Loredana Hurley

Ați citit fascinantele povești ale lui Jules Verne? V-ați văzut măcar pentru o clipă zburând într-un balon cu aer cald? Loredana Hurley nu s-a mulțumit să-și realizeze acest vis, ci a mers mai departe, ajungând să organizeze cel mai mare festival de baloane din România. Despre drumul ei în viață, despre lumea de basm a baloanelor și despre planurile pentru ediția din anul acesta a festivalului Balloon Fiesta puteți citi în continuare.

 

Loredana Hurley s-a născut și a trăit în Sighetu-Marmației până la terminarea liceului. De atunci și până la cei 38 de ani pe care îi are în prezent, trăiește în Baia Mare.

A ajuns inițial în acest oraș pentru a-și urma studiile. Prima facultate absolvită a fost Informatică Tehnică. Nu i-a plăcut în mod special domeniul, dar a fost bine venită ca școală a vieții, învățând să devină om adult și datorită faptului că a locuit la căminul studențesc.

 

Proiecte care oferă o nouă direcție în viață pentru Loredana Hurley

Viața ei a avut un parcurs care a purtat-o prin multe situații complicate. Pierderile pe care le-a avut au făcut-o să vadă viața din altă perspectivă. Așa a ajuns ca, de 8 ani, să organizeze un eveniment în Baia Mare numit SkirtBike, proiect inițiat la București și care se desfășoară în fiecare an în multe orașe din țară. În luna iulie 2019 va avea loc a opta ediție în Baia Mare.

SkirtBike e un eveniment din care nu am câștigat niciodată nimic financiar, dar am primit enorm pe partea de încredere, socializare, oameni și comunitate. E un sentiment de unitate că oamenii se aliază în jurul unei idei și vibrează în același fel.

Pe lângă SkirtBike, a implementat diferite proiecte pentru copiii din medii defavorizate din Baia Mare. În 2015 l-a cunoscut pe Peter Hurley și s-a implicat în proiectul lui, devenind voluntar în Drumul Lung spre Cimitirul Vesel de la Săpânța.

Loredana Hurley Balloon Fiesta

Peter & Loredana Hurley (foto: Bogdan Groza)

Loredana Hurley și visul de a zbura

În paralel, visul ei a fost mereu să zboare. Până la 30 de ani nu a îndrăznit să facă ceva în direcția asta. Atunci a urmat o școală de parașutism și tot atunci a făcut salturi prima dată, după 10 ani în care doar a visat la o astfel de experiență intensă și foarte interesantă.

Tot în 2011 a participat ca voluntar într-un festival de baloane ce a avut loc în apropiere de Baia Mare. În următoarele două ediții a fost voluntar și partener la organizare, alături de Ioan Istrate, pilotul din București care a inițiat Balloon Fiesta.

Loredana a experimentat zboruri cu diferite aparate, de la avioane de acrobație, parapantă, parapantă cu motor, parașută sau balon cu aer cald, însă balonul simte că o caracterizează cel mai mult.

Când am descoperit lumea baloanelor mi-am dat seama că acesta este tipul de zbor care mă definește. Parașutismul a fost foarte interesant, însă eu am înțeles că pe mine nu adrenalina e ceea ce mă motivează, ci senzația de bucurie și de libertate pe care o ai când zbori, când plutești, de fapt.

 

Ce trebuie să știi despre zborul cu balonul

Zborurile cu balonul sunt de două feluri: libere și ancorate. Cel liber se efectuează strict de maxim două ori pe zi, dimineața și seara, înainte de apusul soarelui, pentru că doar atunci sunt condițiile bune pentru a se putea ridica baloanele. Asta dacă există condiții atmosferice propice zborului.

Dacă dorești să iei parte la un zbor liber, participi inclusiv la gonflarea balonului, nu doar la decolare. Un astfel de zbor durează aproximativ o oră, un balon ridicându-se până la o înălțime de aproximativ 1000 de metri. Plutește în direcția vântului și e dirijat de către pilot doar pe înălțime.

Cu toate că zborul cu balonul este foarte sigur și probabilitatea unui accident este mică, acest tip de zbor este interzis copiilor sub 8 ani. Cei mai mari au voie doar cu acceptul în scris al unui părinte și doar alături de acesta.

Zborul ancorat presupune că baloanele sunt legate de sol cu frânghii și se ridică până la aproximativ 20 de metri. Durează cam 10-15 minute și e foarte potrivit pentru familiile cu copii deoarece pot să experimenteze ridicarea într-un balon. Nu există contraindicații medicale pentru un astfel de zbor.

Zborurile cu balonul cu aer cald nu sunt despre adrenalină, ci despre bucurie, candoare și magie. Baloanele cu aer cald ne întorc cumva în lume poveștilor lui Jules Verne.

 

Loredana Hurley, din voluntar în organizator de eveniment

În 2013, când s-a încheiat a treia ediție Balloon Fiesta, organizatorul de atunci a decis că nu va mai continua, din diverse motive. E extrem de dificil din punct de vedere financiar să se organizeze un astfel de festival, așa că Loredana a rămas cu visul de a relua cândva acest proiect.

După 4 ani de pauză, în octombrie 2017, Loredana și-a luat inima în dinți și a preluat festivalul de la Ioan Istrate, inițiatorul acestui proiect. Ediția a IV-a a fost una foarte reușită, organizată alături de Peter Hurley.

Au făcut o legătură între tot ceea ce încerca el să realizeze în Maramureș de vreo 10 ani (să valorifice ce este autentic și prețios în viața satului maramureșean) și să combine cu baloanele cu aer cald.

Festivalul din 2017 a durat 4 zile și a avut parte de 18 echipe venite din toată Europa, organizându-se cu succes 6 sesiuni de zbor. De mare ajutor a fost și faptul că, la începutul lui octombrie, în Maramureș vremea este, în general, foarte stabilă, ideală pentru zborul cu balonul.

Balloon Fiesta

Balloon Fiesta 100 baloane (foto: Diana Cherecheș)

100 de baloane pentru Centenar, record absolut pentru România

După finalizarea ediției din 2017, au și început să facă planurile pentru anul următor. Cum 2018 a fost anul centenarului, s-au gândit că cel mai bun mod de sărbători cei 100 de ani ai României ar fi prin 100 de baloane cu aer cald. Astfel, Loredana și Peter Hurley au contactat cât mai mulți posesori de baloane din întreaga Europă, pe care i-au invitat să-și reprezinte țara la noua ediție a festivalului.

Rezultatul? În 2018, Balloon Fiesta a adus în Maramureș nu mai puțin de 400 de participanți din 24 de țări. O premieră pentru România, unde niciodată nu au zburat mai mult de 25 de baloane la un eveniment. O echipă a unui balon este formată din 4 persoane: pilot plus 3 membri de echipă. Au fost oameni veniți cu baloanele din Portugalia, Finlanda, Suedia, Anglia, Germania, Olanda, Belgia, Rusia și multe alte țări.

Alături de Loredana și Peter, aproximativ 10 alți voluntari s-au implicat timp de un an de zile, pe diferite segmente: design, creare site, foto & video, rezervări de bilete și tot ce mai era nevoie pentru ca evenimentul să fie cu adevărat o reușită.

Costurile s-au ridicat la 180.000 euro, din care 84.000 euro au venit ca finanțare de la Ministerul Culturii prin CJ Maramureș, devenind co-organizatori ai festivalului, asta și pentru că „100 de Baloane pentru România” a fost un proiect centenar. Diferența de buget și-au asumat-o cei doi curajoși, banii provenind din alte finanțări, vânzări de bilete, parteneriate private și chiar de la Primăria Baia Mare.

Evenimentul s-a derulat la Aerodromul din Baia Mare, între 3-7 octombrie 2019 și a adunat peste 20.000 spectatori. Dan Chiriac, reprezentantul Aeroclublului României – co-organizator al festivalului – a fost directorul de zbor, persoana care decide dacă baloanele sunt bine pregătite sau condițiile sunt propice zborului.

Norocul nostru a fost că am făcut toate cele 7 sesiuni de zbor, ceea ce e un lucru extrem de rar la un festival de baloane. De obicei, nu se reușește să se facă toate sesiunile planificate deoarece zborul cu balonul e influențat de foarte mulți factori. Dacă e ceața prea mare sau vântul prea puternic, dacă plouă sau dacă plafonul de nori este prea jos, nu se zboară.

 

Dificultățile realizării unui festival atipic de baloane cu aer cald

Vremea excelentă a salvat financiar festivalul. O singură sesiune de zbor dacă nu se făcea, organizatorii ajungeau într-un minus de buget de 10.000 euro, bani de care nu dispuneau. Mai ales că nici nu au avut parte de atât de multe sponsorizări pe cât sperau… Orice zbor liber în România, în cadrul unul festival, are un preț plafonat la nivel național de 450 lei, în timp ce un zbor ancorat costă 30 de lei.

Finanțarea de la Ministerul Culturii a acoperit toate costurile de transport ale echipelor participante, precum și o parte din cazări. Loredana și Peter au acoperit restul sumelor pentru cazări, toate mesele și activitățile extra, inclusiv gazul de zbor. Ca fapt divers, gazul folosit la Balloon Fiesta a fost în valoare de 100.000 lei.

La astfel de evenimente, echipele de baloniști nu fac din asta o afacere. Mulți sunt veterani ai zborului, piloți cu mulți ani de experiență. În același timp, sunt oameni modești și nu vin pentru a câștiga bani din această pasiune, ci pentru a cunoaște locuri noi.

 

Cu balonul peste Țara Lăpușului

Loredana și Peter s-au ferit cât au putut de mult să transforme festivalul într-un kitch. Punctul central al evenimentului a fost un fus maramureșean uriaș creat de celebrul Moș Pupăză din Valea Stejarului, decedat acum 3 ani, în jurul căruia s-a construit o podea de lemn de 400 metri pătrați folosită pentru ședințele dinaintea zborurilor, petreceri și activități pentru copii, teatru, ateliere meșteșugărești.

Târgurile și mâncarea de la festival au fost și ele în stil tradițional, fără celebrii mici sau kurtos kalacs nelipsiți de la alte evenimente. Rolul Balloon Fiesta este, până la urmă, să aducă plus valoarea Maramureșului într-un mod atipic.

Exclusiv pentru echipele de baloniști, Loredana și Peter au pregătit o zi în Țara Lăpușului, fără public. Au început cu un zbor dimineața devreme, apoi cu o incursiune în lumea satului.

Au creat o hartă a comorilor vii și i-au coordonat pe cei 400 de oameni să meargă în sate, să îi viziteze pe localnicii care îi așteptau. N-au lipsit o petrecere la o stână de oi, vizite la ateliere locale, la mănăstiri și alte obiective turistice din zonă.

E impresionant în zilele noastre să vezi cu câtă bucurie te primesc oamenii din Țara Lăpușului, cu inima deschisă, dincolo de orice interese mercantile. Trăind într-o societate în care totul se învârte în jurul intereselor, e frumos să vezi oameni simpli care te primesc cu căldură, bucuroși că cineva e interesat să îi descopere așa cum sunt.

Balloon Fiesta 2019

Pregătiri pentru Balloon Fiesta 2019

În urma evenimentului de anul trecut, Loredana și Peter Hurley s-au mobilizat pentru a organiza o nouă ediție a Maramureș Balloon Fiesta. Cei doi au luat-o de la zero, trebuind să bată din nou pe la diverse uși pentru a obține finanțarea necesară.

E posibil ca sponsorizările să le obțină greu tocmai pentru că festivalul e lipsit de comercal, iar vânzările celor prezenți nu sunt la nivelul bâlciurilor create special cu scopul de a vinde orice și cât mai mult…

Ediția din 2019 se va derula între 5-12 octombrie și se va organiza exclusiv într-o zonă rurală din Țara Lăpușului. Va fi un festival cu circuit închis, cu un număr de maxim 30 de baloane, cu circa 120 de invitați din Europa.

Au decis să se limiteze la acest număr de participanți pentru a le putea oferi o experiență cu adevărat intensă, reală, cu numeroase workshop-uri și ateliere. Astfel, baloniștii vor putea intra în contact cu localnicii și se vor putea crea legături mult mai bune între ei.

Sunt planificate 7 zile de zboruri (dimineața și după-amiaza) alternate cu tot felul de activități în diferite zone ale Țării Lăpușului. Avantajul locului ales e și faptul că, indiferent în ce direcție ar bate vântul, baloanele pot să plece la zbor liber. Asta în comparație cu Țara Maramureșului, unde zborul este dificil din cauza reliefului și a apropierii prea mari de granița cu Ucraina.

Se dorește crearea unei legături între munca de zece ani a lui Peter Hurley în Maramureș, eforturile lui de-a valorifica bogăția culturală din satele maramureșene, într-o combinație cu lumea baloanelor cu aer cald. Aportul lui Peter este un mare câștig al Maramureș Balloon Fiesta, datorită felului în care vede el lucrurile prin mintea și ochii săi de irlandez.

Planuri și idei sunt multe, însă o experiență cât mai frumoasă și mai interesantă pentru baloniști și turiști depinde de partea financiară. De aceea, dacă există printre cititori persoane care pot sprijini festivalul, îi pot contacta pe Loredana și Peter Hurley.

Cei care doresc să încerce zborul cu balonul sunt așteptați la începutul lunii octombrie în Maramureș!

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir este o educatoare al cărei devotament pentru profesie și copii nu cunoaște limite, iar iubirea pentru educație și literatură a făcut-o… poetă.

 

Emilia Dragomir este educatoare la grădinița din satul Moara Domnească, comuna Râfov, județul Prahova. În timpul liber scrie poezii pentru copii și astfel a creat un personaj ce va deveni legendar: Gică.

Această doamnă diafană blondă natural te uimește cu frumusețea sa. Când îți apare în față cu o siluetă de clepsidră în rochițele sale, eclipsează multe femei si fetișcane. Nici nu i-ai da vârsta respectabilă pe care o are.

Deși aproape de vârsta pensionării, nici vârsta, nici oboseala nu se observă în vocea sau atitudinea Emiliei Dragomir. Iubirea pentru cei mici transpare din fiecare vorbă blândă.

Are studii în domeniul educației preșcolarilor și în psihologie, iar dorința sa de a se perfecționa continuu este extraordinară.

Pentru dumneaei este esențial ca educarea și dezvoltarea personală să fie continue, pentru a oferi celor mici ce este mai bun.

Modestia cu care vorbește despre poeziile sale te face să o admiri și mai mult. Este de admirat deoarece poeziile sale au adus în prim plan un personaj amuzant, poznaș, un copil năstrușnic pe nume Gică.

Cine este Gică?

Pentru Emilia Dragomir, Gică este exponentul copilului universal. Este inspirat chiar de unul dintre copiii pe care i-a avut la grădiniță.

Nu era nici cel mai deștept copil, nici cel mai cuminte, dar era cel care i-a rămas în minte și suflet după mai mult de 15 ani.

Poeziile sale nu sunt scrise doar de dragul de a scrie în rime, ci au un rol moralizator. Fiecare poezie oferă cititorului o lecție de viață, o idee de urmat.

Pe lângă poeziile despre faimosul Gică, strofe care i-au adus respectul și admirația prietenilor de pe pagina de Facebook. Mulți dintre aceștia o cunosc personal și i-au fost școlari la grădiniță.

Tot aceștia, dar mai ales părinții celor mici au încurajat-o, aproape forțat-o să își publice poeziile, să nu le lase deoparte, uitate. Astfel au apărut carțile Vacanță cu bucluc, Universul lui Gică, Șotron cu cuvintele.

 

O vizită la grădiniță

Femeie extrem de sociabilă, deschisă, Emilia Dragomir te primește cu brațele deschise în mica ei grădiniță. Pe pereți și din tavan atârnă o mulțime de foi de activități ale celor mici.

Parcă pătrunzi undeva adânc în sertarele memoriei tale când la grădiniță făceai aceleași lucruri.

Cunoscând-o personal, am înțeles că o persoană puternică este cea care își lasă durerea, tristețea, problemele la poarta locului de muncă. În cazul dumneaei, este vorba, bineînțeles, de poarta grădiniței.

Emilia Dragomir intră în grădiniță zâmbind pentru că acei copii au nevoie de ea zâmbitoare, veselă. Ne-a mărturisit cu drag că acești mici omuleți sunt capabili să simtă sentimentele educatoarei și nu s-ar fi deschis în fața ei.

Emilia Dragomir – Timpul le vindecă pe toate

Emilia Dragomir și-a propus să fie prietena, confidenta celor mici și să îi facă să le placă la grădiniță. Are și o povestioară din copilărie când nu a mai mers la grădiniță deoarece doamna de acolo nu a avut grijă de ea.

Atunci și-a propus să devină o educatoare bună. Și-a dorit ca niciun copil să nu mai renunțe la anii frumoși de grădiniță de frică sau pentru că îi displace.

Anii au trecut și a ajuns fix ce își dorea. Faza interesantă este că ajuns mult mai mult: o educatoare iubită de copiii săi. La rândul ei, Emilia Dragomir le-a oferit dragostea și atenția de care aveau nevoie.

Fiecare copil este diferit. De aceea trebuie ca educatoarea să fie atentă la fiecare, la schimbările sale de comportament. Dacă l-a supărat cu ceva și acesta s-a închis în el, doamna educatoare își cere scuze.

De asemenea, o idee în care crede doamna Emilia Dragomir este cea că relația părinte – educator trebuie să fie una de respect mutual și încredere pentru binele copilului.

Aceștia vin după ani la grădiniță doar să o salute, să discute cu dumneaei. Se pare că Emilia Dragomir a transmis exact emoția pe care își dorea să le-o ofere celor mici, dacă după 15 ani adulții intră din nou în grădiniță.

Această grădiniță mică este caldă, primitoare, un loc în care te reîntorci la activitățile favorite ale copilăriei: desenat, pictat, lucrul cu hârtia.

Emilia Dragomir

Realizări profesionale amintite cu zâmbetul pe buze

Activitatea doamnei educatoare Emilia Dragomir nu a rămas fără ecou. Participând la un concurs național cu tema „Cea mai dragă educatoare”, a primit premiul I.

De menționat este faptul că premiul obținut la acest concurs a fost folosit pentru a le oferi celor mici cadouri de Crăciun. Emilia Dragomir consideră că l-a obținut cu ajutorul lor și la ei trebuie să ajungă.

Poeziile sale sunt gustate la scară largă deoarece doamna educatoare a apărut în mai multe antologii. Are colaborări la reviste, a primit premii, invitații la gale.

Recent, poeziile sale au fost incluse în Revista Contraste Culturale nr.9/2019 și în Antologia Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultura „Ion Luca Caragiale” al Municipiului Ploiești.

Pe lângă poeziile pentru copii mici, Emilia Dragomir a scris poezii și pentru copii mari:

AȘTEPTARE

Te-aștept, în fiecare seară, pe-o canapea, pe bulevard,
Dar bucuria revederii eu știu că este doar hazard.
Mi-am pus turbanul înserării și la urechi flori de cireș,
De mână-i prins și evantaiul, din filigranul de fildeș.

Eu am ieșit din amintirea păstrată în fotografii,
M-am scuturat de mucegaiul trecutului și de stafii.
Renasc încet, în așteptare, aici, sub lampioane de castan,
Ce au aprinderile albe și delicate, an de an.

Privirile sunt ascuțite ca unghiurile, sunt săgeți,
Iar nările îți sorb mireasma cu care-aș vrea să mă îmbeți.
Turbat să vii pe-aleea largă și drumul să îți pară lung,
Să simt cum freamăți de dorință și dorurile toate să le-alung.

Dar iată, sună telefonul, apăs cu teamă pe buton
Și în urechi strident răsună un glas străin, cu-n rece ton.
Atunci, eu știu că așteptarea se-ntinde ca un vast deșert,
Mă las îmbrățișată tandru de iasomie și… te iert.

Sub pașii mei strivesc cu jale petale roz de trandafiri,
Tu ești departe, iar chemarea se-neacă-n lacrimi de iubiri.
Deschid o ușă, mă cuprinde fotoliul cel primitor,
Apoi, încet, mănânc halva-n amestec cu lacrimile mari de dor.

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir: „Fiecare om să se bucure de munca sa!”

Familistă convinsă, cu doi nepoți și o viață grea în urmă, Emilia Dragomir și-a învățat copiii să fie mereu cinstiți. Să nu mintă niciodată, să nu fure și să se bucure de munca lor.

Valorile sale sunt corectitudinea, dreptate, veselie, adevăr și muncă cinstită.

Celor care vor să intre în învățământ, Emilia Dragomir le pune o singură întrebare: le plac copiii și profesia lor atât de mult încât să facă asta în fiecare zi? Îi pot iubi pe copii ca pe copiii lor, indiferent de boacănele lor? Îi pot struni pe cei mici frumos, cu o impunere prin blândețe și zâmbet?

Pot fi răbdători și atenți la fiecare copil? Educatorul are rolul de a educa și în același timp de a fi modelul lor.

Emilia Dragomir

Câteva cărți ale copilăriei pe care Emilia Dragomir le recomandă atât copiilor, cât și adulților sunt: Cuore, inimă de copil, Fram, ursul polar, Basmele românești de Ispirescu și Amintirile din copilărie ale lui Creangă.

Această educatoare ca o rază de soare își pune mintea, sufletul, experiența, cunoștințele în slujba dezvoltării și educării celor mici. Iubirea pentru profesia sa transpare încă de când începe să vorbească.

Avem nevoie de educatori ca Emilia Dragomir? Da, pentru că educația și educarea începe de la cele mai fragede vârste și ar trebui să țină toată viața.

Şi intenţiile-s bune!!! de Emilia Dragomir

Gică, mamă, intră-n casă!
Vrei să mă dai de năpastă?
Te-ai udat până la piele;
De n-asculți, ai zile grele.


Cât e de-nțelegător!
Intră-n baie binișor,
Se schimbă, mănâncă iute,
Face vrute și nevrute,


Intră pe Facebook un pic,
Nu-i place aici nimic.
Fereastra-i ca un magnet,
S-ar juca tot prin nămet.


Pân” la urmă se strecoară
Ajungând din nou afară.
Puricel, cei cinci pisoi
Aleargă-n juru-i vioi.


Gică este încântat
De omătul afânat.
În căpșoru-i ciufulit
O idee i-a venit:


Fără ca mama să-l vadă
Va face om de zăpadă,
Chiar la el în dormitor
Și-ncepe lucrul de zor.


Cară, cară și iar cară
Scăpând neaua și pe scară,
Pe gresie și pe covoare.
Ce-are în cap, frățioare?


Iată cum gândește el:
Ca un copil cumințel
O ascultă pe-a lui mamă-
Tot ce-i spune bagă-n seamă.


Plus că inima lui bună
Nu lasă omu-n furtună
Să-nghețe de frig, de ger
Mai rău ca-ntr-un frigider.


Gata, l-a și înălțat:
Nas din morcov, fes pe cap,
Ochi și nasturi din măsline
Și-un fular, ca să-i stea bine.


Îl privește mulțumit,
Dar se simte obosit.
Se-ntinde pe pat alene,
Somnu-i vine pe la gene.


Doarme, doarme liniștit.
A realizat ce-a gândit:
Moșulețul din zăpadă
Stă la cald, nu în ogradă.


Of, nimic nu îi iese bine,
S-a făcut, ah, de rușine.
Intențiile lui, ce par bune,
Ajung dezastru-n final, pot spune…


Zăpada, la cald s-a topit,
Inundați-a venit,
Potop biblic s-a pornit,
Gică gălușca-nghițit,


Când mama, cu ochii cât ceapa,
Scoate cu găleata apa,
Ce puse pe tot stăpânire
Cu o mare nesimțire.


-Gicăăăă! Simt că-nnebunesc,
Nu vreau să-ți spun ce gândesc!
După ce-au rămas mai calmi,
Băiatul cită din psalmi:


-Mami, Dumnezeu știu că ne-nvață
S-asculți de-a mamei povață,
Zilnic să faci faptă bună
Că doar nu creștem pe Lună.


Eu ajut omul cum pot
Chiar de este din omăt.
Și așa sufăr cumplit
Că pe tine te-am rănit,


Iar din bunul moșulică
Au rămas o măturică,
Fular, morcov, cinci măsline
Ba, și-un fes, ce-i venea bine.


-Spuneți voi, ce să-i mai zic
Îl iubesc muuult pe pitic!!!

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Avem cu toții câțiva oameni care ne-au influențat la un moment dat direcția în viață. Indiferent dacă le spunem mentori sau doar prieteni, unii nu află niciodată că au avut acest rol. Azi a venit momentul să scriu despre un om care, prin ce a făcut el, să devină un model pentru mine. Numele lui este Doru Atomei, omul din spatele fanzin-ului Kogaionon, al publicației MUZAHOLIC, al HASH Bar, al evenimentelor DonisArt, Dark Bombastic Evening, KruNatura, KrunaVod și al multor alte lucruri faine.

 

Acest articol s-a lăsat mult așteptat. Pe Doru mi-l doream prezent în Elita României încă de la primele mele articole în această publicație. Am fost însă refuzat prietenește de către el, deși ne știm personal de aproape 20 de ani.

Motivul era unul simplu: nu-i place să fie în lumina reflectoarelor. Până la urmă, a acceptat și îi mulțumesc pentru încrederea acordată.

 

Doru Atomei, omul în căutarea originalității și valorii

Cătălin Doru Atomei s-a născut pe 11 decembrie 1970 în Suceava. A fost pasionat toată viața de fenomenul Underground, pe care l-a susținut necondiționat, sub toate formele posibile.

În perioada 1991-2001 a realizat emisiunea Antofagasta la Radio Top 91 Suceava, iar în perioada 1995-2008 a realizat varianta tipărită a fanzinului Kogaionon. În 2008 a început seria Serilor Speciale DonisArt, iar în 2009 a avut loc prima ediție Dark Bombastic Evening.

Tot ce a făcut până acum Doru, a purtat amprenta ineditului și a originalității. Alcest, Lantlos, Clouds, Wallachia, DordeDuh sunt trupe care inițial erau doar de studio, pe care Doru a reușit să le convingă să aibă prima lor apariție live pe o scenă, iar asta să se întâmple la evenimentele sale organizate în România.

Alte trupe au fost convinse să aibă în România seria unor spectacole inedite și limitate. Trupele invitate de Doru trebuie să nu mai fi cântat niciodată în România, dar și să vină mereu cu ceva nou și valoros pentru a urca pe scena unui eveniment creat de către el.

Îi e greu să facă o clasificare a preferințelor muzicale, dar din lista sa de albume de suflet, știu că nu lipsesc Bathory  – ”Twilight of the gods”, Monumentum – ”In Absentia Cristi”, Sadness – ”Ames de Marbre”, plus cele semnate Dead Can Dance, Devil Doll, Canaan, This Empty Flow, …In The Woods, Ved Buens Ende, Elend, Burzum, Tristitia, Sopor Aeternus, Death, Atheist, Cynic, Arcana, Emyrium, Ataraxia, Beherit, Enchantment, Lacrimosa, Paradise Lost, Candlemass, Gehenna, iar lista ar putea continua pe câteva pagini.

În ceea ce privește scriitorii preferați, din listă nu lipsesc Balzac, Eliade, Cioran, Paler, Hemingway.

 

Doru Atomei

Evenimentele create de Doru Atomei

Kogaionon, fanzinul Underground cu impact internațional

În 1995, Doru pune bazele primului fanzin românesc scris în limba engleză și dedicat fenomenului Underground. În paginile sale și-au găsit locul doar trupe care nu făceau parte din mainstream și care inovau muzica Metal.

Astfel, aici au apărut încă de pe vremea când puțini intuiau celebritatea care a urmat după ani de zile, trupe precum Opeth, Ulver, Arcturus, Orphaned Land și foarte multe altele.

Fanzinul Kogaionon s-a bucurat de un succes incomparabil mai mare în străinătate, unde exista o educație formată pentru Underground. Ultima ediție tipărită a Kogaionon-ului a apărut în 2008, după care publicația a trecut la varianta online. Din lipsă de timp, Doru a pus un timp pe pauză pe acest proiect.

În prezent, Lus (Lucian Olteanu, prietenul care se ocupă de ani buni de imaginea proiectelor lui Doru), lucrează la o nouă versiune vizuală a Kogaionon-ului, ceea ce înseamnă că vom avea în curând materiale noi de citit.

 

Serile Speciale DonisArt

În anul 2008 a pus bazele DonisArt prin care a conceput o serie de evenimente muzicale complet atipice pentru publicul român. Visător și idealist, sub acest brand, Doru Atomei a adus doar formații puțin cunoscute publicului larg.

Acestea nu doar că nu mai cântaseră niciodată în România, dar aveau o muzică inovatoare, greu de încadrat într-un șablon stilistic. În plus, Doru a pus mare preț și pe valoarea umană a muzicienilor invitați, nu doar prestația muzicală, așa că cei invitați se dovedeau a fi, întâi de toate, oameni faini, și abia pe urmă muzicieni extraordinari.

Primele evenimente de acest fel le-a creat la Sala Reduta din Brașov, într-un cadru atipic pentru pasionații de muzică Underground. A ales Brașovul pentru că dorea să arate că se pot realiza evenimente faine și în afara capitalei, iar muzicienii invitați să descopere o parte din frumusețile țării noastre, nu doar să bifeze în agendă realizarea unui concert.

Seria Serilor Speciale DonisArt a ajuns, în timp, și în Cluj, Timișoara, Suceava și București.

 

Dark Bombastic Evening, fenomenul muzical care aduce fani din întreaga lume

Dark Bombastic Evening a fost realizat doi ani la rând în București. De la a treia ediție, s-a mutat în Cetatea din Alba Iulia (excepție ediția a VIII-a, ce a avut loc la Dorobanți, lângă Curtici-Arad).

DBE este un eveniment unic ce reușește să aducă la fiecare ediție spectatori din vreo 50 de țări de pe aproape toate continentele. Oameni care descoperă nu doar trupele invitate să urce pe scenă, ci și o parte din frumoasele locuri ale țării.

Să ai în România un eveniment care aduce oameni din toate colțurile lumii, doar pentru că line-up-ul sună atractiv și tentant… Iată o dovadă a importanței la nivel internațional, pe respectiva nișă.

DBE este o formă de exprimare artistică underground, pornită în urmă cu zece ani și care acum stă în incubator. Nu-mi place să repet ceea ce fac, deși, în cele mai multe cazuri, aceasta poate fi soluția spre succes. Când ritualul devine tradiție, chiar o frumoasă tradiție, riscul de a fi perceput, confundat sau comparat devine certitudine și de aici începe paradigma mea: să continui sau să las așa. Trecutul este important, însă nu este suficient pentru a duce mai departe mesajul. Cine simte și este interesat să afle, site-ul poate răspunde ușor la orice fel de întrebare.

Personal, pot spune că nu am parte de atâta civilizație într-un an în România, de câtă am în 3 zile de DBE. Practic, pe perioada evenimentului mă simt în cu totul altă lume, deși sunt între zidurile cetății din Alba Iulia.

O importantă parte din cei care vin la Dark Bombastic Evening sunt străini, iar românii prezenți fac parte din acel segment care știe să respecte omul de lângă ei. DBE este o reușită a bunul simț, dincolo de satisfacția dată de concertele pe care le susțin trupele (în jur de 20) care urcă pe scenă.

Doru Atomei

Festivalul muzical care face lobby pentru civilizație și bun simț

Deloc întâmplător, impresiile celor prezenți la DBE au fost întotdeauna pozitive. O parte dintre cei veniți din străinătate la festival nu se mulțumeau cu experiența muzicală, ci își făceau timp pentru a descoperi și frumusețile României.

Nu știm câte campanii în care s-au folosit milioane de euro din bugetul statului au avut asemenea efect precum un eveniment făcut din suflet, fără bani de la stat sau de la sponsori, cum e Dark Bombastic Evening.

Underground-ul ține de pasiune, de simțire, de necondiționare. Când cifrele încep să pună stăpânire, atunci se trece într-o zonă gri, din care nu rămân decât 2 variante: profit sau faliment.

La DBE vin foarte mulți oameni valoroși, care excelează în multe domenii de activitate, dar care se regăsesc în conceptul lui Doru de a face lucrurile într-un mod complet diferit de cel mioritic. Din păcate, nu ne punem întrebarea și nu căutăm soluții pentru a afla cum ar putea acești tineri să schimbe lucrurile în țara asta, atât timp cât societatea și mass-media nu prea promovează valorile autentice.

Omul din spatele DBE-ului, care a devenit o frumoasă tradiție, e de părere că societatea o reprezentăm noi, iar mass-media este ghidată de repere financiare. Acolo unde banul devine lege, orice este posibil. Reperele morale, intrinseci devin forme vintage și este doar problemă de timp până când ele vor dispărea.

Poate de asta unii se retrag din cotidian, urmându-și obsesiile, himerele sau viziunile, e de părere Doru, omul care și-a dedicat viața unei pasiuni care nu-i aduce beneficii financiare, dar care-l împlinește spiritual.

Deloc întâmplător, Doru își trăiește viața în conformitate cu citatul: „Urmează simplitatea, este cel mai greu lucru de atins.” (George Sand)

 

Doru Atomei, omul pasionat de excelență

Dincolo de pasiunea sa pentru fenomenul Underground pe care-l sprijină necondiționat de peste 25 de ani, Doru are o carieră profesională îndelungată despre care nu dorește să se vorbească prea mult, dar care poate fi un model al reușitei pentru mulți dintre tinerii de azi.

În firma pentru care lucrează a plecat de la zero, iar după 23 de ani a ajuns acolo unde nu-și închipuia că poate ajunge. Mai precis, în vârful ierarhiei.

Totul se face prin multă muncă, sacrificii diferite și dorința de a fi cel mai bun, lăsându-te dar și căutând provocări zilnice. Se spune că nu există locul 2, dar știm că cel care fuge după topuri, va ajunge să realizeze că nu sunt decât mori de vânt, pentru că viața este multidimensională. Depinde cât de pregătit ești pentru a accepta asta și cât de mult te incită să pășești spre necunoscut.

Doru Atomei

Doru și Ștefan Atomei (foto: Miluță Flueraș)

Criza oamenilor valoroși și mediul economic

Criza oamenilor valoroși a înlocuit criza financiară de acum 10 ani. Am vrut să aflu de la Doru ce consecințe și provocări pot aduce pentru mediul economic din România o nouă criză economică, și cum ar putea ele diminuate.

Doru vede o criză pentru întreaga forță de muncă. Există oameni cu potențial, trebuie însă să fii capabil să le vezi valoarea. Cu siguranță că va fi din ce în ce mai greu, pentru că globalizarea este un proces ireversibil, atât timp cât sistemele rămân aceleași.

Dar a fost ceva asumat și trebuie să avem capacitatea, inspirația și viziunea să tragem în favoarea noastră cât mai mult. Pentru asta este nevoie de lideri și de substanță. Poate că vor veni și aceste vremuri, spune cel ce a creat HASH Bar din Cluj-Napoca și care e asociat al 31 Motor’s Pub Suceava si ARC.

Istoria ne arată că avem cu ce ne lăuda, dacă nu folosim această laudă doar ca formă de manipulare, e de părere Doru Atomei.

 

Antreprenor sau angajat?

Calea unui tânăr spre o carieră de succes se poate crea atât ca antreprenor cât și ca angajat, e de părere Doru. Astfel, Întotdeauna, drumul pe sensul opus este mai liber, tot timpul celălalt ar fi putut face mai mult, tu ai făcut mai mult decât trebuie. Sunt percepții uzitate și e greu de decis cum e mai bine.

Când ești angajat, îți dorești să ai propriul business, să decizi tu, să nu stai la cheremul altora, să nu mai fi stresat inutil. Când ești angajator, faci ce vrei, iei deciziile pe care le dorești, dar ai deja responsabilitatea angajaților tăi, care îți poate crea iar un stres.

Fiecare trebuie să facă cum se simte cel mai confortabil, dar e clar că până nu trece prin propriile-i furci caudine, va rămâne acel vis cu care crede că ar fi dat lovitura. Sau chiar se poate întâmpla, spune Doru. Avem exemple nenumărate în ambele „tabere”.

 

Gânduri finale, fără planuri de viitor

În condițiile în care, în ultimii 29 de ani, educația din țara asta s-a degradat foarte mult pe fondul nepăsării și a promovării nonvalorilor, am vrut să aflu care crede el că sunt cele mai sănătoase metode prin care se poate dezvolta elita României, indiferent de domeniul de excelență.

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Doru Atomei la DBE (Foto: Miluță Flueraș)

Cuvântul „elită” poate suna a extremism, și asta e foarte sensibil în aceste vremuri. Eu urmez 3 piloni: respect, comunicare, încredere. Fiecare din noi are resurse interne fabuloase. Depinde de motivație, conjunctură și crez (nu neapărat din punct de vedere religios). Valorile sunt nuanțabile atunci când radicalizezi și simplifici eronat realitatea. Am ajuns ca toți să facem greșeli repetate, să refuzăm să acceptăm că există și alte puncte de vedere, care, chiar dacă sunt diametral opuse, sunt valoroase. Ne ghidăm pe ură vorbind de frumusețe, aspirăm la mai mult fără a deveni empatici, ne impunem să urmăm maeștri care să ne lumineze calea, deși, întotdeauna vor exista umbre, exact ca în Republica lui Platon.

La final, Doru a lăsat un gând celor care cred că țara asta nu e o cauză pierdută decât dacă noi o declarăm astfel: „Optimismul și hazul de necaz ne-au scos tot timpul din belele, chiar dacă au durat secole. Noroc că viața fiecăruia din noi durează sub un secol.”

Nu știe nimeni dacă și când vom avea o nouă ediție Dark Bombastic Evening sau dacă Doru se va reinventa din nou pentru a ne surprinde cu ceva complet diferit. Știu doar că el a investit mult financiar în proiectele sale, doar pentru mari satisfacții sufletești. Din păcate, astfel de proiecte au nevoie și de bani pentru a fi realizate la nivelul profesionist cu care ne-a obișnuit.

Indiferent de deciziile pe care le va lua în viitor în legătură cu proiectele sale de suflet, Doru Atomei este un om care-și merită pe deplin locul în Elita României pentru tot ce a făcut până în prezent, complet dezinteresat din punct de vedere material, pentru scena Underground din România. Ar mai fi fost multe de spus despre acest om fain, însă voi încheia articolul cu unul dintre citatele după care el și-a modelat viața:

„Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…” (Octavian Paler)

 

Dark Bombastic Evening

Tudor Mihăilă

Da, povestea lui Tudor Mihăilă a început în clasa a IX-a. Știți dumneavoastră, clasa aceea de liceu când simți că fluturii din stomac o iau razna mai ceva decât înnebunitul salcâmilor și când visele sparg realitatea cu bomfaierul.

 

În liceu, tânărul Tudor Mihăilă a intrat în programul Leaders din Bârlad (bârlădean fiind). Vorbim despre un program destinat leadership-ului pentru adolescenți, iar totul se petrecea în anul 2015.

Ați înțeles acum că Tudor este un tânăr millenial (e născut în anul 2000). Spune că atunci, când a intrat în program, era foarte pasionat de științe, o curiozitate despre care poate spune că s-a menținut, în ciuda drumului pe care l-a ales.

A parcurs primele etape ale programului, iar la final a descoperit lucruri noi în ceea ce îl privește.

De-a lungul timpului nu am fost împins să îmi dezvolt partea creativă, asta deoarece toată lumea mă consideră (inclusiv eu) o persoană rațională, obiectivă, care are mereu nevoie de un argument solid că să fie convinsă, lucru care nu s-a schimbat. Astfel, astăzi fac parte din studioul de actorie de film “Let it Go” unde mă antrenez constant. În paralel, pentru a mă susține financiar, voi urma o facultate de business aplicată, unde îmi voi deschide o afacere.

Tudor vorbește cu atâta convingere încât mă face invidioasă: eu de ce n-am putut, când aveam vârsta lui, să zic și eu ce zice el? Pentru că nu a avut cine să mă învețe…

 

Orice om are ceva ce e doar al lui

“Orice om excelează într-un domeniu. Descoperă-l pe al tău!”…E motto-ul lui. I-l citesc, îl întreb dacă i se pare cunoscut și sunt curioasă dacă el consideră că e…pe drumul acestui motto, că îl îndeplinește într-un anumit fel.

Râde și răspunde că a auzit des sintagma asta și crede în ea. Că orice om are ceva ce e doar al lui, doar că puțini își descoperă unicitatea, iar mulți dintre cei care o fac, o fac târziu.

Din fericire, eu am descoperit cu ce rezonez foarte devreme și am putut să fac diferite lucruri că să ajung cât mai aproape de îndeplinirea visului meu. Pentru a ajunge la ”capătul” acestui drum mă antrenez, caut să intru în grupuri care au interese comune și să învăț cât mai mult de la persoanele respective.

Este deja absolvent al programului sus-numit, ceea ce poate constitui pentru Tudor o poveste de succes. Tudor e de părere că o poveste este de succes numai când personajul principal este fericit cu punctul în care a ajuns, cu realizările sale.

Cred că o poveste de succes e ca un basm bine scris, cu zmei, vrăjitoare, prințese și prinți. Personajul principal primește nenumărate palme de-a lungul călătoriei sale pentru ca, într-un final, să fie fericit cu ceea ce a realizat.

Tudor Mihăilă

În ceea ce privește Fundația Leaders, aceștia și-au dezvoltat și rafinat programele de leadership pe parcursul a 18 ani și au antrenat 26,000 de tineri să devină versiuni mai bune ale lor.

Mă bucur să fi făcut parte dintre aceștia și să fi obținut, la fel ca mulți colegi de-ai mei, o cunoaștere mai bună a mea, a punctelor mele forte, a lucrurilor pe care le pot obține prin implicare și prin abordarea unui leadership colaborativ.

Mă ia amețeala când îl aud cum vorbește despre leadership la vârsta de 19 ani. Și cum îmi povestește despre momentele lui a-ha (îi specific că niciodată nu prea am fost fana acestei sintagme – și îi zic că îmi sună prea comercial și râde). „Bine, să le zicem momente de succes, de redescoperire, de viitor. E bine?”. Da, e bine. Plusează:

Cred că le pot spune momente de conștientizare. Primul astfel de moment a fost în prima tabăra Leaders, când i-am întâlnit pe Mădălin și pe Radu de la Improvisneyland, alături de care am avut un workshop de teatru de improvizație de o zi. După acel moment i-am urmat în ImproVacanta, o tabăra de teatru de improvizație unde am realizat că trebuie să fac actorie. Punct. Momentul final din basmul meu este actoria, filmul.

 

Proiecte de educație de la tineri, pentru tineri

După aceste descoperiri personale, Tudor Mihăilă a continuat să facă lucruri pe tema aceasta și să creeze momente în care să-și poată exprima pasiunea.

Un al doilea “a-ha” a fost legat de orașul lui și de încrederea că poate schimba multe lucruri pentru liceenii din comunitate. Așa se face că împreună cu doi colegi, și ei absolvenți ai programului despre care am vorbit, a fondat asociația YCI care continuă să dezvolte proiecte de educație (si programe de orientare în carieră, un curs de improvizație, sprijinirea elevilor din clasele 1-8 să meagă la școală, organizarea de conferințe pe tema antreprenoriatului ș.a.) pentru tinerii din județul Vaslui.

Un alt moment, definitoriu pentru el, a fost întâlnirea cu Bernard Hiller – acting coach-ul din Los Angeles. În anul 2017, studioul de actorie „Let it Go!” organiza un masterclass cu Bernard la care dorea neapărat să ajungă.

Printr-un drum destul de anevoios (ar putea spune) a ajuns la acest curs de trei zile care i-a schimbat viața. Și-a dat seama atunci cât de greu îi va fi să ajungă unde își dorește, însă totodată a realizat că ceea ce își doreste este posibil.

Totuși, de ce vrea Tudor Mihăilă să facă actorie? Pentru că îi oferă libertate!

Mă simt eu când sunt pe o scenă sau când am o cameră de filmat în jurul meu. Mă face bucuros faptul că eu primesc responsabilitatea de a spune o poveste care poate avea un impact enorm. De asemenea, adrenalina, pe care nu o pot lua din alt loc, îmi da senzația că trăiesc. Faptul că mă supun la un risc, iar este ceva ce îmi dă satisfacție, pentru simplul fapt că există o miză!

După prima lui întâlnire cu fundația, a început să se pregătească activ pentru această carieră prin cursuri de teatru, de improvizație și tabere tematice. Recunosc că am îndoieli că această profesie pentru care se pregăteste are viitor în România. Din toată inima, Tudor mă contrazice:

Lucrurile încep să ia o turnură diferită în România în ceea ce privește acest domeniu, începem să acceptăm un nou mod de a privi actorul, teatrul, filmul. Vedem cum filmele românești sunt premiate peste tot în lume, actori români ajung în filme cu o notorietate din ce în ce mai ridicată. Toate aceste realizări sunt benefice industriei românești.

Atâta entuziasm în ceea ce privește România nu poate decât să mă bucure.

Tudor Mihăilă

Ce sfaturi are Tudor Mihăilă pentru un tânăr care dorește să se facă actor în România? Crede că o să fie respins de minim zece ori mai mult decât o să fie acceptat. Și mai crede că zece e un număr modest.

Trebuie să nu te dai bătut și să crezi în visul tău și până la urmă dacă renunți, nu e o nenorocire, pentru simplul fapt că asta înseamnă că actoria nu era menirea.

Deci, fii bucuros dacă ai crezut că vrei să fii actor și ai renunțat, pur și simplu pentru că ai descoperit ceva nou la tine și anume că a fi actor nu este ceea ce te satisface cel mai mult.

 

Tudor Mihăilă: “O schimbare în învățământul de azi nu va aduce o modificare în generația curentă”

Dacă tot este atât de entuziast în legătură cu patria noastră mamă, îl supun unui tir de întrebări: “Vei rămâne în România? De ce? Ai pleca din România? De ce?”. Îmi răspunde scurt și interesant, aproape în millenials style:

Nu îmi fac planuri de viitor atât de îndepărtate, fiindcă de multe ori nu se întâmplă. Prefer să iau fiecare zi ca atare și să ”storc” cât mai mult din ea. În România sunt oportunități și vor fi din ce în ce mai multe. Dar până la urmă, ce actor nu ar vrea să lucreze în producții alături de regizori de calibrul lui Martin Scorsese sau Steven Spielberg?

Ceva îmi spune că are păreri proprii în legătură cu ce ar trebui schimbat în România. Da, are:

Educația. Educația ar trebui schimbată în întregime și din momentul în care totul este pus la punct, să avem răbdare. O schimbare în învățământul de azi nu va aduce o modificare în generația curentă, probabil nici măcar în următoarea.

Îl întreb și pe el ceea ce îi întreb pe mulți oameni implicați în ultima vreme, și millenials și mai puțin millenials, care ar fi prima măsură dacă ar fi premierul României. Răspunde din prima că ar investi în infrastructură și educație.

Cu o infrastructură solidă, s-ar facilita creșterile economice aproape pe toate segmentele, pe termen scurt-mediu. Cu o economie crescută și cu o infrastructură bine pusă la punct poți ulterior investi în educație și oameni. Aici trebuie să ne schimbăm modalitatea de a livra informații.

Tudor mai consideră că, în momentul de față elevii români sunt împărțiți în două categorii, foarte slabi sau foarte buni. Și că trebuie să creăm un spațiu de mijloc care poate deveni o viitoare forță de muncă. El crede că oamenii sunt diferiți și au nevoi diferite. Nu toți vor fi savanți…

Avem nevoie de un contabil la fel de mult cum avem nevoie de un medic, un avocat, un sportiv sau un constructor. Toate meseriile sunt importante însă, în momentul de față, tinerii români nu primesc informația sau îndrumarea necesară pentru a face ceea ce vor să facă sau ceea ce pot să facă.

 

Tudor Mihăilă: “Pot să îmi iau un rucsac și să plec în lume. Ce e sigur este că o să învăț printr-o formă sau alta”

Bun, am înțeles. Cu siguranță vrea să schimbe ceva chiar în orașul lui natal, Bîrlad. Și cu siguranță are încrederea că poațe schimba multe lucruri pentru liceenii din comunitate.

Da, așa este, Tudor mai spune că în orașul lui se pot schimba multe și s-au schimbat multe. Că din ce în ce mai mulți oameni devin activi, lucru care nu era foarte des întâlnit acum 4-5 ani. Și crede că poate să îi facă pe tineri să se apropie de artă, dar asta bineînțeles cu multă muncă.

A fondat YCI și a lucrat la o serie de proiecte de educație – antreprenoriat, orientare în carieră și chiar improvizație. Acum, timpul nu îi mai permite să se implice, dar este un motiv de bucurie să știe că a contribuit la ceva care are impact asupra vieții celor din generația lui.

Acum e în ultimul an de liceu. Sunt normale ambiția și entuziasmul. Sper să-i rămână neschimbate, deși nu știu cum se vede peste ani. Da chiar, Tudor, cum te vezi peste ani?

Învățând probabil. Sunt foarte curios din fire, mulți spun că poate prea curios. Altceva nu pot spune ce m-aș vedea făcând, din cauză că nu știu ce o să fac nici mâine. Pot continua cu actoria, pot deveni antreprenor sau pot să îmi iau un rucsac și să plec în lume, chiar nu știu; ce e sigur totuși este că o să învăț printr-o formă sau alta…

Irina Rusu

Irina Rusu, o profesoară din Bacău, integrează copiii cu autism în colectivitate în cadrul Școlii Generale Ion Creangă, ajutându-i să obțină premii la concursuri și olimpiade.

 

Irina Rusu și-a dorit de când era mică să devină profesoară, deși părinții o voiau mai degrabă doctor. Cu 3 surori mai mici, se juca de-a școala chiar acasă, mai ales când se adunau și vecinele.

În timpul școlii generale aveau o materie numită Atelier în cadrul căreia învățau să croșeteze, tricoteze, coasă sau să împletească. Dacă lipsea vreun învățător, profesoara o trimitea pe ea să îi țină locul. Deși copiii erau cu 3, 4, 5 ani mai mici, o ascultau ca pe o adevărată învățătoare.

A ales așadar fără ezitare să urmeze Liceul Pedagogic, un loc cu multă verdeață situat lângă Parcul Libertății. Acum este colegă cu Geanina Spiriduș.

Autismul la copii

Autismul este poate cea mai dificilă boală pe care o poate avea un copil, prin prisma faptului că nu se poate integra într-o comunitate.

El nu comunică așa cum o fac ceilalți copii, iar părinții depun eforturi mari pentru a-l înțelege. Copilul cu autism trăiește într-o lume cu totul a lui, unde străinii nu prea pot intra. Uneori, nici părinții nu o fac.

Cel mai bun mod de a ajuta copiii cu această boală este să fie duși periodic la medici care îi pot ajuta să „spargă coaja”. Adică să iasă din acea lume imaginară și să crească adulți normali, sănătoși.

Din păcate acești medici sunt rari în țara noastră, iar costurile sunt mai mari decât își pot permite mulți dintre părinții români.

Când vorbim de familiile de la țară, departe de orașele învecinate, lucrurile stau și mai rău. Părinții nu știu cum să își ajute copiii, unde să îi ducă, iar școala nu îi pregătește pe învățători pentru astfel de situații.

Nu există condiții speciale pentru ca acești copii să poată comunica cu colegii lor, nici măcar cu învățătorii sau părinții.

 

Ce face Irina Rusu pentru copiii cu autism

Revenind la profesoara din Bacău, aceasta stârnește curiozitatea sau mirarea, după caz, a oricărui părinte sau coleg din breaslă: lucrează cu copiii cu autism.

Nu în afara școlii, nu în centre specializate, ci chiar în sala de clasă, unde majoritatea copiilor nu au o astfel de problemă. Copiii cu autism nu se pot integra singuri.

Le este greu să iasă din lumea lor pentru că le este frică. Nu își fac prieteni, nu fac lucruri voluntare cum ar fi să iasă la tablă și deseori sunt catalogați drept persoane cu un IQ scăzut.

De fapt, această boală care pune stăpânire pe ei nu îi lasă să își atingă potențialul, iar Irina Rusu a înțeles asta de mult timp.

Eforturile sale în lupta cu această boală au dat roade.

Copiii cu autism au un simţ aparte. Ei pur şi simplu te citesc.

Acești copii au super puterile lor. Inteligența lor emoțională poate șoca oamenii din jur. Iar Irina Rusu știe că ei pot să îi simtă și interpreteze emoțiile. Ei simt dacă o persoană este caldă, calmă, răbdătoare, cu vocație.

Pentru a ieși din lumea lor au nevoie de încredere, iar la fiecare mic pas înainte trebuie încurajați, recompensați. Astfel vor avea puterea și curajul de a mai face un gest, un pas până vor reuși.

Cea mai mare dificultate în lucrul cu un copil este timpul alocat. Noi, adulții, trăim într-o lume a vitezei unde nu mai avem răbdare cu nimic. „Nu-i mai dăm timpului timp” după cum spunea Octavian Paler.

Un astfel de copil îţi spune să stai, să te bucuri de fiecare clipă, să o adulmeci, să te joci, să-ţi pui imaginaţia în mişcare chiar cu lucrurile simple pe care le ai.

Fiecare efort pe care îl face un profesor cu acești copii nu rămâne fără rezultat. Omul este o ființă socială și orice interacțiune cu alt om care îi vrea binele este în sine un progres, afirmă Irina Rusu.

Rezultatele unui efort unic

Părinții au nevoie de ajutor din orice parte când vine vorba de copii cu autism sau chiar cu deficit de atenție. Când ajutorul vine gratuit dintr-un loc surprinzător, ei sunt cei mai fericiți.

Sunt încântați când își văd copiii bucuroși, dornici de a face lucruri noi, constructive, fără tehnologie. Când copiii se duc acasă și povestesc cu entuziasm ce au făcut la școală, părinții parcă se molipsesc și se implică activ.

Prin proiectul „Din suflet pentru suflet” Irina Rusu duce copii normali în centrele dedicate celor cu probleme. Interacționează cu ei și îi ajută să comunice.

Astfel, au ajuns să vină și părinții la aceste centre pentru a ajuta. După o activitate de acest gen toată lumea se simte bine, spune Irina Rusu. Anul trecut a făcut voluntariat cu elevi de clasa a VIII-a în vacanță.

Este incredibil cum un profesor poate fi atât de interesant, blând, atât de iubit de copii încât aceștia nu numai că au făcut voluntariat, dar au făcut-o în vacanța spre liceu. În acea perioadă când de obicei copiii lasă gimnaziul în spate și își uită profesorii, darămite să le ofere din timpul lor liber.

Acești copii au luat note mari la capacitate, au intrat toți unde și-au dorit, iar acum dacă o văd pe stradă pe doamna profesoară, sunt plini de bucurie.

Irina Rusu le-a intrat în suflet așa cum mulți ar trebui să o facă. În timpul liber scrie pe platforma iTeach, o sursă de informare, perfecționare, schimb de experiență.

Articolele publicate de Irina Rusu aici au un impact pozitiv asupra comunității care urmăresc platforma. Scriind pentru ei, a cunoscut oameni minunați prin prisma împărtășirii experiențelor lor frumoase.

Publicul recepționează bine articolele, de fiecare dată cu impact asupra stimulării gândirii pozitive.

Jocul și integrarea senzorială ca metode de predare

Jocul în echipe, cu ajutor, cu diferenţierea sarcinilor, găsindu-şi fiecare elev locul acolo unde i se potriveşte mănuşă, cu recompense pozitive, este cel mai potrivit.

Elevii Irinei Rusu învață prin experimente, folosind materialele de la clasă. Recreează prin recompunerea lucrurilor.

O altă modalitate de a preda, fără ca elevii să vadă asta plictisitor, este integrarea senzorială a tuturor simturilor (văz, auz, tactil, kinestezic, olfactiv, gustativ, proprioceptiv).

Astfel a creat un opțional ,,Călătorie în lumea științelor” după acest mod de gândire.

În cadrul lui a realizat cu elevii jucării senzoriale pentru copiii de la un centru de stat care se ocupă cu copiii cu TSA: brățări, bidoane cu sclipici pentru stimulare vizuală, baloane umplute cu fel de fel de texturi pentru stimulare tactilă, motricitate.

Copilul trebuie să simtă că profesorul e cine e cu adevărat și că vrea să îl ajute. Falsitatea este depistată imediat. Când el face un pas spre profesor, acesta trebuie să îi dea încredere prin încurajare.

Dacă observă că elevul este fixat pe ceva, trebuie să folosească acel ceva pentru a-l introduce în alte experiențe de învățare, pas cu pas.

De aceea, Irina Rusu îi duce pe copii în aceste centre: pentru a-i cunoaște pe acei copii și a le face integrarea mai ușoară, de Crăciun, Paște, 1 iunie, Ziua autismului sau printr-un proiect distinct.

 

Cea mai frumoasă amintire

Eforturile sale nu rămân fără rezultate: o fetiță cu TSA- autism de la clasa a VI-a A a ieșit pentru prima oară la tablă. Colegii săi au rămas uimiți și i-au zis că face minuni.

I-au spus, „Doamna, este prima dată când vedem că iese la tablă. Ea nu răspunde la ore şi niciodată nu a ieşit la tablă.”

Este o bucurie extraordinară să vezi așa ceva la un copil care parcă nu exista. Când Irina Rusu îi duce pe elevi la aceste centre, descoperă o lume pe care nu și-ar fi imaginat-o. O lume cu copii minunaţi. Copii foarte deştepţi care au nevoie de alţi copii pentru a ieşi din lumea lor.

Astfel lasă urme adânci în sufletele lor deoarece mulți se reîntorc în postura de liceeni voluntari. Asta o bucură poate cel mai mult.

Așa vede Irina Rusu cum faptele sale pot face lumea să se schimbe și să devină mai bună. Cei cu probleme ajung să aibă o viață cât mai apropiată de normalitate.

 

Irina Rusu: „În profesia noastră, trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor”

Sfatul său pentru colegii de breaslă este unul extrem de simplu:

În profesia noastră trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor şi priceperilor, iar la urmă obiectivele. În învăţământul românesc este taman invers, de-aici eşecul.

Elevii săi au rezultate la concursuri, iau note mari, ajung unde vor. Totuși cea mai mare mândrie a sa este ceea ce face cu ei pentru copiii cu autism.

Irina Rusu

Pe viitor, Irina Rusu se vede tot la catedră și în timpul liber scriind despre latura pozitivă. Despre lucrurile frumoase pe care le culege în fiecare zi. Din drama vieții pe care o avem, cu suferințele noastre, ale tuturor.

Simpatizează cu crezul artistic al lui Tudor Arghezi: Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi versuri noi. 

Mai mult, Irina Rusu crede întru totul în cuvintele lui Camil Petrescu: Prefer să scriu onest la persoana I. Din mine însumi nu pot ieși. 

Prin urmare sunt o fire veselă, optimistă şi prefer să aduc bucurie tuturor, culegând doar bucurie.

Irina Rusu este o persoană minunată si o profesoară care și-a depășit demult atribuțiile de dascăl. Ea oferă atât copiilor, cât și părinților lecții despre răbdare, așteptare, persuasiune, ajutor și în final acceptare.

Otilia Magheru Tracia Land

Conceptul Tracia Land a luat naștere în anul 2009, când Otilia Magheru a simțit nevoia să ofere producătorilor o formă de organizare care să îi protejeze în relațiile cu rețelele multinaționale de pe teritoriul României. În același timp, era nevoie de o voce comună sub aceeași „umbrelă”, pentru o comunicare mai bună către clienți.

 

În prezent există o relație comercială cu o rețea de magazine tip super-market, cu care colaborează la dezvoltarea proiectului. E vorba de un format de magazine foarte apropiat de idealul Tracia Land – magazine de proximitate, adresate clienților cu venituri peste medie.

Au obținut deja suportul celor din Federația Națională a Producătorilor de Produse Tradiționale Atestate care i-au susținut în identificarea producătorilor care doresc comercializarea prin intermediul rețelei respective de magazine.

 

Otilia Magheru, omul din spatele proiectului

Înainte de Tracia Land, Otilia Magheru a activat în vânzări de produse food-non food provenite din import, fiind director de vânzări la câteva branduri de produse electronice. Asta se întâmpla prin anii 2002-2004, când piața era într-o mare competiție, fiind în plină efervescență magazine care ofereau posibilitatea de „a cumpăra cu buletinul”.

A urmat apoi o lungă perioadă în care a trecut la produse alimentare din import, până la sfârșitul anului 2008 când a luat decizia să își îndrepte atenția spre produsele autohtone.

Viața Otiliei a fost plină de întâmplări fericite. Începând de la familia în care s-a născut și în care a crescut înconjurată de iubire, traiectoria sa a fost sub semnul norocului.

În școală a avut parte de cei mai buni profesori din Drobeta Turnu Severin, orașul ei natal. În 1988 a plecat la facultate în Timișoara, convinsă fiind că dacă ai încredere în tine poți muta munții din loc.

Faptul că m-am născut în Severin, oraș occidental, privit înainte de anul 1989, am crescut de două ori mai bogată, cum îmi place mie să spun, pentru că am fost de două ori mai informată, privind și alte modele de țară (fosta Yugoslavie și Bulgaria).

În Otilia, se poate depista ușor acel spirit balcanic, de oameni veseli, cu muzica lor și multe obiceiuri comune. Mediul în care s-a dezvoltat a fost prima sa sursă de inspirație. A crescut ascultând muzica difuzată pe programele sârbești: Madonna, Queen, Michael Jackson, Tina Turner, George Michael, muzica pop pozitivă a anilor ‘80.

 

Otilia Magheru a dus Tracia Land la Bruxelles

De ce? Pentru că Bruxelles este capitala Uniunii Europene. Pentru că acolo trebuie să bați gongul dacă vrei să dezvolți un proiect pentru Europa. Din fericire, reprezentanții Comisiei Europene au înțeles acest concept. Cu cei din țară, însă, a fost mult mai greu…

Platforma TraciaLand se adresează producătorilor de produse tradiționale atestate din Balcani, titularilor de mărci de produse locale de excepție, dar și celor care activează în industria turismului. Aici intră produsele turistice care valorifică potențialul local, mai exact a agențiilor din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic.

Inițiatorii platformei sunt interesați în egală măsură să dezvolte împreună cu operatorii locali platforma integrată care să „vândă” atât produse alimentare cât și produse turistice, dar și servicii care pot lua naștere din îmbinarea celor două domenii de activitate, proiecte culturale sau servicii logistice de marketing și publicitate, inclusiv servicii suport pentru membrii săi.

Nu orice produs poate face parte din Tracia Land. În primul rând, acesta trebuie să fie un produs de calitate, certificat, chiar dacă e vorba de un produs turistic.

De altfel, Otilia Magheru și colegii ei sunt într-un continuu proces de identificare a acelor produse turistice care merită să fie puse la dispoziția străinilor interesați să viziteze România.

Otilia Magheru Tracia Land

Otilia Magheru – eveniment lansare Tracia Land

Cele mai mari piedici în realizarea și dezvoltarea proiectului

Slaba digitalizare a mediului economic din România este una dintre cele mai mari probleme în dezvoltarea proiectului Tracia Land, e de părere Otilia Magheru.

Mediul economic din România este împărțit în două mari categorii, și nu mă refer absolut deloc la cei care lucrează la STAT. Pe de o parte sunt cei care lucrează în marea familie a multinaționalelor, familiarizați cu modele organizatorice venite de la companiile mamă, și cei care au creat propriile afaceri tipic românești, fără să aibă o cultură de business. Avem cel mai bun internet din Europa, cei mai buni IT-iști, și totuși, avem cele mai puține companii care să aibă un site de prezentare. Încă se folosesc adrese de yahoo sau gmail. Nu se înțelege încă importanța internaționalizării companiei. Suntem în era digitală, dar în România lipsește digitalizarea.

În ceea ce privește marketingul, producătorii români trebuie să învețe că este un serviciu făcut de către specialiști. Acesta nu poate fi lăsat la voia întâmplării.

Acum, mai mult decât oricând, vorbim de marketing digital, acesta însemnând o companie internaționalizată, produse care se pot achiziționa on-line de pe diferite platforme, iar aceste servicii se plătesc. Conform creatoarei proiectului Tracia Land, mulți producători români încă nu înțeleg aceste lucruri.

 

Mentalitatea cumpărătorului român față de produsele autohtone

După 1989 s-a manifestat o dorință excesivă a consumatorilor români de a cumpăra produse din import. Produsele românești aproape au dispărut.

Cele care au rămas nu au ținut pasul cu normele impuse de comerțul modern. Acestea presupun standardizări multiple pe întreg lanțul valoric, fiind distruse astfel cele existente, de la unități de colectare a materiilor prime la unități de procesare, cât și magazinele de valorificare a produselor românești.

Otilia Magheru îmi dă exemplul lactatelor – produse ultra-fresh, cele mai sănătoase pentru consumul zilnic. Înainte de 1989, România dispunea de un sistem pe care acum alte țări civilizate se străduiesc să îl implementeze.

Laptele era colectat de la ferme și adus la unitățile de procesare, care existau în fiecare oraș. Acestea erau dimensionate la numărul populației, asigurând astfel aprovizionarea zilnică a magazinelor cu lactate proaspete, folosind ambalaje returnabile, cu un format unic la nivel național.

Acum, la fiecare produs lactat consumat, mărim gunoiul prin ambalajul aruncat. Astăzi, în locul fostelor întreprinderi de prelucrare a laptelui există hypermarketuri, dispărând un întreg sistem național care asigura hrana populației.

Prin reclamele tv, consumatorii au fost direcționați către produsele din import. Acestea au alocate bugete uriașe de promovare pentru a cuceri o piață nouă, ne amintește Otilia Magheru.

Cumpărătorul român din 2019 este din nou în căutarea produselor autohtone deoarece a crescut cu ele, dacă ne referim la cei care au peste 40 de ani. În același timp, publicul tânăr este în căutarea produselor locale pentru că este informat și înțelege importanța accesului la produsele locale, naturale, provenite din fermele tradiționale din România.

Atuurile produselor românești în fața celor străine sunt gusturile și rețetele autentice, pur și simplu pe gustul nostru, și nu în ultimul rând, materiile prime folosite, provenite din ferme românești.

 

Punte de legătură cu țara natală pentru românii stabiliți în străinătate

Mulți români care doresc sa se întoarcă în țară nu au siguranța unui sistem care să îi sprijine în dezvoltarea afacerilor. Tracia Land oferă servicii suport prin partenerii săi. Se urmărește o creștere organică a comunităților, atât în țară cât și în străinătate.

TraciaLand nu este doar pentru români. Întreg spațiul carpato-danubiano-pontic se confruntă cu aceleași probleme. Migrarea tinerilor în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit este prezentă în toată regiunea. Prin proiectul acesta, se pot găsi soluții pentru a duce produsele specifice celor din Balcani acolo unde s-au format noi comunități ale celor din Estul Europei.

Otilia Magheru Tracia Land

Otilia Magheru și Monica Irimia (președinte TraciaLand Italia)

Planuri de viitor pentru Tracia Land

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când a fost lansat proiectul, acesta fiind o marcă înregistrată la nivel național și european, pe mai multe clase.

Tracia Land are în plan lansarea platformei de vânzare a produselor din Balcani, undeva în toamna acestui an. Surprize pot apărea în orice moment în ceea ce privește dezvoltarea proiectului Tracia Land. În prezent se așteaptă cu interes răspunsul din partea autorităților pentru realizarea unui parteneriat public-privat ce poate accelera dezvoltarea sinergică a comunităților identificate.

Nu știu cum va evolua acest proiect pe viitor, dar cred că susținând micii producători locali putem avea o viață economică mai sănătoasă.

Ștefan Mandachi

Într-o societate aflată parcă într-o hibernare spirituală, socială şi civică, avem nevoie ca, din când în când, să se ridice voci ca cea a lui Ștefan Mandachi. Voci clare, care să nu se teamă să spună lucrurilor pe nume şi care să ne ghideze cumva prin întunericul acesta hipnotizant către conştiinţa de sine, iar acolo, să ne trezim din coma aceasta care naşte cei mai gravi monştri ai societăţii: nepăsarea, indolenţa, lipsa de atitudine şi solidaritate!

 

Cu doar 1 metru de autostradă, Ştefan Mandachi a reuşit să mobilizeze în doar câteva zile oameni de afaceri, vedete, artişti şi români simpli

Care este reţeta după care Ştefan Mandachi a reuşit să pună în mişcare într-un timp atât de scurt atât de mulţi oameni, nu ştim, dar putem bănui.

Pe lângă sclipirea artistică şi antreprenorială, cele mai importante ingrediente către un succes garantat, aş spune eu, se adaugă în cantităţi foarte mari frustrarea şi revolta faţă de un sistem politic şi administrativ, care nu reuşeşte sub nicio formă să îşi ţină promisiunile.

Din `89, în accidente au murit peste 60.000 de oameni, cam cât populaţia oraşului Alba-Iulia. Oare câţi ar fi supravieţuit dacă aveam autostrăzi? Ajung în Fălticeni. Nimic. Roman, Bacău. Nimic. Focşani? Zero. Buzău. Nimic. Bun venit în Bucureşti! Nimic , dar nu mă dau bătut. Mă întorc pe partea cealaltă. Brăila, Galaţi, Vaslui, Iaşi, Botoşani. Nimic. M-am întors viu la Suceava. Am condus 1000 de km în mai mult de 16 ore.

Acesta este mesajul din clipul realizat de Ştefan. Un mesaj dur şi crunt. Despre realitatea cotidiană în care ne complacem cu toţii.

Ştefan Mandachi nu s-a mai complăcut. S-a săturat de promisiuni şi de o Românie fără autostrăzi. Şi ce a făcut? A luat atitudine! A lansat o provocare în mediul online către toţi românii:

În data de 15 martie, pentru 15 minute, începând cu ora 15, eu suspend activitatea celor 40 de restaurante. Pentru autostrăzi, fii solidar. Provoacă măcar trei persoane să își întrerupă activitatea! 

Ca să fie şi mai convingător, Ştefan Mandachi a construit 1 metru de autostradă în doar şapte ore, folosindu-se de o echipă profesionistă de 17 muncitori.

Pentru realizarea acesteia, au fost folosite un escavator cu gheară pe roți, un escavator tip macara cu șenile, un buldozer tasator, două camioane cu remorcă, un camion cu betonieră, două microbuze, o vola, șase lopeți, două dreptare, două drujbe, patru ciocane, 4.17 metri cubi de beton, 36 de metri pătrați de plasă de fier, un kilogram de cuie, trei kilograme de vopsea, 36 metri cubi de balastru, opt metri liniari de țeavă rectangulară de fier 10 cm x 10 cm grosime pentru parapeții de protecție șosea și 12 metri liniari de țeavă rectangulară de fier 10 cm x 10 cm grosime pentru susținerea afișajelor și indicatoarelor rutiere. 

În concluzie, s-a putut! În altă ordine de idei şi mai aprofundată, se poate! Şi dacă aş fi şi mai critică aş spune, dar nu se vrea! Pentru că de fapt acesta este adevărul.

 

Cine este Ştefan Mandachi şi ce l-a determinat să pună piciorul în prag sau mai bine spus, în autostradă?!

Am să îl las chiar pe Ştefan să vă spună cine este el. Deoarece o spune frumos şi este necesar să realizăm şi să vizualizăm cât de important este să conştientizezi cine eşti, de unde vii şi unde îţi sunt rădăcinile ca om şi român.

Fără a conştientiza cât de importantă este aparteneţa ta la şi într-un anumit spaţiu geografic-social-politic, nu vei reuşi niciodată să îţi vizualizezi problemele reale şi să simţi să faci o schimbare.

Ștefan Mandachi este un român din satul Sfântu Ilie, Suceava. Aici am copilărit și aici locuiesc. Am copiat carisma pe care o avea mama. M-a influențat consistent chiar dacă nu am fost conștient mult timp de acest fapt. Am încercat mereu să fiu cât mai liber în cadrul familiei. Sunt necăsătorit, am un frate geamăn și un nepoțel de un an.

Ștefan Mandachi

Ştim despre Ştefan deja că deţine lanţul de restaurante de tip fast-food „Spartan“. Mai ştim şi că în februarie 2019, reţeaua „Spartan“ a ajuns la 41 de restaurante în toată ţara, locaţii proprii şi francize, ocupând locul al treilea la categoria restaurantelor tip fast-food din România.

Ştim şi că este un om de afaceri influent, echilibrat, care se dedică în tot ceea ce face şi îi place să se implice în afacerea sa, să verifice, să pună mâna, să fie acolo cu oamenii.

Toate acestea ne povestesc despre antreprenorul Ştefan Mandachi. Şi ne povestesc frumos. Numai un om cu o viziune clară, implicat, dedicat şi inteligent, poate să ajungă aici. Este cu atât mai mult un exemplu de urmat.

Şi totuşi, chiar şi un om ca Ştefan ajunge la o limită. La punctul acela de fierbere, când ţi se pune nodul în gât şi spui cumva: până aici! L-am întrebat ce l-a determinat să facă acest gest şi ce crede el despre mentalitatea românilor în ceea ce priveşte spiritul civic.

Frustrarea, nervii și stresul pe care le-am trăit în sutele de mii de kilometri pe potecile din România. Am hotărât să fac acest gest în momentul în care am fost sigur că sunt mințit cu termene, și amânări care-mi sunau foarte cunoscut.

Mentalitatea noastră este aceea a omului care se complace în zona de confort. Dacă învingem zona de confort redevenim activi și atunci încep schimbările.

Ştefan Mandachi ne cheamă pe 15 Martie, ora 15, să ne alăturăm iniţiativei lui, preţ de 15 minute. Totodată, el ne mai face cunoscut faptul că toţi cei care ne alăturăm manifestului său, putem folosi sloganl #șîeu, ca gest de solidaritate.

Ștefan Mandachi

Haideţi să îl surprindem cât mai mulţi şi să ne unim pentru românii din Moldova noastră dragă!

 

Cum se defineşte şi cum povesteşte Ştefan Mandachi despre evoluţia sa, pasiuni şi crezuri personale în viaţă

Pentru că doar urmărind acel clip, ascultându-l şi privindu-l, nu ai cum să nu realizezi că este un om care face diferenţa, mi-am dorit să îl cunosc pe Ştefan şi altfel. Omul Ştefan, cel dincolo de succes, restaurante, profituri şi lumea afacerilor.

Am descoperit că vorbim de unul şi acelaşi. El este un vizionar în tot ce este. Un om despre care, eu personal cred că şi dacă nu ar vrea, ar fi de succes. Vorba aia: ar da succesul peste el.

Evoluția mea se învârte în jurul a două lucruri: 1- vocația de antreprenor 2- sacrificiile pentru asumarea vocației. Încă din liceu știam că vreau să fiu prosper și liber. Părinții își doreau și ei același lucru însă prin practicarea unei profesii. Tocmai acest lucru mă frustra: de ce să depindă libertatea mea de o profesie? Libertatea nu poate fi parţială. Aşa că în antreprenoriat am găsit o independenţă mărită şi mi-am urmat cursul vieţii. Persoana care m-a susţinut cel mai mult, am fost eu. Am avut grijă să-mi configurez un mediu de oameni care să mă ajute şi să mă dezvolte. Sunt licenţiat în Drept. Premiile luate în şcoală nu m-au încălzit cu nimic.

Am aflat că pasiunea sa principală este cinematografia. A regizat un film de scurtmetraj, a regizat filmul cu un metru de autostradă, a regizat conferința de presă de prezentare a clipului. Îi plac filmele, iubeşte animalele, îi place să asculte muzică şi să citească.

Ștefan Mandachi
Ștefan Mandachi: „Citind obsesiv îți vei descoperi vocația. Descoperindu-ți vocația îți vei trăi viața visurilor tale”

 

Cu alte cuvinte, Ştefan Mandachi ne dă cumva, fără să vrea poate, o lecţie nu numai de atitudine, despre succes, ci şi despre empatie şi modul în care ar trebui să lucrăm fiecare la noi înşine, la construcţia noastră atât exterioară, cât şi interioară şi intelectuală. Nu putem fi un tot dacă ne segmentăm şi nu tratăm fiecare aspect cu seriozitate şi cu aceeiaşi măsură.

Apoi l-am întrebat ce sfaturi ar da el oamenilor despre viaţă, despre cum ar trebui să fim atenţi la semne, ghidaje. Şi, bineînţeles, nu m-am putut abţine să nu îl întreb de mândria de a fi Român şi una din elitele României.

Primul sfat pe care l-aș da ar fi să nu dea sfaturi. Dacă aș răspunde la această întrebare, deja v-am sfătuit, iar eu detest să fiu sfătuitor, deși nu mă pot abține. Pentru mine mândria este conectată la ego și nu aș fi atât de ”mândru” să fiu mândru. Voi fi extrem de fericit și țanțoș dacă românii vor veni într-un număr enorm pe 15 martie la primul metru de autostradă. Înainte să fiu în Elita României, vreau să fiu în elita conștiinței mele. Vă mulțumesc că mă sprijiniți.

 

Cuvânt de încheiere

Categoric, nu ai cum să nu rămâi plăcut surprins după o discuție cu omul Ştefan Mandachi, avocat şi antreprenor de succes, prin mâna căruia trec profituri şi sume fabuloase şi prin mintea căruia trec decizii vitale care îi ţin afacerea mereu în top, dar în a cărui atitudine nu vezi nici un strop de aroganţă sau superioritate ci doar bun simţ şi deschidere.

Nu ai cum să nu îţi dai seama că de la întâlnirea cu el vei lucra mai mult la tine însuţi, la planurile tale, la visurile tale, la atitudinea ta. Adică, dacă el în clip a spus „Am mers bou şi am venit vacă”, exact asta trebuie să înţelegem fiecare despre noi şi despre ce se întâmplă în jurul nostru şi în societate.

Fiind puţin mai tranşantă, mulţi suntem aşa. „Mergem boi şi venim vaci”. Pentru că nu ne place să ne respectăm, să ne facem respectaţi şi auziţi. Nu ieşim din zona din confort şi nu realizăm că pentru a merge lucrurile bine, trebuie să începem cu noi. Nu înţelegem că aşa cum îi lăsăm pe alţii să ne trateze, exact aşa vom fi trataţi mereu, până nu spunem: până aici! Merit şi eu respectul vostru!

Cumva, Ştefan Mandachi a scos zeci de mii de oameni din starea de hibernare şi de vegetaţie. Tot un fel de antreprenoriat este şi acesta. Coaching la scară largă. Şi unul de succes.

Adevărul este că ne-ar trebui un Ştefan Mandachi în fiecare judeţ şi din timp în timp, ar trebui să facă exact cum a făcut el. Poate aşa, astenia această generalizată va trece şi lucrurile se vor mişca mai mult.

Eu, pe data de 15 Martie am să mă alătur iniţiativei lui Ştefan Mandachi şi am să spun: „România vrea autostrăzi”. Am să fac asta timp de 15 minute şi am să mă bucur că pot fi Român cu atitudine într-o Românie care este mai aproape de ceea ce îmi doresc eu!

Îţi doresc mult succes în tot ceea ce faci, Ştefan. Îmi doresc ca Românii să te surprindă pe data de 15 Martie, iar când lucrurile vor începe să se mişte, îţi doresc să îţi aminteşti mereu că ai fost unul din importantele angrenaje care ai reuşit să pui o ţară în mişcare!

Ionuț Panea AutoVortex

Este vineri seara, la ora la care până și traficul din Militari s-a liniștit. În timp ce Bucureștiul se pregătește de weekend, într-o hală din curtea Politehnicii este mare agitație: vreo 40 copii, cu vârste cuprinse între 9 și 19 ani, încep o nouă noapte albă de distracție prin muncă. Ei sunt AutoVortex și, sub îndrumarea domnului profesor Ionuț Panea, construiesc (aproape) cei mai tari roboți din lume la categoria lor de vârstă!

 

Să ne înțelegem, totuși – e foarte mult spus domnul profesor Ionuț Panea. Vi l-am prezentat așa pentru că asta este „în acte” – profesorul coordonator AutoVortex.

Pentru toți copiii însă, de la mic la mare, el este Ionuț – fratele mai mare, părintele din timpul liber. Este profu` lor de gașcă, cel care îi îndrumă și le arată lucruri practice, utile pentru viitorul lor.

Pentru respectul cu care îi tratează, pentru aplicabilitatea noțiunilor sau spiritul de competiție, Ionuț îi depășește detașat pe ceilalți dascăli cu care copiii se întâlnesc la școală!

În 2 ore cât am stat la AutoVortex, nu am auzit o dată persoana a 2-a plural. Eu, un necunoscut cam de vârsta șefului, am fost tot timpul Mihnea. Păi aduceți-vă aminte, voi când aveați vreo 12 ani și vă întâlneați cu unul de 34 – cam câte mustrări primeați de la părinți?

Am crezut că nu există dovadă mai mare de maturitate și dezinvoltură, însă m-am răzgândit repede când am primit turul hub-ului de la Ioana, o fată de maxim 16 ani. Fără să vreau, gândul m-a dus la Mirela Nemțanu, CEO-ul care acum câteva luni îmi prezenta casa HOSPICE.

De ce? Pentru că nu am sesizat diferențe prea mari. Ușurință în exprimare, voce relaxată și sigură, mici poante perfect plasate… De fapt, nimic nu mă mai miră – am întâlnit mulți tineri excepționali în ultima vreme și cred că pot trage o concluzie. Elevii din ziua de azi sunt cu mult înaintea celor care chipurile ar trebui să îi pregătească pentru viață.

 

Cum a apărut AutoVortex

Prin anul 2011, Ionuț Panea era un simplu asistent universitar în ASE, doctorand în management. Pasionat de tehnologie dar nu în mod excesiv, cu prea mult timp liber, încerca să-și găsească o provocare. Nimic din trecutul său nu anunța ce avea să urmeze.

Motivația a venit de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” Voluntari, prieten de familie. Școala Americană din Pipera lansase un concurs de robotică, el formase o echipă și avea senzația că doar Ionuț îl putea ajuta.

Nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă robotică. El, însă, m-a încurajat, de parcă ar fi avut vreo legătură: ”Nu mai ții minte când mi-ai instalat Windows-ul? Sigur o să te descurci!” Mi-am spus să încerc că tot nu aveam altceva mai bun de făcut. Am aflat că formase echipa pe criteriul cunoașterii limbii engleze, doar-doar nu se vor face de râs… Erau copii cu medii în general slabe, însă cum necum ne-am pus pe treabă și am câștigat acel concurs.

Datorită acelei victorii, echipa lui Ionuț Panea a reprezentat România la o competiție internațională. Au mers în America, s-au plimbat, s-au distrat și au și obținut un premiu important. Iar de atunci, nu a mai fost cale de întors!

I-am simțit cum devin mai curajoși, cum crește încrederea în forțele proprii. Mi-am spus că e păcat să ne oprim aici și am rămas alături de acea echipă. Astăzi, elevi de liceu fără prea mari perspective urmează cele mai bune facultăți din lume.

 

Robotica în licee, astăzi

Treptat, echipa s-a dezvoltat. Mai cu ajutor de la rude, mai de la prieteni sau vecini, numărul creștea și rezultatele de asemenea. Mulți ani, Ionuț a alergat prin licee pentru a găsi elevi cu atitudinea potrivită, însă vremurile acelea au apus de ceva timp.

Acum, echipa numără 84 membri, toți din București sau Ilfov, iar cererile de înregistrare vin în număr tot mai mare. Recrutarea se face pe baza unui test de cunoștințe și… cam atât. Importantă e dorința de a face proiecte inedite în timpul liber, nu neapărat aplecarea spre tehnologie.

Sistemul e foarte simplu. Copiii mici învață de la cei mari, se dezvoltă treptat și înțeleg cum se construiește un robot competitiv. Când „veteranii” depășesc vârsta maximă de 19 ani și se îndreaptă spre facultate, are cine să le ia locul, cu același succes.

La nivel de licee în România, sunt 150 echipe de robotică active, fiecare cu câte 10-15 membri. Un liceu din țară formează una, maxim două echipe, iar obiectivul este ca acești copii să se îndrepte spre știință, într-un mod diferit de orele de clasă.

Unele licee participă la faza națională, însă nu au nicio șansă în fața celor de la AutoVortex. De altfel, din România doar grupul construit de Ionuț Panea poate alinia nu mai puțin de 4 echipe competitive.

În plus, AutoVortex este singura echipă din lume cu 7 calificări consecutive la Campionatul Mondial de Robotică! Cel mai bun rezultat – medalia de argint, obținută la Mondialul din 2017.

 

De ce acești copii trebuie să ajungă la Campionatul Mondial de Robotică

Campionatul Mondial de Robotică se organizează mereu în SUA. De altfel, echipele americane sunt imbatabile, dar organizatorii nu asta urmăresc, să își învingă de fiecare dată adversarii.

Scopul lor este ca cei mai buni din toată lumea să învețe să se descurce într-un mediu competitiv. Marile universități americane descoperă talente și își recrutează studenți din rândul participanților la Mondiale. De-abia din facultate, copiii vor trece la lucruri serioase și vor construi roboții viitorului.

Pentru elevul de liceu, totul este încă o joacă, dar una cu miză. Ca să ajungi în America și să fii văzut de cei care contează, ai de participat la o mulțime de concursuri, desfășurate prin toată lumea.

Ionuț Panea AutoVortex

Cel mai recent succes – locul 1 în Coreea de Sud

Oricine participă la Campionatul Mondial, este deja câștigător, datorită unui sistem complicat de calificare trecut cu brio.

Aproape toți cei care au trecut pe la noi sunt înscriși la cele mai bune universități din lume. Doar 3 au rămas în România. Nu pot spune despre ei că au fost cei mai buni la învățătură, și totuși își dezvoltă cariera acolo unde contează, doar pentru că lumea bună ne-a văzut cum îi batem măr pe participanții din orice altă țară!

Pentru că, da, nu e deloc o exagerare. În afară de americani, nu există echipă în lumea asta care să nu fi simțit forța AutoVortex! Toate concursurile sunt câștigate fără probleme, indiferent dacă se țin în Australia, Africa de Sud, Rusia sau Coreea.

Copiii se distrează, își fac prieteni de nivelul lor, creează valoare și călătoresc. Și totuși, bineînțeles că nu toată lumea vede asta cu ochi buni…

 

Provocări și frâne ale unui proces educațional unic

Am bătut la ușile tuturor corporațiilor din Pipera și nu numai, fără prea mare succes. Avem 3 sponsori și cam atât. Prin alte țări se poate, la noi nu. Noi facem aproape cei mai buni roboți din lume la nivel de liceu, însă în fiecare an trăim cu stresul că nu putem alinia o echipă. 90% din buget este asigurat de părinți, care fac eforturi supraomenești în speranța unor perspective mai bune pentru copiii lor.

Într-un an, AutoVortex participă la 3-4 concursuri, în cele mai exotice colțuri ale lumii. O echipă are 15 membri, iar drumul, cazarea și mesele pentru o săptămână se ridică undeva la 1800 Euro de persoană. Premiile sunt medalii și trofee, niciodată bani, iar asta nici măcar nu e cea mai mare problemă…

Paradoxal, elevii care provin de la licee mai slab cotate sunt priviți cel mai bine în cancelarie. În schimb, pe la liceele importante din București nu prea se motivează absențele.

Noi reprezentăm România, iar profesorii spun că pierdem vremea și mergem în vacanțe. Cu astfel de reacții, e foarte ușor să îmi explic de ce copiii se îndepărtează de ei. În fiecare an îmi spun că renunț, dar mă uit la ei și nu pot.

Cu această ocazie, am să vă mai dau un detaliu, din dorința de a sublinia mai bine fantastica atmosferă din hub-ul AutoVortex.

 

Cum să porți o conversație cu Ionuț Panea în mijlocul hub-ului

Cred că, în total, eu și Ionuț am dialogat maxim 45 minute. În rest, Ionuț Panea a jucat rolul prietenului care le știe pe toate, al mentorului ce răspunde la toate dilemele.

Copiii vin, stau și ascultă ce se vorbește, apoi se scuză că întrerup și pun câte o întrebare. Tu, musafir, nu ai cum să te superi, pentru că înțelegi imediat că ei nu au timp de pierdut. Au venit acolo să programeze, să construiască, nu să rămână blocați doar pentru că șeful stă cu unul de vorbă!

Deci, dacă ajungeți vreodată la AutoVortex (și vă doresc din inimă să o faceți!) să nu vă mirați dacă Ionuț își va muta deseori atenția de la voi. Copiii aceia depind de el și de respectul cu care îi tratează.

Tu stai și înregistrezi tot ce auzi! Cum ar fi, de exemplu, următorul dialog, purtat în mai multe reprize, între un Ionuț Panea îngăduitor și… mezinul David Iorga, de 9 ani aproape împliniți:

– (un fel de icebreaker, după ce se uită la mine ușor vinovat că întrerupe): Ionuț, dar ce tare e telefonul tău! Tot nu mă lași să mă uit un pic pe el?
– David, hai că te las altădată, nu acum că sunt ocupat.
– Hai, te rog!!!
– NU!!!
– Bine, atunci te rog să-mi spui unde găsesc un controller și cum să-l folosesc…
– David, du-te la Ducu, spune-i să ia cheia de la mine de pe birou, să-ți dea un controller din dulapul din colț.
– (după vreo 5 minute, David, întors spășit) Ionuț, dar să știi că Ducu nu are timp de mine… Of, vreau să programez!
– Spune-i că am zis eu să-ți monteze controller-ul pe robot!

Imediat, „seniorul” Ducu (cam 17 ani) se conformează, David obține ce își dorea, și îi văd pe ambii în fața unui laptop, lucrând… ei știu mai bine ce. Iar după alte 5 minute, suntem întrerupți de David Nițu de data asta, 10 ani, care spune: „Ionuț, dar pot să vin și mâine? Mai scap și eu de teme…”

Ionuț Panea AutoVortex

David Iorga și David Nițu, cei mai tineri membri AutoVortex, pregătindu-se să îi inlocuiască pe cei mari.

 

Bob și Fuki, primii roboți lansați de AutoVortex

Cu asemenea anturaj, e clar că Ionuț Panea nu are timp să se plictisească. În fiecare după-amiaza, 84 copii vin și lucrează în hala de la Politehnică.

Vinerea și sâmbăta, fiind weekend și neavând teme pentru școală, încep pe la 8 seara și pleacă mereu la 3-4 dimineața. Cei care vin sâmbăta, nu mai vin și vinerea, și invers. Duminica, hub-ul este închis, cel puțin în teorie…

De fapt, cum scapă de ore sau teme, toți se grăbesc cum pot spre AutoVortex. Cum se termină programul cu familia, vin încântați la școala care le asigură viitorul. Nu există duminică în care hala să fie încuiată.

Aici e viața lor cea mai frumoasă, aici se simt apreciați. Părinții pot avea încredere că sunt într-un mediu sănătos.

Cât despre Ionuț Panea, la ora la care scriu aceste rânduri pregătește câteva surprize, pe care le putem urmări prin site sau pagina de Facebook.

De peste un an, îi dezvoltă pe Bob și Fuki, primii roboți sociali lansați către piață. Fuki, de exemplu, va merge în acele locuri unde noi nu putem ajunge, va plăti bilete de intrare la conferințe sau spectacole și va ocupa un scaun, iar noi vom putea urmări totul printr-o cameră instalată în ochiul său.

Întrebarea e, suntem noi cu adevărat pregătiți să susținem acest demers fabulos? Altfel decât prin felicitări în social media și cuvinte care nu ajută la mare lucru?

Acest proiect nu ar fi posibil fără părinți absolut speciali. Cât îi vor mai putea sprijini necondiționat?

Andrei Ilie BAC de 10

Andrei Ilie este elev în clasa a XII-a, la Colegiul Național ”Emil Botta” din Adjud, Vrancea. Despre Adjud, Andrei vorbeşte cu nostalgie şi drag, fiind mândru de faptul că oraşul de pe Trotuş şi Siret a dat societăţii româneşti foarte multe personalităţi de mare valoare. Andrei studiază la profilul matematică-informatică, este olimpic național la Tehnologia Informației și Comunicării (TIC), unde a obţinut în 2017 medalie de argint, iar în 2018 – menţiune şi medalie de argint. În ianuarie, a început să lucreze la proiectul „BAC de 10”, o aplicație utilitar educaţională care este de ajutor elevilor prin faptul că le centralizează materialele pentru examen.

 

Andrei Ilie, tânărul care la 18 ani vorbeşte despre performanţă

Andrei Ilie s-a născut pe 18 ianuarie 2001 la Adjud, în Vrancea, un oraş micuţ, aflat la confluenţa râurilor Siret şi Trotuş. Întâlnindu-l, vorbind cu el, am avut mereu impresia că stau la discuţie cu o persoană adultă, care ştie exact de unde vine, cine este şi ce îşi doreşte să facă pentru el.

Cumva, discutând cu astfel de tineri, toate conceptele pe care le acumulezi de-a lungul vremii legate de ei, se dau peste cap. Sunt asemeni unor oameni micuţi, aparent firavi, dar de o capacitate emoţională şi intelectuală remarcabilă.

Pe lângă numeroasele diplome şi realizări, Andrei Ilie ştie să glumească, iubeşte sportul, muzica, plimbările şi ieşirile cu prietenii şi colegii săi. Este de un bun simţ pe care cu greu îl mai regăsim în ziua de astăzi. Andrei mi-a povestit zâmbind despre faptul că în Adjud s-au născut mai multe elite ale României.

Este oarecum ciudat să mă aflu astăzi chiar eu enumerat printre elitele oraşului meu. Sper doar să pot ridica ştacheta şi mai mult şi să nu dezamăgesc nici pe viitor. Ştiţi că adjudenii au o vorbă despre cei care vin aici la noi în oraş? Ei spun că aceia care beau apă din Trotuş, nu mai pleacă de aici!

Am râs împreună cu el, deoarece tocmai ce terminasem de băut apa din pahar, apoi l-am întrebat dacă şi pentru el este valabilă această vorbă, dat fiind că majoritatea românilor îşi doresc să plece peste graniţe, pentru a se specializa.

Eu cred că nu contează dacă ne naştem la sat, în oraşe mai mici sau metropole, deoarece performanţa este ceva foarte personal, ea ţine de noi, de cât de mult ne place un anume lucru în viaţă şi de cât timp investim în propria noastră educaţie. Cred că performanţa ţine de fiecare şi este asemeni unui vis care ne locuieşte şi aşteaptă să se împlinească exact când trebuie să îi vină timpul!

 

Unii tineri se gândesc la vacanţe, dar Andrei Ilie visează la programare şi la schimbarea României

În aceste timpuri, în care tinerii vorbesc tot mai puţin despre educaţie, despre cărţi, despre şcoală, iar sistemul educaţional este el însuşi într-o oarecare derivă, există și tineri precum Andrei care se dedică în totalitate viselor despre biţi, programare, IT. Își dorește să studieze la Politehnică, secția Automatică, deoarece acolo ar avea șansele să studieze și să aprofundeze mai mult cunoștințele în domeniul IT.

Andrei Ilie BAC de 10

Nu este uşor să alegi acest drum deoarece domeniul evoluează constant și trebuie ca şi tu, la rândul tău, să ţii pasul cu toate noutăţile, să le cunoşti pentru a şti exact cum să faci faţă provocărilor.

În Adjud, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. E un orăşel mic, boem, în care comunitatea devine o familie mai mare, se susţine, se ajută şi îşi sunt aşa cum ştiu ei, unii, altora. Mulţi îl cunosc pe Andrei de mic, îl preţuiesc şi îl respectă pentru tot ceea ce a devenit el şi vorbesc despre el cu mare drag.

Andrei mai are doi fraţi mai mici şi de care povesteşte cu seninătate, bucurie şi drag. Îşi aminteşte cum o ajuta pe mama lui să îi plimbe, stătea cu ei când ea trebuia să plece de acasă, le dădea să mănânce şi se jucau împreună.

Pentru Andrei, mama şi familia sa au fost mereu cele mai importante, alături de şcoală şi visele sale de a deveni un programator de succes, lucru pentru care a muncit mereu. De aceea, îşi doreşte foarte mult să reuşească să obţină sau să i se acorde o bursă, prin care să fie susţinut la Politehnică.

Oamenii de succes pot evolua mult mai uşor, având o susţinere deşi, este minunat să ştiu că am făcut totul de unul singur şi mă pot bucura de roadele alegerilor şi deciziilor mele. Bursele, în opinia mea, ar trebui oferite celor care se implică, oamenilor de succes, pentru a-i ajuta să evolueze mai rapid, să îi propulseze cumva, dacă mă înţelegeţi. Nu este uşor să alegi drumul IT, deoarece este un domeniu mereu în schimbare, iar noi trebuie să fim în pas cu toate, pentru a ne putea menţine în această ramură a viitorului.

L-am întrebat pe Andrei ce şi-ar dori el să facă după ce termină facultatea. Prin contribuția în IT, prin cunoștințele și experiența sa, Andrei Ilie va promova, va ajuta într-un fel sau altul România. Nu îşi doreşte să plece, deoarece el consideră că şi în ţară se pot face performanţe şi există şanse să aplici cu succes tot ceea ce îţi doreşti.

Ce este „BAC de 10”, cum s-a născut aplicaţia, la ce ne ajută şi de ce ar trebui susţinută de profesori

Cu Andrei, nu este foarte greu să întreţii o conversaţie. Din contră! Este atât de plăcut să discuţi cu el, încât am ajuns să uit şi de ce îi luam acest interviu. Am discutat istorie, literatură, despre elitele oraşului, despre cum a participat la un festival de muzică, despre sport. Deci, după cum bine înţelegeţi, acest tânăr are cunoştinţe nu doar în IT sau matematică. El pur şi simplu iubeşte să se informeze, să citească, să caute, să se documenteze.

De fapt, chiar aşa a început şi aventura lui în lumea informaticii. O fire mereu curioasă, întreba, iar dacă nu i se dădea un răspuns pe care el să îl considere bun, căuta până găsea singur ceea ce îşi dorea să ştie.

Când era mic, îi plăcea să caute peste tot, să descompună jucăriile şi să le refacă, să se joace la calculator, iar mai apoi, joaca a devenit curiozitate. Se întreba mereu cum se fac jocurile, apoi cum se fac programele şi cum ar putea şi el să facă acest lucru. Apoi, a aflat! De atunci, Andrei a devenit olimpic în IT, a obţinut un „Certificat Microsoft” şi nu s-a lăsat până nu a creat el însuşi o aplicaţie.

Aplicația creată de Andrei Ilie, folosită pe sistem Android, se numeşte „BAC de 10”. A fost un concept propriu, pornit iniţial ca un ajutor pentru el însuşi şi pe care apoi l-a extins, l-a oferit gratuit colegilor săi şi tuturor celor care îşi doresc să o acceseze  şi să o utilizeze.

Această aplicaţie nu face altceva decât să centralizeze într-un singur loc toate materialele publicate de Ministerul Educaţiei până acum, dar şi subiectele din anii anteriori pentru examenul naţional de Bacalaureat. Ştim cu toţii că nu este uşor ca atunci când te pregăteşti pentru Bac, să începi să cauţi pe internet după materialele de studiu sau după variantele pe care poţi lucra pentru a-ţi verifica cuunoştinţele.

La început, „BAC de 10” s-a adresat elevilor de la profilul filologie și matematică-informatică. După ultimul update însă, Andrei a implementat şi materiile de la ştiinţele naturii, ştiinţe sociale, competenţe digitate 2019 şi tot ce a fost publicat de Minister la română, engleză şi la tehnologia informaţiei şi comunicării. Practic, elevii pot găsi totul la un loc.

A început-o în ianuarie 2019 şi a fost un succes. Numai în Google Play, BAC de 10 are peste 6000 de descărcări, dar Andrei nu se va opri aici. A lansat chiar o invitaţie către profesori şi către toţi cei care îl pot ajuta cu sfaturi ce țin de acest proiect și care l-ar putea face mult mai util pentru elevi şi chiar pentru profesori, putând fi chiar o platformă de mare ajutor în educaţie, pe viitor.

 

Cum este să fii celebru la 18 ani şi cine te susţine din spatele culisei

Când i-am pus această întrebare, Andrei a zâmbit, a roşit şi a început să râdă. Vă spun pe cuvânt că nu ştiu cum astfel de suflete se nasc printre noi. Parcă vin din alte lumi, lumi mai bune, mai frumoase şi se nasc pentru a ne da nişte lecţii despre noi, despre limitele şi capacităţile noastre. Indiferent de unde vin însă, cei care îi descoperă, îi susţin şi le oferă suport, sunt categoric o altă formă de îngeri pe pământ.

Cred că mă vedeţi mai mult decât de fapt sunt. Eu nu sunt celebru deloc. Eu sunt doar Andrei şi aşa mi-ar plăcea să rămân mult timp. Cel puţin pentru prieteni, familie şi oamenii care mă cunosc. Celebritatea este altceva. Eu sunt doar partea utilă. Dar dacă vreţi să vorbim despre celebritate, aş prefera să spun că ea stă mereu în spatele scenei. Ştiu asta, de când am fost la festivalul de muzică. Am concurat şi acolo. Oamenii care ne croiesc aripi, care ne susţin visele, care ne împing din spate când noi nu mai credem în noi, sunt mereu în umbră. Ca noi să ieşim în lumină, oamenii cu adevărat valoroşi stau în umbra noastră şi ne ghidează.

Cu siguranţă, cuvintele acestea m-au emoţionat profund. Sunt cuvinte atât de mari, de la un omuleţ încă atât de tânăr. Citindu-le şi recitindu-le, ele pot fi semne de cale umană, morală şi spirituală pentru mulţi dintre noi, care am fost unde este el acum, cu mulţi ani în urmă.

Am oftat şi am încercat destul de mult să îmi găsesc din nou curajul să reiau întrebările. El nu! Pare că toate răspunsurile i se potrivesc ca o mănuşă. Deci, oamenii aceştia din umbră, mi-am dorit să îi scot cumva la lumină. Să îi ştim şi noi.

Mama! Ea este eroul meu. Ea a ştiut din prima zi în care am început să distrug tot prin casă prin curiozitatea mea, că sunt deosebit şi m-a susţinut mereu. A ştiut când să spună „nu”, când să îmi dea brânci să zbor, când să mă pupe şi când să îmi spună că nu am procedat corect. Nu m-a alintat toată ziua, dar a ştiut categoric când să îmi dăruiască afecţiunea ei şi să mă suţină, iar eu îi mulţumesc pentru tot ceea ce mi-a fost, îmi este şi îmi va fi! Apoi, un om care a ştiut mereu să găsească ceva nou în mine, să mă stimuleze şi să mă îndrume pe acest drum, este Doamna Dana Diaconu, profesoara mea de informatică de la liceu, căreia îi voi fi mereu dator pentru toată susţinerea dumneaei. Familia! Fiecare membru al familiei mele, într-un fel sau altul, au fost cei care m-au sprijinit, m-au susţinut, m-au iubit şi au crezut în mine! Le mulţumesc, tuturor şi sper să nu dezamăgesc pe nimeni!

 

Cuvânt de încheiere

Cu paşi mai înceţi, mai repezi, ne-am apropiat şi de încheierea acestui interviu, pe care vă spun cu mâna pe suflet, eu l-aş mai fi continuat ore întregi. Este o mare bucurie şi o mare revelaţie pentru mine ca jurnalist, om şi mamă, să pot sta la astfel de conversaţii cu tineri de vârsta lui Andrei.

Sigur, nu este primul cu care am discutat, dar cu siguranţă este unul dintre cei care mi-a intrat la suflet, care m-a atins şi m-a răscolit pe toate părţile, arătându-mi cumva că şi la vârsta mea, pot lua lecţii de la persoane atât de tinere. Şi nu e o ruşine! Pentru mine, a venit ca o binecuvântare!

Cu atât mai mult mi-a venit greu să mă despart de el, cu cât povestea lui este mult mai mult de atât. O poveste de viaţă care poate ar schimba multe destine. Dar nu pe el! El este omul care sigur s-a născut sub o stea norocoasă şi binecuvântată, omul care de acolo, din viitor, va avea cu siguranţă multe de spus pe scena acestei ţări şi a acestei vieţi.

Andrei Ilie BAC de 10

Andrei Ilie nu este omul care să iubească celebritatea, după cum aţi văzut. Este de o modestie, de o sensibilitate şi profunzime covârşitoare! Dar chiar şi aşa, celebritatea pare să îl iubească foarte mult pe Andrei. Sau hai să nu îi spunem celebritate şi să o numim, ca el, performanţă şi rezultat de succes!

Am să îl las tot pe Andrei să încheie cu un îndemn de al său:

Eu cred că fiecare om are un talent, dar unora le este teamă să îl manifeste. Eu le spun tuturor să încerce să îşi învingă temerile, să iasă din propriul anonimat şi să îşi materializeze pasiunea, într-un fel care să devină benefic tuturor, să construiască şi să ajute societatea românească şi nu doar, să progreseze, deoarece acesta este scopul nostru ca oameni, să lăsăm ceva palpabil, ceva bun şi util în urma noastră!

Ce să îţi doresc eu ţie, Andrei? Îţi doresc să îţi împlineşti şi să realizezi tot ceea ce îţi doreşti tu în viaţă, suflet nobil şi frumos! Îţi doresc să găseşti susţinerea pentru o bursă la Politehnică şi astfel, să mai adaugi îngeri de oameni în culisele vieţii tale, care cu siguranţă va fi una remarcabilă! Îţi doresc să ai parte mereu de oameni buni ca pâinea caldă, care să ştie să îţi fie mereu alături şi să te preţuiască pentru tot ceea ce eşti tu! Mult, mult succes!

Pe Andrei Ilie, îl puteți contacta pe pagina de Facebook BAC de 10, pe contul său personal sau la adresa de email andreileonard1801@yahoo.ro . Așteaptă cu mare deschidere orice sfat, eventuale erori sau chiar posibilități de a accesa o bursă la Politehnica din București pe care și-o dorește atât de mult.

Cu mâna pe inimă vă spun că merită din plin această șansă. Pentru rezultatele lui din toți acești ani de școală. Pentru viitorul educației românești. Și, cum chiar Andrei spune, pentru a demonstra că și în România se poate face performanță!

Carmen Uscatu

„Dăruiește Viață” și „Noi Facem Un Spital” sunt două concepte care îi fac pe români să le strălucească ochii și sufletele. Speranța și încrederea în puterea noastră de a schimba lucrurile au renăscut privind cum două femei cu suflet mare se luptă cu un sistem care părea de neînvins. Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au pus bazele celui mai măreț proiect civil pe care România l-a cunoscut în ultimii 30 de ani: construcția unui spital pentru copiii bolnavi de cancer.

 

Carmen Uscatu este vocea a peste 250.000 oameni, donatori în acest proiect, sătui de lacunele unei societăți bolnave. Nu poți să nu remarci pasiunea și determinarea cu care povestește despre fiecare cărămidă a noului spital. Despre fiecare zid pe care îl dărâmă zi de zi, fiecare obstacol aflat în calea țelului său.

Vă invit să urmăriți dialogul nostru complet, în urma căruia sper să ajungeți la aceeași concluzie: #NoiFacemUnSpital este motorul schimbării în România! Este de departe cel mai special proiect al zilelor noastre, dovada faptului că orice hibă poate fi corectată.

 

Dani Godja: Întâi de toate, să facem prezentările. Cine e Carmen Uscatu și care a fost drumul dumneavoastră până la acest proiect impresionant?

Carmen Uscatu: Am 44 de ani. Locuiesc în București dar m-am născut în Moldova, la Fălticeni unde am stat până am terminat liceul. Am venit apoi la facultate, am terminat Cibernetică la Academia de Studii Economice.

Oana Gheorghiu, prietena alături de care am fondat Asociația Dăruiește Viața, are 49 de ani, e din Brebu și a făcut tot ASE, facultatea de management.

 

Înainte de Dăruiește Viața ați fost implicată alături de Oana Gheorghiu într-un altă asociație care a eșuat. Ne puteți oferi mai multe detalii?

Da, în 2009 am înființat alături de Oana și de alți 5 oameni o asociație. Eu, Oana și Bianca, o altă prietenă din asociație, am muncit mult. Am strâns două milioane de euro și am început construcția Centrului de excelență în tratatea cancerului de la Timișoara, am dat Ministerul Sănătății în judecată, am schimbat un Ordin de ministru.

Orgoliile, se pare, însă apar și când oamenii se adună să facă bine. Am aflat de la mediator că orice se poate media, mai puțin orgoliul. Și așa a fost. După ce am finalizat proiectele pentru care am strâns finanțare, eu, Oana și Bianca ne-am retras din acea asociație, iar ceilați patru au dizolvat-o în instanță neștiind, probabil, ce să facă cu ea…Noi am înființat toate trei asociația care astăzi construiește un SPITAL, Asociația Dăruiește Viață.

Cine v-a determinat să credeți că „Dăruiește Viața” nu e un proiect utopic într-o țară ca a noastră?

Dăruiește Viața s-a născut dintr-o necesitate. Contactul cu oamenii care ne cereau să-i ajutăm pentru că un sistem de sănătate putred nu le dădea nicio șansă în lupta lor cu această cumplită maladie, cancerul, ne-a dat energie să continuăm. Și nu putea continua decât având la îndemână un instrument, o formă organizată.

Am trecut de la statutul de voluntar la cel de profesionist în acest domeniu al ONG-urilor și știu acum că asta îmi doresc să fac toată viața. Munca mea să conteze pentru semenii mei nu e utopie, e certitudine că acțiunile fiecăruia dintre noi sunt cele care vor face această țară bine.

Nimeni nu ne va salva, trebuie să știm că pe acest drum suntem singuri. Fiecare dintre noi are puterea să facă această țară bine. Nu e despre “să se facă” sau “să facă cineva”. E despre “eu fac”.

 

Citisem că ați început primul proiect plecând de la un mail al unei mame disperate că își va pierde unicul copil din cauza leucemiei. Ce s-a schimbat de atunci până azi în domeniul oncologiei în România?

Povestea lui Dragoș, căci așa îl chema pe tânărul de 17 ani, ne-a făcut să vedem cât de defect e construit acest sistem medical. Ne-a arătat cât de nepăsător e sistemul față de pacient. Cum statul, după ce plătești o viață impozite, contribuții la sistemul de sănătate, în momentul în care ai o problemă ar vrea să vadă că dispari, că nu-i mai cheltui banii. Că banii se pot duce în buzunarele caracatiței care a creat acest sistem.

Dragoș a pierdut lupta deși noi am reușit să îi obținem drepturile și a plecat pe banii statului la transplant în străinătate. Dar Dragoș a fost cel care ne-a determinat pe noi să continuăm pentru ca undeva în viitor, nu știm când, depinde asta de noi toți, când ne trezim din amorțeală și începem cu toții să ne implicăm civic și social, fiecare copil să aibă șansa pe care i-o dă descoperirile științei de la acel moment.

Fără modestie vă spun că în domeniul oncologiei, din 2009 schimbările în bine, în infrastructură, la stat, ni se datorează: 18 camere sterile, 2 laboratoare, modernizări de secții de oncologie la adulți și copii, s-au făcut pentru că semenii noștri din companii au avut încredere în noi, ne-au dat bani iar noi am investit cu folos.

Carmen Uscatu

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu

Știu că primele planuri legate de acest proiect nu erau chiar atât de mari. Care au fost etapele prin care ați trecut până să ajungeți la ideea de a crea un spital de la zero?

Am vrut, inițial, să renovăm secția de oncologie pediatrică de la Marie Curie, unde 31 de copii cu 31 de mame se înghesuie în saloane de 2-3-4 paturi și stau la coadă, pe un culoar, dimineața și seara, pentru a folosi două toalete și două dușuri. Nu e metaforă, ei chiar stau la coadă. Imaginați-vă că împărțiți același duș și aceeași toaletă cu vecinii dvs de pe scară. E mai rău decât la țară unde ai wc ul în curte și nu-l folosește decât familia ta. Toaletele la comun, în cancer, înseamnă infecții nosocomiale, înseamnă risc de moarte, în condițiile în care organismul, din cauza tratamentelor agresive, are imunitate zero.

Secția era aproape imposibil să o renovăm și atunci am decis să ne extindem, peste o clădire existentă, cu încă un etaj și să legăm acel etaj de actuala secție de oncologie. Nici asta nu a fost posibil. Atunci, la început în glumă, am zis: nu e mare lucru, facem o clădire de la zero. Facem și radioterapie, pentru că da, va fi pentru prima data în România, când un spital de copii va avea și radioterapie, și facem și o secție mai mare de oncologie. Și dacă tot facem oncologie am zis să facem și camere sterile, pentru a avea posibilitatea de a trata și leucemiile, deci facem și hemato-oncologie.

În 2017, pe final de an, am aflat că un proiect al spitalului Marie Curie de modernizare a blocului operator a picat, și atunci am decis să refacem noi blocul operator. Din nou ne-am lovit de spațiu insuficient. Am decis, la început de an 2018, să extindem proiectul nostru și să facem în clădirea noastră și bloc operator. Această decizie a însemnat dublarea proiectului inițial, pentru că aducem în spitalul nostru și secția de terapie intensivă, și neurochirugia, și chirurgia.

Practic, spitalul nostru, al celor peste 250.000 de oameni implicați, are acum o suprafața de 12.000 mp, 6 etaje. Este ca suprafață cât actualul spital Marie Curie.

 

Care au fost cele mai mari piedici ale statului? Care credeți că sunt motivele acestor piedici?

Piedicile sunt la tot pasul și înseamnă de fapt acea mentalitate atât de familiară nouă: NU SE POATE. Iată că acest spital e acum mai mult decât construcția în sine, e un fenomen social care arată că și în România se poate. De fapt, ceea ce ne scriu zilnic oamenii, e că am adus speranța că noi, oamenii simpli, avem o mare putere. Și da, putem.

S-au cocoțat acolo la vârf, din vina noastră, hoții, incompetenții, indolenții. De asta mereu nu se poate. De asta nu avem educație, sănătate. Pentru că ei vor să aibă oameni pe care să-i manevreze, care să-i voteze în schimbul unei sticle de ulei o dată la 4 ani și nu în schimbul unei politici care să ofere educație și sănătate.

Ei ne vor proști. Dar iată că nu suntem. Când vom conșientiza și că avem putere, când vom transforma văicăreala în acțiune, când ne vom duce în ședințele de consiliu ale primăriilor și le vom cere socoteală pentru cum cheltuie banii noștri, când vom înțelege că ieșitul în stradă, ieșitul de vot sunt lucruri minime care țin de igienă personală, atunci vom avea o țară ca afară, vom avea o țară ca cele spre care ne dorim să emigrăm în momentele de deznădejde.

 

Ce ar trebui să știe lumea despre țara asta înainte de a abandona resemnată orice proiect la care visează? Cum se pot crea proiecte care schimbă mentalul colectiv? Cum se pot depăși propriile bariere înainte de a le depăși pe cele exterioare?

Oamenii, înainte de orice, ar trebui să aibă conștiința că își pot transforma visurile în realitate. Dar nu oricum, ci prin muncă. Ai nevoie de perseverență și ai nevoie să îți învingi teama: teama de eșec, teama de a nu fi considerat prost atunci când greșești, când eșuezi. Avem nevoie, așa cum zice prietena mea Oana, să ne setăm corect așteptările.

Noi vrem ca lucrurile să se întâmple imediat ce ne-am dat jos din pat și am încercat să schimbăm ceva. Și dacă vedem că acest lucru nu se întâmplă din prima, imediat ne întoarcem la setarea noastră mentală: știam eu că nu se poate! Ba se poate! Doar că ne trebuie o disciplină interioară care să ne ridice și a doua zi, și a treia, și după șase luni și după un an și după doi din pat și să ne punem mintea la contribuție pentru a găsi resurse în noi și în jurul nostru pentru a duce un proiect la bun sfârșit.

Așa se transformă o idee într-un tăvălug. Noi visăm la un spital din 2012. În 2018 am început să îl construim efectiv. Vor mai trece probabil mulți ani până va funcționa și va avea rezultatele unui spital performant din Europa. Dar va fi un spital pe harta Europei.

Aveți în portofoliu nu mai puțin de 17 proiecte finalizate și încă 4 în desfășurare. În ce măsură evaluați contribuția dvs. la dezvoltarea medicinii din România?

Medicii ne spun că am adus hemato oncologia din România, prin proiectele noastre, 25 de ani în față. Pentru că am triplat capacitatea de transplant celule stem a țării, construind 18 camere sterile. Pentru că am construit și modernizat două laboratoare de diagnosticare în profunzime a cancerului și am determinat Ministerul Sănătății să înființeze Subprogramul pentru diagonsticarea leucemiilor. Asta înseamnă câ, începând cu 2014, pacientul cu leucemie poate fi diagnosticat corect și tratat corect. Erorile de diagnostic erau foarte dese înainte de această dată și statul plătea tratamente scumpe pe tratarea leucemiei dar banii erau practic aruncați pentru că adeseori pacientul era eronat diagnosticat. 2 milioane de euro se alocă acum de la buget diagnosticării. Sute de pacienți anual au acum șanse mai mari datorită acestor proiecte ale noastre.

Avem cursuri de comunicare medic-pacient cu trainer din străinătate.

Renovăm secții de oncologie de copii și adulți, recompartimentând spațiile pentru a crea toalete în fiecare salon care e refăcut și are 2-maxim 3 paturi.

Da, la Timișoara, la Spitalul de Copii Louis Țurcanu, am renovat 3 etaje, și luna decembrie ne-a adus finanțare pentru a renova și parterul, așa că vom avea încă o clădire de oncologie renovată de la zero datorită faptului că oamenii au încredere și ne dau bani din companiile lor sau de la ei ca să facem aceste lucruri.

Carmen Uscatu

Ce faceți cu Dăruiește Viață, statul nu a făcut în 30 de ani, deși există o discrepanță imensă de bugete. Care credeți că sunt motivele reale pentru care nu se dorește reabilitatea sistemului medical românesc de către cei care au condus țara asta, indiferent de culoarea politică (pentru că s-au perindat la putere aproape toate partidele)?

Indiferent de culoarea politică, la cârma sistemului medical se află aceiași oameni, care s-au cocoțat în vărf prin abuzuri, care sunt incompetenți și care își promovează copiii, soțiile, soții. E un sistem mafiot, e o încrengătură căreia cu greu îi vor putea fi tăiate rădăcinile. Și asta se va putea face doar cu susținere politică și cu multă presiune din partea noastră, a pacienților, a celor care ar trebui să beneficiem de sistemul medical.

Sistemul medical e o vacă de muls dar pentru a înceta această scurgere de bani trebuie transparentizat și introduse criterii europene de cheltuire a banilor. Normele medicale de construcție sunt vechi de peste 30 de ani, costuri de referință nu există, decizia de a compensa un medicament se ia în multe situații în funcție de interese farma și nu de interesul pacientului sau de bugetul existent.

Cât timp la vărf sistemul e condus de oameni învechiți, incompetenți, ghidați doar de interese personale, cât timp pacientul nu se revoltă că plătește și nu primește servicii de calitate, aici vom rămâne.

 

De unde credeți că vine indiferența și lipsa de atitudine a românului?

Minusul acestui popor e lipsa educației. După zeci de ani de comunism în care ni s-a inoculat adânc că “statul” e binevoitor și ne dă, e greu acum să ai libertate și să știi să te folosești de ea, să existe reală competiție și să vrei să joci fair play, să înțelegi că de tine depinde să se schimbe societatea în care trăiești și să înțelegi că nu e suficient să te duci la muncă, să îți faci treaba și apoi să vii acasă și să citești o carte.

Trebuie să veghezi la libertatea pe care o ai, trebuie să veghezi la banii pe care îi dai statului ca el să-ți facă școli, spitale și autostrăzi. Trebuie să te uiți în jur, să ceri socoteală politicianului pe care l-ai votat sau celui care e la putere, să afli ce se întâmplă cu impozitele tale, cum îți sunt cheltuiții banii tăi, să te implici activ.

 

Românii se mobiliează greu, dar ați reușit să creați un bulgăre de zăpadă care acum tot crește. Care sunt realizările de până acum ale proiectului ”Dăruiește Viață”? Cât ați strâns până acum și de ce sumă mai aveți nevoie? În ce stadiu sunteți cu lucrările la spital și pe când estimați că va putea fi dat în folosință?

Dăruiește Viață este asociația cu care am pornit la drum în 2012. În 2013 am lansat Bursa de fericire, platforma de strângere de fonduri a asociației, care are ca scop transparentizarea și trasabilitatea banilor pe care fiecare donator sau sponsor îi investește în proiectele noastre.

Credem foarte mult că atunci când o companie încheie cu noi un contract de sponsorizare, când un om donează către noi o sumă de bani, de fapt noi încheiem cu ei un parteneriat. Ei ne dau banii și încrederea lor, noi le oferim transparența și trasabilitatea banilor pe care ei îi investesc în proiecte, iar proiectele noastre înseamnă șanse la viață, profitul lor transformându-se, practic, în vieți salvate. Bursa de fericire e acel loc în care oamenii investesc (donează) în fericirea lor și a semenilor lor.

Până acum am investit în proiectele noastre anterioare în jur de 10 milioane de euro. Spitalul este estimat, fără echipamente, la 16 milioane de euro iar echipamentele sunt estimate la 10 milioane de euro. Mai avem de strâns bani pentru echipamente și training pentru echipa medicală. Spitalul sperăm să il putem da în folosință în primavera-vara anului 2020.

 

Cât de puternici suntem noi ca cetățeni și ce putem face pentru a schimba ce nu ne convine în jurul nostru?

Suntem atât de puternici pe cât ne propunem să fim. Putem incepe cu a merge la vot, continua cu a participa la ședințele de consiliu din Primăriile de care aparținem cu domiciliul, putem face cereri prin care să aflăm ce ne interesează de la autorități pe legea 544. Putem face sesizări în scris, de fiecare dată când considerăm că suntem nedreptățiți, că nu ni s-au respectat drepturile, putem semnala la 112 când observăm nereguli în trafic, când sunt ocupate parcările destinate persoanelor cu dizabilități de mașini care nu au afișat permisul în parbriz, putem și trebuie să ieșim în stradă când politicienii greșesc.

 

S-au făcut de-a lungul timpului diverse proiecte caritabile, dar nici unul nu a avut un asemenea impact ca acest spital de oncologie pediatrică. Care credeți că e motivul? Cât de important e marketing-ul într-o campanie de acest gen? Poate schimba rezultatul unei campanii o agenție de publicitate?

Oamenii au văzut, pentru prima dată, că un proiect care, pentru statul român nu se poate, pentru noi, o asociație, s-a putut. Asta aduce speranță, încredere în forțele proprii. Din decembrie 2017 spunem “Noi facem un spital” și văd din ce în ce mai des oameni referindu-se la acest proiect ca la “spitalul meu/spitalul nostru”, oameni care ne scriu că au trecut pe acolo și l-au văzut crescând, au văzut macaraua, oameni care vor să pună mâna pe el, pentru că da, e o minune. E o minune dar e și o palmă pe fața autorităților.

Ne-am luat soarta în mâini și le arătăm cum se face. Și ne așteptăm ca autoritățile să preia acest model și să-l replice la scară națională. Nu mai poate veni doamna Pintea sau alt ministru al Sănătății peste un an, când va fi gata spitalul, să spună să mai așteptăm, că nu luăm acum bani de la UE, că luăm altă dată să facem spitalele regionale. Nu, acest spital arată că se poate construi în 2-3 ani ce nu s-a construit în 30 de ani. Cine nu poate, să plece de la guvernare.

Da, marketingul și PR-ul sunt esențiale. Fără ele nu exiști. Cum am fi putut ajunge la urechile oamenilor dacă nu ar fi existat parteneriate pentru campanii cu Știrile PROTV, dacă nu ar fi existat Paula Herlo și Alex Dima (mama și tatăl spitalului), dacă nu ar fi existat artiștii ca Tudor Chirilă (tot în calitate de tată al spitalului) și presa care să preia mesajele noastre, dacă nu ar exista agențiile de publicitate și creativii de la Ogilvy care să spună atât de simplu: Viața atârnă de un fir de păr. Donează!

 

Ce înseamnă voluntariatul în România și cum se face el? Cât de mult s-au schimbat rezultatele de când ați renunțat la job-uri și ați acceptat să vă plătiți pentru munca depusă? Se pot face proiecte mari în timpul liber, când ai un job?

Voluntariatul în România e și nu e. Depinde de fiecare dintre noi cum alege să îl abordeze. De când am renunțat la job-uri și am acceptat să ne transformăm hobby-ul în profesie, proiectele noastre s-au diversificat și au crescut în amploare. Am cunoscut foarte mulți oameni, pe care altfel nu i-am fi cunoscut.

Din punctul meu de vedere, se pot face proiecte mari în regim de voluntariat, dar nu pe timp nelimitat.

 

Am înțeles că aveți deja planuri mari pentru tot sistemul oncologic din România. Ne puteți da detalii?

De 9 ani, de când facem proiecte în domeniul oncologiei, vedem și înțelegem ambele perspective: pe cea a pacientului dar și pe cea a medicului. Ce văd și nu pot înțelege e perspectiva autorităților. De aceea vom fi mereu în coasta ministrului Sănătății, oricine ar fi el, dacă nu abordează profesionist lucrurile.

Da, pentru sistemul oncologic lucrurle stau așa: ne trebuie un plan național de cancer. Ca să știm unde vrem să ajungem trebuie să știm de la ce plecăm (un audit al sistemului) și care sunt acțiunile pentru a atinge țelul. Nu e greu, există expertiză în Europa, trebuie doar să solicităm sprijinul. Europa e de partea noastră și vrea să ne dezvoltăm. Toată problema e la autoritățile noastre.

 

Ce sfaturi ați da celor care încep să prindă curaj văzând că puteți muta munții din loc și doresc să o facă și ei în alte domenii de activitate?

Pur și simplu să facă.

 

Nu prea aveți timp să aduceți mulțumiri, dar totuși… cui datorați amploarea pe care a luat-o acest proiect măreț care putea să rămână doar un vis frumos, ca multe altele ale multor români?

Ooooo, mă puneți într-o mare dificultate, sunt sute de oameni fără de care nu am fi ajuns aici. Paula Herlo, Alex Dima, Gabi Popescu și toată echipa de la Pro TV, Tudor Chirilă și muuuuulți alți artiști care au girat pentru noi, care au spus oamenilor: “în fetele astea am eu încredere”, Oana Pellea, Marius Manole, muuuulți oameni din presă care ne-au promovat și ne-au învățat: Alex Livadariu și toți oamenii de la Republica.ro, îmi vin în cap zeci de nume însă doar o înșiruire de nume, fără povestea din spate, nu e suficientă pentru a arătă cititorilor cât sunt ei de importanți.

Atât aș vrea să spun: că acest proiect nu ar fi fost posibil fără tine, cititorule, care citești acest rânduri, și deși nu te regăsești printre nume, ai făcut ceva ca mecanismul să se învărtă, ai făcut ceva ca eu să am încredere, să mă ridic când mi-a fost greu, și să merg mai departe. Și pentru asta îți mulțumesc!

Carmen Uscatu

 

Care sunt cărțile, muzica și oamenii care v-au format? Care sunt valorile după care vă trăiți viața?

Cărțile despre care am senzația că mă formează sunt întotdeauna cărțile pe care le citesc în prezent. Tocmai ce am terminat “The five invitations – Discovering What Death can Teach Us About Living Fully” a lui Frank Ostaseski și am început “Complications- a Surgeon’s Notes on an Imperfect Science” a lui Atul Gawande.

Ascult cu plăcere muzica lui Sting, Pink Floyd, Queen, Muse, U2, merg la concertele Vama.

Mama a avut un rol esențial în viața mea, aș vrea să pot oferi, prin educație, și eu fetei mele, aceeași încredere pe care mi-a dat-o ea.

Mă gândesc ca prin tot ce fac sau zic să nu fac rău oamenilor. Uneori îmi iese 🙂

Nu-mi place ca oamenii să depindă de mine și de aceea încerc să dau undița, nu să pescuiesc eu, așa considerând eu că ajut.

Nu fur, nu-mi place să mint, încerc să nu amân, prea mult :), lucrurile.

 

Dacă au rămas lucruri importante pe care ați vrea să le transmiteți, iar eu nu v-am întrebat despre ele, finalul articolului vă aparține…

Dragi cititori, în caz că ați ajuns cu lectura până la final și nu v-ați plictisit, vă mai spun atât: aveți permisiunea J  să vă implicați alături de noi.

Pe www.bursadefericire.ro puteți dona online, cu cardul sau prin paypal, puteți descărca un contract de sponsorizare și merge cu el la șeful pentru a afla suma cu care compania voastră vrea să se implice, puteți face sau vă face un cadou cu rost, de la secțiunea Cadouri sau puteți să vă donați ziua de naștere, la secțiunea Campania ta. Puteți da și un sms cu textul SPITAL la 8864 (4 euro/lună).

Nu uitați : #NoiFacemUnSpital !