Emilia Dragomir

Emilia Dragomir este o educatoare al cărei devotament pentru profesie și copii nu cunoaște limite, iar iubirea pentru educație și literatură a făcut-o… poetă.

 

Emilia Dragomir este educatoare la grădinița din satul Moara Domnească, comuna Râfov, județul Prahova. În timpul liber scrie poezii pentru copii și astfel a creat un personaj ce va deveni legendar: Gică.

Această doamnă diafană blondă natural te uimește cu frumusețea sa. Când îți apare în față cu o siluetă de clepsidră în rochițele sale, eclipsează multe femei si fetișcane. Nici nu i-ai da vârsta respectabilă pe care o are.

Deși aproape de vârsta pensionării, nici vârsta, nici oboseala nu se observă în vocea sau atitudinea Emiliei Dragomir. Iubirea pentru cei mici transpare din fiecare vorbă blândă.

Are studii în domeniul educației preșcolarilor și în psihologie, iar dorința sa de a se perfecționa continuu este extraordinară.

Pentru dumneaei este esențial ca educarea și dezvoltarea personală să fie continue, pentru a oferi celor mici ce este mai bun.

Modestia cu care vorbește despre poeziile sale te face să o admiri și mai mult. Este de admirat deoarece poeziile sale au adus în prim plan un personaj amuzant, poznaș, un copil năstrușnic pe nume Gică.

Cine este Gică?

Pentru Emilia Dragomir, Gică este exponentul copilului universal. Este inspirat chiar de unul dintre copiii pe care i-a avut la grădiniță.

Nu era nici cel mai deștept copil, nici cel mai cuminte, dar era cel care i-a rămas în minte și suflet după mai mult de 15 ani.

Poeziile sale nu sunt scrise doar de dragul de a scrie în rime, ci au un rol moralizator. Fiecare poezie oferă cititorului o lecție de viață, o idee de urmat.

Pe lângă poeziile despre faimosul Gică, strofe care i-au adus respectul și admirația prietenilor de pe pagina de Facebook. Mulți dintre aceștia o cunosc personal și i-au fost școlari la grădiniță.

Tot aceștia, dar mai ales părinții celor mici au încurajat-o, aproape forțat-o să își publice poeziile, să nu le lase deoparte, uitate. Astfel au apărut carțile Vacanță cu bucluc, Universul lui Gică, Șotron cu cuvintele.

 

O vizită la grădiniță

Femeie extrem de sociabilă, deschisă, Emilia Dragomir te primește cu brațele deschise în mica ei grădiniță. Pe pereți și din tavan atârnă o mulțime de foi de activități ale celor mici.

Parcă pătrunzi undeva adânc în sertarele memoriei tale când la grădiniță făceai aceleași lucruri.

Cunoscând-o personal, am înțeles că o persoană puternică este cea care își lasă durerea, tristețea, problemele la poarta locului de muncă. În cazul dumneaei, este vorba, bineînțeles, de poarta grădiniței.

Emilia Dragomir intră în grădiniță zâmbind pentru că acei copii au nevoie de ea zâmbitoare, veselă. Ne-a mărturisit cu drag că acești mici omuleți sunt capabili să simtă sentimentele educatoarei și nu s-ar fi deschis în fața ei.

Emilia Dragomir – Timpul le vindecă pe toate

Emilia Dragomir și-a propus să fie prietena, confidenta celor mici și să îi facă să le placă la grădiniță. Are și o povestioară din copilărie când nu a mai mers la grădiniță deoarece doamna de acolo nu a avut grijă de ea.

Atunci și-a propus să devină o educatoare bună. Și-a dorit ca niciun copil să nu mai renunțe la anii frumoși de grădiniță de frică sau pentru că îi displace.

Anii au trecut și a ajuns fix ce își dorea. Faza interesantă este că ajuns mult mai mult: o educatoare iubită de copiii săi. La rândul ei, Emilia Dragomir le-a oferit dragostea și atenția de care aveau nevoie.

Fiecare copil este diferit. De aceea trebuie ca educatoarea să fie atentă la fiecare, la schimbările sale de comportament. Dacă l-a supărat cu ceva și acesta s-a închis în el, doamna educatoare își cere scuze.

De asemenea, o idee în care crede doamna Emilia Dragomir este cea că relația părinte – educator trebuie să fie una de respect mutual și încredere pentru binele copilului.

Aceștia vin după ani la grădiniță doar să o salute, să discute cu dumneaei. Se pare că Emilia Dragomir a transmis exact emoția pe care își dorea să le-o ofere celor mici, dacă după 15 ani adulții intră din nou în grădiniță.

Această grădiniță mică este caldă, primitoare, un loc în care te reîntorci la activitățile favorite ale copilăriei: desenat, pictat, lucrul cu hârtia.

Emilia Dragomir

Realizări profesionale amintite cu zâmbetul pe buze

Activitatea doamnei educatoare Emilia Dragomir nu a rămas fără ecou. Participând la un concurs național cu tema „Cea mai dragă educatoare”, a primit premiul I.

De menționat este faptul că premiul obținut la acest concurs a fost folosit pentru a le oferi celor mici cadouri de Crăciun. Emilia Dragomir consideră că l-a obținut cu ajutorul lor și la ei trebuie să ajungă.

Poeziile sale sunt gustate la scară largă deoarece doamna educatoare a apărut în mai multe antologii. Are colaborări la reviste, a primit premii, invitații la gale.

Recent, poeziile sale au fost incluse în Revista Contraste Culturale nr.9/2019 și în Antologia Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultura „Ion Luca Caragiale” al Municipiului Ploiești.

Pe lângă poeziile pentru copii mici, Emilia Dragomir a scris poezii și pentru copii mari:

AȘTEPTARE

Te-aștept, în fiecare seară, pe-o canapea, pe bulevard,
Dar bucuria revederii eu știu că este doar hazard.
Mi-am pus turbanul înserării și la urechi flori de cireș,
De mână-i prins și evantaiul, din filigranul de fildeș.

Eu am ieșit din amintirea păstrată în fotografii,
M-am scuturat de mucegaiul trecutului și de stafii.
Renasc încet, în așteptare, aici, sub lampioane de castan,
Ce au aprinderile albe și delicate, an de an.

Privirile sunt ascuțite ca unghiurile, sunt săgeți,
Iar nările îți sorb mireasma cu care-aș vrea să mă îmbeți.
Turbat să vii pe-aleea largă și drumul să îți pară lung,
Să simt cum freamăți de dorință și dorurile toate să le-alung.

Dar iată, sună telefonul, apăs cu teamă pe buton
Și în urechi strident răsună un glas străin, cu-n rece ton.
Atunci, eu știu că așteptarea se-ntinde ca un vast deșert,
Mă las îmbrățișată tandru de iasomie și… te iert.

Sub pașii mei strivesc cu jale petale roz de trandafiri,
Tu ești departe, iar chemarea se-neacă-n lacrimi de iubiri.
Deschid o ușă, mă cuprinde fotoliul cel primitor,
Apoi, încet, mănânc halva-n amestec cu lacrimile mari de dor.

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir: „Fiecare om să se bucure de munca sa!”

Familistă convinsă, cu doi nepoți și o viață grea în urmă, Emilia Dragomir și-a învățat copiii să fie mereu cinstiți. Să nu mintă niciodată, să nu fure și să se bucure de munca lor.

Valorile sale sunt corectitudinea, dreptate, veselie, adevăr și muncă cinstită.

Celor care vor să intre în învățământ, Emilia Dragomir le pune o singură întrebare: le plac copiii și profesia lor atât de mult încât să facă asta în fiecare zi? Îi pot iubi pe copii ca pe copiii lor, indiferent de boacănele lor? Îi pot struni pe cei mici frumos, cu o impunere prin blândețe și zâmbet?

Pot fi răbdători și atenți la fiecare copil? Educatorul are rolul de a educa și în același timp de a fi modelul lor.

Emilia Dragomir

Câteva cărți ale copilăriei pe care Emilia Dragomir le recomandă atât copiilor, cât și adulților sunt: Cuore, inimă de copil, Fram, ursul polar, Basmele românești de Ispirescu și Amintirile din copilărie ale lui Creangă.

Această educatoare ca o rază de soare își pune mintea, sufletul, experiența, cunoștințele în slujba dezvoltării și educării celor mici. Iubirea pentru profesia sa transpare încă de când începe să vorbească.

Avem nevoie de educatori ca Emilia Dragomir? Da, pentru că educația și educarea începe de la cele mai fragede vârste și ar trebui să țină toată viața.

Şi intenţiile-s bune!!! de Emilia Dragomir

Gică, mamă, intră-n casă!
Vrei să mă dai de năpastă?
Te-ai udat până la piele;
De n-asculți, ai zile grele.


Cât e de-nțelegător!
Intră-n baie binișor,
Se schimbă, mănâncă iute,
Face vrute și nevrute,


Intră pe Facebook un pic,
Nu-i place aici nimic.
Fereastra-i ca un magnet,
S-ar juca tot prin nămet.


Pân” la urmă se strecoară
Ajungând din nou afară.
Puricel, cei cinci pisoi
Aleargă-n juru-i vioi.


Gică este încântat
De omătul afânat.
În căpșoru-i ciufulit
O idee i-a venit:


Fără ca mama să-l vadă
Va face om de zăpadă,
Chiar la el în dormitor
Și-ncepe lucrul de zor.


Cară, cară și iar cară
Scăpând neaua și pe scară,
Pe gresie și pe covoare.
Ce-are în cap, frățioare?


Iată cum gândește el:
Ca un copil cumințel
O ascultă pe-a lui mamă-
Tot ce-i spune bagă-n seamă.


Plus că inima lui bună
Nu lasă omu-n furtună
Să-nghețe de frig, de ger
Mai rău ca-ntr-un frigider.


Gata, l-a și înălțat:
Nas din morcov, fes pe cap,
Ochi și nasturi din măsline
Și-un fular, ca să-i stea bine.


Îl privește mulțumit,
Dar se simte obosit.
Se-ntinde pe pat alene,
Somnu-i vine pe la gene.


Doarme, doarme liniștit.
A realizat ce-a gândit:
Moșulețul din zăpadă
Stă la cald, nu în ogradă.


Of, nimic nu îi iese bine,
S-a făcut, ah, de rușine.
Intențiile lui, ce par bune,
Ajung dezastru-n final, pot spune…


Zăpada, la cald s-a topit,
Inundați-a venit,
Potop biblic s-a pornit,
Gică gălușca-nghițit,


Când mama, cu ochii cât ceapa,
Scoate cu găleata apa,
Ce puse pe tot stăpânire
Cu o mare nesimțire.


-Gicăăăă! Simt că-nnebunesc,
Nu vreau să-ți spun ce gândesc!
După ce-au rămas mai calmi,
Băiatul cită din psalmi:


-Mami, Dumnezeu știu că ne-nvață
S-asculți de-a mamei povață,
Zilnic să faci faptă bună
Că doar nu creștem pe Lună.


Eu ajut omul cum pot
Chiar de este din omăt.
Și așa sufăr cumplit
Că pe tine te-am rănit,


Iar din bunul moșulică
Au rămas o măturică,
Fular, morcov, cinci măsline
Ba, și-un fes, ce-i venea bine.


-Spuneți voi, ce să-i mai zic
Îl iubesc muuult pe pitic!!!

Cristina Andrei
Cristina Andrei se naşte în boemul şi frumosul oraş Oneşti din judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor de limba şi literatura română, până în vara lui 1990 când, în urma unui concurs organizat de Redacţia Cultural, a devenit redactor la TVR.

 

A realizat emisiuni ca „Limba noastră”, „Simposyon” sau „Studioul de literatură”. Mai târziu, s-a implicat în realizarea de emisiuni de fenomenologie şi antropologie religioasă. A fost, pe rând, redactor-şef al Redacţiei de Educaţie-Ştiinţă, editor coordonator al programelor pentru copii şi tineret, producător al seriilor de emisiuni „Via sacra”, „Chip şi asemănare”, „Repere sacre”, „Transcendenţe”, „Sfinţi şi meserii”, „Universul credinţei”.
Cristina Andrei a realizat emisiuni şi filme pentru care a obţinut nominalizări şi premii la concursuri şi festivaluri de film de televiziune. A fost parte a echipelor care au transmis în direct vizita Sanctităţii sale, Sfântul Papa Ioan Paul al ll-lea, sau funeraliile reginei Ana și a regelui Mihai.
A publicat în 2014 romanul „Abonatul nu poate fi contactat”, distins cu premiile de debut ale revistelor Observator cultural şi Accente, iar în 2018, revine în forţă cu volumul de proză scurtă Matriarhat, apărut la Editura Nemira, în colecţia „n’autor”.

 

Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete

“Ca o casă în ruină este înţelepciunea prostului şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost” (Ecclesiasticul, 21; 20) este ceea ce o ghidează pe Cristina Andrei în viaţă şi în profesia sa.

Aşa cum ea însăşi ne spune, Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete şi încredinţat unui cuplu de oameni cumsecade: un soţ plecat din Bucureşti, după ce a absolvit şcoala de maiştri, în combinatul de cauciuc sintetic de la Oneşti, să producă pentru patrie SBS – stiren butelină stiren – şi o soţie care l-a urmat, visând tot timpul să se întoarcă acasă, în Bucureşti. Unde s-au şi întors cu un copil de şase luni. Cu ea. Restul vieţii și l-a petrecut în Bucureşti.

Copil de asfalt, rareori cu cheia de gât, pentru că mama a stat acasă. Dar, tot printre blocuri m-am jucat. Şi printre cărţi. Tata citea într-una. Acasă, în autobuz, la serviciu, pe stradă. Şi mama citea. Dădeam şpagă la librărie să ne păstreze sub tejghea şi să ne dea cărţi. În vacanţe îmi construiam un decor întreg, un cuib, în care citeam. Ţineam peste tot, la îndemână, carafe cu limonadă (făcută din sare de lămâie, zahăr şi apă de la chiuvetă), farfuriuţe cu ciocolată „Pitic” şi biscuiţi „populari”, pleduri moi sau cearceafuri răcoroase. Ritualul ăsta al lecturii l-am păstrat toată viaţa. Prin adolescenţă am adăugat şi muzica. Apăruse în viaţa mea un pick-up Tesla, pentru care am muncit o lună ca dactilografă, în vacanţa de vară, la Fabrica de Medicamente şi ţin minte şi acum hârâitul acului pe şanţurile subţiri ale ebonitei şi gimnastica pe care o făceam ridicându-mă din fotoliu din douăzeci în douăzeci de minute ca să întorc discurile de pe faţa A, pe faţa B, să le schimb cu altele.

A făcut ca toată lumea şcoală, liceu, apoi doar ca ea însăşi, un an de muncă, pentru că facultatea pe care a vrut s-o urmeze se desfiinţase. Autorităţile comuniste, care-i vânau pe membrii mişcării Meditaţia Transcendentală, socotiseră că Psihologia era o pepinieră periculoasă în care erau crescuţi duşmani ai gândirii materialist-ştiinţifice.

A lucrat ca muncitor necalificat şi a învăţat pe rupte un an. Apoi a intrat printre primii la facultatea de Filologie, secţia română-italiană.

 

Drumul în televiziune, via Roșiori

Am terminat facultatea cu 9.87. „Pe bune”, cum se zice. Fără să fi fost membră de partid, nici în conducerea UASCR, fără pile, fără nimic. Fix pe învăţat. Aşa cum au făcut cei mai mulţi colegi de-ai mei. Am învăţat chiar şi la Filosofia aia impregnată de materialism.

Chiar şi cu această medie mare, a trebuit să se mulțumească cu un post la şcoala generală din satul Roşiori, comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa. Bucureştiul şi celelalte oraşe mari erau considerate închise. La fel ca astăzi, era nevoie de cadre didactice bune în mediul rural.

Vreo 50 de km de capitală. Un traseu aparent rezonabil. Dacă ar fi existat mijloace de transport decente. Dar nu existau. Aşa că am făcut ba autostopul, ba o „cooperativă” cu celelalte profesoare repartizate acolo, (pentru că una avea o Dacie şi contribuiam toate cu bani de benzină). Pe urmă, proprietara a vrut şi bani pentru uzură, pe urmă s-a ales praful de înţelegerea noastră, eu am avut un copil şi m-am mutat „pe linia de tren”, la Dridu. O jumătate de an, până când a venit Revoluţia.”

Când s-a întors la şcoală, după vacanţa de iarnă în care toţi colegii săi îşi obţinuseră transferul în Bucureşti, de pe unde fuseseră aruncaţi la repartizare, a văzut în condica de prezenţă numai litere roşii în dreptul numelui său, „abs.nmt.”- absent nemotivat. Enervarea i-a adus un post rămas neocupat în Bucureşti, în perioada asaltului post-decembrist al profesorilor de provincie, la liceul Petofi Sandor.

Pe urmă, s-a prezentat la un concurs anunţat de redacţia Cultural pentru un post de redactor. Recomandarea a venit de la Mihai Marta, un profesor drag încă din vremea facultăţii, un mentor pe care Cristina Andrei îl iubeşte şi-l respectă fără rest. La vremea aceea, Mihai Marta era colaborator la emisiunea „Limba noastră” realizată la TVR de Micaela Macovei.

O săptămână de probe scrise, orale sau video i-au adus în cele din urmă acest rost care s-a dovedit a fi fost cel mai potrivit pentru ea. Uitându-se în urmă, Cristina Andrei își dă seama că a făcut cam tot ce se poate face în Departamentul editorial al unei televiziuni. 

Îşi aminteşte cu drag perioadele în care a face un documentar însemna să nu ratezi nicio etapă de producţie, începând cu prospecţia şi să nu faci rabat de la nici o condiţie de realizare, cum ar fi o echipă redusă la minimum – operator (care să fie şi sunetist şi maistru de lumini şi şofer) şi redactor (care să fie şi scenarist şi regizor şi ilustrator muzical). 

 

Privilegiată să dea mâna cu Sfântul Părinte

Un loc special îl ocupă în sufletul său, desigur, săptămâna în care a fost trimisul special al TVR la Vatican. Alături de Mihai Rădulescu, binecunoscutul jurnalist de la Ştirile TVR şi de un coleg minunat, operatorul Mihai Covrig, Cristina Andrei a relatat vizita PF Teoctist în Cetatea sfântă, la invitaţia SS Papa Ioan Paul al ll-lea.

Ne povestește însă altceva, un moment emoționant, pe care nu l-a mai relatat până acum. Este vorba de prima sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea, când a avut șansa să dea mâna cu Sfântul Părinte.

Împreună cu o colegă operator, Ligia Cortan, Cristina Andrei însoțea la Roma o delegaţie de elevi de la Seminarul Teologic şi o alta de la Liceul de artă Nicolae Tonitza din Bucureşti. Era vorba despre o expoziţie de pictură realizată de aceştia din urmă, în deschiderea căreia se manifestau artistic cei de la Seminar.

La un moment dat, au fost întrerupți din obișnuitele filmări și trimiși în Piaţa San Pietro pentru că urma să aibă loc o audienţă generală, urmată de o alta particulară. Nu ştiau ce înseamnă asta, ştiau doar că trebuiau să consemneze momentul.

Ajunşi în Piaţă, au văzut o mare de oameni despărţiţi de cordoane, grupaţi după o culoare anume a ecusonului. Cei cu ecusoane portocalii, constataseră ei, aveau acces în sectoare ceva mai apropiate de esplanada pe care se afla Sfântul Părinte.

Colega Cristinei, de confesiune catolică, îşi dorea din tot sufletul să se apropie de Papă. Aşa că a făcut un schimb de ecuson cu un credincios purtător al cartonaşului portocaliu, şi-a pus camera în braţe şi a plecat cu grupul respectiv. Numai că, după vreo 20 de metri, au fost opriţi şi li s-a fixat locul într-un perimetru limitat de un cordon care s-a închis în urma lor…

Un om de ordine, cu totul inflexibil, a rămas de veghe acolo, nepermiţând nimănui să mai intre sau să mai iasă din pătrăţelul acela.

În vremea asta, a apărut un fel de ghid care ne-a luat pe cei veniţi din România şi, printr-un culoar pe care abia atunci l-am văzut formându-se, ne-a condus spre esplanadă unde ne-au înşirat pe două rânduri, orientaţi spre Piaţă, iar Sfântul Părinte şi-a făcut apariţia şi a dat mâna cu fiecare dintre noi, elevi, profesori, preoţi şi jurnalişti, oferindu-ne fiecăruia câte un rozariu mic, alcătuit din mărgeluţe de un verde palid, încheiat cu o iconiţă argintie a Maicii Domnului şi cu o cruce delicată. A fost unul din momentele cele mai dragi din meseria mea.

 

Alături de Cristina Andrei, în lumea cărţilor şi gândurilor sale

„Abonatul nu poate fi contactat” a fost o surpriză. Pentru mine şi pentru profesioniştii cărţii, cititori şi critici. Nu că ar fi vreo capodoperă. Ci pentru că a apărut de nicăieri, că nu îl anunţa nimic şi pentru că autorul era un outsider. Nu-mi făcusem simţită prezenţa niciodată, în nici un fel în lumea literară. Cartea a avut parte de o primire generoasă din partea tuturor şi acest interviu este încă un prilej să le mulţumesc. Celor care au nominalizat-o şi au premiat-o, celor care au citit-o, au avut cuvinte bune despre ea şi au aşteptat-o cu răbdare pe următoare. Am obţinut, datorită Abonatului premiul pentru debut al revistei Observator cultural, al revistei Accente şi am fost finalistă în competiţia Festival du Premier Roman de Chambéry.

Cristina Andrei

Abonatul nu poate fi contactat” de Cristina Andrei. Foto credit: nemira.ro

Mesajul unei cărţi nu trebuie explicat de autor în afară de ceea ce poate lămuri cartea însăşi, ne spune Cristina. Dacă el există, dacă este coerent, dacă exprimă un adevăr la care pot adera cititorii săi, atunci mesajul este lesne descifrat de către cititor.

Este o imensă greşeală să încerci să explici o carte pe care ai scris-o. Dacă ea este scrisă bine, dacă trimiterile către livresc, spre viaţa însăşi sunt suficient de clare, fără a fi didactice, atunci mesajul transpare şi spune fiecărui lector ceea ce are nevoie să afle.

Cu toate acestea, ne dă totuși un indiciu. „Abonatul” vorbeşte despre lipsa de comunicare reală, profundă, autentică. Despre însingurare. Despre zeci de voci care se întretaie spre a spune ceva ce toată lumea aude, dar nu ascultă.

Mai târziu, în aprilie 2018, apare „Matriarhat”, o carte cu mesaje puternice. Vine din mijlocul unor realităţi tulburătoare cu care se confruntă societatea feminină de ieri şi de azi, aş spune eu.

Este un şir de povestiri tulburătoare despre femei cu „destine frânte, supuse violenţelor de tot felul, frustrărilor, insatisfacţiilor, degradării fizice şi morale, în egală măsură puternice şi răzbătătoare şi victorioase, până la un punct.”

Cristina Andrei este, iată, nu doar un jurnalist şi redactor care oricând poate reprezenta un reper de moralitate, profesionalism şi unicitate. Este un scriitor capabil să disece tot ce înseamnă viaţă şi societate. O disecţie fină care pune degetul pe rană, dar în acelaşi timp vindecă acolo unde atinge.

 

Cristina Andrei şi ale sale filmele documentare despre descoperirea victimelor comunismului

Puţini sunt cei care ştiu faptul că a realizat filme documentare despre descoperirea victimelor comunismului, profitând cumva de anul în care nu a lucrat la TVR.

Proiectul a luat viaţă deoarece soţul său, istoricul Marius Oprea, a iniţiat-o în acest domeniu de cercetare. Marius Oprea a creat şi a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi a deschis cu consecvenţă drumul spre un nou tip de arheologie, aceea recentă. Cristina l-a însoţit pe el şi echipa pe care o coordona în periegheze, la prospecţii şi săpături propriu-zise.

Cristina Andrei

Cu o cameră de filmat împrumutată şi cu un soft de montaj destul de primitiv, a produs câteva filme, nu foarte lungi, la Târgu Ocna, Aiud, la Sângeorz Băi sau pe Muntele Mare. În cele din urmă, au fost difuzate pe postul naţional, iar subiectul principal a fost reprezentat de suferinţele celor vânaţi de Securitate cu sălbăticie şi ucişi fără scrupule cu cruzime neînchipuită.

Aşa ceva n-are cum să te lase indiferent. Nici faţă de ceea ce s-a întâmplat, nici de ceea ce se poate oricând repeta. Mă întrebaţi cum m-a marcat? M-a făcut extrem de vigilentă, de atentă, de reactivă. De aceea nu prea lipsesc de la proteste atunci când cred că puterea, oricare ar fi ea, derapează şi trebuie amendată.

Ceea ce trebuie cu toţii să ne amintim, dincolo de orice clieşee, este faptul că această formă de guvernământ s-a născut pe moarte, a creat moarte şi teroare, iar mai grav este faptul că a dat naştere unor monştri ideologici care ne urmăresc şi astăzi.

Personal, cred că am avea nevoie de ore de clasă, de pedagogie specială a memoriei colective a trecutului comunist. Societatea trebuie să înveţe să nu repete ororile trecutului, iar asta nu se poate decât prin conştientizare şi prezentarea unor realităţi mai puţin sau mai mult cunoscute.

 

Mentori și lecții de viață

Cu sensibilitatea şi seninătatea caracteristică, doamna Cristina Andrei îmi arată firesc că îşi trage energia de acolo de unde ne-o tragem şi ne-o regăsim cu toţii. Numai că unii ştim şi alţii nu-şi dau seama încă. De la Dumnezeu. 

Cristina Andrei s-a bucurat mereu de dragostea şi bunul simţ al părinţilor săi. De bunătatea şi învăţătura oferite de profesorii săi, d-na Bancu, d-na Rodinciuc, profesorul Marta, „dascălul meu în ale televiziunii” sau d-na Micaela Macovei. De colegii săi alături de care a descoperit frumuseţea meseriei de care nu s-a plictisit de mai bine de 25 de ani.

Dincolo de toţi, Marele Maestru este fiul meu, Sever. El m-a învăţat să practic cea mai desăvârşită meserie de pe lumea asta, aceea de mamă. Lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. El a avut cel mai mult să-mi ierte şi el m-a învăţat dragostea necondiţionată. El, cu răbdarea lui nerăbdătoare de copil, m-a susţinut mereu. Mi-a îngăduit şi înţeles absenţele. Când împlinea 14 ani, pe 13 octombrie 2002, în loc să-i urez „La mulţi ani!” şi să-l iau în braţe, relatam din mânăstirea ursulinelor despre vizita la Vatican a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Ei, asta nu se uită. Iar generozitatea copiilor nu poate fi întrecută de nici un adult niciodată.

Cristina Andrei și fiul său, Sever

Ca lecţie de viaţă, Cristina a învăţat să iubească, să ierte şi să înţeleagă aşa cum o fac pruncii. Cu bunătate, cu nevinovăţie, cu generozitate. Lecţia sa de viaţă a venit de la fiul său, aşa cum tocmai a spus.

Altfel, lecţii primesc în fiecare zi. Ochi să am să văd şi urechi să am să ascult, minte să înţeleg şi inimă să le adâncesc. Dar, dacă e să fie una mai importantă şi mai adecvată în vremurile astea (nu că în altele n-ar fi fost potrivită sau de folos), ea vine din gura lui Pavel. A Apostolului Pavel. Chiar dacă era adresată Filipenilor, e numai bună şi pentru noi: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi”. (Filipeni, 2: 2). Singurul îndreptar de viaţă este cel oferit de Hristos. Îl găsim în referatele evanghelice sau în faptele şi epistolele apostolilor. În rest, bunicii, părinţii, profesorii, duhovnicii, copiii. Ei sunt îndreptarele, ghizii noştri. Şi mintea şi inima noastră. Aş spune oricui să-şi urmeze inima, dacă mintea lui este mobilată cu ceea ce trebuie. În cazul ăsta, inima nu poate greşi.

 

Să nu te trădezi niciodată pe tine însuți!

Am întrebat-o cum unii dintre noi reuşim, iar alţii nu, iar Cristina a răspuns că toţi reuşim dacă ne fixăm ţintele corecte. Dacă nu ne lăsăm înşelaţi de duhul lumii.

Ce înseamnă să reuşeşti? Să ai bani? Să apari la televizor? Să postezi pe internet fotografii cu nu ştiu ce ultim model de maşină, cu o vilă opulentă, cu vacanţe luxoase, cu haine de firmă? Asta înseamnă a reuşi? Dacă da, atunci mă tem că suntem într-o gravă eroare. Nimic din ceea ce este obţinut prin compromis, la orice nivel, al conştiinţei, al moralei, al tranzacţionării principiilor, nu poate fi validat ca reuşită.

Ca sfaturi, Cristina a întrebat gânditoare şi zâmbind:

Ce sfaturi să dau eu celor care ne citesc, eu care am făcut atâtea greşeli?! Unul singur. Să nu trădeze niciodată. Să nu se trădeze pe sine. Cel bun şi curat, să nu trădeze puritatea copilului care a fost, candoarea şi frumuseţea adolescentului din care s-a născut el, adultul care are sau nu nevoie de sfaturi.

Cristina Andrei

Şi pentru că România este un reper genetic, sufletesc şi moral pentru mine ca om, jurnalist, Român şi mamă, am vrut să ştiu ce înseamnă pentru Cristina Andrei să fie Român.

Îmi place. Iubesc ţara asta cu toate ale ei. Cu frumuseţile lăsate de Dumnezeu şi urâţeniile pe care le facem noi; cu oamenii ei buni şi cu cei răi, cu deştepţii şi cu nătărăii, cu cei răbdători şi cu cei pripiţi, cu oratorii ei minunaţi şi cu gângavii care ne fac să zâmbim sau ne enervează şi ne fac să luăm atitudine, chiar şi cu hoţii, cu prost-crescuţii şi bădăranii care ne obligă să ne solidarizăm şi să ne descoperim unii pe alţii, noi, ceilalţi, pentru că îmi închipui că îi putem schimba la un moment dat; îmi place ţara asta cu limba ei bogată şi generoasă, cu lumina ei de toamnă târzie, cu vocea ei gâlcevitoare, cu mâinile ei trudite, cu arţagul ei permanent, cu zumzăiala ei neîncetată, cu liniştea munţilor, pacea dealurilor care coboară tihnit în văi, cu neliniştea mării, cu viul ei cu tot. Aşa că nu, nu e o dezamăgire. Deloc.

 

Cuvânt de încheiere

După un astfel de maraton intelectual, moral, profesional, uman, nu ai cum să nu rămâi cumva pe gânduri, să simţi să stai tu cu tine, să reflectezi încă o dată şi o dată la tot ce înseamnă umanitate, condiţie umană, spiritualitate, societate şi frumos.

De ce? Deoarece vorbind despre doamna Cristina Andrei şi ascultând-o, nu poţi să vezi altceva decât un om frumos. De la suflet la trup, de la suflet la minte. Un om deschis, răbdător, înţelept, care are o capacitate fantastică de a diseca adevăruri şi realităţi la care puţin putem să ajungem sau măcar să ne gândim.

Pentru mine, cariera Cristinei Andrei este un reper de profesionalism, de dedicare, loialitate şi perseverenţă. Un om care tocmai prin simplitatea firii sale este complexă şi profundă.

Sunt omul care nu calc pe alte urme deoarece îmi place să le nasc pe ale mele. Aş urma însă cu mare încredere orice urme ale Cristinei Andrei, deoarece a păşi pe unde a fost ea este semn de mare binecuvântare şi redescoperire de sine, de sensuri şi forme.

Irina Rusu

Irina Rusu, o profesoară din Bacău, integrează copiii cu autism în colectivitate în cadrul Școlii Generale Ion Creangă, ajutându-i să obțină premii la concursuri și olimpiade.

 

Irina Rusu și-a dorit de când era mică să devină profesoară, deși părinții o voiau mai degrabă doctor. Cu 3 surori mai mici, se juca de-a școala chiar acasă, mai ales când se adunau și vecinele.

În timpul școlii generale aveau o materie numită Atelier în cadrul căreia învățau să croșeteze, tricoteze, coasă sau să împletească. Dacă lipsea vreun învățător, profesoara o trimitea pe ea să îi țină locul. Deși copiii erau cu 3, 4, 5 ani mai mici, o ascultau ca pe o adevărată învățătoare.

A ales așadar fără ezitare să urmeze Liceul Pedagogic, un loc cu multă verdeață situat lângă Parcul Libertății. Acum este colegă cu Geanina Spiriduș.

Autismul la copii

Autismul este poate cea mai dificilă boală pe care o poate avea un copil, prin prisma faptului că nu se poate integra într-o comunitate.

El nu comunică așa cum o fac ceilalți copii, iar părinții depun eforturi mari pentru a-l înțelege. Copilul cu autism trăiește într-o lume cu totul a lui, unde străinii nu prea pot intra. Uneori, nici părinții nu o fac.

Cel mai bun mod de a ajuta copiii cu această boală este să fie duși periodic la medici care îi pot ajuta să „spargă coaja”. Adică să iasă din acea lume imaginară și să crească adulți normali, sănătoși.

Din păcate acești medici sunt rari în țara noastră, iar costurile sunt mai mari decât își pot permite mulți dintre părinții români.

Când vorbim de familiile de la țară, departe de orașele învecinate, lucrurile stau și mai rău. Părinții nu știu cum să își ajute copiii, unde să îi ducă, iar școala nu îi pregătește pe învățători pentru astfel de situații.

Nu există condiții speciale pentru ca acești copii să poată comunica cu colegii lor, nici măcar cu învățătorii sau părinții.

 

Ce face Irina Rusu pentru copiii cu autism

Revenind la profesoara din Bacău, aceasta stârnește curiozitatea sau mirarea, după caz, a oricărui părinte sau coleg din breaslă: lucrează cu copiii cu autism.

Nu în afara școlii, nu în centre specializate, ci chiar în sala de clasă, unde majoritatea copiilor nu au o astfel de problemă. Copiii cu autism nu se pot integra singuri.

Le este greu să iasă din lumea lor pentru că le este frică. Nu își fac prieteni, nu fac lucruri voluntare cum ar fi să iasă la tablă și deseori sunt catalogați drept persoane cu un IQ scăzut.

De fapt, această boală care pune stăpânire pe ei nu îi lasă să își atingă potențialul, iar Irina Rusu a înțeles asta de mult timp.

Eforturile sale în lupta cu această boală au dat roade.

Copiii cu autism au un simţ aparte. Ei pur şi simplu te citesc.

Acești copii au super puterile lor. Inteligența lor emoțională poate șoca oamenii din jur. Iar Irina Rusu știe că ei pot să îi simtă și interpreteze emoțiile. Ei simt dacă o persoană este caldă, calmă, răbdătoare, cu vocație.

Pentru a ieși din lumea lor au nevoie de încredere, iar la fiecare mic pas înainte trebuie încurajați, recompensați. Astfel vor avea puterea și curajul de a mai face un gest, un pas până vor reuși.

Cea mai mare dificultate în lucrul cu un copil este timpul alocat. Noi, adulții, trăim într-o lume a vitezei unde nu mai avem răbdare cu nimic. „Nu-i mai dăm timpului timp” după cum spunea Octavian Paler.

Un astfel de copil îţi spune să stai, să te bucuri de fiecare clipă, să o adulmeci, să te joci, să-ţi pui imaginaţia în mişcare chiar cu lucrurile simple pe care le ai.

Fiecare efort pe care îl face un profesor cu acești copii nu rămâne fără rezultat. Omul este o ființă socială și orice interacțiune cu alt om care îi vrea binele este în sine un progres, afirmă Irina Rusu.

Rezultatele unui efort unic

Părinții au nevoie de ajutor din orice parte când vine vorba de copii cu autism sau chiar cu deficit de atenție. Când ajutorul vine gratuit dintr-un loc surprinzător, ei sunt cei mai fericiți.

Sunt încântați când își văd copiii bucuroși, dornici de a face lucruri noi, constructive, fără tehnologie. Când copiii se duc acasă și povestesc cu entuziasm ce au făcut la școală, părinții parcă se molipsesc și se implică activ.

Prin proiectul „Din suflet pentru suflet” Irina Rusu duce copii normali în centrele dedicate celor cu probleme. Interacționează cu ei și îi ajută să comunice.

Astfel, au ajuns să vină și părinții la aceste centre pentru a ajuta. După o activitate de acest gen toată lumea se simte bine, spune Irina Rusu. Anul trecut a făcut voluntariat cu elevi de clasa a VIII-a în vacanță.

Este incredibil cum un profesor poate fi atât de interesant, blând, atât de iubit de copii încât aceștia nu numai că au făcut voluntariat, dar au făcut-o în vacanța spre liceu. În acea perioadă când de obicei copiii lasă gimnaziul în spate și își uită profesorii, darămite să le ofere din timpul lor liber.

Acești copii au luat note mari la capacitate, au intrat toți unde și-au dorit, iar acum dacă o văd pe stradă pe doamna profesoară, sunt plini de bucurie.

Irina Rusu le-a intrat în suflet așa cum mulți ar trebui să o facă. În timpul liber scrie pe platforma iTeach, o sursă de informare, perfecționare, schimb de experiență.

Articolele publicate de Irina Rusu aici au un impact pozitiv asupra comunității care urmăresc platforma. Scriind pentru ei, a cunoscut oameni minunați prin prisma împărtășirii experiențelor lor frumoase.

Publicul recepționează bine articolele, de fiecare dată cu impact asupra stimulării gândirii pozitive.

Jocul și integrarea senzorială ca metode de predare

Jocul în echipe, cu ajutor, cu diferenţierea sarcinilor, găsindu-şi fiecare elev locul acolo unde i se potriveşte mănuşă, cu recompense pozitive, este cel mai potrivit.

Elevii Irinei Rusu învață prin experimente, folosind materialele de la clasă. Recreează prin recompunerea lucrurilor.

O altă modalitate de a preda, fără ca elevii să vadă asta plictisitor, este integrarea senzorială a tuturor simturilor (văz, auz, tactil, kinestezic, olfactiv, gustativ, proprioceptiv).

Astfel a creat un opțional ,,Călătorie în lumea științelor” după acest mod de gândire.

În cadrul lui a realizat cu elevii jucării senzoriale pentru copiii de la un centru de stat care se ocupă cu copiii cu TSA: brățări, bidoane cu sclipici pentru stimulare vizuală, baloane umplute cu fel de fel de texturi pentru stimulare tactilă, motricitate.

Copilul trebuie să simtă că profesorul e cine e cu adevărat și că vrea să îl ajute. Falsitatea este depistată imediat. Când el face un pas spre profesor, acesta trebuie să îi dea încredere prin încurajare.

Dacă observă că elevul este fixat pe ceva, trebuie să folosească acel ceva pentru a-l introduce în alte experiențe de învățare, pas cu pas.

De aceea, Irina Rusu îi duce pe copii în aceste centre: pentru a-i cunoaște pe acei copii și a le face integrarea mai ușoară, de Crăciun, Paște, 1 iunie, Ziua autismului sau printr-un proiect distinct.

 

Cea mai frumoasă amintire

Eforturile sale nu rămân fără rezultate: o fetiță cu TSA- autism de la clasa a VI-a A a ieșit pentru prima oară la tablă. Colegii săi au rămas uimiți și i-au zis că face minuni.

I-au spus, „Doamna, este prima dată când vedem că iese la tablă. Ea nu răspunde la ore şi niciodată nu a ieşit la tablă.”

Este o bucurie extraordinară să vezi așa ceva la un copil care parcă nu exista. Când Irina Rusu îi duce pe elevi la aceste centre, descoperă o lume pe care nu și-ar fi imaginat-o. O lume cu copii minunaţi. Copii foarte deştepţi care au nevoie de alţi copii pentru a ieşi din lumea lor.

Astfel lasă urme adânci în sufletele lor deoarece mulți se reîntorc în postura de liceeni voluntari. Asta o bucură poate cel mai mult.

Așa vede Irina Rusu cum faptele sale pot face lumea să se schimbe și să devină mai bună. Cei cu probleme ajung să aibă o viață cât mai apropiată de normalitate.

 

Irina Rusu: „În profesia noastră, trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor”

Sfatul său pentru colegii de breaslă este unul extrem de simplu:

În profesia noastră trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor şi priceperilor, iar la urmă obiectivele. În învăţământul românesc este taman invers, de-aici eşecul.

Elevii săi au rezultate la concursuri, iau note mari, ajung unde vor. Totuși cea mai mare mândrie a sa este ceea ce face cu ei pentru copiii cu autism.

Irina Rusu

Pe viitor, Irina Rusu se vede tot la catedră și în timpul liber scriind despre latura pozitivă. Despre lucrurile frumoase pe care le culege în fiecare zi. Din drama vieții pe care o avem, cu suferințele noastre, ale tuturor.

Simpatizează cu crezul artistic al lui Tudor Arghezi: Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi versuri noi. 

Mai mult, Irina Rusu crede întru totul în cuvintele lui Camil Petrescu: Prefer să scriu onest la persoana I. Din mine însumi nu pot ieși. 

Prin urmare sunt o fire veselă, optimistă şi prefer să aduc bucurie tuturor, culegând doar bucurie.

Irina Rusu este o persoană minunată si o profesoară care și-a depășit demult atribuțiile de dascăl. Ea oferă atât copiilor, cât și părinților lecții despre răbdare, așteptare, persuasiune, ajutor și în final acceptare.

Dumitru Prunariu

Singurul român care a ajuns în Cosmos, Dumitru Prunariu ne prezintă o experiență cu adevărat unică, dar și viața lui dinainte și de după acest eveniment.

 

7 zile, 20 ore și 42 minute. Atât a fost necesar pentru a schimba destinul unui om. Se întâmpla în 14 mai 1981, atunci când inginerul de aviație Dumitru Prunariu pornea spre spațiul cosmic.

38 ani mai târziu, regăsim un bărbat pentru care perspectiva globală are o însemnătate complet diferită. De acolo, de sus, conexiunile de pe Pământ sunt văzute cu totul și cu totul altfel. Cumva există o interacțiune între evenimente aparent disparate, petrecute în colțuri diferite ale Planetei. Interacțiune pe care doar cineva care a fost în spațiul cosmic o poate înțelege.

Dumitru Prunariu este un povestitor desăvârșit, așa cum o declară mulți dintre cei care l-au cunoscut. Talentul său oratoric stă la baza formării unei generații întregi de oameni de știință.

Vă invităm așadar să-l „citiți” în reportajul scris pentru Revista CARIERE, și să-l ascultați în cele ce urmează!

Iată și câteva dintre afirmațiile domnului Dumitru Prunariu, desprinse din acest interviu video:

 

Cum ar fi arătat viața lui Dumitru Prunariu dacă nu ar fi existat șansa de a călători în spațiu

„Probabil că mi-aș fi continuat activitatea de inginer la Intreprinderea de Construcții Aeronautice de la Brașov. Aș fi construit avioane mai mici sau mari sau elicoptere. Probabil că aș fi ajuns vreun șef de serviciu, director, probabil m-aș fi mutat la București deși opțiunile erau pentru Brașov deoarece acolo sunt născut, acolo îmi sunt părinții, acolo aș fi primit o locuință.

Fără să fi avut o pregătire de bază inginerească, fără să fi cunoscut foarte bine Planeta, să fi făcut multă geografie care mi-a plăcut, fără să fi învățat câteva lucruri despre geopolitica pământului, nu puteam să am o astfel de viziune doar pentru că am privit Pământul de sus.”

 

Calitățile unui cosmonaut – o profesie care înseamnă interdisciplinaritate

„În primul rând, selecționările pentru candidați cosmonauți sunt foarte riguroase. Lasă să intre în acest grup exclusivist oameni cu anumite calități native. Trebuie să ai o sănătate bună, studii superioare și dacă se poate o specializare într-un anumit domeniu în care vei efectua experimente în spatiul cosmic. De asemenea, o capacitate de asimilare destul de mare.

Să ai un autocontrol foarte puternic, pentru că sunt situații deosebite cărora trebuie să le faci față, în care trebuie să acționezi și să nu te pierzi.

Capacitatea de sacrificiu trebuie să existe la cosmonauți. Ei știu că pleacă într-o aventură umană unică, într-o aventură științifică deosebită, dar în același timp au undeva în subconștient posibilitatea de neîntoarcere din spațiul cosmic. Până în prezent cam 4.5% din cei care au fost lansați în Cosmos au murit in misiune. Este un procent mare.”

 

Cum ar putea să arate o „colonie” undeva în spațiul cosmic

„Indiferent unde va fi instalată o astfel de colonie, ea va fi supusă unor elemente cosmice nefavorabile vieții.

Omul se va transforma. Omul trebuie să rămână într-o astfel de colonie atâta timp cât sănătatea lui nu este deteriorată suficient încât să nu mai facă față reîntoarcerii pe Pământ.

În condiții de gravitație scăzută se produce o decalcifiere, o demineralizare a oaselor cam de 1% pe lună. O medie care, la persoanele în vârstă se produce cam la un an.”

 

Cum s-a transformat omul Dumitru Prunariu după această experiență

„În 1981, poate nu mă uitam cu aceiași ochi calzi, apropiați, la semenii mei. Înțelegi totuși că omul care trece prin niște situații extrem de riscante, la limită, ajunge să iubească mult mai mult viața, pe semenii lui, să se gândească mult mai mult la viitorul omenirii în general, prin oameni pregătiți, prin oameni de calitate, prin oameni sufletiști.

Simt că nu pot să fac rău cuiva. Intenționat niciodată nu am făcut cuiva rău. După ce zbori în Cosmos, îți dai seama că ceea ce trebuie să faci este să aduci binele, înțelegerea dacă se poate.

Cosmosul este supus unor forțe care caută să regleze și să echilibreze totul în univers. Dacă faci prea mult rău, trebuie să faci undeva și prea mult bine pentru a se echilibra. Noi în general ca umanitate, ca grupuri de interese, facem foarte mult rău Pământului și multora de pe Pământ. Undeva aceste lucruri se vor echilibra, dar poate nu în următorii zece, o sută de ani.”

 

Educația, astăzi

„Din păcate, vedem un proces anacronic care se petrece la noi față de ceea ce se promovează în lume. Sunt societăți care promovează intens matematica, fizica. Mai ales în țările dezvoltate, care înțeleg că fără oameni cu capacități de a dezvolta în continuare știința, producția, nu au economie.

Matematica te învață un anumit mod de structurare a gândirii, necesar în orice faci în viitor.

La noi, școala a ajuns să reducă anumite elemente de la anumite materii la informații disparate. Nu se mai leagă între ele. Copiii nu mai înțeleg un proces. Ei învață anumite elemente dar nu reușesc să le lege între ele. La școală trebuie sa înveți cum să cauți informația și să o utilizezi, nu sa ți se introducă o anumită informație în cap și cu asta basta.”

 

Sensul vieții pentru un om care a fost în spațiul cosmic

„Contează foarte mult ce lași în urmă. Deci, construiește pentru alții, lucruri care să le folosească altor generații. Pentru tine ai construit. Nu e vorba neapărat de lucruri materiale, ci de lucruri spirituale, de cunoștințe transmise, de instituții pe care le marchezi într-un fel. Toate acestea reprezintă de acum un scop în sine pentru mine.

Ce le-aș recomanda tinerilor este să încerce să aibă un scop binedefinit în viață. Să-și urmeze visul.”

 

Interviul cu domnul Dumitru Prunariu a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor-Șef Revista CARIERE

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Chef Jakob Hausmann a venit pentru prima oară în România în anii ‘90 și s-a îndrăgostit de loc și de oameni. A înființat acum mai bine de 20 de ani restaurantul Mica Elveție și gătește cu pasiune pentru oaspeții săi, exact cum ar face-o pentru familie și prieteni. Autor a 4 cărţi de bucate, a avut de-a lungul vremii numeroase apariții în presă și colaborări cu reviste de specialitate și show-uri gastronomice.

 

Pasiunea cu care gătește și multiplele specializări, printre care una în gastronomia moleculară și o alta în bucătăria fusion, i-au adus numeroase premii, însă cel mai drag îi este ”Distincția pentru arta culinară – Mihai Eminescu”, prin care i s-au recunoscut meritele pentru întreaga activitate.

Susține valorile simple, de care ne îndepărtăm pe zi ce trece tot mai mult. Mâncarea bună și bucuria de a o savura alături de cei dragi trebuie să fie niște constante în viața noastră, a tuturor. Întoarcerea la tradiție, la mersul la piață, utilizarea ingredientelor locale, de sezon, în locul celor importate de peste mări și țări, sunt tot atâtea mesaje pe care chef Hausmann dorește să le transmită tuturor celor ce-i calcă pragul.

Așa a luat naștere campania #masăbunăîmpreună, în cadrul căreia personalități cu vizibilitate în mediul online și offline vin la Mica Elveție pentru a lua cina cu familia și prietenii, arătându-și astfel susținerea și oferind un exemplu de urmat.

Jakob Hausmann s-a născut la Steckborn, în Elveția. Bucătăria a avut întotdeauna un rol important în familia sa. Mama avea obiceiul să gătească cu o sumă mică de bani, o mâncare gustoasă din ingrediente de sezon.

Pentru tatăl lui, în schimb, nu era atât de important prețul, ci doar să pregătească un preparat special, fiind un mare gurmand. Chef Jakob Hausmann își amintește:

Tata era genul de om care putea să conducă sute de kilometri într-o zi, doar ca să se bucure de gustul inegalabil al peștelui proaspăt pescuit din Thurgau, de savoarea unui risotto și a polentei în regiunea lacului Ticino și de un saucisson de veau (cârnat de vițel) la Lausanne.

 

Chef Jakob Hausmann: ”Să fii bucătar e o meserie grozavă: poți să aduci atâta bucurie în viața oamenilor”

Duminica era ziua când familia Hausmann primea prieteni în vizită, iar părinții găteau împreună pentru musafiri.

Îi vedeam pe ai mei cât de bine se simțeau pregătind mâncarea și ce aprecieri primeau de la invitați atunci când o aduceau la masă. Uitându-mă la ei, m-am găndit că să fii bucătar e o meserie grozavă: poți să aduci atâta bucurie în viața oamenilor și să fii lăudat pentru asta.

Așa a învățat Jakob Hausmann să aleagă, să curețe și să prepare ingredientele proaspete pe care le cultivau părinții în grădina. Tatăl lui Jakob făcea și din momentul servirii un adevărat spectacol, iar mulțumirea mesenilor era pentru el cea mai mare răsplată.

Visul tatălui meu a fost întotdeauna să fie un mare bucătar și să aibă propriul restaurant. Însă acest lucru nu era posibil pentru cineva cu posibilități financiare limitate, cum era familia noastră. Numai cursurile ar fi costat niște zeci de mii de euro. Pasiunea lui, însă, s-a răsfrânt asupra mea, astfel încât n-am avut nici un moment de îndoială când a trebuit să-mi aleg profesia. Iar niște ani mai târziu, tata și-a văzut visul împlinit, prin mine.

 

Drumul unui mare chef, de la producție de mobilă și fotbal până la adevărata pasiune

A urmat scoala de bucătari în Elveția și și-a făcut ucenicia în mai multe restaurante, încercând să învețe cât mai mult de la toți cei cu care lucra.

Cel mai mult m-a impresionat un bucătar foarte bun, Anton Mosinenn, prieten al șefului meu din vremea aceea. El călătorea prin toată lumea, era peste tot bine primit și iubit pentru felul excepțional în care își făcea meseria. Este și astăzi unul dintre cei mai buni bucătari din lume. De la el am învățat că gătitul este, mai presus de orice, o artă.

S-a căsătorit devreme, la 21 de ani, și a avut doi băieți cu prima soție, Thomas și Sascha. Responsabilitățile erau mai mari, familia avea nevoie de mai mulți bani și de mai mult timp.

Ca orice artă, gastronomia cere sacrificii. Și, uneori, prețul pare prea mare.

Ca bucătar, lucrezi în fiecare week-end, ai mai puțin timp pentru familie și prieteni. Când ești tânăr, libertatea e mai importantă decât meseria, așa că o vreme am plecat din gastronomie.

A fabricat și a vândut mobilă. Ulterior s-a orientat spre vânzări, ajungând să dețină propria firmă în domeniu. În paralel, juca și fotbal semiprofesionist.

Nimic nu-i oferea bucurie asemeni gătitului, însă deschiderea unui restaurant în Elveția ieșea din discuție: visul costa peste 100.000 de euro.

 

De la marea Elveție, la Mica Elveție

În 1991, un cunoscut i-a propus sa investească în România. Din păcate, nu a fost o experiență profitabilă, dimpotrivă. A revenit în Elveția și, pe fondul neînțelegerilor iscate de problemele financiare, în 1995 a divorțat.

Cu puținul capital rămas, s-a întors în România și a deschis o afacere de import-export, fără prea mult succes, însă.

Eram obișnuit cu seriozitatea elevețiană și așteptam același lucru de la cei cu care lucram. Însă, în fiecare lună, nu primeam decât facturi pe care trebuia să le acopăr, nici vorbă de profit. Mi-am dat seama că voi ajunge la faliment dacă nu schimb ceva, așa că am început să caut un om de vânzări.

Un amic i-a prezentat-o pe Crenguța. Avea experiență în vânzări, așa că i-a cerut 1000 de dolari salariu.

N-am vrut să-i dau atâția bani, așa că i-am propus 100 de dolari și comision. A acceptat imediat. După prima lună mi-am dat seama că am făcut o afacere proastă. Era atât de pricepută, încât o plăteam câte 2-3000 de dolari lunar. Mi-am spus că cineva care se pricepe la finanțe atât de bine, nu trebuie pierdut. Așa că am cerut-o de nevastă…

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Crenguța a acceptat și, după căsătorie, având mereu casa plină de prieteni pentru care gătea, vechea pasiune a lui Jakob Hausmann a reînviat.

Îmi era clar că n-am să reușesc într-o afacere în care nu-mi pun sufletul, iar eu simțeam că trăiesc cu adevărat numai în bucătărie. Acolo nu mă gândesc niciodată la bani, ci doar la ce îmi place să fac.

A găsit un partener și așa a deschis restaurantul, unde a lucrat cot la cot, încă de la început, alături de soția lui. El cu gătitul, ea cu toată partea administrativă.

Nu a durat mult și li s-a dus vestea, astfel încât întreaga comunitate elvețiană din București – și nu numai – venea să mănânce la Jakob Hausmann. Tocmai de aceea, nu putea exista un nume mai potrivit decât ”Mica Elveție”.

 

Chef Jakob Hausmann: ”De fiecare dată când pregătesc Raclette, îmi vin în minte mirosul și gustul copilăriei mele”

A încercat să aducă ceva nou pentru clienții români, iar aceștia au îmbrățișat imediat bucătăria elvețiană. Cele mai multe rețete din meniul Mica Elveție sunt moștenire de familie.

De fiecare dată când pregătesc Raclette, îmi vin în minte mirosul și gustul copilăriei mele. Familia mea nu avea mulți bani, așa încât adesea înlocuiam carnea cu brânză. Dar asta nu înseamnă că era mai puțin savuros.

Raclette, fondue, carne pe piatră încinsă sau tartarul pregătit în fața oaspeților sunt preparate – semnătură ale chef-ului care a gătit de-a lungul anilor pentru o mulțime de VIP-uri precum Wesley Snipes, Jean Claude van Damme, Pink, Steven Segal sau Roger Federer.

Prima oară când van Damme a venit la Mica Elveție era înconjurat de bodyguarzi și a vrut neapărat să stea într-un separeu. Regula în restaurantul meu este ca nimeni să nu facă fotografii vedetelor, așa încât nu a fost deranjat. Am mers să-l salut, așa cum fac cu toți oaspeții mei, iar el mi-a spus că auzise că la noi găsește cea mai bună carne din oraș. Cred că nu l-am dezamăgit pentru că, la puțin timp după acea vizită, a venit într-o seară fără bodyguard, iar apoi a venit ca invitat la ziua mea.

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Când vine vorba să gătească, însă, chef-ul de la ”Mica Elveție” o face cu aceeași bucurie pentru vedete sau oameni nevoiași. Restaurantul se află chiar lângă biserica Sf. Anton, astfel încât enoriașii veniți la rugăciune au primit adesea o farfurie de mâncare pregătită de chef Jakob Hausmann, pentru a-și încălzi trupul și sufletul pe durata pelerinajului

Viața este un permanent schimb: dai și primești. Dacă te abați de la regula asta și doar aștepți să ți se dea, strici echilibrul și, de cele mai multe ori, rămâi fără nimic.

 

Chef-ul care ne invită la #masăbunăîmpreună

Experiența i-a arătat lui Hausmann care sunt lucrurile care contează cu adevărat în viață. Vacanțele alături de copii și nepoți, casa plină cu masa-ntinsă în ceasurile de sărbătoare, sunt momente care, puse împreună, alcătuiesc fericirea pentru Jakob Hausmann.

Multă lume m-a întrebat cum de am rămas în România. Ei bine, pentru români, familia e mereu pe primul loc, iar asta a contat foarte mult pentru mine. Am putut prinde rădăcini și e firesc ca ”roadele” să le culeagă tot țara care m-a adoptat acum mai bine de 20 de ani.

Cel mai important este să ne oprim puțin din goana în care pare să ne trăim viața, să ne bucurăm de un fel de mâncare simplu, dar gustos, pregătit cu ingrediente de sezon și să transformăm fiecare masă într-o sărbătoare, având alături prietenii și familia.

Așa s-a născut campania #masabunăîmpreună. Multe vedete și personalități publice aleg să se alăture demersului, să uite de orice obligație de serviciu pentru câteva ore dintr-o seară obișnuită din timpul săptămânii și să ia cina alături de cei dragi, oferind astfel un exemplu de urmat.

Restaurantul meu e precum propria sufragerie, iar toți cei ce-i calcă pragul sunt oaspeții mei. Adesea văd oameni care cu o mână mănâncă, cu alta trimit e-mailuri. Atunci mă duc la masa lor, le iau mâncarea și le spun: ”Văd că sunteți ocupați și e păcat să las mâncarea aici, se răcește. O aduc după ce terminați.” Mulți sunt șocați, dar majoritatea înțeleg mesajul. Până la urmă, viața este despre mâncare și dragoste – una hrănește trupul, cealaltă sufletul. Și e bine să ne luăm timp pentru a ne bucura de amândouă.

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Cu o meserie care-l face fericit și prin care-i face fericiți și pe alții, un restaurant care e mereu plin și unde toți se simt ca într-o mare familie, e loc însă și pentru lucruri pe care chef Hausmann le-ar face diferit acum, dacă ar avea ocazia:

M-am implicat foarte mult în tot ce ține de restaurant, nu doar de bucătărie, și nu aș mai face asta. M-aș dedica artei gastronomice, aș călători mult pentru a cunoaște alte culturi și pentru a integra apoi specificul lor culinar în bucătăria mea și a putea oferi oaspeților nu doar feluri de mâncare bine gătite, ci experiențe gastronomice desăvârșite.

 

* Interviul cu Chef Jakob Hausmann a fost realizat de către Alina Cristea, PR Account Manager Tudor Communication

Marius Bujor

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online pe lângă un job full time într-o agenție. Cu experiență în presa scrisă: ziare, televiziune și chiar radio, informația oferită trece de granița teoriei în real. 

 

Studii și experiență în domeniu

Marius Bujor a absolvit facultatea de jurnalistică, apoi a urmat un master în programe audio-vizuale la U.N.A.T.C unde l-a întâlnit pe domnul regizor Radu Nicoară care i-a arătat cum se spune o poveste prin arta scenaristicii.

A început să scrie din timpul practicii când a ajuns să vadă din interior viața la ziar. Tinerețea vine la pachet cu avânt și idealism, iar Marius Bujor și-a format câteva vise. Sursa lui de inspirație este formată în special de „Jurnalistul Universal” de David Randall, dar și de o colecție de reportaje realizate de jurnalistul român Filip Brunea Fox în perioada interbelică.

După ce a absolvit facultatea, a intrat pe piața concurențială a jurnalisticii încercând să schimbe lumea în bine prin scrisul si pasiunea sa.

A fost și reporter de radio. Timp de un an a lucrat ca reporter în redacția social economică și editor în cea de știri la Radio România Actualități.

În 2002 a câștigat concursul pentru un post de reporter în cadrul redacției de știri a TVR. Un întreg univers i se deschidea în față.

Jurnaliști profesioniști ca dl. Paul Șoloc, dl. Horia Grușcă, dna. Ioana Mureșan, dl. Adrian Fulea, dl. Ionel Măireanu îi deveneau profesori în timp ce îi erau colegi.

Mai mult decât presă, descoperea cinematografia, pentru că un reporter de televiziune trebuie să învețe comunicarea vizuală. Poveștile au impact mai mare când povestea este transpusă în imagini.

Jobul în presă părea să fie exact locul de unde să schimbe lumea în mai bine, dar presa este tot mai departe de această misiune, prin simplul fapt că a renunțat să mai fie obiectivă.

Marius Bujor

Admirație și respect

Marius Bujor admiră doi lideri politici români de pe scena celui de-al doilea război mondial. Dar, în special, pe Mircea Eliade, cel care a creionat Bucureștiul mai bine ca oricine în romanele Întoarcerea din rai și Huliganii. Citind despre istoria religiilor în timpul liceului a aprofundat domeniul filosofiei care l-a interesat dintotdeauna.

Proza fantastică citită pe fundalul albumului Cantofabule de la Phoenix oferă senzații extrasenzoriale, susține el.

Alți oameni foarte dragi lui sunt dascălii:

  • Lucian Cristea – profesor de limba română la Școala Generală 113 din București,
  • Eugenia Morar – profesoară de istorie la aceeași școală,
  • Victor Lișman – profesor de limba română la Colegiul Național Sfântul Sava din București
  • Ioan Grosu, profesor de istorie tot acolo.

 

Câteva cuvinte despre viața în televiziune

Marius Bujor a avut cele mai multe momente frumoase la TVR, dar două i-au rămas pe veci în minte. Două reportaje realizate alături de directorul de imagine Sorin Eșanu.

Primul reportaj a vizat decăderea unei clădiri din centrul vechi – hotelul Concordia. Al doilea este despre copiii care vindeau ziare. A reușit să le spună povestea tristă și greutățile îndurate pentru un bănuț.

Am descoperit 3 momente dificile din viața sa profesională. Primul se leagă de emoțiile primului reportaj ca reporter de radio. Timiditatea îi dădea atunci mari bătăi de cap.

Al doilea moment dificil a fost o perioadă în care a fost reporter de noapte la TVR deoarece trebuia să vină cu propuneri de subiecte zilnic. Deși a fost greu, în timp și-a ascuțit instinctele, spiritul de observație, imaginația.

Al treilea moment dificil a fost când a renunțat la televiziune și nu avea nicio idee ce să facă mai departe.

 

O zi din viața unei reporter

O zi din viața unui reporter de știri are un tipar deja stabilit: ședințe de redacție, propuneri de subiecte/eveniment, conferințe de presă.

După aprobarea subiectului urma planificarea filmării, efectuarea ei și realizarea materialului. Pentru a scuti timp, Marius Bujor schița un mic scenariu și decupaj cinematografic înaintea filmării.

Pentru un absolvent care vrea să se îmbogățească rapid, jurnalismul nu este calea, deși cine știe să scrie va avea mereu bani în buzunar.

Pentru a dobândi experiență ar trebui să treacă prin toate: presa scrisă, radio, televiziune, agenții.

Jurnalismul este destul de prost plătit, dar este cea mai bună școală; te dezvolți ca om, pe plan personal și devii creator de conținut profesionist. Este cea mai grea cale, dar cea mai bună.

Cuvântul scris te învață să transmiți emoții, senzații. La radio înveți puterea sunetului și chiar a cuvântului rostit. Reporterul lucrează cu sunetul vieții și cuvântul rostit.

În televiziune se lucrează cu toate: cuvântul scris, cuvântul rostit, sunetul, muzica, imaginea. În agenție, jurnaliștii învață să ofere informații utile structurate în articole sau advertoriale pentru a vinde.

Te vei juca cu mințile oamenilor și ar fi bine să știi ce faci, fiindcă vei avea pe conștiință oameni…

În opinia lui Marius Bujor, se spune în mod eronat că un jurnalist trebuie să aibă condei, să scrie sofisticat. De fapt stilul greoi, forțat distrage atenția cititorului de la conținut spre ceva mai interesant.

Cea mai bună cale este de a oferi informație concisă, clară, prezentată logic și bine structurată.

 

Momentul de cotitură din viața de jurnalist

În 2013, Marius Bujor decide că trebuie să iasă din presă. Nu mai concepea să fie jurnalist și, într-un moment dificil pentru TVR, a fost printre cei care au plecat.

Prima direcție a fost web designul, domeniu în care a făcut și un curs. Avea deja un site pe care îl administra testând tot ce învăța online.

Deși avea diplomă de web designer și de administrator de baze de date, fără experiență nimeni nu voia să îl angajeze. Atunci a ales să se axeze pe SEO unde era începător.

În 2014 urma primele cursuri de marketing și la scurt timp se angaja ca specialist SEO.

În muncă, momentele de critică te ajută să devii mai bun pentru că vezi unde mai ai de lucrat. Laudele te motivează să mergi mai departe, dar trebuie să ai un echilibru.

 

Cursul ca o discuție între prieteni

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online, unde l-am și întâlnit. La prima vedere este un om simplu, modest, dar cu un bogat bagaj de cunoștințe în ale scrisului.

Cursul de content writing la care am fost mi-a arătat încă o dată că oamenii valoroși se ascund de obicei în cele mai neașteptate locuri. Nu mă așteptam să îmi placă prea mult sau să fiu uimită de curs.

Ceea ce m-a surpins plăcut este faptul că acest trainer a depășit în majoritatea timpului acele limite pe care le impune de obicei statutul de trainer.

Când vezi o grupă de maxim 10 oameni, îți imaginezi un om specializat pe domeniu care vine să îți prezinte un număr limitat de cunoștințe.

Te gândești că interacțiunea este limitată și că informațiile vin pe un singur sens, fără ca trainerului să îi pese cine ești, ce faci sau ce vrei să faci.

Ceea ce m-a uimit este faptul că sfaturile sale erau practice, orientate fix pe domeniul în care lucra fiecare dintre cursanți. Fiecare exemplu te ducea cu ochii minții în redacție, în spatele știrilor de la TVR.

Vedeai o poveste fascinantă. Am simțit pur și simplu cum chiar își dorea să ne ajute pe acest drum ales și să ne dea un ghiont să începem să facem ceva. Mi s-a părut că ne-a dat sfaturi, nu lecții, de parcă ne-ar fi fost prieten.

Cred că această capacitate de a nu te împotmoli în limba de lemn și limitele fixate de statutul de trainer/profesor/îndrumător este incredibilă.

Mai mult, abilitatea de a explica pe înțelesul fiecăruia, cu interes pentru succesul personal al cursanților este extraordinar și unic.

Faptul că te simți în largul tău chiar timid fiind și poți să îi adresezi întrebări fără frică. Asta e cu totul special.

Marius Bujor

Pregătirea pentru jurnalism, conform lui Marius Bujor

Educația formală îi oferă oricărui tânăr un pachet de start în viață. Nu totul îi este util, dar materialul este universal.

Pentru a învăța cât mai multe, cititul rămâne de bază, documentarea, mersul la școală fără prejudecăți. Talentul alege omul și nu invers, dar perseverența face diferența.

Învățatul de unul singur este o metodă ideală pentru cei care au ambiție, răbdare cu ei înșiși. Online există o mulțime de cărți bune și aplicații de mobil la prețuri accesibile.

Între cursuri tradiționale de jurnalism si cursuri online de scriere creativă, SEO, marketing, Marius Bujor alege… obiectivul clar. Pentru a ajunge unde își dorește, un om trebuie să știe ce vrea.

Facultatea de profil modelează intelectual, dar învățatul în afara sistemului tradițional aduce avantajul exersării.

 

Moment dificil rezolvat, zero bani investiți

Dacă am rămas cu ceva de la curs, am învățat că un lider bun rezolvă probleme fără să investească bani.

Mergând pe premisa „când nu ai bani, trebuie să aloci timp” Marius Bujor a alocat timp când a vrut să treacă la altceva.

Astfel a ajuns să învețe SEO citind online, a aplicat, apoi și-a cumpărat cărți, programe, a învățat din nou. Formula sa pentru succes este muncă + perseverență + creativitate.

Un om ordonat, disciplinat, harnic, perseverent și creativ poate veni cu soluții surprinzătoare și fără să cheltuiască prea mulți bani. Trebuie să ai încredere în tine, în capacitatea de a rezolva probleme.

Marius Bujor

Marius Bujor: „Un om virtuos este educat și rămâne modest”

Când vorbim de respect, Marius Bujor susține că respectul pentru ceilalți este opțional deoarece trebuie câștigat, pe când manierele sunt obligatorii. Fiecare om merită tratat cu decență, demnitate.

Planurile sale de viitor includ în primul rând domeniul SEO pe care îl consideră supremul joc al inteligenței. Pentru a excela este nevoie de pasiune dusă până la obsesie.

Pe lângă joburile sale, lucrează și la proiecte personale, printre care o serie de cursuri de SEO și marketing online. În 2016 a devenit trainer pentru a oferi cunoștințele sale doritorilor.

De asemenea, va participa la o serie de evenimente din lumea SEO, majoritar din străinătate, în acele locuri în care oamenii sunt extrem de interesați de domeniu.

Cel mai tânăr și drag proiect al său este PRawareness.ro – o agenție boutique de SEO, PR și marketing online, unde este co-fondator.

Va continua să scrie pe site-ul agenției sau pe varianta în engleză – PRawareness.com.

Așadar nu îmi pierd niciodată timpul cu întrebările la care nu voi găsi răspuns; cu problemele pe care nu le pot rezolva; cu oamenii pe care nu pot să îi înțeleg.

Marius Bujor este trainerul dedicat și pasionat de domeniul SEO care te învață cu răbdarea unui părinte și te sfătuiește ca pe un prieten.

Mergând la cursurile sale, vei întâlni un om modest pe cât de sclipitor, interesat să facă banii investiți să merite. Plecând acasă te vei simți mai bogat spiritual și plin de idei de intrare sau dezvoltare pe domeniul ales.

Marinela Bănică

Când dr. Marinela Bănică evaluează un copil din punct de vedere medical, îl vede „pe de-a-ntregul”, nu se uită doar la dinții lui, așa cum ar face un medic ortodont obișnuit. Îți poate spune doar dintr-o privire dacă micul pacient respiră preponderent pe gură, dacă a avut polipi nazali sau dacă aceștia s-au refăcut, dacă doarme cu gura deschisă și/sau scrâșnește din dinți în timpul somnului sau dacă are probleme de postură. Pentru că dinții strâmbi ori încălecați sunt ultima verigă și cea mai vizibilă dintr-un lanț al unor disfuncționalități fiziologice. Iar cum noi suntem preocupați mai degrabă de aspectul fizic și mai puțin de cauzele interne care declanșează diverse anomalii dentare, riscul e să ajungem la doctor doar atunci când ne doare și lucrurile se repară mult mai greu.

 

Marinela Bănică este medic specialist în Ortodonție și Ortopedie Dento-Facială. Se ocupă de alinierea dinților, ghidarea creșterii faciale și în special de dezvoltarea corectă a pacienților pe parcursul copilăriei.

Ortodonția evaluează felul în care maxilarele și mușcătura afectează restul corpului, mai ales postura. Ortopedia permite oaselor craniene să se remodeleze la nivelul suturilor, permițând lărgirea și alungirea maxilarului pentru o dezvoltare normală. În esență, în timp de Ortodonția presupune repoziționarea dinților, Ortopedia Dento-Facială implică ghidarea dezvoltării faciale, care se desfășoară în cea mai mare parte pe parcursul copilăriei.

 

Felul în care respirăm influențează esențial felul în care arătăm

„Examinarea integrativă a unui pacient înseamnă analizarea fiecărei persoane în ansamblu, întregul istoric medical, obiceiurile legate de somn, trăsăturile faciale, profilul social, așteptările pe termen lung și pe termen scurt. Luăm în considerare toate părerile pacienților care în ortodonția clasică nu ar fi ascultate sau evidențiate. Această abordare înseamnă o investiție mai mare de timp și bani, dar cu un rezultat care va îmbunătăți gradul de sănătate al pacientului pentru tot restul vieții.

Obișnuiesc să urmăresc la un copil tiparele incorecte de creștere și identificare a cauzelor acestora. Evaluez obiceiurile orale timpurii (suptul degetului, utilizarea exagerată a suzetei), inabilitatea de a respira pe nas (obstrucție nazală cronică) și impactul pe care acești factori îl au asupra creșterii și dezvoltării. Simularea obstrucției nazale în laborator (prin studiu pe maimuțe) a demonstrat efectele puternice ale acesteia asupra dezvoltării feței și a maxilarului. Impactul mediului s-a dovedit a fi un factor seminificativ în acest sens. Din acest moment, atenția s-a mutat pe orice factor care poate interfera cu abilitatea de a respira, aceasta determinând direcția de schimbări ce se petrec în forma facială și anatomică, în contrast cu direcția programată genetic.”

După ce a luat parte la zeci de seminarii și conferințe internaționale legate de sănătatea orală, dr. Bănică a avut o imagine foarte clară a ceea ce poate să însemne pentru un copil o dantură sănătoasă – nu numai dinți sănătoși și perfect aliniați, ci și o respirație corectă, care are o implicație uriașă asupra dezvoltării ulterioare a copilului, un somn liniștit, o digestie mult mai bună, un risc scăzut de infecții cauzate de abcese dentare, o greutate corporală normală, o postură corectă, toate convergând către o stimă de sine ridicată care îl va ajuta să se poziționeze corect în viață.

 

Un copil trebuie evaluat medical în integralitatea lui, nu pe bucăți

De la modul ideal al abordării medicale holistice, integrative, la realitatea din teren e o prăpastie uriasă însă. Igiena dentară precară în rândul multor copii, mai ales în regiunile sărace ale țării, este un fenomen social îngrijorător, cu repercursiuni asupra întregii sănătăți a adultului.

În România, șapte din zece copii cu vârsta de șase ani prezintă deja probleme stomatologice. Necorectate la timp, acestea se vor asocia mai târziu cu probleme de sănătate generală (postură greșită, probleme ale coloanei, obezitate) și chiar tulburări de comportament (cauzate de respirația nazală deficitară și tulburările de somn) și tulburări de performanță școlară sau sportivă, cauzate de insuficienta irigare a creierului.

Marinela Bănică susține cu tărie că starea de sănătate a copilului este baza sănătății viitorului adult. Este esențial ca părinții să poată învăța cât de importantă este prevenția și cum se poate face în cazul sănătății orale.

De aceea, a înființat Fundația pentru Sănătate Ortodontică – Ortho FACE, care are la bază o abordare holistică asupra ortodonției, unică în România. Presupune colaborarea cu specialiști din alte domenii colaterale – medici ORL-iști, pediatri, ortopezi, nutriționiști, kinetoterapeuți, specialiști în somnologie.

Dorința doamnei doctor este cea de a continua campaniile de informare și educare derulate în anii anteriori și a celor de depistare și prevenire a anomaliilor dento-maxilare, cu evaluări ortodontice gratuite.

 

Dr. Marinela Bănică: „Îmi doresc ca și în România serviciile medicale ortodontice să fie decontate de sistemul de sănătate”

Implicarea sa la nivel social și civic este rezultatul a peste zece ani de experiență și cercetări personale, în urma contactului cu diferite școli de medicină dentară: franceză, engleză și americană, dar și cunoașterea sistemului de asigurări de sănătate care în țările civilizate prevede decontarea serviciilor medicale de ortodonție.

Un vis mai vechi al doctoriței Bănică este crearea de alternative la politici publice care să susțină tratamentele ortodontice, măcar în rândul copiilor. Așa cum se știe, un tratament ortodontic performant este foarte costisitor și, implicit, nu la îndemâna oricui.

De aceea, Marinela Bănică, un medic care s-a format prin propriile sale forțe și știe cât de greu se fac banii, vrea să accesibilizeze aceste servicii medicale.

Marinela Bănică

 

România versus Occident prin ochii unui medic care participă constant la congrese medicale

A pornit din orășelul maramureșean Baia Sprie, a făcut Liceul Sanitar/Școala de Tehnică Dentară, apoi Facultatea de Stomatologie. A luat-o „de la șaibă”, cum se spune, nu a ars nici o etapă și și-a construit singură o carieră într-un domeniu foarte dificil pentru cineva care o ia de la zero.

Cel mai greu i-a fost după ce a terminat specializarea și s-a trezit singură în cabinet. Trebuia să găsească soluții la probleme dificile, uneori cazuri chirurgicale, situații la care nu avea deloc experiență. Au fost destule momente în care trebuia să recomande un alt tip de tratament și regretă enorm că nu mai poate da timpul înapoi.

După ce am străbătut în România un labirint întortochiat în care nu m-a ghidat nimeni, am descoperit că lucrurile pot sta și altfel, explorând în străinătate noi orizonturi și conexiuni ale ortodonției cu medicina generală. Mi-a luat mult timp să ajung la înțelepciunea de acum, să înțeleg că e mai bine să previi decât să tratezi. Am ajuns în etapa în care pot să refuz să mă ocup de un caz dacă pacienții nu sunt de acord să respecte indicațiile corecte de tratament. La început, medicii tineri acceptă și încearcă aproape orice din dorința de a avea de lucru.

Astăzi, Marinela Bănică se bucură de faptul că lucrurile s-au mai schimbat. Încă mai există multe probleme în sistem, însă nivelul începe să devină tot mai performant, în special datorită marilor centre universitare din București, Cluj, Tîrgu Mureș, Timișoara sau Iași.

Apar clinici moderne și bine dotate, însă personalul nu este suficient nici ca număr, nici ca nivel de pregătire. Clinicile ar trebui să se preocupe mai mult de traininguri și cursuri de specialitate decât de opulența și luxul pe care îl afișează începând din sala de așteptare. Este mai important să ai parte de un tratament medical corect decât de un design ultramodern și alte artificii care îți iau ochii. Medicii ar trebui să investească mai mult în formări profesionale, să fie mai deschiși la ceea ce e nou, dar să nu uite de adevăratele principii ale medicinei, să colaboreze mai ușor cu colegii.

 

De ce se încăpățânează Marinela Bănică să rămână în România

Pentru un medic atât de bine conectat la realitatea medicală internațională, pare ciudat că încă a mai rămas în țară, preferând să se chinuie aici în loc să aibă parte de recunoașterea profesională pe măsură. Ce are România medicală remarcabil și nu au alte țări? Ce o ține aici?

Câțiva oameni pasionați și hotărâți care fac eforturi să ajungă sau să se mențină la standardele de profesionalism din Occident în condițiile vitrege de la noi. Oameni care muncesc în condiții grele, care intră zilnic într-un spital care arată ca pe vremea războiului, cu paturi prin care ies arcurile, cu lenjerie murdară și veche, cu un linoleum infect, cu un miros oribil și care reușesc să pună un diagnostic corect în condiții de minimă dotare. Oameni care au puterea să spună „Dacă aș fi în locul dvs. aș proceda așa”, trecând peste indicațiile unui șef de secție care are mulți ani în funcție și încă ține cu dinții de ea, dar care nu vede cauza corectă a bolii…; oameni care salvează viața unui alt om, recunoscând că acel spital de provincie nu are capacitatea și resursele de a trata bolnavul în situația respectivă. Asta înseamnă curaj, profesionalism.

Îmi dă exemplul unui tânăr medic specialist neurolog care a recunoscut un sindrom Guillain Barre într-un spital de provincie unde era internat tatăl său, salvându-i astfel viața. Echipajul de salvare a traversat țara în diagonală 600 km dus-întors ca să ajungă în București.

Am fost și eu în acea ambulanță și vă mărturisesc că este cumplit, ireal de greu, să transporți un bolnav pe drumuri naționale, în traficul și condițiile carosabilului din România. De neînțeles pentru cineva care stă la birou. Și-au făcut treaba admirabil, deși tocmai li se tăiaseră și sporurile pe care le mai aveau…Tare mi-aș dori ca fiecare președinte, ministru, politician să facă acest drum cu ambulanța ca să realizeze ce înseamnă o fărâmă de viață!

Dr. Marinela Bănică este o adeptă convinsă a faptului că educația pentru sănătate face parte din trunchiul comun de cunoștințe și abilități. Acesta se bazează pe lecții, activități educaționale și de viață școlară, dar și pe seminarii și workshopuri cu părinții.

Astfel, părinții au un rol important în ceea ce privește proiectele de educație pentru sănătate și comportament civic. Ei pot solicita sau genera acțiuni, lecții suplimentare, competențe specifice care să se reflecte asupra personalului de sănătate: medici, asistenți medicali și asistenți de servicii sociale.

Pentru părinți vreau să organizez ședințe educative care au loc la sediul asociației. Programul este gratuit și constă în informarea corectă în privința depistării precoce a eventualelor problemele de sănătate orală a copiilor.

 

Muncește pentru ca generația copilului ei să fie sănătoasă și informată

Marinela Bănică este mama unui băiețel de 6 ani și tot ceea ce face din punct de vedere profesional și social trece prin filtrul responsabilității de părinte. Face și gândește lucruri ca și cum ar fi pentru propriul copil.

Este un profesionist care muncește pentru o generație de copii pe care și-o dorește sănătoasă și informată. Generația din care face parte și băiatul ei, proaspăt școlar. Cum rezistă o mamă într-o profesie atât de competitivă și inovatoare precum medicina? Cu ce costuri de energie, sănătate și liniște sufletească?

Am ajuns să fac multe sacrificii, punând în balanță un curs sau o conferință și viața mea personală – vacanțe, timp petrecut cu familia. Greu să le faci pe toate – atât din punct de vedere financiar, cât și din cauza programului aglomerat. Nu mai e timp nici pentru ceea ce ar trebui să facă o mamă în educarea copilului ei: de exemplu gătit, bricolaj și alte aspecte interesante și utile pentru copil. De sport sau activități culturale nu mai vorbesc. Ajung acasă după ora 20, când e momentul temelor și pregătirea pentru somnul copilului, iar după asta începe celălalt job: articole, studiu, prezentări, planuri de tratament, discuții cu colegii din străinătate – legate de aspecte profesionale, evident. Este o alegere pe care o faci, un pariu cu tine. Fie te dedici carierei și poți să performezi, fie faci jumătate.

Marinela Bănică

Își suportă integral din buzunarul propriu toate costurile de formare, conferințe sau cursuri. Firmele farmaceutice nu oferă sponsorizări. Cele care fac comerț cu produse pentru orodonție au medici agreați, care beneficiază de sponsorizări pentru a le promova produsele specifice.

În ceea ce privește prevenția, nu există interes, iar părinții nu sunt interesați de acest aspect. Motivele pentru care vin la cabinetul stomatologic sunt mai degrabă cauzate de urgențe.

Cu mare tristețe, dr. Bănică povestește că nu există o cultură a controalelor medicale periodice care să prevină afecțiuni sau să le depisteze într-un stadiu incipient.

 

Ne lipsesc un sistem medical care să funcționeze corect și o mentalitate sănătoasă legată de sănătate

Un alt aspect de mentalitate cu care se confruntă deseori în profesie este faptul că, între un tratament pe termen lung pentru sănătate și o reparație estetică, românii o preferă pe cea estetică. Este un mare deficit de cultură, care reflectă superficialitatea oamenilor

Ani de-a rândul au trăit într-o societate în care s-au promovat non valorile, în care e mai important să arăți bine, chiar dacă pe interior ești șubred. Este mai facil, e mai la îndemână să vopsești fațada ca să acoperi trăsăturile, decât să construiești temeinic, de la temelie. Văd asta în fiecare zi, adulți și părinți care preferă să investească mai degrabă în aspectul estetic decât în sănătatea pe termen lung.

Ne lipsește un sistem medical care să funcționeze corect, public larg educat, un sistem educațional modern în care să se facă cercetare, studii. Din păcate, oamenii nu aleg un specialist după criterii corecte – după CV, specializări, experiență. De multe ori acestea sunt înlocuite de reclama agresivă, fără acoperire, însă.

Îmi lipsește satisfacția profesională autentică fiindcă la noi recunoașterea profesională sau ascensiunea vin de obicei pe căi mai puțin oneste. Îmi lipsește publicul educat, care are încredere în specialiști. Îmi lipsește respectul pacienților pentru cei care se ocupă de sănătatea lor, respectul politicienilor și al mass mediei pentru această meserie care a fost împroșcată cu noroi în repetate rânduri. Îmi lipsește atmosfera de competitivitate reală, cursurile și conferințele care te mențin mereu la un nivel înalt, modestia. Aprecierea, disciplina, pasiunea pentru ceea ce faci, comunicarea. Simplitatea tuturor lucrurilor, opusă corupției și birocrației. Oameni care să aibă curaj, care să vorbească deschis, nu doar pe la colțuri, oameni care să se opună curentului, care fac lucrurile cu un scop mai înalt decât binele lor personal. Autostrăzile, marcajele pentru bicicliști în tot orașul, respectul în trafic semnalizarea și marcajele corecte. Fără drum, cum putem să avem o direcție?! Conducători inteligenți, patrioți și mai mulți români care să iubească România.

 

Dr. Marinela Bănică: „Speranța nu se primește, nu se păstrează, se creează și se dă mai departe!”

La fel ca noi toți, Marinela Bănică asistă neputincioasă la „hemoragia” de personal medical. E greu să convingi medicii să își păstreze speranța, să îi faci să rămână pe cei care vor să plece din țară.

Crede că oamenii care pun pasiune în ceea ce fac pot schimba lumea în bine. Nimic nu este mai important în această lume decât sănătatea copiilor, pentru că ei sunt viitorul, ei ne reprezintă și noi trebuie să-i ajutăm.

Putem să facem și copiii din România fericiți, măcar pentru o clipă! Dacă soarta ne-a dat această meserie, nu ne-a dat-o doar pentru noi, ci pentru alții. Speranța nu se primește, nu se păstrează, se creează și se dă mai departe! Eu mi-am dat demisia dintr-un sistem medical bolnav el însuși, muribund…. Am ales alternativa de a profesa după capul meu în clinica mea. Atunci când am constatat că nu am cu cine să fac un pact pentru schimbare, am renunțat la stat și am făcut cum cred eu că e mai bine… și e cel mai bine! Sunt în contact permanent cu colegii din SUA, Australia, Canada, Franța… asta mă menține pe linia de plutire. Cu fiecare eveniment educativ – conferințe, cursuri, workshop-uri – mai iau o gură de oxigen care îmi este suficientă pentru o perioadă…

Și totuși, Marinela conchide că doar în România, se simte acasă. Până la urmă, de ce să fugă de greu, când poate încerca sa învingă?

Fără să vreau am moștenit hotărârea moroșenească a tatălui meu și dorința de a face totul cât mai bine. Când mă gândesc la străbunicii care au trăit vremuri inimaginabil de grele sub ocupația austro-ungară, pe timp de război, simt că trăiesc vremuri privilegiate, în comparație cu chinul lor.

 

* Interviul cu Marinela Bănică a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor-Șef Revista CARIERE

Aventurescu

Aventurescu este numele primului site dedicat vacanțelor pe cont propriu creat din pasiune pentru aventuri și călătorii. În spatele lui se află doi nomazi digitali, călători full time cu acte în regulă.  

 

Aventurescu este format dintr-un nume tradițional românesc, Ion-escu de exemplu și „aventură”. Iată cum aventura ar putea deveni un nume de familie pentru oricine este un împătimit al călătoriilor în întreaga lume.

Cine se află în spatele lui Aventurescu? Ei bine, un cuplu de oameni frumoși care se iubesc și fac în fiecare zi ceea ce le place: călătoresc în locuri minunate, fără griji, fără stres, fără termene limită.

Alina și Florin călătoresc împreună din 2009, iar din august 2015 a luat naștere Aventurescu. Deși amândoi au cochetat cu scrisul încă de pe băncile școlii, nu au aprofundat.

Când au început să călătorească, prietenii sau colegii de muncă au început să îi întrebe dacă nu cumva au câștigat la loto. Se gândeau că nimeni nu poate călători atât fără vreo moștenire.

Un câștig la jocurile de noroc era la fel de plauzibil. Niciunul nu se gândea că totul este doar foarte bine planificat și pus la punct din timp.

Povestind o dată, de mai multe ori până s-au plictisit, au ajuns la concluzia că ar fi bine să își facă un blog. Acolo ar putea scrie pe larg toți pașii urmați pentru vacanțe nemaipomenite.

Povestea lor a început acum aproape 10 ani și continuă să inspire oameni din toate colțurile țării.

Ne-am inspirat unul pe celălalt, am descoperit împreună pasiunea de a călători și ne-am dezvoltat tot împreună în direcția asta.

Este frumos, mai încape întrebare? Ce femeie nu și-ar dori să aibă parte de iubire și de călătorii în cele mai faimoase locuri ale lumii? Nu cred că există vreuna să zică pas.

 

 

Studiile nu au nimic în comun cu pasiunea

Alina a învățat limba germană la școală după standardele din Germania, iar asta a făcut-o să îndrăgească limba. La maturitate i-au adus primul job full time.

Ca studii are două facultăți: Management în Agroturism, în cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară, respectiv Științe Economice, la Titu Maiorescu.

A doua facultate i-a adus un domeniu de bază unde s-a și angajat: domeniul financiar, apoi contabilitate.

Astfel a câștigat banii cu care a plecat în primele sale vacanțe, iar printre primele orașe a fost unul german, Stuttgart.

Florin a fost pasionat de mic de calculatoare și tehnologie. Pasiunea sa îl ținea nopțile treaz la calculator, iar temele rămâneau pe ultimul loc.

A învățat singur web design, programare și într-un final UX Design. Astfel și-a făcut site-ul singur. Așa a apărut Aventurescu. Are și o diplomă în Drept de la Universitatea Spiru Haret, dar nu i-a folosit deloc.

Programul lejer pe care îl avea i-a permis să aibă un job la o firmă de web design unde a învățat multe, a prins experiență și a făcut bani de buzunar.

Aventurescu

Trăsături potrivite pentru travel blogging

Alina este un scorpion născut în 1987 în Berceni, București. Florin este un taur născut în 1985 în Rahova, București.

Ambii au crescut în cartiere mai dure din București, unde a fost nevoie să fie puternici pentru a supraviețui. Au învățat să se descurce și asta i-a ajutat când au ajuns în noi culturi.

Dacă Alina este o optimistă convinsă, plină de voie bună și de poftă de râs, Florin este un încăpățânat și perseverent. Alina se bucură de lucrurile mici, iar Florin își atinge scopurile și duce lucrurile la bun sfârșit.

Atât de diferiți la caracter, dar aceste trăsături i-au ajutat mult în noul stil de viață. Datorită acestora au ajuns oameni liberi, călători, oameni care apreciază viața simplă.

Exact așa cum este ea de fapt.

Aventurescu

Satul lui Popeye, Malta

Scânteia aventurii

August 2016. Vacanță în Algarve, Portugalia. Aventurescu era mic, dar creștea pe zi ce trece. Aducea câțiva bănuți, dar nu destul încât să își lase joburile full time pentru el.

Deși în vacanță nu s-au ocupat deloc de site, când s-au întors și au verificat, o mulțime de oameni vizitaseră site-ul. Exista interes și era unul foarte mare!

La doar două zile după ce s-au întors acasă, Alina și-a dat demisia, iar peste o lună lucra full time pentru Aventurescu.

Poate la început a crezut că s-a aruncat cu capul înainte, dar în timp a realizat că era cea mai bună decizie pe care o putea lua.

Peste un an Florin i-a urmat exemplul, devenind amândoi freelanceri. Acum lucrează de oriunde au o masă cu două scaune și internet bun. Libertatea este cuvântul de bază al noii lor vieți.

Un sfat pe care l-am putea da celor din jur este să-și urmeze visul și instinctul, dar să nu înlăture rațiunea cu totul.

Nomazi digitali

Cine nu și-ar dori să poată călători în întreaga lume cu puțini bani și să nu mai lucreze de la birou în fiecare zi?

Termenul de digital nomad a început să se răspândească din ce în ce mai mult în lume și freelancerii își doresc să ajungă la acest nivel.

A fi nomad digital înseamnă să nu ai o locație stabilă, ci să călătorești și să lucrezi la distanță cu oameni din orice țară dorești.

Este un vis al freelancerilor – să lucreze de pe plaje însorite… Profilul lor social să arate de parcă ar fi în vacanță în fiecare zi.

Aventurescu

Corfu

Deși pare atât de glamorous și nemaipomenit, începutul poate fi dificil dacă nu ai un venit minim lunar sau măcar niște economii din care poți trăi o perioadă.

 

 

Direcții în travel blogging

Un om pe care ambii îl admiră foarte mult este Johnny Ward de la Onestep4ward.com. Stilul lui îi inspiră și își doresc să îl însușească atunci când vor deveni celebri.

Viața lui îi fascinează: călătorii în întreaga lume, un domiciliu stabil în Thailanda, cazări și restaurante de top.

De asemenea, organizează tururi în zone mai puțin turistice precum Afganistan, acțiuni caritabile și chiar vacanțe de lux pentru mama sa.

Dorințele lor sunt ca la nivel de societate să deschidă ochii oamenilor pentru a înțelege că pot vizita locuri frumoase și cu puțini bani.

Noi știm sigur că prin călătorii oamenii devin mai buni, mai înțelepți, mai deschiși la minte, dar trebuie ca toți s-o vadă.

Călătoriile fac oamenii mai înțelepți, mai răbdători, mai toleranți și mai deschiși la minte. Alte culturi ne pot da lecții de viață pe care stând într-un singur loc nu le vom primi niciodată.

Călătorind, vedem și alte culturi, vedem cum se comportă oamenii în alte țări și aducem și noi ce e mai bun acasă, atât în comportament, în mentalitate, cât și în ce privește micile activități din viața de zi cu zi, precum o rețetă nouă sau un obicei neobișnuit, cum ar fi, de pildă, obiceiul de a savura cafeaua la sfârșit de săptămână timp de două ore, cum o fac grecii.

În plan personal, au obținut ce își doreau, adică timp liber pentru ei înșiși, călătorii, proiecte personale, odihnă. Blogul le lasă libertatea de a-și face programul cum vor, când vor.

 

 

Cea mai mare realizare

La 30 si ceva de ani, cea mai mare realizare este, în mod evident, Aventurescu. Le-a oferit tot ce își doreau: venit stabil, job plăcut, birou portabil, program de lucru flexibil, bucuria de a ajuta o mulțime de oameni.

Ni se umple inima de bucurie când primim mesaje de la cititorii care, la întoarcerea dintr-o vacanță reușită, ne mulțumesc pentru ponturi.

În anul 2017 Aventurescu a câștigat premiul de cel mai popular blog de travel la eTravel Awards 2017. În 2016 a fost nominalizat la categoria „Best bloggers projects”.

Pe lângă călătorii, Alinei îi place mult să citească mai ales despre călătorii sau despre diferite locuri din lume. Asta o inspiră.

Florin are o pasiune pentru agricultură, în special grădinărit. Vrea să înceapă un proiect nou: un solar îngropat în care să își cultive propria hrană. Ceea ce nu poate fi decât mai sănătos decât orice găsim în magazine.

 

Planuri de viitor

Alina vorbește despre planul de a merge în Islanda unde nu au reușit să ajungă până acum. Preferă să nu își mai facă multe planuri de care nu se pot ține.

Unul, maxim două planuri sunt suficiente și relativ ușor de atins. De asemenea, ambii vor să facă mai multă mișcare.

Un sfat pentru oricine dorește să se apuce de blogging: menținerea calității informației, verificarea informației din mai multe surse sau experiența personală, iubirea și respectarea limbii române.

Iar dacă la toate astea se adaugă și pasiune, și perseverență, fără de care nu se poate ieși în față, atunci succesul este garantat.

A scrie despre călătorii sau locuri de vizitat în general nu este un lucru ușor. Eu, recunosc că nu pot face asta. Mi se termină inspirația când vine vorba să scriu despre un loc unde am fost.

Aventurescu

South Beach, Miami, 1 ianuarie 2019

Este extraordinar că oamenii aceștia au preluat un stil de viață din USA trăindu-l în mod autentic. Mai mult, cât de altruiști pot fi dacă oferă „secretele” oricui fără să ceară ceva în schimb?

Libertatea aduce cu ea o mare putere de organizare, prioritizare și planificare a vieții personale. Nu este chiar ușor să îți faci programul singur. Nici să te ții de treabă când apa cristalină a oceanului te cheamă să înoți.

Felicitări Aventurescu pentru toată munca depusă!

 

Sursa Foto: Facebook Aventurescu

Iulian Gogan

Puțină lume s-ar putea gândi că poate exista o legătură atât de strânsă între sport și o carieră de avocat de succes, dar în cazul lui Iulian Gogan, chiar așa au stat lucrurile. Mai mult chiar, fotbalul și dreptul au făcut chiar casă bună împreună și, ca urmare a acestei simbioze, a rezultat un avocat recunoscut nu doar pe plan național, ci și la nivel internațional.

 

Cu un procentaj de reușită de peste 95 la sută, Iulian Gogan a fost dintotdeauna pasionat și interesat să apere drepturile celor apropiați. Înainte de a se gândi că o va lua pe calea avocaturii, el a practicat fotbalul cu destul succes, remarcându-se ca portar la juniorii Progresului, unde l-a avut antrenor pe legendarul Ion „Țop” Voinescu, fostul mare portar al Stelei.

De la apărătorul buturilor echipei sale la apărătorul clienților lui nu a mai fost decât un pas, pe care l-a făcut apăsat, păstrând valorile deprinse prin intermediul sportului.

Cred că există o legătură între cele două profesii. În sport, am învățat să fiu Fair-Play, să accept loial regulile jocului, să mă bucur cu moderație atunci când câștig și să fiu demn atunci când pierd, fapt care și-a pus amprenta și asupra carierei mele de avocat, unde am continuat să aplic cele învățate. În plus, am învățat să practic sportul în echipă, iar în avocatură, este obligatoriu să faci o bună echipă cu clientul. În caz contrar, lucrurile nu pot merge într-o direcție bună.

 

A avut de ales între minge și carte

Ales șef de an la Facultatea de Drept a Universității Ecologice, Iulian Gogan a fost pus în fața unei decizii importante la începutul celui de-al doilea an universitar: să aleagă între minge și carte. La acea vreme, evolua în divizia secundă, la FC Atletic, primul club privat din ligile inferioare. A realizat că ar putea avea mult mai mare succes în avocatură.

Așa că a început în cabinetul regretatului avocat Adrian Silvian Pătrașcu, unde a învățat, practic, ce înseamnă avocat, judecător, procuror, grefier, instanță, parchet, arhivă, dosar la bară și toate celelalte. Și-a făcut, apoi, stagiatura sub îndrumarea soților Christina și Dan Vlădescu, oamenii care l-au șlefuit din punct de vedere profesional.

18 decembrie 1999 reprezintă data în care Iulian Gogan a fost primit în profesia de avocat. La nici cinci ani distanță, își deschidea propriul cabinet, „I.C. Gogan”, realizare de care este tare mândru. Și asta pentru că atunci când a pornit la drum, și-a propus să creeze un birou de avocatură boutique, care să cuprindă un număr de maximum 6-7 avocati care să poată oferi servicii personalizate fiecărui client în parte.

Din experiența acumulată, pot spune că este esențial sa cunoști în amănunt business-ul propriului client, pentru a-i putea acorda cea mai bună consultanță posibilă, atunci când va avea nevoie de tine.

 

Iulian Gogan, avocat de succes, fost fotbalist, dar și moderator TV

Totodată, în același an 2004, a reușit cumva să își unească iarăși marile pasiuni ale sale, fotbalul și avocatura, prin intermediul unei emisiuni pe care a prezentat-o la canalul TV Sport, actualul PRO X, intitulată „Cronica microbiștilor”.

Timpul necesar pregătirii acelui talk-show, unde l-a avut printre invitați chiar pe fostul său antrenor, Țop Voinescu, a reprezentat unul dintre puținele momente în care Iulian Gogan s-a detașat de meseria de avocat. O meserie care nu se încheie niciodată, după cum el însuși afirmă.

Ziua de lucru începe inevitabil la 6:30-6:45, în fiecare dimineață. Dacă sunt dosare la care prezența mea este necesară, atunci mă deplasez la instanța respectivă, unde, din păcate, știi când ajungi, dar niciodată când vei termina. Apoi, ziua continuă prin prezența la birou sau la diverse întâlniri cu clienții, prin studierea de noi cazuri, dosare, contracte și se încheie seara, uneori chiar și noaptea.

 

Echilibrul între viața profesională și cea personală, secretul succesului în viață

De multe ori, munca nu se termină nici după ce ajunge acasă, iar după cina petrecută în familie, își scoate laptop-ul și trece la treabă. Asta dacă nu este prea obosit pentru a mai putea acorda atenția necesară speței respective.

Într-un asemenea ritm, este greu de făcut o delimitare clară între viața profesională și cea privată, însă Iulian Gogan pare să fi găsit rețeta fericirii.

Reușesc să mă deconectez atunci când ajung acasă, pâna când începe discuția pe problemele de business ale partenerei mele (n.a. – creatoarea de modă Romanița Iovan). Glumesc puțin, dar îi mulțumesc pentru că în toți acești ani, a înțeles că profesia de avocat este una de uzură, iar termenul de acasă capătă pentru avocat semnificația deconectării totale față de lumea justiției.

Iulian Gogan este specializat în drept comercial, dreptul asigurărilor, drept fiscal, drept bancar și infracțiuni cibernetice, ramurile pe care a considerat că le poate stăpâni mai bine, după ce a acoperit aproape întreaga paletă a activității de avocat, în etapele sale de formare.

Specializările au venit în timp. În perioada de practică, a asistat cu preponderență la dosare penale. Ca stagiar, a lucrat, în special, pe partea de civil, mai ales litigiile declanșate în baza Legii 10/2001, dar și pe partea de drept comercial și societar, divorțuri.

Acum, în cadrul cabinetului său, are colegi care acoperă și alte ramuri de drept. Formează o echipă solidă din punct de vedere al expertizei în domeniu.

 

Cazurile cu greutate financiară ale lui Iulian Gogan

Numele lui Iulian Gogan este legat de numeroase succese și în procese de dincolo de hotare, de care se declară foarte mândru. În toate cazurile în care a reprezentat clienți în străinătate, a lucrat în colaborare cu alți colegi din statul respectiv, el făcând parte dintr-o echipă. Echipa câștigătoare, de regulă.

Iulian Gogan

Unul dintre cazurile celebre câștigate a avut drept miză aproape 30 de milioane de franci elvețieni, reușind să ajungă la o tranzacție favorabilă clientului. Recent, a încheiat un alt litigiu în Italia, unde a reușit, de asemenea, să încheie o tranzacție, după doi ani de procese, prin care clientul și-a recuperat o importantă sumă de bani.

În țară, numărul proceselor câștigate este și mai mare, astfel încât îi este greu să aleagă un caz celebru, nedorind ca vreunul dintre clienți să spună că a considerat cazul lui mai puțin important decât al altuia.

Totuși, voi menționa faptul că într-un dosar aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, am reușit să obțin o ordonanță de clasare pentru toate capetele de acuzare, respectiv evaziune fiscală, spălare de bani, fals și uz de fals, acuzații care au fost aduse unui cetățean străin.

 

Iulian Gogan s-a simțit mai respectat de judecători în străinătate

Asemenea experiențe duc invariabil și la tot felul de comparații între sistemul nostru juridic și cele din afară. Iulian Gogan recunoaște că România stă mai bine la acest capitol decât Italia, dar este mult în urma Elveției sau Germaniei, cel puțin din punct de vedere organizatoric.

Pot spune că am fost foarte bine primit în toate cazurile în care am asistat sau reprezentat clienți în străinătate. Nu am simțit nici măcar o urmă de desconsiderare, chiar m-am bucurat de un respect pe care nu îl întâlnesc întotdeauna în țară și aici nu mă refer la respectul colegilor avocați, ci la respectul judecătorilor față de profesia de avocat.

Mulți dintre noi asociază, indisolubil, nivelul ridicat al corupției de sistemul juridic deficitar. În condițiile în care instanțele sunt din ce în ce mai aglomerate, calitatea actului de justiție este afectat grav, lucru care se răsfrânge și asupra calității vieții noastre.

Într-o perioadă în care se vorbește mai mult ca niciodată de schimbarea legilor justiției, un om de drept de succes, precum Iulian Gogan, pune punctul pe i atunci când subliniază problemele majore ale sistemului nostru juridic.

Nu avem suficient de mulți judecători specializați în contencios administrativ și fiscal, nu avem suficient de multe tribunale specializate, avem o legislație în continuă schimbare care duce la o practica neunitară, avem atât de multe articole din coduri și din alte legi declarate neconstituționale. Din cauza deselor schimbări legislative, ne confruntăm cu o avalanșă de litigii, fapt care îngreunează munca unui judecător și îl pune în situația de a nu avea timpul necesar studierii în amănunt a dosarelor, astfel încât se ajunge la soluții bizare.

 

Ce ne lipsește pentru a avea un sistem juridic sănătos

Acest sistem cu hibe uriașe a făcut posibilă o decizie a Curții de Apel într-un caz din 2007, pe care Iulian Gogan o acuză și acum. Doi copii de doar patru ani care își pierduseră ambii părinți într-un accident de circulație au riscat chiar să ajungă într-un centru de plasament, deși fuseseră adoptați de bunicii materni, în grija cărora au și rămas în cele din urmă!

Hotărârea Curții de Apel București de desfacere a adopției celor doi copii l-a marcat atat de tare încât nici astăzi, după 12 ani, nu o poate da uitării. Chiar dacă există o decizie definitivă în acest sens, însă avocatul o consideră injustă.

Aceasta este situația în care ne aflăm și tot Iulian Gogan are un răspuns pentru lucrurile absolut necesare unui sistem juridic sănătos.

Mi-ar plăcea ca fiecare judecător să fi trecut, înainte de a deveni judecător, măcar 10 ani prin meseria de avocat pentru a acumula experiență, dar și înțelepciunea necesară pentru a decide soarta unor oameni. Apoi, un pachet legislativ armonizat la cerințele UE, dar și cu Constituția României, o corectă aplicare a procedurilor, un buget mai mare care să contribuie la o mai bună organizare a întregului sistem de justiție, respectarea drepturilor omului de organele de anchetă penală, o clasă politică tânără.

Iulian Gogan

 

Cea mai mare împlinire profesională: când bucuria clientului este și bucuria ta

Meseria de avocat a fost prezentată drept fascinantă în numeroase filme de succes de la Hollywood, precum Avocatul Diavolului sau Avocatul din limuzină, pelicule și pe placul lui Iulian Gogan. Dar ce se ascunde, însă, în spatele cortinei?

Cu siguranță, regizorii și scenariștii s-au inspirat din viața reală a avocaților. Dar în filme, este prezentată partea frumoasă a lucrurilor, succesul repurtat în instanțe, câștigul material semnificativ, situația materială bună a avocaților fără a se arăta, însă, și munca enormă care stă în spatele unor astfel de reușite, sutele de ore de studiu, nopțile nedormite, sutele de ore pierdute în instanțe doar pentru a-ți aștepta ordinea dosarului în care reprezinți clientul.

Perioada petrecută în sfera sportului l-a învățat pe Iulian Gogan și că un eșec nu înseamnă și renunțarea la luptă, ci motivarea pentru următoarea etapă a competiției. Iar spiritul acesta de performanță se simte din plin și în activitatea de avocat, pe care Iulian nu ar schimba-o cu nimic în lume.

Când pierd un proces într-o fază de fond și am căi de atac, eu unul mă mobilizez și mă motivez pentru a întoarce soluția în apel sau recurs. În cazul câștigului, cel mai mult mă bucură bucuria clientului. În astfel de cazuri, îmi spun că, deși am ales o profesie grea, de mare uzură și care se zbate să răzbată într-un sistem juridic deficitar, dacă ar fi să dau timpul înapoi, tot această profesie aș îmbrățișa.

Cleopatra Căbuz

Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales în viață? Crede că nu s-ar fi născut. Într-atât de mult iubește acest drum pe care l-a ales și pe care l-a urmat, cu succes, Dr. Cleopatra Căbuz, cercetătoare româncă, membru al Academiei Naționale de Inginerie din SUA.

 

Poate sună pompos, dar clădiri faimoase din lume, precum Burj Khalifa din Dubai, Terminalul 5 din aeroportul London Heathrow, stadionul Wembley, sau facilităţile utilizate la Olimpiada de la Beijing au sistemele de protecţie la incendii, de alarmare şi evacuare în caz de urgenţă dezvoltate sub îndrumarea Dr. Cleopatra Căbuz. Și poate această scurtă prezentare este atât de fulminantă, de amuțitoare, încât nu ar mai fi nimic de zis. Dimpotrivă.

Are o carieră impresionantă, care cel mai bine a fost descrisă anul trecut de către Viva FM, cu ocazia decernării premiului de cetățean de onoare al municipiului Suceava. Câteva lucruri sunt de menționat, pentru a demonstra că vocea doamnei Căbuz merită ascultată.

 

Autor a 55 brevete de invenție

Este plecată din țară încă din 1995, când a obținut poziția de cercetător principal la corporația Honeywell, care operează în peste 100 de ţări şi are o cifră de afaceri de 40 miliarde de dolari. Timp de 12 ani, Dr. Cleopatra Căbuz a deţinut funcţia de vicepreşedinte pentru cercetare şi dezvoltare a grupului de afaceri Siguranţa Vieţii (Life Safety/Industrial Safety) din cadrul Honeywell, având în subordine peste 1.000 de ingineri din 13 ţări ale lumii.

Este autor a nu mai puțin de 55 de brevete de invenţie înregistrate la Biroul de Invenţii al SUA. Raportul “US Nanotechnology R&D and Commercial Implications: Technologies, Opportunities and Markets 2001-2005” al firmei Fuji-Keizai USA Inc. o menţionează pe Dr. Cabuz drept unul din primii 5 lideri din SUA în domeniul microstructurilor integrate în siliciu (MEMS).

Cleopatra Căbuz a fost aleasă, în 2018, membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, prestigioasă recunoaştere profesională pentru inginerii cercetători din SUA, pentru contribuţiile tehnice şi ştiinţifice deosebite în domeniul microsistemelor integrate în siliciu, a senzorilor şi a sistemelor de siguranţă industriale.

Pe lângă activitatea ştiinţifică a activat și ca preşedinte al Heritage Organization of Romanian Americans în Minnesota (HORA), o organizaţie non-profit axată pe păstrarea şi promovarea istoriei comunităţilor româneşti din Minnesota, pe promovarea limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti.

Cleopatra Căbuz

Dr. Cleopatra Căbuz: „Sunt fericită că am reușit să îmbin activitatea profesională, extraordinar de intensă, cu partea de suflet a menținerii spiritualității românești.”

 

Un om al viitorului

Desigur, suntem curioși cum percepe Cleopatra Căbuz funcția de membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, din punctul de vedere al cercetătorului român. O percepe cu modestie și cu recunoașterea faptului că, fără îndoială, reprezintă o recunoaștere de vârf pentru orice cercetător.

Cu atât mai mult pentru un cercetător român venit în Statele Unite cam la mijlocul carierei și lucrând în mediul de cercetare și dezvoltare industrial. Majoritatea covârșitoare a membrilor Academiei sunt profesori universitari cu foarte lungi „ștate de serviciu”.

Ce coordonate poate avea (căci portret-robot probabil e mult spus) un inginer al viitorului? Așa, din perspectiva unui vizionar, Cleopatra Căbuz subliniază cu precizie:

Mă voi folosi în răspunsul meu de studiul realizat de Academia Națională de Inginerie a SUA – unde inginerul viitorului trebuie să aibă cinci competențe importante. 1. Să aibă cunoștințele și talentul necesare pentru a conduce o cercetare independentă într-un domeniu tehnologic nou; 2. Să aibă o formare multidisciplinară pentru a putea lucra cu sistemele complexe prezente într-o lume interconectată; 3. Să fie capabil să lucreze eficient în medii multiculturale, deoarece tehnologia și știința se dezvoltă acum la scară globală; 4. Să aibă o bună înțelegere a aspectelor economice, deoarece nici o soluție tehnică nu prinde viață dacă nu produce rezultate economice pozitive; 5. Să aibă răspundere civică, deoarece tehnologiile puternice pot avea efecte sociale foarte mari.

 

Crearea unui Cadru legal și fiscal care să încurajeze masiv investițiile externe și interne

Pare a fi persoana cea mai potrivită pentru postul de ministru al Cercetării și Inovării în România. Dar nu îndrăznim să ne imaginăm ce ar fi făcut mai exact într-un asemenea post fiind. O provoc însă pe Dr. Căbuz să îmi spună ce ar fi făcut într-un asemenea neimposibil caz.

Iată cum văd eu problema. Multă lume poate să descrie care este starea ideală a unui sistem de cercetare și inovare viguros și capabil să producă creștere economică. Partea extrem de grea este tranziția din starea curentă în starea ideală. Și asta nu se poate face fără cunoașterea în detaliu a stării curente, un plan pe termen îndelungat cu susținere consecventă și cu acceptarea unor momente dificile.

Elemente cheie ar fi, în viziunea domniei sale, următoarele: crearea unui cadru legal și fiscal, care să încurajeze masiv investițiile externe și interne și să clarifice starea proprietății intelectuale; crearea unei hărți complete a mecanismelor de finanțare, de la faza de idee academică la produs comercial; alinierea proiectelor cu obiectivele strategice de țară, cu focalizare pe știință și tehnologia aplicată; crearea unei infrastructuri pentru susținerea start-upurilor; încurajarea mobilității și dinamismului personalului de cercetare către start-up/companie privată; dezvoltarea unei Culturi Antreprenoriale,  unde rezultatele economice sunt cele cu adevărat importante.

În ultimii ani s-au făcut progrese în toate aceste zone. Dar mai este mult până departe. Multe ţări se luptă cu aceste probleme, cu mai mult sau mai puțin succes. Nu suntem singuri. Dar este esențială dezvoltarea unui sistem de Cercetare și Inovare comensurat cu puterea și orientarea economică a țării noastre.

 

Cum au contribuit Cleopatra Căbuz și echipa sa la inaugurarea noului Wembley

În toamna anului trecut Cleopatra Căbuz s-a retras din funcţia de vicepreşedinte pe tehnologie şi parteneriate din cadrul grupului Honeywell. Aceasta după o carieră de 23 de ani în cadrul conglomeratului american. Recunoaște, nu fără emoție, că au fost multe momente extraordinare în timpul activității sale în acest mamut al Americii.

Unul din ele a fost legat de inaugurarea noului stadion Wembley, în primăvara lui 2007. După amânări repetate, se programase în cele din urmă deschiderea stadionului cu ocazia finalei cupei Angliei din 19 mai 2007.

Lumea întreagă aștepta cu sufletul la gură redeschiderea templului fotbalului mondial, Wembley, după șapte ani în care fusese demolat și reconstruit într-o manieră foarte modernă.

Deschiderea stadionului cu aproape o sută de mii de locuri însă nu se putea face fără avizul agențiilor de siguranța vieții. Asta presupunea funcționarea perfectă a sistemelor de alarmă la incendii și de evacuare de pe stadion, toate proiectate de către Honeywell.

Cu nici două săptămâni înainte de predarea oficială a stadionului de la constructor la utilizator, erau încă probleme. Alarme false, mesaje de eroare în sistem…

Teroare! Nu doream ca inaugurarea stadionului să fie amânată din cauza noastră! Am fi fost pe prima pagină a presei englezești și internaționale. M-am dus la fața locului pe 1 martie 2007, împreună cu o echipă de ingineri de sistem și am constatat, între altele, deficienţe la instalarea unor cabluri – instalare făcută de contractori locali. Sunt zeci de kilometri de cabluri în Wembley. Era exclus să se schimbe cablurile. Deci trebuiau modificate  sistemele noastre ca să recunoască și să elimine semnalele false produse de factori pe care nu îi puteam controla.

A fost un efort uriaș. Într-un weekend s-au produs mii de dispozitive noi, s-a modificat softul, apoi s-a montat totul, s-a testat sistemul și s-au obținut aprobările de rigoare. A fost posibil să se joace amicalele în martie și finala Cupei Angliei în 19 mai. Mare bucurie pentru echipa Honeywell și pentru suporterii fotbalului din lumea întreagă.

Cleopatra Căbuz

În momentul de față, sistemul de siguranță a vieții al stadionului Wembley este monitorizat de o echipa Honeywell din România, iar studenții din laboratorul IoT de la Facultatea de Construcții  pot vizualiza în timp real situația acestor sisteme.

 

Lecția de succes economic

Viitorul este de fapt economia cunoașterii, după cum spune cercetătoarea. În viziunea sa, ecosistemele economice se bazează pe agricultură, pe producerea de bunuri sau pe servicii.

Automatizarea a redus dramatic numărul oamenilor necesari în agricultură și în producția de bunuri. Prin urmare, un număr tot mai mare de oameni lucrează și vor lucra în servicii. În economia cunoașterii, aceste servicii sunt tot mai mult bazate pe expertiza intelectuală a individului, nu pe efortul fizic.

Cleopatra Căbuz ne reamintește cei patru piloni importanți pe care se bazează Economia Cunoașterii, conform Băncii Mondiale: 1. Cadrul instituțional care favorizează folosirea cunoașterii și înflorirea antreprenoriatului, 2. Disponibilitatea forței de muncă calificate și existența unui bun sistem de educație, 3. Existența și accesul la o infrastructură adecvată pentru tehnologia informației și a comunicației, 4. Un cadru de inovație vibrant, care să includă mediul academic, sectorul privat și societatea civilă.

Progresul în tehnologia informației și a comunicației oferă acces la orice fel de informație imaginabilă, unor mase foarte mari de oameni. Sistemul de educație nu mai are ca rol primordial comunicarea de informații, dar trebuie să se axeze pe formarea de oameni care pot gândi în mod creator. Care pot transforma volumul imens de informații pe care îl avem la dispoziție, în cunoaștere.

Selectarea și integrarea informației, identificarea de noi modalități de a rezolva problemele sociale, implementarea de soluții în maniere economice viabile – asta înseamnă economia cunoașterii. Mai mult că oricând, dezvoltarea gândirii critice, colaborarea și creativitatea vor defini succesul economic.

 

Dr. Cleopatra Căbuz: „Educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății”

După finalizarea carierei, Dr. Căbuz  va lansa un sistem de burse pentru studenții români orientate în zona de leadership, acesta fiind poate cel mai important element lipsă în sistemul românesc de educaţie – după cum subliniază.

Nu îmi propun să discut toate circumstanțele care ne-au adus aici. Dar unul din factori este acela că educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății. Tradițiile de voluntariat, de răspundere civică și socială sunt aproape inexistente. Acest lucru are mari implicații pentru societatea românească.

Domnia sa crede că statutul de lider – de conducător –  nu este suficient de respectat în societatea noastră.

Nu este înțeleasă valoarea enormă pe care o aduc liderii și managerii buni. De aceea, nu există perocupări sistematice de a dezvolta viitorii lideri încă din copilărie și adolescență, când se formează sistemul de valori și referințe al tinerilor. Sigur că trebuie să avem copii foarte bine pregătiți academic, dar trebuie să ii formăm și pentru a fi buni conducatori, căci numai așa știința se poate transforma în tehnologie și tehnologia în progres economic.

Un prim pas pe care l-a făcut în direcția aceasta este angajarea Politehnicii din București într-un program al Academiei Naționale de Inginerie a Statelor Unite – Grand Challenges Scholar Program – axat pe formarea inginerilor secolului XXI.

O parte importantă a acestei formări este dezvoltarea responsabilității sociale. Tocmai de aceea Dr. Cleopatra Căbuz ne invită la evenimentul din 15-17 mai de la Politehnică, la care are onoarea de a fi co-chair, împreună cu Dl. Prorector George Darie. Vor fi prezente peste douăzeci de universități din Sud-Estul Europei.

Acolo vom discuta un program de educație care, pe lângă rezolvarea provocărilor tehnologice ale secolului XXI,  să includă și aspecte de responsabilitate socială, de înțelegerea viabilității economice ca factor important de decizie în alegerea soluțiilor tehnice, de înțelegerea aspectelor multiculturale ale economiei globale în care trăim.

Oricum ar fi, cu asemenea oameni de nădejde în ale științei și educației, România mai are șanse. Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales Dr. Cleopatra Căbuz în viață? Răspunde fără ezitare: „Cred că nu m-aș fi născut”.