1.9 RON.

În extern, Bogdan ar investi atât în ETF-uri, cât și în acțiuni individuale plătitoare de dividende din SUA. Pe de o parte, România are un tratat super avantajos de nedublă impozitare pentru dividendele primite din SUA, iar pe de alta, impozitul intern pe dividende este mic.

Acestea sunt doar câteva dintre sfaturile și lecțiile de educație financiară pe care Bogdan Dinu le-a dezvăluit cititorilor noștri. Cei interesați să învețe mai mult despre acest domeniu, o pot face citind articolele pe care el le publică pe blog-ul său, Căruța cu Bani.

Oana Romanescu

Oana Romanescu este profesoara de limba engleză care în timpul liber este o înfocată promotoare a lecturii pe Facebook, dar și o pictoriță cu scânteie de geniu. Te vor uimi portretele care parcă sunt vii, se mișcă și te privesc cu ochi pătrunzători. 

 

Oana Romanescu este absolventă a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Limba și Literatura Engleză – Limba și Literatura Franceză. Și-a continuat studiile prin intermediul unui Masterat de traducere literară la Universitatea din București.

Ca orice copil care încă nu își cunoaște potențialul, limitele sau circumstanțele, când era mică nu știa exact ce voia să devină.

A trecut pe rând prin fazele „vreau să fiu doctoriță/actriță/cântăreață”, apoi a început să fie atrasă de profesia de dascăl.

În general o atrăgeau meseriile care i-ar fi oferit ocazia să comunice cu oamenii și să „se comunice” lor.  Era o ocazie să se exprime și să ofere oamenilor ceva din interiorul ei.

Meseria de profesor – un job care implică iubire

Acest job implică multă răbdare, multă pregătire și mai ales multă iubire pentru că oamenii cu care profesorul lucrează sunt adulți în devenire.

Copiii au nevoi speciale și rolul profesorului este de a motiva, lăsa o amintire plăcută sau mai puțin plăcută. Este de datoria profesorului să decidă ce fel de influență va avea asupra copiilor „săi”.

Profesorul sau dascălul este un formator de oameni, de caractere. Astfel, trebuie să își dozeze în mod corect și responsabil emoțiile, autoritatea, fără exagerări de nicio parte.

Deși responsabilitatea este imensă, în majoritatea cazurilor satisfacțiile sunt pe măsura eforturilor, dar ca în orice profesie, reversul medaliei nu poate lipsi.

De multe ori acesta reprezintă lipsa materialelor, programelor școlare, veșnice forme fără fond, dezinteresul uneori alarmant al copiilor.

Amintirile frumoase ale acestei profesii legate de oameni, cu și pentru oameni sunt multe, iar surprizele nu lipsesc atunci când lucrezi cu copiii.

Ființe gingașe, fragile emoțional, dar capabili de sentimente pozitive uriașe, pot aduce profesorului felicitări scrise stângaci. Uneori îi oferă și mulțumiri peste ani celui ce le-a fost dascăl.

Învățămintele sau învățăturile sale nu sunt uitate și binele este ținut minte. Lucrul cu copiii implică iubire mai presus de orice pentru ca fiecare cuvânt al profesorului să meargă la inima copiilor.

Este esențial ca aceștia să prindă drag de ce predă el, chiar dacă poate părea dificil la început. Uneori limitele sunt doar în mintea celui care și le pune.

Oana Romanescu – pictura, formă de exprimare pentru un iubitor de cultură

Pictura nu este o activitate doar pentru cei binecuvântați cu talent. Uneori ea apare dintr-o iubire de artă, de cultură în general. Este de fapt o nouă formă de exprimare a unor lucruri profunde care stau ascunse în străfundurile conștiinței omenești.

Oana Romanescu a descoperit că poate picta în timpul școlii primare. Mai exact, în clasa a patra era tare abătută că nu reușea să treacă de pragul notei 9 la educația plastică.

Tatăl ei i-a observat impasul și i-a oferit un impuls zdravăn, atât verbal, cât și duios părintesc de a exersa. A început așadar să deseneze o oaie pe caietul de științe naturale, apoi a început să reproducă alte animale sau personaje.

Deși în perioada liceului nu a mai desenat sau pictat, în timpul facultății s-a întors la această veche pasiune. A început să exerseze tehnica portretului prin care a creat mai multe desene sau picturi care par vii. Privindu-le, ți se pare că ochii acelui om te privesc și mai-mai că ți-ar zâmbi.

Conștientă de propriul potențial și de plăcerea pe care această activitate i-o oferă, în ultimii ani a început să se „joace” cu o mulțime de materiale de pictură și creionând tot felul de teme. Picturile sale sunt un exercițiu reproductiv, după cum zice ea, sau chiar o reinterpretare a ceva ce îi place: un tablou, o fotografie, etc.

Ca pe mulți alți oameni pentru care natura este o sursă de bunăstare sufletească, și pe Oana Romanescu o inspiră. Deși nu pictează peisaj, natura îi oferă inspirație de tip cromatic sau îi induce o stare bună.

Dacă însă apar momente în care natura moartă nu îi spun nimic, oamenii sunt cei ale căror chipuri mai mult sau mai puțin expresive îi oferă surse de inspirație. Poveștile ce le sunt scrise în privire sunt motive suficient de bune să fie transpuse în pictură.

 

Orice profesie este o monedă cu două fețe

În general oamenii au povești care merită să fie spuse și ei sunt o sursă inepuizabilă de inspirație și motivație în orice domeniu.

Orice om care își expune părerile sau creațiile pe Facebook are dreptul și datoria să ofere și să primească opinii.

Dacă un om își ține pentru el creațiile, nu va afla niciodată dacă avea talent sau dacă ar fi fost recunoscut sau nu.

Uneori talentul este validat de părerea celor din jur, chiar dacă un creator în sine crede în puterea și valoarea creației sale. Pentru Oana Romanescu lucrurile au stat fix la fel. Totuși, deși îi place pictura, nu poate face o carieră din asta. I-ar plăcea, dar este conștientă de timpul care i-ar trebui, dar mai ales de munca investită.

Capitalul de timp necesar este scump si de aceea a decis să păstreze pictura la nivel de pasiune, ținând-o pentru sine ca un mic refugiu și metodă de relaxare.

 

Oana Romanescu promovează lectura pe Facebook

Oana Romanescu vede lectura ca pe mai mult decât o pasiune, fix ca pe o necesitate. Perioadele de lectură intensă au fost concentrate în timpul adolescenței și apoi a facultății. Totuși relația cu literatura nu a fost întreruptă.

Pentru Oana Romanescu, lectura este o plăcere, o terapie, un colț de refugiu. Pe pagina sa de Facebook promovează lectura de fiecare dată când poate.

Cel mai mult îi plac clasicii, deci nu este un mare fan al literaturii române contemporane, nici o cunoscătoare.

Asta poate pentru că literatura contemporană o trăiesc in vivo. Cu tot prozaicul și poeticul ei.

Dacă ar avea un motto după care își ghidează viața ar avea un set de legi. Oamenii le știu sub numele de legile lui Murphy luate la rând într-o manieră tragi-comică.

Ca planuri de viitor ar vrea să scrie o carte pentru copii și să organizeze o expoziție de pictură.

Oana Romanescu este un om simplu, un profesor care își iubește profesia și iubește copiii. Totuși în timpul liber se transformă într-o pictoriță al cărei potențial o poate aduce ca piesă centrală la propria expoziție.

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu este considerat istoricul muzicii rock din România nu doar de către George Stanca, cel care l-a numit astfel prima dată. Realizează numeroase emisiuni muzicale pe TVR, a publicat până acum 12 cărți și este o adevărată enciclopedie muzicală ambulantă. Prin tot ce face pentru educația muzicală la cel mai înalt nivel profesionist, este un model pentru generația sa, dar și pentru cei mai tineri.

 

Doru ”Rocker” Ionescu s-a născut pe 1 februarie 1965 în Focșani, absolvind în 1979 Școala de Muzică (pian şi flaut) din localitatea natală. Până în 1990 a cântat ca toboșar și chitarist liber-profesionist, trecând prin trupele Epsilon, Universitas și Crepuscul. După un an, obținea premii cu Crepuscul, în iunie 1990 dădea ultimul său concert, având trupa Voievod în deschidere și Iris drept cap de afiș. În 1991 a absolvit Facultatea de Aeronave din București.

Începând cu anul 1990 începe o carieră jurnalistică, fiind creatorul revistei Rocker (1990-1994, 1999). În perioada 1993-2004 este realizatorul unor emisiuni muzicale la Radio 3 – România Tineret. Din 1994 până în prezent este jurnalist senior la TVR, fiind cunoscut publicului datorită emisiunilor Remix, Timpul Chitarelor, Veni video vici, Rock Forum, Jazz Restitutio, Pop Cultura, O poveste… cu cântec, șamd.

Când eram mic, eram lipit de televizor și de radio. Iar dacă prindeam ceva foarte interesant, fugeam la ai mei să vadă și ei ce găsisem. Eram așa de insistent, iar ei așa de ocupați, că-mi mai și luam câte o palmă, ha ha, vai ce supărat eram! Ideea de a arăta și altora din frumusețile care mă înfioară pe mine, cred că asta e, nu pot să mă bucur singur de muzică.

 

Clădirea omului pe valori

Din multitudinea de cărți care i-au marcat viața, amintește ”Cei trei mușchetari” (Al Dumas), ”Cu pluta Kon Tiki în Pacific” (Thor Heyerdahl), ”Adam și Eva” (Liviu Rebreanu), ”Zbor de noapte (Antoine de Saint-Exupery), Defăimarea lui Paganini (A Vinogradov), Moulin Rouge. Viața lui Henri de Toulouse Lautrec” (Pierre la Mure), ”Dulce ținut al poamelor” (roman de Evgheni Evtușenko). Din domeniul muzical, Dicționarul rock folk jazz de Daniela Caraman Fotea și Florian Lungu e, de departe, cea mai importantă carte.

Își trăiește viața după principiul: ”Dacă pot să fac bine, bine, în nici un caz rău”. Sau, cum spunea Moțu (la deschiderea festivalului Folk You din 2006), preluând o idee hippy: ”ești liber să faci orice, cu o condiție: să nu-ți deranjezi aproapele!”

Dintre muzicienii autohtoni pe care îi apreciază cel mai mult, îi amintește doar pe câțiva: Nicolae Covaci, Dan Andrei Aldea, Liviu Tudan, Ilie Stepan, Mircea Florian, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Marius Popp, Nicolas Simion, Liviu Hoisan, Hans Knall, Iulian Vrabete, Sorin Chifiriuc, Cătălin Rulea, Florian Chelu, Mitoș Micleușanu, Cătălin Rulea, Mihai Plămădeală, Dan Iliescu, Mihai Tivadar…

De la toți aceștia a învățat despre creativitate, clarviziune, uneori genialitate, insistență în atingerea țelului propus, verticalitate.

Eu n-am avut niciodată o colecție de muzică; în schimb am avut prieteni colecționari, mari melomani care, văzându-mă cu trupa rock, mă luau deoparte și-mi făceau cultură muzicală!

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu a renunțat la a face muzică, din dragoste pentru muzică

A ales să rămână în România deși avusese o ofertă să cânte afară, pe bani, imediat după 1990. Găsise și un fanzin de care să se ocupe în Franța, apoi Germania. Dar trăia prea frumos aici, cu revista, apoi și radioul.

Prin 1990, Irisul căuta chitarist, iar Doru Ionescu era prieten „la cataramă” cu Cristi Minculescu. Însă a simțit că nu vrea să cânte din nou, deși scena era caldă pentru el atunci.

A mai fost solicitat de două – trei trupe mari de la noi să le fie impresar, măcar part-time, că el știa tot ce mișca în România în acest domeniu. N-a putut face nici asta pentru că n-ar fi fost corect cu ceilalți, nici cu el. Televiziunea îl acaparase. Dar și rezultatele sunt pe măsură. E mai mult decât tot ce a visat el cu muzica, aviația sau tenisul din tinerețe…

Dacă 1% din români – 0,1% măcar – ar face ceea ce știu mai bine și le place mai mult pe lumea asta, România era de mult pe lună.

 

Rocker, prima revistă rock din România

Momentul zero în care Doru Rocker Ionescu a realizat că poate sluji muzica, a fost imediat după Revoluție, când a simțit nevoia să facă ceva… altceva. Un bun prieten i-a zis să vândă ziare. Atunci era o explozie publicistică pe fondul unui vid informațional pe care cei de acum cu greu l-ar putea înțelege.

Când a ajuns la tipografia 13 Decembrie, a nimerit într-o ședință de redacție a unei reviste. L-au văzut cu plete, iar Doru Ionescu, care avea agenda plină de trupe underground, dar și de nume cu firmă, i-a întrebat dacă nu vor un articol despre muzica rock românească. A doua zi le-a adus articolul, iar cei de la ziar au fost foarte mulțumiți.

Atunci a avut mica revelație că ar putea face, cu câțiva prieteni, un supliment, o revistă doar cu rock. Așa s-a născut revista Rocker, iar restul e istorie. A abandonat facultatea, trupa și s-a dedicat noului obiectiv.

Doru Ionescu a ținut mult, de la primul număr, ca pe lângă articolele despre istoria trupelor mari și cele Underground din România, cât și cronicile de concerte, revista să aibă o rubrică tehnică, de informare pentru instrumentiști. Așa descopereau mulți cum să-ți repari sau să-ți construiești chitara, vibratorul, cum e cu preluarea și amplificarea sunetului, de unde să-ți procuri instrumente ieftine, pentru Europa de Est, informații foarte utile pentru orice trupă.

Prin august 1991, dar nu mai sunt sigur de an, revista a primit într-o zi, la Oficiul poștal 63 din Calea Dorobanților, mai multe scrisori decât TVR-ul, îți imaginezi? Atunci, când toată lumea avea ceva pe suflet și era singura televiziune…

Doru Rocker Ionescu

Drumul de la presa scrisă la Radio România și TVR

Începând din ianuarie 1993, a ajuns colaborator la Radio România prin intermediul lui Titus Andrei care l-a adus în emisiunea Luciei Popescu Moraru „Vineri noaptea în direct”. Pe atunci începuse să primească tone de materiale promoționale de la Nuclear Blast, Peaceville, Earache, Century Media, Wild Rag din SUA, CD-uri pe care nici nu putea să le asculte acasă, pe atunci neavând măcar un CD player. La acestea se adăugau alte tone de casete demo românești.

Din mai 1994, a avut un loc (două pagini, săptămânal) în revista de programe a Radio-Televiziunii – Panoramic Radio TV. Aici, putea scrie orice dorea. În plus, a mai scris și într-un supliment al României Libere, Magazin Internațional. Astfel putea publica noutățile, pentru că Rocker-ul întârzia în tipografie și câte jumătate de an. Ca să rezolve cumva situația, lucra cu două edituri deoarece tipografiile nu făceau față și nici nu acordau nișei aceeași șansă ca marilor trusturi de presă ale vremii.

În 1995, timp de un an îl ajută pe Mihai Godoroja la emisiunile sale de pe TVR. Deja cu colaborări aproape zilnic la Radio, plus munca la Panoramic, delegațiile prin țară, este nevoit să abandoneze colaborarea de la TVR.

În 1999 se reinventa TVR 2 ca post pentru tineret. Atunci l-au chemat la Redacția muzicală pentru o nouă emisiune – Veni Video Vici, specializată pe videoclipuri cu noile nume, dar și reportaje la festivaluri. L-au și anunțat că Panoramicul, unde era redactor șef din august 1998, își trăia ultimele zile. În ianuarie 2000 și-a încetat activitatea, iar Doru Ionescu a continuat doar pe TV și Radio.

La un moment dat, în 1995, am dat de o arhivă cu Mircea Vintilă, la finalul unei benzi MGS cu congrese ceaușiste, nu era trecută nicăieri, cineva o salvase acolo… A fost o nouă revelație pentru mine. În 2000 mi s-a aprobat o emisiune documentară – Televiziunea, dragostea mea (realizată alternativ cu regretatul Ovidiu Dumitru) – și am început investigațiile în arhivă, intervievând în paralel actanții, organizatorii, ziariștii perioadei. Una din primele descoperiri de senzație – bruturile unei filmări Phoenix – Andrii Popa (nu se difuzase niciodată, ei fiind deja interziși), pe care le-am montat în premieră cu șefa de la Veni Video Vici, Nicoleta Păun, nimeni alta decât lidera Venus din anii 60 – 70.

În 2001, pentru că se impunea un nou format, a început Remix-ul, cu genericul (ilustrat video) emisiunii undergROund de la Radio 3 – România Tineret, cu acea recitare a lui Paul Grigoriu. Emisiunea rezistă și în prezent, oferind materiale de calitate și foarte rare.

Doru ”Rocker” Ionescu și Dan Andrei Aldea

Debutul de scriitor al lui Doru ”Rocker” Ionescu

În 2006, Doru ”Rocker” Ionescu debuta ca scriitor cu „Timpul chitarelor electrice – Jurnal de călătorie în arhiva TVR”. Recent a lansat a douăsprăzecea sa carte, „Vocile jazz-ului românesc”.

Ideea primului volum a venit de la faptul că nu rămânea nimic în urma emisiunilor radio-tv realizate. La fel s-a întâmpat și în martie 2011, la conferința de presă a unei aniversări Club A, când cei de acolo se plângeau că nu rămăsese nimic scris. S-a oferit să facă el o carte cu muzica din Club A, de fapt trecând prin numele mari – rock și folk care existau în 1969 și după. Într-o lună a fost gata o primă formă, iar în toamnă s-a publicat.

Așa a fost cu toate cărțile. Am atins o masă critică. În carte, atât Florian Lungu cât și Mircea Tiberian afirmă că e un adevărat fenomen cu vocile noastre din jazz, mă refer la fete – ca la tenis ori handbal. Cineva a comentat la lansare că de ce n-am scris și despre instrumentiștii din jazz, mi-am amintit că eu de la rock mă trag, prin urmare acum lucrez la Timpul Chitariștilor… dar nu știu când o să iasă. Când voi fi mulțumit de ea, poate la anul (unele cărți au stat mult și bine în laptop, altele sunt în lucru de ani de zile – e gata de anul trecut o istorie Pro Musica și Stepan Project, plus interviu cu Ilie).

 

Prototipul cititorului de carte muzicală din România

Producția de carte e uriașă în România, dar tirajele sunt foarte mici, de câteva sute de exemplare, asta pentru că lumea citește mai mult pe net. Melomanii citesc, însă Doru ”Rocker” Ionescu a avut surpriza să descopere oameni care i-au cumpărat cărțile pentru că le aminteau de tinerețea lor.

În ceea ce mă privește, nu m-a interesat niciodată ideea de dicționar. Prefer să povestesc prin imagini și interviuri, beletristic pe cât posibil; istoria pe care o propun eu e așadar orală. Zilele astea mi s-a cerut un articol pentru o revistă academică; încă nu știu dacă-l voi face, acolo sunt niște rigori, trebuie să citezi tot timpul cu grămezi de note de subsol, iar mie mi-e jenă să citez din volumele mele. Emisiunile pe care le fac nu seamănă una cu alta decât grosso modo, încerc la fiecare o altă abordare, în funcție și de materialul existent sau nou filmat. Îmi place creativitatea, libertatea, nu încorsetarea.

 

Marketing cultural în România

Deși sunt tot mai mulți specialiști de marketing în România, prea puțini acoperă segmentul cultural. Tot cei pregătiți intelectual sau fanii cu apetență în direcția asta sunt principalii receptori.

Senzaționalul – chiar și cultural – are șanse, plus numele mari, underground-ul e mai greu de scos în față, e de părere Doru Ionescu. El e conștient că trebuie creată o poveste și aruncată în mediul online pe grupurile potrivite ca target.

Acum 30 de ani, în complexul studențesc Regie, aproape în fiecare cameră din cămin era un casetofon, la două – trei era câte un magnetofon, pick-up… și colecții întregi de muzică, nu ușor de procurat. Era fructul interzis, pentru unii, pentru că ei au dispărut în timp. Am prieteni buni, care mi-au făcut educația muzicală și care ulterior au renunțat la pasiunea pentru rock, jazz, simfonic, în mare parte. În primii ani 90, rockerii / melomanii erau împărțiți pe subgenuri muzicale, erau focusați, unidirecționali, astăzi pasionații de muzică ascultă de toate. Oferta e uriașă, promovarea decide.

Doru ”Rocker” Ionescu & Steve Harris (1995)

Importanța educației muzicale a publicului pentru succesul unui artist

În educația muzicală a tinerilor contează foarte mult mediul în care aceștia se dezvoltă. Prezența unor părinți și prieteni melomani, dar și a educației muzicale la școală își lasă amprenta asupra tinerilor. Modelele pe care un tânăr le are în jur, îi influențează mult nivelul cunoștințelor muzicale. În urma acestei formări va alege, mai târziu, o muzică mai elaborată sau mai simplistă.

Acest fenomen a ajuns general. Doru Ionescu a filmat mult în străinătate, între anii 2010-2015, din America până-n Australia. A fost frapat de faptul că tinerii lor sunt absolut la fel cu ai noștri, de când cu internetul și globalizarea. Cel mai greu, în acest exces de informație, e să vezi valorile autentice, deoarece marketing-ul agresiv face ca multe non-valori să fie promovate excesiv.

Din punctul meu de vedere, muzica e primul cârlig cultural, educațional. Apoi e primul vector de comunicare, dacă nu știi limba, cu o altă civilizație.

Oameni cu adevărat mari, precum Tocilescu și Nicu Covaci, l-au avertizat să aibă grijă când își transformă hobby-ul în profesie. În momentul acela, trebuie găsită o altă pasiune, însă Ionescu nu a renunțat.

Am avut norocul să fac niște alegeri în anumite momente care s-au dovedit bune. Cu muncă, firește… dar unele idei vin de undeva de sus, le simt… le caut o grămadă, nu iese nimic, și vin de aproape, de unde nici nu mă aștept, când vor ele. Probabil arunc o sămânță în Univers, cum mi se confesa Teodora Enache de curând, în legătură cu proiectele ei… Numai că nu toate semințele încolțesc când vrei tu, ha ha. Singura certitudine, pentru mine, în ceea ce fac, e că românii au avut dintotdeauna geniu în muzică, oricare va fi fost ea, de la cea tradițională încoace.

 

Neobosit în muncă, mereu implicat în proiecte

Doru ”Rocker” Ionescu are în lucru demult, după ce a lansat cartea muzicii de la Cluj, cartea Timișoarei. A promis-o acolo când a fost invitat să lanseze ultimele volume, imediat după Colectiv. Speră să fie gata până începe anul Capitalei Culturale Europene.

În afară de Timpul Chitariștilor, își dorește să mai publice și anii 90, 2000 îndeamănunt, întrucât a filmat cam tot ce mișca atunci. La un moment dat pornise o platformă culturală a diasporei, pe net, plecând de la muzică (dar nu numai cu muzică). S-a oprit din motive financiare.

Un alt proiect, ieșit din bula muzicală, care așteaptă niște răspunsuri de la cei interesați, e Orașul Muzeu, un film care promovează turistic o zonă, trecând prin istoria ei. A făcut șase filmulețe demo, mai lucrează la unul și se va opri, tot din lipsa finanțării. Muzeul Rock ar fi mai apropiat de finalitate, asta datorită echipei de la postmodernismmuseum.ro.

Pentru mine, libertatea e să pot aborda orice vreau eu în emisiuni, de exemplu. Să fiu creativ, imaginativ cum n-am mai putut să fiu atunci când m-am lăsat de cântat, că am suferit tare, era visul vieții mele. Firește, asta implică și o mare responsabilitate!

Nouă nu ne rămâne decât să ne bucurăm că există oameni ca Doru ”Rocker” Ionescu, datorită cărora educația muzicală a românilor se face profesionist. Emisiunile sale de la TVR 3, din fiecare sâmbătă seara, continuă să prezinte o alternativă la non-valorile promovate intens de mass-media comercială care urmărește doar interesele financiare.

Lipa-Lipa

Lipa-Lipa este un blog creat de doi călători cu normă întreagă care au renunțat la joburile lor full time pentru a se dedica pasiunii de a vedea lumea. Acum călătoresc în întreaga lume, promovează România și mai ales, învață pe alții cum să călătorească frumos și cu cap. 

 

În spatele numelui de Lipa-Lipa se află un cuplu de oameni frumoși. Doi români curajoși care au dat siguranța joburilor în agenție și televiziune pentru o aventură mai provocatoare: viața pe cont propriu.

Cine nu și-ar dori ca într-o zi să dea peisajul de birou pe plajele însorite ale Americii sau pe verdele crud al Asiei neîmblânzite? Ei au făcut-o și nu regretă niciun moment asta.

Mai mult, prin blogul lor de călătorii redactat în limba română încurajează românii să accepte puțină aventură în viața lor. Pe lângă asta, le oferă informații concise și la obiect despre cum să călătorească în siguranță și sănătoși.

 

Lipa-Lipa: De la începuturi

Simona s-a născut în Constanța și a copilărit în Eforie Sud, o localitate pe care mulți o cunoaștem ca destinație de vacanță în plin sezon estival. Dacă unii copii văd plaja ca pe o destinație de vacanță de unde nu mai vor să plece, pentru Simona întreaga ei copilărie a fost o vacanță. Stațiunile de vacanță sunt pline ochi pe timp de vară și părăsite pe timp de iarnă, o imagine dezolantă pentru orice copil, dar și pentru adulți.

Simona se mândrește cu un spirit creativ care i-a fost dezvoltat în timp, dar și cu un spirit antreprenorial de invidiat. Își amintește cu plăcere cum la vârsta de 6 ani mama nu a mai vrut să îi cumpere pistoale și tancuri, așa că și-a îndreptat atenția spre altceva. A cules roșiile din grădină și le-a vândut cu un preț ușor sub piață, ceea ce a ajutat-o să facă furori.

Deși erau supărați că a devastat grădina, părinții ei au apreciat spiritul întreprinzător care era un atuu pentru viitoarea viață de adult.

Alex a avut o copilărie ușor diferită. Născut la Târgu Ocna, dar de la 8 ani crescând în Câmpulung Muscel, Alex a prins gustul muzicii și nu a mai renunțat la el. Își întindea jucăriile pe o pătură în sufragerie, iar părinții puneau muzică la pick-up. Aveau zeci de discuri, dar preferatele lui erau Queen și Phoenix.

Lipa-Lipa

Simona Stănescu, Lipa Lipa: „Îmi pun energia și încerc să găsesc soluții pentru obstacolele pe care le întâlnesc.”

 

Pasiunea pentru scris și călătorii

Simona a simțit prima dată că ar vrea să călătorească pe o insulă îndepărtată când a citit Robinson Crusoe. I-a plăcut atât de mult că a mai recitit-o de 4 ori.

Scrisul i-a venit natural odată ce a învățat să pună primele cuvinte pe hârtie. La 6 ani scria chiar primele versuri. Deseori, se certa pe sine pentru că ar fi citit prea mult și nu se pregătea la matematică.

Alex lucrează cu video, deci se exprimă cel mai bine în imagini și sunete. Pasiunea pentru călătorii a venit natural de când a început să călătorească alături de părinți. La 6 ani urca pe munți și descoperea că îi place la nebunie.

Momentul când au decis efectiv să se dedice călătoriilor full time nu este unul precis pentru că se gândeau de mult timp la asta. Clar este că în septembrie 2016 s-au hotărât să renunțe la joburi, în februarie 2016 erau deja plecați și au decis să investească timpul petrecut la birou în călătorii, blogul Lipa-Lipa și video.

Articolele de pe blog tratează orice subiect din sfera de influență a călătoriilor: experiențe în Americi, Europa, Asia sau România, oferte, buget de călătorie și vlog de călătorie.

Deși ar părea că scriu doar despre experiențele lor în anumite locuri, de fapt cititorii lor primesc mult mai multă informație utilă. Ce să pună în bagaj, secretele bagajului, cum să își protejeze unghiile de micoze, întrebări și răspunsuri despre statul în autorulotă în Turcia, economisire pentru vacanță, etc.

De admirat este faptul că, deși au văzut locații îndepărtate din America sau Asia, Simona și Alex nu au uitat de frumusețile țării noastre pe care o promovează asiduu. Cititorii află tot ce le-ar trebui pentru a avea un stil de viață ca al lor. Nimic nu rămâne ascuns lecturii pentru cititorii Lipa-Lipa.

 

Momente dificile în călătoriile lor care i-au motivat

Ca în orice domeniu sau profesie au existat și momente dificile în care părea că eforturile depuse nu au fost apreciate de public. Au muncit foarte mult la un material pentru Lipa-Lipa care a trecut neobservat de public.

Motivația părea că a plecat departe, dar glumeau că se vor retrage în munți și vor crește roșii. De când și-au schimbat stilul de viață, cel mai rău scenariu era să reintre în rândurile celor cu joburi de la 9 la 5.

Deși în teorie varianta există, în realitate nu au luat niciodată în considerare această variantă.

Momentele dificile prin care au trecut nu le-au cerut investiții financiare majore. Un moment dificil a fost când au avut un accident cu scuterul în Thailanda, dar îngrijirile nu au costat prea mult.

Adevăratul cost a fost faptul că Alex avea nevoie de ajutor în permanență pentru că nu putea păși pe picior. Aflându-se în afara orașului, acest lucru le-a făcut viața dificilă pentru că se deplasau greu.

De admirat pentru o țară unde oamenii nu vorbeau engleza este faptul că au făcut autostopul până la supermarket pe gratis. Până s-a recuperat Alex, oamenii au înțeles situația și i-au ajutat, chiar fără bani.

Adică nu au acceptat bani pentru serviciul lor. Uneori generozitatea celor simpli ne uimește și ne dă lecții de viață valoroase.

Cele mai dificile momente au fost însă mereu psihologice și am trecut peste discutând despre ele și încercând să ne ajutăm unul pe celălalt.

Cărări spre viitor

Simona nu are mentori, dar admiră femeile puternice și carismatice precum Michelle Obama, Beyonce sau Emilia Clark. Își ia inspirația din mai multe locuri și încearcă să nu idolatrizeze pe nimeni pentru că în final suntem toți oameni, cu bune și rele.

Travel bloggingul este un domeniu prin care vor să ajungă la oameni și la sufletele lor.

Vorbim de oamenii pe care îi întâlnesc în călătorii, dar și de cei care îi inspiră, de cei care își pregătesc următoarea vacanță, dar și pe cei pe care îi ajută cu sfaturi de călătorie.

Planurile sunt legate de destinație, dar asta ține doar de ei. Cea mai mare realizare a lor este viața la care visau și în mod incredibil, o trăiesc chiar acum.

Acesta a fost cel mai mare vis, considerat nebunesc, dar atât de real și palpabil pentru zilele în care trăim.

 

Amintiri de neuitat

Drumurile prin întreaga lume le-au adus amintiri de neuitat, deși nu toate au fost pozitive. Cele mai frumoase amintiri din călătorii au fost: un flashback din Palawan, cu un răsărit de soare foarte frumos, apoi unul cu templele din Myanmar, unul cu baloanele din Cappadocia, boarding pe vulcan, ruine maya în junglă.

Povestea cea mai plină de însemnătate pentru Simona este cea din Duli Beach, o plajă superbă aflată pe un mini eco-resort. Aici au ajuns din întâmplare și vrăjiți de magia locului au decis să își stabilească „biroul” acolo pentru o vreme. Câteva luni mai târziu erau aleși manageri pentru două luni, cât proprietarii plecau în vacanță.

Cea mai urâtă amintire a fost când tatăl Simonei a căzut de pe casă și ei erau în Malaezia. Simona s-a simțit neputincioasă aflată la o asemenea distanță, dar din fericire totul s-a terminat cu bine.

Alte momente grele au fost cele când Alex a căzut cu scuterul în Thailanda și când au rămas fără carduri, cu puțini bani cash. Se aflau în Nicaragua și tocmai ce aveau loc proteste violente.

Totul e bine când se termină cu bine și ne-am găsit de fiecare dată drumul spre casă și am făcut alegerile corecte pentru a nu intra în belele.

Cea mai frumoasă locație pe care ar recomanda-o oricui este Cappadocia – o zonă deosebită din punct de vedere geologic, cu peisaje superbe.

Turcii sunt un popor prietenos, ospitalier, cu o mâncare delicioasă și accesibilă. Zona le ofera turiștilor multe lucruri de făcut, iar dimineața pot vedea un cer plin de baloane cu aer cald.

 

Lipa-Lipa: Planuri de viitor

Cei doi travel bloggeri își propun mereu să vadă și să facă lucruri noi. Destinații inedite, idei de implementat, proiecte pe care le pregătesc, totul face parte din planurile lor.

Motivul pentru care nu pot face mai multe lucruri este faptul că timpul nu este atât de mult.

Pe viitor ar vrea să rezolve problemele tehnice ale blogului și să petreacă mai mult timp alături de familie.

Își doresc să investească în echipament nou, dar își păstrează flexibilitatea atunci când întâmpină dificultăți. O gândire pozitivă și flexibilă este tot ce le trebuie pentru a reuși orice își doresc.

Lumea modernă în care trăim pare că ar crea oameni similari, dacă nu la fel. Sfatul lor pentru bloggerii de travel aspiranți este să iasă din tipare și să fie diferiți.

Este bine să nu idealizeze un loc. Mai bine îl prezintă cu bune și cu rele, chiar dacă vor primi mai puține reacții. Uneori vor greși și este bine să recunoască asta atât timp cât explică ce au învățat din asta.

Ar fi frumos să vedem mai des în țara noastră noțiunea de eco-turism și turism responsabil. Unicitatea le va aduce faima și succesul pe care și-l doresc.

În general îi sfătuiesc să își urmeze visul, oricât de nebunesc ar părea pentru alții. Evident și visul lor cu Lipa-Lipa a părut o nebunie pentru alții: „Să vă fie viața o vacanță!”

Deși călătoriile sunt activitatea lor full time care le ține loc de job, de fapt ei muncesc, dar remote. Lipa-Lipa este doar unul dintre proiectele de care se ocupă momentan.

Și-au ales un alt stil de viață care îi face fericiți. Acesta conține flexibilitatea programului, libertatea de alegere și dedicarea timpului proiectelor de suflet. Au libertatea de a face ce vor și de a se dedica total călătoriilor.

 

Vacanța mare

Vacanța în general este o pauză de la stres și o evadare într-un loc nou, inedit, faimos pentru frumusețea sa. Oamenii aleg locuri cu peisaje frumoase pentru a-și reîncărca bateriile, absorbind frumusețea și liniștea unui loc. La întoarcere ne simțim mai odihniți, mai dornici de muncă și chiar mai pozitivi.

Uneori citim aventurile altor oameni în locul unde vrem să ajungem înainte de a merge acolo. Un astfel de blog plin de informație este Lipa-Lipa, site-ul pe care orice călător experimentat sau aspirant ar trebui să îl citească!

Mihaela Miroiu

Într-o prezentare tehnică și foarte seacă, doamna Mihaela Miroiu este profesoară universitară la SNSPA și conducătoare de doctorat în științe politice. Într-o prezentare caldă, este o deschizătoare de minți și de suflete. Prin munca ei, prin cuvintele pe care le spune sau le scrie, influențează viața a mii de oameni care beneficiază de experiența ei.

 

Despre Mihaela Miroiu, puteți citi pe site-ul său personal și pe Wikipedia. Vă puteți de asemenea alătura celor peste 21.000 urmăritori pe Facebook.

Am invitat-o să ne povestească despre valorile în care a crescut sau despre credințele care o ghidează.

Vă invităm și pe voi să intrați în viața sa, prin intermediul acestui dialog de elită:

 

 

Iată și câteva din afirmațiile extrase din interviu:

 

De ce este Mihaela Miroiu militantă civică

Eu aparțin unei generații care a învățat că avem datorii. Trebuie să știm că pe lângă faptul că avem o familie, profesie, prieteni, suntem cetățeni și asta ne unește, la nivel de stat și la nivel de Uniune, in cazul nostru. Treaba mea este să ajut oamenii, după putințele mele, să-și înțeleagă acest rol de cetățeni activi. Eu cred că e un transfer foarte firesc, dacă nu vrei să dospești cumva într-o autosatisfacție și autosuficiență în limitele stricte ale domeniului tău, ca să-ți faci o carieră și atât. Nu e numai asta în joc.

 

Calitățile unei femei versus cele ale unui bărbat

Eu nu cred în feminismul misogin, deloc. Nu cred că femeile trebuie să împrumute modelul bărbătesc și pe partea care ne displace. Mai agresiv, mai puternic, mai autoritar, mai imperativ. Femeile au o tendință mai mare să se gândească la context. Bărbații la sarcină. Așa suntem educați – noi să avem grijă de mai multe lucruri din jur, ei să rezolve x probleme. Sigur că dacă ai grijă de cei din jur, nu rezolvi problema. Dar dacă rezolvi problema, s-ar putea să îi faci fericiți pe cei din jur.

Mie nu-mi folosește, nici în politică nici în business, că cineva este femeie fizic, dacă nu e și substanțial. Dacă tu vii ca doamnă de fier și numai doamnă de fier, fără pic de catifea, fără umanitate și frumusețe, e mai rău decât să fii un bărbat dur.

 

Mihaela Miroiu despre principiul „Există viață înainte de moarte”

Eu tind să îi protejez pe ceilalți în loc să îi încarc cu propriile mele tristeți, supărări, văicăreli etc. Pe mine mă scoate din sărite plăcerea cultivată la noi mult de a te văicări. Există strategii de a te descurca cu suferința, dar îți pui întrebarea: „Acești oameni vor să iasă din suferință? Sau se simt atât de bine sau înălțați?” Delegăm problema realizării, a dezvoltării, către alte generații. Să fim serioși. Faci ce poți, cu tine, în timpul vieții tale. După aceea, nu mai ai nicio garanție.

Să vă spun ceva miraculos: „Există viață înainte de moarte. Trăiți-o!” Moartea noastră e problema celor care rămân. Noi avem o problemă cu moartea altora, dar nu cu a noastră.

 

Societatea copilo-centrică

Nouă ne trebuie tot timpul un fel de „Buricul pământului” că altfel nu putem trăi. Acum suntem în situația în care buricul absolut al pământului este copilul. Toată lumea dintr-o familie trebuie să se concentreze asupra copilului. Te interesează prea puțin propria persoană, partenerul tău, relația de cuplu, părinții tăi, bunicii, din cauza copilo-centrismului.

Centrul adorației devine un domnul Goe, fără niciun fel de discuție. Ei sunt victimele acestui copilo-centrism. Ei nu sunt învățați că sunt un membru al familiei obișnuit, cu nevoi speciale legate strict de vârstă și putințe. Toți ceilalți au același drept la viață.

 

Relația dintre copii și vârsta a treia

Există țări care au unificat în aceeași clădire creșe, grădinițe și cămine de bătrâni. Între aceste două părți există o interacțiune foarte frumoasă. Bătrânii care mai pot le citesc copiilor, le spun povești, sunt tandri și drăguți, le creează o bucurie.

Acum există strategiile parentale care se cheamă „Hai să izolăm părinții de bunici”. Pentru că bunicii fac rău. Nu te gândești o clipă cum te-ai simți dacă ți s-ar aplica același tratament, în aceeași situație.

Dacă tu izolezi vârstnicii, ajung de un egoism feroce. Se gândesc numai la ei, nu și la viitor. E foarte important ca tu ca bătrân să fii optimist de dragul lor. Să te bucuri de viața lor și să vrei o lume bună pentru ei și e foarte frumos ca tu, copil fiind, să îți reverși duioșia și disponibilitatea față de o persoană în vârstă pe care o vezi că înflorește lângă tine.

 

Interviul cu Mihaela Miroiu a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE.

Sursa foto: http://mihaela.miroiu.ro/

Mălina Anițoaei
Născută în Iași, la poalele Dealului Repedea, în Pietrăria, un sat de basm care cu milioane de ani în urmă fusese acoperit de apele misterioase ale Mării Sarmatice, Mălina Anițoaei a venit în lume, spun eu, pentru a ne trezi sufletele și spiritul prin intermediul scrierilor ei vii, sângerânde, tăios de sincere, sticloase și fragile. O Madame Bovary a unor timpuri prea moderne care ne aleargă ființa prea repede, Mălina este jurnalistă, om de televizune și prozator din Rădăuți.

 

Mălina Anițoaei: „Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența”

Este ceva vreme de când am descoperit aproape întâmplător scrierile boeme ale Mălinei și de când încerc să îmi potolesc setea lăuntrică de frumos citind-o și recitind-o fără să mă satur vreodată sau să pot spune că îi înțeleg profunzimea firii. O prozatoare complexă, Mălina își adună ființa cernelurilor de pe timpurile când era adolescentă, iar viața avea să o așeze ca pe o păpușă de porțelan în fața unui gest extrem venit din partea tatălui.

Abia împlinisem 16 ani când s-a sinucis tatăl meu, o fire extrem de sensibilă, un bărbat frumos și educat. Asta mi-a marcat profund existența. Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența. Am venit în Rădăuți pentru o scurtă vacanță. Au trecut mai bine de 20 de ani și mă aflu tot aici, am învățat Bucovina pagină cu pagină, rând cu rând, îi știu pe nerăsuflate toate poveștile, toate durerile. Am studii de Biblioteconomie, cu toate specializările aferente, sunt bibliotecară, o meserie care face parte din ființa mea. Dacă ar fi fost să aleg altceva, aș fi optat pentru teatrul de păpuși. Ca să mă refer strict la bibliotecă, eu cred că momentul de vârf al vieții online a trecut, iar cartea tipărită își recompune rosturile.

Misterioasă, acoperită parcă mereu de un văl de sensibilitate aproape maladivă, Mălina tranșează fascinant lumea, emoțiile având capacitatea de a aduna la un loc timpuri aproape imposibil de redat. Nu și de Mălina!

Mălina Anițoaei

„Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert. Sunt doamna Bovary de timpuri noi. Dar eu nu voi sfârși trist. Voi sfărâma mitul. Nu simțiți cum răzbate de la mine parfumul de lavandă? Sfâșiați-mă pentru că visez, pentru că detest să călătoresc nebunește cu metroul și port pălărie cu boruri mari. În definitiv și Cehov și Flaubert scriau spectaculos despre filigranul nimicurilor. Așa că nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că sunt eu însămi o scrisoare, concepută de un straniu expeditor. Fiecare om se crede centrul universului și uită că Dumnezeu orânduiește totul. Dar fiți umani, nu mai faceți atâta larmă în marile orașe! (Fie-vă milă de iluziile noastre!) De departe, gătită de sărbătoare, vă fac semne cu batista mea brodată… O păstrez de la bunica…”

Acesta este un fragment din textul publicat de Mălina pe Catchy, prin 2015. Fragment care mi-a oprit pașii sufletului în fața lui, ca și când ceva m-ar fi vrăjit să rămân acolo pentru un fel de totdeauna, mereu altfel, cu alte cuvinte. Și am înțeles că iau de mână sufletul unei bibliotecare din alte timpuri, care nu se știe prin ce întâmplare umblă printre noi.

 

Mălina Anițoaei, de la biblioteconomie, la presă, televiziune și proză

Mălina Anițoaei este om de presă din 1993 (o viață de om). Presă de tot felul: cronică, cultură, business și lifestyle, social.

A colaborat cu ”Convorbiri literare”, ”Luceafărul”, ”Bucovina Literară”, ”Banatul”, ”Plai Românesc„ ”Curierul de Bucovina” (Suceava), ”Nord Press” (Suceava), ”Evenimentul de Suceava”, ”Plai Românesc” (Cernăuţi), ”Scriptum”,  (Suceava),” Casa Artiştilor” (Bucureşti), ”Curierul ucrainean” (Bucureşti), ”Clopotul Bucovinei” (Rădăuţi-Cernăuţi), ”Săptămânalul de Rădăuţi”, ”Analele Bucovinei” (Rădăuţi), ”Septentrion” (Rădăuţi), ”Verhovina” (revistă de cultură a Uniunii Democrate a Ucrainenilor), ”Glare – revista adevăratelor valori”- Prima revistă de business şi lifestyle din Moldova, „Realitatea evreiască” (Bucureşti), Evenimentul Regional al Moldovei (aici, 10 ani!). 

Pe lângă presă este corespondent special la ziarul „Crai nou” și realizator de emisiuni la Televiziunea Cromtel.

Orice ar scrie însă Mălina, gazetărie, proză, gânduri simple, note de bibliotecă, nu ar fi altceva decât un fel de semne de cale pe care mintea ei visătoare, înțeleaptă le-a adunat de-a lungul vieții și le-a presărat apoi către cititorii sau ascultătorii săi.

Scrisul Mălinei este extrem de capricios, vulcanic, emoțional şi liber, dar, totodată, egal cu sine în toate cărţile pe care le-a lăsat libere să vadă lumina tiparului.

De-a lungul unei cariere frumos traversate, cu farmec şi înţelegere, cu patimă şi stăpânire de sine, Mălina a avut şansa de a cunoaşte oameni mari şi locuri rare din Bucovina. A luat nu mai mult și nu mai puțin de 45 de interviuri, pe care apoi le-a publicat între anii 2014-2016 în „Crai nou” şi „Săptămânalul de Rădăuţi”, iar mai apoi în cartea care avea să apară în 2016.

 

 

 

 

 

Mălina Anițoaei, omul potrivit la locul potrivit

Meseria, sau aș putea spune meseriile sale au purtat-o cu folos şi i-au conferit rezultate remarcabile şi remarcate, în lumea presei, a biblioteconomiei, a scriitorimii şi a televiziunii unde ne împarte literatură și cultură pe pâine și suflet.

Nu mă consider ca făcând parte din Elita României, mă consider omul potrivit la locul potrivit. Am semnat cinci cărți, două de publicistică și trei de proză. Cele de publicistică sunt un tribut dat acestui spațiu extraordinar în care s-a întâmplat să viețuiesc – Bucovina, cele de proză sunt o reconstituire a unor adevăruri pe care umanitatea le-a pierdut, mă refer la curaj, altruism, modestie, bunătate etc. Nu cred că aș vrea să dau sfaturi, dacă ar fi vorba de sfaturi, nu aș spune decât atât: omul trebuie să-și asculte inima. Vine o vreme când plângi amarnic dacă ți-ai făcut viața din calcule. Dacă am avut mentori? Nu! Nu am avut. L-am descoperit când eram foarte tânără pe scriitorul Max Blecher, ei bine, el a murit în anul 1938, dar în mintea mea a rămas atât de viu, încât alte repere nu am mai putut avea.

Mălina nu-și aduce aminte să o fi sprijinit cineva în ceea ce a făcut. Dimpotrivă, uneori a fost dată afară pe ușă și apoi a intrat pe geam, fire perseverentă și hotărâtă fiind.

Cea mai frumoasă rămâne totuși perioada în care am scris despre zona Cernăuți. Deplasându-te ca ziarist de teren în altă țară, te confrunți cu situații inedite. Merita să trăiesc, să mă nasc, măcar pentru această perioadă. Nu am putut face nimic pentru românii de dincolo de graniță, dar am umplut golul pe care mi-l lăsase tatăl meu. A fost un cerc al durerii care s-a închis. Acum mi-am lăsat mai mult timp pentru proză. Scriind, mă salvez și eu, îi salvez poate și pe alții. Îmi place să cred asta.

Mălina a pus întrebări, a ascultat, a pus deoparte întâmplări cu sensuri profunde şi bătaie lungă, luminoasă şi senină, cum ne arată prozele sale, gata să întâmpine bucurii ori să mulcomească tristeţi, doruri și să răspundă la întrebări greu chiar de pus.

E greu să fii bibliotecară și să ai un citat preferat. Ca și cum a doua zi ai intra pe ușă și ai vedea ce scandal fac autorii pe rafturi. Un fel de grevă, ca să zic. ”Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată”, scria Max Blecher. Dacă e să-l parafrazez, tot ce scriu e viață adevărată, cu puțin din ce-aș fi vrut să fie și nu a fost. Cu prea mult din ce a fost, și m-a durut până la epuizare. Important este să nu te dai bătut. Găsește-ți calea și urmeaz-o fără regrete, dar nu călca pe oameni, nu călca nici măcar pe flori.

 

Cuvânt de încheiere

Mălina Anițoaei

Mălina Anițoaei este una din autoarele cu care mă mândresc a fi contemporană. Ea este de departe una din acele scriitoare cu greutate în cuvântul scris, care impregnează și lasă o amprentă vie în mintea și sufletul cititorului. Dacă acum nu, categoric în viitor, Mălina va fi printre autorii cunoscuți și dezbătuți pe plan național și nu numai.

Proza și scrierile ei sunt scurte şi foarte scurte, făcând parcă o incizie și punând degetul exact pe rănile, emoțiile și stările umane cele mai adânci. Cu precădere a tristeții, o tristețe pe care parcă o închide în fiecare paragraf, bucuria sau exuberanța fiind din alt spectru uman parcă.

Citind-o, dar fără să fiu vreodată indiscretă, nici măcar în interviu, mi-am dat seama că Mălina este omul care respiră și inspiră emoții. Trăiește din emoții și vise. Unele parcă fără speranța de a le mai revedea.

Viața ei, după cum am putut remarca, a fost extrem de complicată, de inundată de sentimente din cele mai contradictorii, iar scrisul ei scoate clar la lumină depresia, iubirea, pasiunea, durerea profundă, speranța și poate frica.

Mălina este un om pe cât de complex, pe atâta de frumos și tangibil. Uman! Un om cald, care știe să asculte, să dăruiască și care este de o modestie covârșitoare. Și totuși, una peste alta, ce mă oprește pe mine de fiecare dată la ea pe lângă scris, este aerul acela boem, nobil, în care mă pierd ca și când m-aș uita după năluca unei doamne ale altor timpuri.