Ștefan Mandachi

Într-o societate aflată parcă într-o hibernare spirituală, socială şi civică, avem nevoie ca, din când în când, să se ridice voci ca cea a lui Ștefan Mandachi. Voci clare, care să nu se teamă să spună lucrurilor pe nume şi care să ne ghideze cumva prin întunericul acesta hipnotizant către conştiinţa de sine, iar acolo, să ne trezim din coma aceasta care naşte cei mai gravi monştri ai societăţii: nepăsarea, indolenţa, lipsa de atitudine şi solidaritate!

 

Cu doar 1 metru de autostradă, Ştefan Mandachi a reuşit să mobilizeze în doar câteva zile oameni de afaceri, vedete, artişti şi români simpli

Care este reţeta după care Ştefan Mandachi a reuşit să pună în mişcare într-un timp atât de scurt atât de mulţi oameni, nu ştim, dar putem bănui.

Pe lângă sclipirea artistică şi antreprenorială, cele mai importante ingrediente către un succes garantat, aş spune eu, se adaugă în cantităţi foarte mari frustrarea şi revolta faţă de un sistem politic şi administrativ, care nu reuşeşte sub nicio formă să îşi ţină promisiunile.

Din `89, în accidente au murit peste 60.000 de oameni, cam cât populaţia oraşului Alba-Iulia. Oare câţi ar fi supravieţuit dacă aveam autostrăzi? Ajung în Fălticeni. Nimic. Roman, Bacău. Nimic. Focşani? Zero. Buzău. Nimic. Bun venit în Bucureşti! Nimic , dar nu mă dau bătut. Mă întorc pe partea cealaltă. Brăila, Galaţi, Vaslui, Iaşi, Botoşani. Nimic. M-am întors viu la Suceava. Am condus 1000 de km în mai mult de 16 ore.

Acesta este mesajul din clipul realizat de Ştefan. Un mesaj dur şi crunt. Despre realitatea cotidiană în care ne complacem cu toţii.

Ştefan Mandachi nu s-a mai complăcut. S-a săturat de promisiuni şi de o Românie fără autostrăzi. Şi ce a făcut? A luat atitudine! A lansat o provocare în mediul online către toţi românii:

În data de 15 martie, pentru 15 minute, începând cu ora 15, eu suspend activitatea celor 40 de restaurante. Pentru autostrăzi, fii solidar. Provoacă măcar trei persoane să își întrerupă activitatea! 

Ca să fie şi mai convingător, Ştefan Mandachi a construit 1 metru de autostradă în doar şapte ore, folosindu-se de o echipă profesionistă de 17 muncitori.

Pentru realizarea acesteia, au fost folosite un escavator cu gheară pe roți, un escavator tip macara cu șenile, un buldozer tasator, două camioane cu remorcă, un camion cu betonieră, două microbuze, o vola, șase lopeți, două dreptare, două drujbe, patru ciocane, 4.17 metri cubi de beton, 36 de metri pătrați de plasă de fier, un kilogram de cuie, trei kilograme de vopsea, 36 metri cubi de balastru, opt metri liniari de țeavă rectangulară de fier 10 cm x 10 cm grosime pentru parapeții de protecție șosea și 12 metri liniari de țeavă rectangulară de fier 10 cm x 10 cm grosime pentru susținerea afișajelor și indicatoarelor rutiere. 

În concluzie, s-a putut! În altă ordine de idei şi mai aprofundată, se poate! Şi dacă aş fi şi mai critică aş spune, dar nu se vrea! Pentru că de fapt acesta este adevărul.

 

Cine este Ştefan Mandachi şi ce l-a determinat să pună piciorul în prag sau mai bine spus, în autostradă?!

Am să îl las chiar pe Ştefan să vă spună cine este el. Deoarece o spune frumos şi este necesar să realizăm şi să vizualizăm cât de important este să conştientizezi cine eşti, de unde vii şi unde îţi sunt rădăcinile ca om şi român.

Fără a conştientiza cât de importantă este aparteneţa ta la şi într-un anumit spaţiu geografic-social-politic, nu vei reuşi niciodată să îţi vizualizezi problemele reale şi să simţi să faci o schimbare.

Ștefan Mandachi este un român din satul Sfântu Ilie, Suceava. Aici am copilărit și aici locuiesc. Am copiat carisma pe care o avea mama. M-a influențat consistent chiar dacă nu am fost conștient mult timp de acest fapt. Am încercat mereu să fiu cât mai liber în cadrul familiei. Sunt necăsătorit, am un frate geamăn și un nepoțel de un an.

Ștefan Mandachi

Ştim despre Ştefan deja că deţine lanţul de restaurante de tip fast-food „Spartan“. Mai ştim şi că în februarie 2019, reţeaua „Spartan“ a ajuns la 41 de restaurante în toată ţara, locaţii proprii şi francize, ocupând locul al treilea la categoria restaurantelor tip fast-food din România.

Ştim şi că este un om de afaceri influent, echilibrat, care se dedică în tot ceea ce face şi îi place să se implice în afacerea sa, să verifice, să pună mâna, să fie acolo cu oamenii.

Toate acestea ne povestesc despre antreprenorul Ştefan Mandachi. Şi ne povestesc frumos. Numai un om cu o viziune clară, implicat, dedicat şi inteligent, poate să ajungă aici. Este cu atât mai mult un exemplu de urmat.

Şi totuşi, chiar şi un om ca Ştefan ajunge la o limită. La punctul acela de fierbere, când ţi se pune nodul în gât şi spui cumva: până aici! L-am întrebat ce l-a determinat să facă acest gest şi ce crede el despre mentalitatea românilor în ceea ce priveşte spiritul civic.

Frustrarea, nervii și stresul pe care le-am trăit în sutele de mii de kilometri pe potecile din România. Am hotărât să fac acest gest în momentul în care am fost sigur că sunt mințit cu termene, și amânări care-mi sunau foarte cunoscut.

Mentalitatea noastră este aceea a omului care se complace în zona de confort. Dacă învingem zona de confort redevenim activi și atunci încep schimbările.

Ştefan Mandachi ne cheamă pe 15 Martie, ora 15, să ne alăturăm iniţiativei lui, preţ de 15 minute. Totodată, el ne mai face cunoscut faptul că toţi cei care ne alăturăm manifestului său, putem folosi sloganl #șîeu, ca gest de solidaritate.

Ștefan Mandachi

Haideţi să îl surprindem cât mai mulţi şi să ne unim pentru românii din Moldova noastră dragă!

 

Cum se defineşte şi cum povesteşte Ştefan Mandachi despre evoluţia sa, pasiuni şi crezuri personale în viaţă

Pentru că doar urmărind acel clip, ascultându-l şi privindu-l, nu ai cum să nu realizezi că este un om care face diferenţa, mi-am dorit să îl cunosc pe Ştefan şi altfel. Omul Ştefan, cel dincolo de succes, restaurante, profituri şi lumea afacerilor.

Am descoperit că vorbim de unul şi acelaşi. El este un vizionar în tot ce este. Un om despre care, eu personal cred că şi dacă nu ar vrea, ar fi de succes. Vorba aia: ar da succesul peste el.

Evoluția mea se învârte în jurul a două lucruri: 1- vocația de antreprenor 2- sacrificiile pentru asumarea vocației. Încă din liceu știam că vreau să fiu prosper și liber. Părinții își doreau și ei același lucru însă prin practicarea unei profesii. Tocmai acest lucru mă frustra: de ce să depindă libertatea mea de o profesie? Libertatea nu poate fi parţială. Aşa că în antreprenoriat am găsit o independenţă mărită şi mi-am urmat cursul vieţii. Persoana care m-a susţinut cel mai mult, am fost eu. Am avut grijă să-mi configurez un mediu de oameni care să mă ajute şi să mă dezvolte. Sunt licenţiat în Drept. Premiile luate în şcoală nu m-au încălzit cu nimic.

Am aflat că pasiunea sa principală este cinematografia. A regizat un film de scurtmetraj, a regizat filmul cu un metru de autostradă, a regizat conferința de presă de prezentare a clipului. Îi plac filmele, iubeşte animalele, îi place să asculte muzică şi să citească.

Ștefan Mandachi
Ștefan Mandachi: „Citind obsesiv îți vei descoperi vocația. Descoperindu-ți vocația îți vei trăi viața visurilor tale”

 

Cu alte cuvinte, Ştefan Mandachi ne dă cumva, fără să vrea poate, o lecţie nu numai de atitudine, despre succes, ci şi despre empatie şi modul în care ar trebui să lucrăm fiecare la noi înşine, la construcţia noastră atât exterioară, cât şi interioară şi intelectuală. Nu putem fi un tot dacă ne segmentăm şi nu tratăm fiecare aspect cu seriozitate şi cu aceeiaşi măsură.

Apoi l-am întrebat ce sfaturi ar da el oamenilor despre viaţă, despre cum ar trebui să fim atenţi la semne, ghidaje. Şi, bineînţeles, nu m-am putut abţine să nu îl întreb de mândria de a fi Român şi una din elitele României.

Primul sfat pe care l-aș da ar fi să nu dea sfaturi. Dacă aș răspunde la această întrebare, deja v-am sfătuit, iar eu detest să fiu sfătuitor, deși nu mă pot abține. Pentru mine mândria este conectată la ego și nu aș fi atât de ”mândru” să fiu mândru. Voi fi extrem de fericit și țanțoș dacă românii vor veni într-un număr enorm pe 15 martie la primul metru de autostradă. Înainte să fiu în Elita României, vreau să fiu în elita conștiinței mele. Vă mulțumesc că mă sprijiniți.

 

Cuvânt de încheiere

Categoric, nu ai cum să nu rămâi plăcut surprins după o discuție cu omul Ştefan Mandachi, avocat şi antreprenor de succes, prin mâna căruia trec profituri şi sume fabuloase şi prin mintea căruia trec decizii vitale care îi ţin afacerea mereu în top, dar în a cărui atitudine nu vezi nici un strop de aroganţă sau superioritate ci doar bun simţ şi deschidere.

Nu ai cum să nu îţi dai seama că de la întâlnirea cu el vei lucra mai mult la tine însuţi, la planurile tale, la visurile tale, la atitudinea ta. Adică, dacă el în clip a spus „Am mers bou şi am venit vacă”, exact asta trebuie să înţelegem fiecare despre noi şi despre ce se întâmplă în jurul nostru şi în societate.

Fiind puţin mai tranşantă, mulţi suntem aşa. „Mergem boi şi venim vaci”. Pentru că nu ne place să ne respectăm, să ne facem respectaţi şi auziţi. Nu ieşim din zona din confort şi nu realizăm că pentru a merge lucrurile bine, trebuie să începem cu noi. Nu înţelegem că aşa cum îi lăsăm pe alţii să ne trateze, exact aşa vom fi trataţi mereu, până nu spunem: până aici! Merit şi eu respectul vostru!

Cumva, Ştefan Mandachi a scos zeci de mii de oameni din starea de hibernare şi de vegetaţie. Tot un fel de antreprenoriat este şi acesta. Coaching la scară largă. Şi unul de succes.

Adevărul este că ne-ar trebui un Ştefan Mandachi în fiecare judeţ şi din timp în timp, ar trebui să facă exact cum a făcut el. Poate aşa, astenia această generalizată va trece şi lucrurile se vor mişca mai mult.

Eu, pe data de 15 Martie am să mă alătur iniţiativei lui Ştefan Mandachi şi am să spun: „România vrea autostrăzi”. Am să fac asta timp de 15 minute şi am să mă bucur că pot fi Român cu atitudine într-o Românie care este mai aproape de ceea ce îmi doresc eu!

Îţi doresc mult succes în tot ceea ce faci, Ştefan. Îmi doresc ca Românii să te surprindă pe data de 15 Martie, iar când lucrurile vor începe să se mişte, îţi doresc să îţi aminteşti mereu că ai fost unul din importantele angrenaje care ai reuşit să pui o ţară în mişcare!

Ionuț Panea AutoVortex

Este vineri seara, la ora la care până și traficul din Militari s-a liniștit. În timp ce Bucureștiul se pregătește de weekend, într-o hală din curtea Politehnicii este mare agitație: vreo 40 copii, cu vârste cuprinse între 9 și 19 ani, încep o nouă noapte albă de distracție prin muncă. Ei sunt AutoVortex și, sub îndrumarea domnului profesor Ionuț Panea, construiesc (aproape) cei mai tari roboți din lume la categoria lor de vârstă!

 

Să ne înțelegem, totuși – e foarte mult spus domnul profesor Ionuț Panea. Vi l-am prezentat așa pentru că asta este „în acte” – profesorul coordonator AutoVortex.

Pentru toți copiii însă, de la mic la mare, el este Ionuț – fratele mai mare, părintele din timpul liber. Este profu` lor de gașcă, cel care îi îndrumă și le arată lucruri practice, utile pentru viitorul lor.

Pentru respectul cu care îi tratează, pentru aplicabilitatea noțiunilor sau spiritul de competiție, Ionuț îi depășește detașat pe ceilalți dascăli cu care copiii se întâlnesc la școală!

În 2 ore cât am stat la AutoVortex, nu am auzit o dată persoana a 2-a plural. Eu, un necunoscut cam de vârsta șefului, am fost tot timpul Mihnea. Păi aduceți-vă aminte, voi când aveați vreo 12 ani și vă întâlneați cu unul de 34 – cam câte mustrări primeați de la părinți?

Am crezut că nu există dovadă mai mare de maturitate și dezinvoltură, însă m-am răzgândit repede când am primit turul hub-ului de la Ioana, o fată de maxim 16 ani. Fără să vreau, gândul m-a dus la Mirela Nemțanu, CEO-ul care acum câteva luni îmi prezenta casa HOSPICE.

De ce? Pentru că nu am sesizat diferențe prea mari. Ușurință în exprimare, voce relaxată și sigură, mici poante perfect plasate… De fapt, nimic nu mă mai miră – am întâlnit mulți tineri excepționali în ultima vreme și cred că pot trage o concluzie. Elevii din ziua de azi sunt cu mult înaintea celor care chipurile ar trebui să îi pregătească pentru viață.

 

Cum a apărut AutoVortex

Prin anul 2011, Ionuț Panea era un simplu asistent universitar în ASE, doctorand în management. Pasionat de tehnologie dar nu în mod excesiv, cu prea mult timp liber, încerca să-și găsească o provocare. Nimic din trecutul său nu anunța ce avea să urmeze.

Motivația a venit de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” Voluntari, prieten de familie. Școala Americană din Pipera lansase un concurs de robotică, el formase o echipă și avea senzația că doar Ionuț îl putea ajuta.

Nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă robotică. El, însă, m-a încurajat, de parcă ar fi avut vreo legătură: ”Nu mai ții minte când mi-ai instalat Windows-ul? Sigur o să te descurci!” Mi-am spus să încerc că tot nu aveam altceva mai bun de făcut. Am aflat că formase echipa pe criteriul cunoașterii limbii engleze, doar-doar nu se vor face de râs… Erau copii cu medii în general slabe, însă cum necum ne-am pus pe treabă și am câștigat acel concurs.

Datorită acelei victorii, echipa lui Ionuț Panea a reprezentat România la o competiție internațională. Au mers în America, s-au plimbat, s-au distrat și au și obținut un premiu important. Iar de atunci, nu a mai fost cale de întors!

I-am simțit cum devin mai curajoși, cum crește încrederea în forțele proprii. Mi-am spus că e păcat să ne oprim aici și am rămas alături de acea echipă. Astăzi, elevi de liceu fără prea mari perspective urmează cele mai bune facultăți din lume.

 

Robotica în licee, astăzi

Treptat, echipa s-a dezvoltat. Mai cu ajutor de la rude, mai de la prieteni sau vecini, numărul creștea și rezultatele de asemenea. Mulți ani, Ionuț a alergat prin licee pentru a găsi elevi cu atitudinea potrivită, însă vremurile acelea au apus de ceva timp.

Acum, echipa numără 84 membri, toți din București sau Ilfov, iar cererile de înregistrare vin în număr tot mai mare. Recrutarea se face pe baza unui test de cunoștințe și… cam atât. Importantă e dorința de a face proiecte inedite în timpul liber, nu neapărat aplecarea spre tehnologie.

Sistemul e foarte simplu. Copiii mici învață de la cei mari, se dezvoltă treptat și înțeleg cum se construiește un robot competitiv. Când „veteranii” depășesc vârsta maximă de 19 ani și se îndreaptă spre facultate, are cine să le ia locul, cu același succes.

La nivel de licee în România, sunt 150 echipe de robotică active, fiecare cu câte 10-15 membri. Un liceu din țară formează una, maxim două echipe, iar obiectivul este ca acești copii să se îndrepte spre știință, într-un mod diferit de orele de clasă.

Unele licee participă la faza națională, însă nu au nicio șansă în fața celor de la AutoVortex. De altfel, din România doar grupul construit de Ionuț Panea poate alinia nu mai puțin de 4 echipe competitive.

În plus, AutoVortex este singura echipă din lume cu 7 calificări consecutive la Campionatul Mondial de Robotică! Cel mai bun rezultat – medalia de argint, obținută la Mondialul din 2017.

 

De ce acești copii trebuie să ajungă la Campionatul Mondial de Robotică

Campionatul Mondial de Robotică se organizează mereu în SUA. De altfel, echipele americane sunt imbatabile, dar organizatorii nu asta urmăresc, să își învingă de fiecare dată adversarii.

Scopul lor este ca cei mai buni din toată lumea să învețe să se descurce într-un mediu competitiv. Marile universități americane descoperă talente și își recrutează studenți din rândul participanților la Mondiale. De-abia din facultate, copiii vor trece la lucruri serioase și vor construi roboții viitorului.

Pentru elevul de liceu, totul este încă o joacă, dar una cu miză. Ca să ajungi în America și să fii văzut de cei care contează, ai de participat la o mulțime de concursuri, desfășurate prin toată lumea.

Ionuț Panea AutoVortex

Cel mai recent succes – locul 1 în Coreea de Sud

Oricine participă la Campionatul Mondial, este deja câștigător, datorită unui sistem complicat de calificare trecut cu brio.

Aproape toți cei care au trecut pe la noi sunt înscriși la cele mai bune universități din lume. Doar 3 au rămas în România. Nu pot spune despre ei că au fost cei mai buni la învățătură, și totuși își dezvoltă cariera acolo unde contează, doar pentru că lumea bună ne-a văzut cum îi batem măr pe participanții din orice altă țară!

Pentru că, da, nu e deloc o exagerare. În afară de americani, nu există echipă în lumea asta care să nu fi simțit forța AutoVortex! Toate concursurile sunt câștigate fără probleme, indiferent dacă se țin în Australia, Africa de Sud, Rusia sau Coreea.

Copiii se distrează, își fac prieteni de nivelul lor, creează valoare și călătoresc. Și totuși, bineînțeles că nu toată lumea vede asta cu ochi buni…

 

Provocări și frâne ale unui proces educațional unic

Am bătut la ușile tuturor corporațiilor din Pipera și nu numai, fără prea mare succes. Avem 3 sponsori și cam atât. Prin alte țări se poate, la noi nu. Noi facem aproape cei mai buni roboți din lume la nivel de liceu, însă în fiecare an trăim cu stresul că nu putem alinia o echipă. 90% din buget este asigurat de părinți, care fac eforturi supraomenești în speranța unor perspective mai bune pentru copiii lor.

Într-un an, AutoVortex participă la 3-4 concursuri, în cele mai exotice colțuri ale lumii. O echipă are 15 membri, iar drumul, cazarea și mesele pentru o săptămână se ridică undeva la 1800 Euro de persoană. Premiile sunt medalii și trofee, niciodată bani, iar asta nici măcar nu e cea mai mare problemă…

Paradoxal, elevii care provin de la licee mai slab cotate sunt priviți cel mai bine în cancelarie. În schimb, pe la liceele importante din București nu prea se motivează absențele.

Noi reprezentăm România, iar profesorii spun că pierdem vremea și mergem în vacanțe. Cu astfel de reacții, e foarte ușor să îmi explic de ce copiii se îndepărtează de ei. În fiecare an îmi spun că renunț, dar mă uit la ei și nu pot.

Cu această ocazie, am să vă mai dau un detaliu, din dorința de a sublinia mai bine fantastica atmosferă din hub-ul AutoVortex.

 

Cum să porți o conversație cu Ionuț Panea în mijlocul hub-ului

Cred că, în total, eu și Ionuț am dialogat maxim 45 minute. În rest, Ionuț Panea a jucat rolul prietenului care le știe pe toate, al mentorului ce răspunde la toate dilemele.

Copiii vin, stau și ascultă ce se vorbește, apoi se scuză că întrerup și pun câte o întrebare. Tu, musafir, nu ai cum să te superi, pentru că înțelegi imediat că ei nu au timp de pierdut. Au venit acolo să programeze, să construiască, nu să rămână blocați doar pentru că șeful stă cu unul de vorbă!

Deci, dacă ajungeți vreodată la AutoVortex (și vă doresc din inimă să o faceți!) să nu vă mirați dacă Ionuț își va muta deseori atenția de la voi. Copiii aceia depind de el și de respectul cu care îi tratează.

Tu stai și înregistrezi tot ce auzi! Cum ar fi, de exemplu, următorul dialog, purtat în mai multe reprize, între un Ionuț Panea îngăduitor și… mezinul David Iorga, de 9 ani aproape împliniți:

– (un fel de icebreaker, după ce se uită la mine ușor vinovat că întrerupe): Ionuț, dar ce tare e telefonul tău! Tot nu mă lași să mă uit un pic pe el?
– David, hai că te las altădată, nu acum că sunt ocupat.
– Hai, te rog!!!
– NU!!!
– Bine, atunci te rog să-mi spui unde găsesc un controller și cum să-l folosesc…
– David, du-te la Ducu, spune-i să ia cheia de la mine de pe birou, să-ți dea un controller din dulapul din colț.
– (după vreo 5 minute, David, întors spășit) Ionuț, dar să știi că Ducu nu are timp de mine… Of, vreau să programez!
– Spune-i că am zis eu să-ți monteze controller-ul pe robot!

Imediat, „seniorul” Ducu (cam 17 ani) se conformează, David obține ce își dorea, și îi văd pe ambii în fața unui laptop, lucrând… ei știu mai bine ce. Iar după alte 5 minute, suntem întrerupți de David Nițu de data asta, 10 ani, care spune: „Ionuț, dar pot să vin și mâine? Mai scap și eu de teme…”

Ionuț Panea AutoVortex

David Iorga și David Nițu, cei mai tineri membri AutoVortex, pregătindu-se să îi inlocuiască pe cei mari.

 

Bob și Fuki, primii roboți lansați de AutoVortex

Cu asemenea anturaj, e clar că Ionuț Panea nu are timp să se plictisească. În fiecare după-amiaza, 84 copii vin și lucrează în hala de la Politehnică.

Vinerea și sâmbăta, fiind weekend și neavând teme pentru școală, încep pe la 8 seara și pleacă mereu la 3-4 dimineața. Cei care vin sâmbăta, nu mai vin și vinerea, și invers. Duminica, hub-ul este închis, cel puțin în teorie…

De fapt, cum scapă de ore sau teme, toți se grăbesc cum pot spre AutoVortex. Cum se termină programul cu familia, vin încântați la școala care le asigură viitorul. Nu există duminică în care hala să fie încuiată.

Aici e viața lor cea mai frumoasă, aici se simt apreciați. Părinții pot avea încredere că sunt într-un mediu sănătos.

Cât despre Ionuț Panea, la ora la care scriu aceste rânduri pregătește câteva surprize, pe care le putem urmări prin site sau pagina de Facebook.

De peste un an, îi dezvoltă pe Bob și Fuki, primii roboți sociali lansați către piață. Fuki, de exemplu, va merge în acele locuri unde noi nu putem ajunge, va plăti bilete de intrare la conferințe sau spectacole și va ocupa un scaun, iar noi vom putea urmări totul printr-o cameră instalată în ochiul său.

Întrebarea e, suntem noi cu adevărat pregătiți să susținem acest demers fabulos? Altfel decât prin felicitări în social media și cuvinte care nu ajută la mare lucru?

Acest proiect nu ar fi posibil fără părinți absolut speciali. Cât îi vor mai putea sprijini necondiționat?

Andrei Ilie BAC de 10

Andrei Ilie este elev în clasa a XII-a, la Colegiul Național ”Emil Botta” din Adjud, Vrancea. Despre Adjud, Andrei vorbeşte cu nostalgie şi drag, fiind mândru de faptul că oraşul de pe Trotuş şi Siret a dat societăţii româneşti foarte multe personalităţi de mare valoare. Andrei studiază la profilul matematică-informatică, este olimpic național la Tehnologia Informației și Comunicării (TIC), unde a obţinut în 2017 medalie de argint, iar în 2018 – menţiune şi medalie de argint. În ianuarie, a început să lucreze la proiectul „BAC de 10”, o aplicație utilitar educaţională care este de ajutor elevilor prin faptul că le centralizează materialele pentru examen.

 

Andrei Ilie, tânărul care la 18 ani vorbeşte despre performanţă

Andrei Ilie s-a născut pe 18 ianuarie 2001 la Adjud, în Vrancea, un oraş micuţ, aflat la confluenţa râurilor Siret şi Trotuş. Întâlnindu-l, vorbind cu el, am avut mereu impresia că stau la discuţie cu o persoană adultă, care ştie exact de unde vine, cine este şi ce îşi doreşte să facă pentru el.

Cumva, discutând cu astfel de tineri, toate conceptele pe care le acumulezi de-a lungul vremii legate de ei, se dau peste cap. Sunt asemeni unor oameni micuţi, aparent firavi, dar de o capacitate emoţională şi intelectuală remarcabilă.

Pe lângă numeroasele diplome şi realizări, Andrei Ilie ştie să glumească, iubeşte sportul, muzica, plimbările şi ieşirile cu prietenii şi colegii săi. Este de un bun simţ pe care cu greu îl mai regăsim în ziua de astăzi. Andrei mi-a povestit zâmbind despre faptul că în Adjud s-au născut mai multe elite ale României.

Este oarecum ciudat să mă aflu astăzi chiar eu enumerat printre elitele oraşului meu. Sper doar să pot ridica ştacheta şi mai mult şi să nu dezamăgesc nici pe viitor. Ştiţi că adjudenii au o vorbă despre cei care vin aici la noi în oraş? Ei spun că aceia care beau apă din Trotuş, nu mai pleacă de aici!

Am râs împreună cu el, deoarece tocmai ce terminasem de băut apa din pahar, apoi l-am întrebat dacă şi pentru el este valabilă această vorbă, dat fiind că majoritatea românilor îşi doresc să plece peste graniţe, pentru a se specializa.

Eu cred că nu contează dacă ne naştem la sat, în oraşe mai mici sau metropole, deoarece performanţa este ceva foarte personal, ea ţine de noi, de cât de mult ne place un anume lucru în viaţă şi de cât timp investim în propria noastră educaţie. Cred că performanţa ţine de fiecare şi este asemeni unui vis care ne locuieşte şi aşteaptă să se împlinească exact când trebuie să îi vină timpul!

 

Unii tineri se gândesc la vacanţe, dar Andrei Ilie visează la programare şi la schimbarea României

În aceste timpuri, în care tinerii vorbesc tot mai puţin despre educaţie, despre cărţi, despre şcoală, iar sistemul educaţional este el însuşi într-o oarecare derivă, există și tineri precum Andrei care se dedică în totalitate viselor despre biţi, programare, IT. Își dorește să studieze la Politehnică, secția Automatică, deoarece acolo ar avea șansele să studieze și să aprofundeze mai mult cunoștințele în domeniul IT.

Andrei Ilie BAC de 10

Nu este uşor să alegi acest drum deoarece domeniul evoluează constant și trebuie ca şi tu, la rândul tău, să ţii pasul cu toate noutăţile, să le cunoşti pentru a şti exact cum să faci faţă provocărilor.

În Adjud, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. E un orăşel mic, boem, în care comunitatea devine o familie mai mare, se susţine, se ajută şi îşi sunt aşa cum ştiu ei, unii, altora. Mulţi îl cunosc pe Andrei de mic, îl preţuiesc şi îl respectă pentru tot ceea ce a devenit el şi vorbesc despre el cu mare drag.

Andrei mai are doi fraţi mai mici şi de care povesteşte cu seninătate, bucurie şi drag. Îşi aminteşte cum o ajuta pe mama lui să îi plimbe, stătea cu ei când ea trebuia să plece de acasă, le dădea să mănânce şi se jucau împreună.

Pentru Andrei, mama şi familia sa au fost mereu cele mai importante, alături de şcoală şi visele sale de a deveni un programator de succes, lucru pentru care a muncit mereu. De aceea, îşi doreşte foarte mult să reuşească să obţină sau să i se acorde o bursă, prin care să fie susţinut la Politehnică.

Oamenii de succes pot evolua mult mai uşor, având o susţinere deşi, este minunat să ştiu că am făcut totul de unul singur şi mă pot bucura de roadele alegerilor şi deciziilor mele. Bursele, în opinia mea, ar trebui oferite celor care se implică, oamenilor de succes, pentru a-i ajuta să evolueze mai rapid, să îi propulseze cumva, dacă mă înţelegeţi. Nu este uşor să alegi drumul IT, deoarece este un domeniu mereu în schimbare, iar noi trebuie să fim în pas cu toate, pentru a ne putea menţine în această ramură a viitorului.

L-am întrebat pe Andrei ce şi-ar dori el să facă după ce termină facultatea. Prin contribuția în IT, prin cunoștințele și experiența sa, Andrei Ilie va promova, va ajuta într-un fel sau altul România. Nu îşi doreşte să plece, deoarece el consideră că şi în ţară se pot face performanţe şi există şanse să aplici cu succes tot ceea ce îţi doreşti.

Ce este „BAC de 10”, cum s-a născut aplicaţia, la ce ne ajută şi de ce ar trebui susţinută de profesori

Cu Andrei, nu este foarte greu să întreţii o conversaţie. Din contră! Este atât de plăcut să discuţi cu el, încât am ajuns să uit şi de ce îi luam acest interviu. Am discutat istorie, literatură, despre elitele oraşului, despre cum a participat la un festival de muzică, despre sport. Deci, după cum bine înţelegeţi, acest tânăr are cunoştinţe nu doar în IT sau matematică. El pur şi simplu iubeşte să se informeze, să citească, să caute, să se documenteze.

De fapt, chiar aşa a început şi aventura lui în lumea informaticii. O fire mereu curioasă, întreba, iar dacă nu i se dădea un răspuns pe care el să îl considere bun, căuta până găsea singur ceea ce îşi dorea să ştie.

Când era mic, îi plăcea să caute peste tot, să descompună jucăriile şi să le refacă, să se joace la calculator, iar mai apoi, joaca a devenit curiozitate. Se întreba mereu cum se fac jocurile, apoi cum se fac programele şi cum ar putea şi el să facă acest lucru. Apoi, a aflat! De atunci, Andrei a devenit olimpic în IT, a obţinut un „Certificat Microsoft” şi nu s-a lăsat până nu a creat el însuşi o aplicaţie.

Aplicația creată de Andrei Ilie, folosită pe sistem Android, se numeşte „BAC de 10”. A fost un concept propriu, pornit iniţial ca un ajutor pentru el însuşi şi pe care apoi l-a extins, l-a oferit gratuit colegilor săi şi tuturor celor care îşi doresc să o acceseze  şi să o utilizeze.

Această aplicaţie nu face altceva decât să centralizeze într-un singur loc toate materialele publicate de Ministerul Educaţiei până acum, dar şi subiectele din anii anteriori pentru examenul naţional de Bacalaureat. Ştim cu toţii că nu este uşor ca atunci când te pregăteşti pentru Bac, să începi să cauţi pe internet după materialele de studiu sau după variantele pe care poţi lucra pentru a-ţi verifica cuunoştinţele.

La început, „BAC de 10” s-a adresat elevilor de la profilul filologie și matematică-informatică. După ultimul update însă, Andrei a implementat şi materiile de la ştiinţele naturii, ştiinţe sociale, competenţe digitate 2019 şi tot ce a fost publicat de Minister la română, engleză şi la tehnologia informaţiei şi comunicării. Practic, elevii pot găsi totul la un loc.

A început-o în ianuarie 2019 şi a fost un succes. Numai în Google Play, BAC de 10 are peste 6000 de descărcări, dar Andrei nu se va opri aici. A lansat chiar o invitaţie către profesori şi către toţi cei care îl pot ajuta cu sfaturi ce țin de acest proiect și care l-ar putea face mult mai util pentru elevi şi chiar pentru profesori, putând fi chiar o platformă de mare ajutor în educaţie, pe viitor.

 

Cum este să fii celebru la 18 ani şi cine te susţine din spatele culisei

Când i-am pus această întrebare, Andrei a zâmbit, a roşit şi a început să râdă. Vă spun pe cuvânt că nu ştiu cum astfel de suflete se nasc printre noi. Parcă vin din alte lumi, lumi mai bune, mai frumoase şi se nasc pentru a ne da nişte lecţii despre noi, despre limitele şi capacităţile noastre. Indiferent de unde vin însă, cei care îi descoperă, îi susţin şi le oferă suport, sunt categoric o altă formă de îngeri pe pământ.

Cred că mă vedeţi mai mult decât de fapt sunt. Eu nu sunt celebru deloc. Eu sunt doar Andrei şi aşa mi-ar plăcea să rămân mult timp. Cel puţin pentru prieteni, familie şi oamenii care mă cunosc. Celebritatea este altceva. Eu sunt doar partea utilă. Dar dacă vreţi să vorbim despre celebritate, aş prefera să spun că ea stă mereu în spatele scenei. Ştiu asta, de când am fost la festivalul de muzică. Am concurat şi acolo. Oamenii care ne croiesc aripi, care ne susţin visele, care ne împing din spate când noi nu mai credem în noi, sunt mereu în umbră. Ca noi să ieşim în lumină, oamenii cu adevărat valoroşi stau în umbra noastră şi ne ghidează.

Cu siguranţă, cuvintele acestea m-au emoţionat profund. Sunt cuvinte atât de mari, de la un omuleţ încă atât de tânăr. Citindu-le şi recitindu-le, ele pot fi semne de cale umană, morală şi spirituală pentru mulţi dintre noi, care am fost unde este el acum, cu mulţi ani în urmă.

Am oftat şi am încercat destul de mult să îmi găsesc din nou curajul să reiau întrebările. El nu! Pare că toate răspunsurile i se potrivesc ca o mănuşă. Deci, oamenii aceştia din umbră, mi-am dorit să îi scot cumva la lumină. Să îi ştim şi noi.

Mama! Ea este eroul meu. Ea a ştiut din prima zi în care am început să distrug tot prin casă prin curiozitatea mea, că sunt deosebit şi m-a susţinut mereu. A ştiut când să spună „nu”, când să îmi dea brânci să zbor, când să mă pupe şi când să îmi spună că nu am procedat corect. Nu m-a alintat toată ziua, dar a ştiut categoric când să îmi dăruiască afecţiunea ei şi să mă suţină, iar eu îi mulţumesc pentru tot ceea ce mi-a fost, îmi este şi îmi va fi! Apoi, un om care a ştiut mereu să găsească ceva nou în mine, să mă stimuleze şi să mă îndrume pe acest drum, este Doamna Dana Diaconu, profesoara mea de informatică de la liceu, căreia îi voi fi mereu dator pentru toată susţinerea dumneaei. Familia! Fiecare membru al familiei mele, într-un fel sau altul, au fost cei care m-au sprijinit, m-au susţinut, m-au iubit şi au crezut în mine! Le mulţumesc, tuturor şi sper să nu dezamăgesc pe nimeni!

 

Cuvânt de încheiere

Cu paşi mai înceţi, mai repezi, ne-am apropiat şi de încheierea acestui interviu, pe care vă spun cu mâna pe suflet, eu l-aş mai fi continuat ore întregi. Este o mare bucurie şi o mare revelaţie pentru mine ca jurnalist, om şi mamă, să pot sta la astfel de conversaţii cu tineri de vârsta lui Andrei.

Sigur, nu este primul cu care am discutat, dar cu siguranţă este unul dintre cei care mi-a intrat la suflet, care m-a atins şi m-a răscolit pe toate părţile, arătându-mi cumva că şi la vârsta mea, pot lua lecţii de la persoane atât de tinere. Şi nu e o ruşine! Pentru mine, a venit ca o binecuvântare!

Cu atât mai mult mi-a venit greu să mă despart de el, cu cât povestea lui este mult mai mult de atât. O poveste de viaţă care poate ar schimba multe destine. Dar nu pe el! El este omul care sigur s-a născut sub o stea norocoasă şi binecuvântată, omul care de acolo, din viitor, va avea cu siguranţă multe de spus pe scena acestei ţări şi a acestei vieţi.

Andrei Ilie BAC de 10

Andrei Ilie nu este omul care să iubească celebritatea, după cum aţi văzut. Este de o modestie, de o sensibilitate şi profunzime covârşitoare! Dar chiar şi aşa, celebritatea pare să îl iubească foarte mult pe Andrei. Sau hai să nu îi spunem celebritate şi să o numim, ca el, performanţă şi rezultat de succes!

Am să îl las tot pe Andrei să încheie cu un îndemn de al său:

Eu cred că fiecare om are un talent, dar unora le este teamă să îl manifeste. Eu le spun tuturor să încerce să îşi învingă temerile, să iasă din propriul anonimat şi să îşi materializeze pasiunea, într-un fel care să devină benefic tuturor, să construiască şi să ajute societatea românească şi nu doar, să progreseze, deoarece acesta este scopul nostru ca oameni, să lăsăm ceva palpabil, ceva bun şi util în urma noastră!

Ce să îţi doresc eu ţie, Andrei? Îţi doresc să îţi împlineşti şi să realizezi tot ceea ce îţi doreşti tu în viaţă, suflet nobil şi frumos! Îţi doresc să găseşti susţinerea pentru o bursă la Politehnică şi astfel, să mai adaugi îngeri de oameni în culisele vieţii tale, care cu siguranţă va fi una remarcabilă! Îţi doresc să ai parte mereu de oameni buni ca pâinea caldă, care să ştie să îţi fie mereu alături şi să te preţuiască pentru tot ceea ce eşti tu! Mult, mult succes!

Pe Andrei Ilie, îl puteți contacta pe pagina de Facebook BAC de 10, pe contul său personal sau la adresa de email andreileonard1801@yahoo.ro . Așteaptă cu mare deschidere orice sfat, eventuale erori sau chiar posibilități de a accesa o bursă la Politehnica din București pe care și-o dorește atât de mult.

Cu mâna pe inimă vă spun că merită din plin această șansă. Pentru rezultatele lui din toți acești ani de școală. Pentru viitorul educației românești. Și, cum chiar Andrei spune, pentru a demonstra că și în România se poate face performanță!

Carmen Uscatu

„Dăruiește Viață” și „Noi Facem Un Spital” sunt două concepte care îi fac pe români să le strălucească ochii și sufletele. Speranța și încrederea în puterea noastră de a schimba lucrurile au renăscut privind cum două femei cu suflet mare se luptă cu un sistem care părea de neînvins. Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au pus bazele celui mai măreț proiect civil pe care România l-a cunoscut în ultimii 30 de ani: construcția unui spital pentru copiii bolnavi de cancer.

 

Carmen Uscatu este vocea a peste 250.000 oameni, donatori în acest proiect, sătui de lacunele unei societăți bolnave. Nu poți să nu remarci pasiunea și determinarea cu care povestește despre fiecare cărămidă a noului spital. Despre fiecare zid pe care îl dărâmă zi de zi, fiecare obstacol aflat în calea țelului său.

Vă invit să urmăriți dialogul nostru complet, în urma căruia sper să ajungeți la aceeași concluzie: #NoiFacemUnSpital este motorul schimbării în România! Este de departe cel mai special proiect al zilelor noastre, dovada faptului că orice hibă poate fi corectată.

 

Dani Godja: Întâi de toate, să facem prezentările. Cine e Carmen Uscatu și care a fost drumul dumneavoastră până la acest proiect impresionant?

Carmen Uscatu: Am 44 de ani. Locuiesc în București dar m-am născut în Moldova, la Fălticeni unde am stat până am terminat liceul. Am venit apoi la facultate, am terminat Cibernetică la Academia de Studii Economice.

Oana Gheorghiu, prietena alături de care am fondat Asociația Dăruiește Viața, are 49 de ani, e din Brebu și a făcut tot ASE, facultatea de management.

 

Înainte de Dăruiește Viața ați fost implicată alături de Oana Gheorghiu într-un altă asociație care a eșuat. Ne puteți oferi mai multe detalii?

Da, în 2009 am înființat alături de Oana și de alți 5 oameni o asociație. Eu, Oana și Bianca, o altă prietenă din asociație, am muncit mult. Am strâns două milioane de euro și am început construcția Centrului de excelență în tratatea cancerului de la Timișoara, am dat Ministerul Sănătății în judecată, am schimbat un Ordin de ministru.

Orgoliile, se pare, însă apar și când oamenii se adună să facă bine. Am aflat de la mediator că orice se poate media, mai puțin orgoliul. Și așa a fost. După ce am finalizat proiectele pentru care am strâns finanțare, eu, Oana și Bianca ne-am retras din acea asociație, iar ceilați patru au dizolvat-o în instanță neștiind, probabil, ce să facă cu ea…Noi am înființat toate trei asociația care astăzi construiește un SPITAL, Asociația Dăruiește Viață.

Cine v-a determinat să credeți că „Dăruiește Viața” nu e un proiect utopic într-o țară ca a noastră?

Dăruiește Viața s-a născut dintr-o necesitate. Contactul cu oamenii care ne cereau să-i ajutăm pentru că un sistem de sănătate putred nu le dădea nicio șansă în lupta lor cu această cumplită maladie, cancerul, ne-a dat energie să continuăm. Și nu putea continua decât având la îndemână un instrument, o formă organizată.

Am trecut de la statutul de voluntar la cel de profesionist în acest domeniu al ONG-urilor și știu acum că asta îmi doresc să fac toată viața. Munca mea să conteze pentru semenii mei nu e utopie, e certitudine că acțiunile fiecăruia dintre noi sunt cele care vor face această țară bine.

Nimeni nu ne va salva, trebuie să știm că pe acest drum suntem singuri. Fiecare dintre noi are puterea să facă această țară bine. Nu e despre “să se facă” sau “să facă cineva”. E despre “eu fac”.

 

Citisem că ați început primul proiect plecând de la un mail al unei mame disperate că își va pierde unicul copil din cauza leucemiei. Ce s-a schimbat de atunci până azi în domeniul oncologiei în România?

Povestea lui Dragoș, căci așa îl chema pe tânărul de 17 ani, ne-a făcut să vedem cât de defect e construit acest sistem medical. Ne-a arătat cât de nepăsător e sistemul față de pacient. Cum statul, după ce plătești o viață impozite, contribuții la sistemul de sănătate, în momentul în care ai o problemă ar vrea să vadă că dispari, că nu-i mai cheltui banii. Că banii se pot duce în buzunarele caracatiței care a creat acest sistem.

Dragoș a pierdut lupta deși noi am reușit să îi obținem drepturile și a plecat pe banii statului la transplant în străinătate. Dar Dragoș a fost cel care ne-a determinat pe noi să continuăm pentru ca undeva în viitor, nu știm când, depinde asta de noi toți, când ne trezim din amorțeală și începem cu toții să ne implicăm civic și social, fiecare copil să aibă șansa pe care i-o dă descoperirile științei de la acel moment.

Fără modestie vă spun că în domeniul oncologiei, din 2009 schimbările în bine, în infrastructură, la stat, ni se datorează: 18 camere sterile, 2 laboratoare, modernizări de secții de oncologie la adulți și copii, s-au făcut pentru că semenii noștri din companii au avut încredere în noi, ne-au dat bani iar noi am investit cu folos.

Carmen Uscatu

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu

Știu că primele planuri legate de acest proiect nu erau chiar atât de mari. Care au fost etapele prin care ați trecut până să ajungeți la ideea de a crea un spital de la zero?

Am vrut, inițial, să renovăm secția de oncologie pediatrică de la Marie Curie, unde 31 de copii cu 31 de mame se înghesuie în saloane de 2-3-4 paturi și stau la coadă, pe un culoar, dimineața și seara, pentru a folosi două toalete și două dușuri. Nu e metaforă, ei chiar stau la coadă. Imaginați-vă că împărțiți același duș și aceeași toaletă cu vecinii dvs de pe scară. E mai rău decât la țară unde ai wc ul în curte și nu-l folosește decât familia ta. Toaletele la comun, în cancer, înseamnă infecții nosocomiale, înseamnă risc de moarte, în condițiile în care organismul, din cauza tratamentelor agresive, are imunitate zero.

Secția era aproape imposibil să o renovăm și atunci am decis să ne extindem, peste o clădire existentă, cu încă un etaj și să legăm acel etaj de actuala secție de oncologie. Nici asta nu a fost posibil. Atunci, la început în glumă, am zis: nu e mare lucru, facem o clădire de la zero. Facem și radioterapie, pentru că da, va fi pentru prima data în România, când un spital de copii va avea și radioterapie, și facem și o secție mai mare de oncologie. Și dacă tot facem oncologie am zis să facem și camere sterile, pentru a avea posibilitatea de a trata și leucemiile, deci facem și hemato-oncologie.

În 2017, pe final de an, am aflat că un proiect al spitalului Marie Curie de modernizare a blocului operator a picat, și atunci am decis să refacem noi blocul operator. Din nou ne-am lovit de spațiu insuficient. Am decis, la început de an 2018, să extindem proiectul nostru și să facem în clădirea noastră și bloc operator. Această decizie a însemnat dublarea proiectului inițial, pentru că aducem în spitalul nostru și secția de terapie intensivă, și neurochirugia, și chirurgia.

Practic, spitalul nostru, al celor peste 250.000 de oameni implicați, are acum o suprafața de 12.000 mp, 6 etaje. Este ca suprafață cât actualul spital Marie Curie.

 

Care au fost cele mai mari piedici ale statului? Care credeți că sunt motivele acestor piedici?

Piedicile sunt la tot pasul și înseamnă de fapt acea mentalitate atât de familiară nouă: NU SE POATE. Iată că acest spital e acum mai mult decât construcția în sine, e un fenomen social care arată că și în România se poate. De fapt, ceea ce ne scriu zilnic oamenii, e că am adus speranța că noi, oamenii simpli, avem o mare putere. Și da, putem.

S-au cocoțat acolo la vârf, din vina noastră, hoții, incompetenții, indolenții. De asta mereu nu se poate. De asta nu avem educație, sănătate. Pentru că ei vor să aibă oameni pe care să-i manevreze, care să-i voteze în schimbul unei sticle de ulei o dată la 4 ani și nu în schimbul unei politici care să ofere educație și sănătate.

Ei ne vor proști. Dar iată că nu suntem. Când vom conșientiza și că avem putere, când vom transforma văicăreala în acțiune, când ne vom duce în ședințele de consiliu ale primăriilor și le vom cere socoteală pentru cum cheltuie banii noștri, când vom înțelege că ieșitul în stradă, ieșitul de vot sunt lucruri minime care țin de igienă personală, atunci vom avea o țară ca afară, vom avea o țară ca cele spre care ne dorim să emigrăm în momentele de deznădejde.

 

Ce ar trebui să știe lumea despre țara asta înainte de a abandona resemnată orice proiect la care visează? Cum se pot crea proiecte care schimbă mentalul colectiv? Cum se pot depăși propriile bariere înainte de a le depăși pe cele exterioare?

Oamenii, înainte de orice, ar trebui să aibă conștiința că își pot transforma visurile în realitate. Dar nu oricum, ci prin muncă. Ai nevoie de perseverență și ai nevoie să îți învingi teama: teama de eșec, teama de a nu fi considerat prost atunci când greșești, când eșuezi. Avem nevoie, așa cum zice prietena mea Oana, să ne setăm corect așteptările.

Noi vrem ca lucrurile să se întâmple imediat ce ne-am dat jos din pat și am încercat să schimbăm ceva. Și dacă vedem că acest lucru nu se întâmplă din prima, imediat ne întoarcem la setarea noastră mentală: știam eu că nu se poate! Ba se poate! Doar că ne trebuie o disciplină interioară care să ne ridice și a doua zi, și a treia, și după șase luni și după un an și după doi din pat și să ne punem mintea la contribuție pentru a găsi resurse în noi și în jurul nostru pentru a duce un proiect la bun sfârșit.

Așa se transformă o idee într-un tăvălug. Noi visăm la un spital din 2012. În 2018 am început să îl construim efectiv. Vor mai trece probabil mulți ani până va funcționa și va avea rezultatele unui spital performant din Europa. Dar va fi un spital pe harta Europei.

Aveți în portofoliu nu mai puțin de 17 proiecte finalizate și încă 4 în desfășurare. În ce măsură evaluați contribuția dvs. la dezvoltarea medicinii din România?

Medicii ne spun că am adus hemato oncologia din România, prin proiectele noastre, 25 de ani în față. Pentru că am triplat capacitatea de transplant celule stem a țării, construind 18 camere sterile. Pentru că am construit și modernizat două laboratoare de diagnosticare în profunzime a cancerului și am determinat Ministerul Sănătății să înființeze Subprogramul pentru diagonsticarea leucemiilor. Asta înseamnă câ, începând cu 2014, pacientul cu leucemie poate fi diagnosticat corect și tratat corect. Erorile de diagnostic erau foarte dese înainte de această dată și statul plătea tratamente scumpe pe tratarea leucemiei dar banii erau practic aruncați pentru că adeseori pacientul era eronat diagnosticat. 2 milioane de euro se alocă acum de la buget diagnosticării. Sute de pacienți anual au acum șanse mai mari datorită acestor proiecte ale noastre.

Avem cursuri de comunicare medic-pacient cu trainer din străinătate.

Renovăm secții de oncologie de copii și adulți, recompartimentând spațiile pentru a crea toalete în fiecare salon care e refăcut și are 2-maxim 3 paturi.

Da, la Timișoara, la Spitalul de Copii Louis Țurcanu, am renovat 3 etaje, și luna decembrie ne-a adus finanțare pentru a renova și parterul, așa că vom avea încă o clădire de oncologie renovată de la zero datorită faptului că oamenii au încredere și ne dau bani din companiile lor sau de la ei ca să facem aceste lucruri.

Carmen Uscatu

Ce faceți cu Dăruiește Viață, statul nu a făcut în 30 de ani, deși există o discrepanță imensă de bugete. Care credeți că sunt motivele reale pentru care nu se dorește reabilitatea sistemului medical românesc de către cei care au condus țara asta, indiferent de culoarea politică (pentru că s-au perindat la putere aproape toate partidele)?

Indiferent de culoarea politică, la cârma sistemului medical se află aceiași oameni, care s-au cocoțat în vărf prin abuzuri, care sunt incompetenți și care își promovează copiii, soțiile, soții. E un sistem mafiot, e o încrengătură căreia cu greu îi vor putea fi tăiate rădăcinile. Și asta se va putea face doar cu susținere politică și cu multă presiune din partea noastră, a pacienților, a celor care ar trebui să beneficiem de sistemul medical.

Sistemul medical e o vacă de muls dar pentru a înceta această scurgere de bani trebuie transparentizat și introduse criterii europene de cheltuire a banilor. Normele medicale de construcție sunt vechi de peste 30 de ani, costuri de referință nu există, decizia de a compensa un medicament se ia în multe situații în funcție de interese farma și nu de interesul pacientului sau de bugetul existent.

Cât timp la vărf sistemul e condus de oameni învechiți, incompetenți, ghidați doar de interese personale, cât timp pacientul nu se revoltă că plătește și nu primește servicii de calitate, aici vom rămâne.

 

De unde credeți că vine indiferența și lipsa de atitudine a românului?

Minusul acestui popor e lipsa educației. După zeci de ani de comunism în care ni s-a inoculat adânc că “statul” e binevoitor și ne dă, e greu acum să ai libertate și să știi să te folosești de ea, să existe reală competiție și să vrei să joci fair play, să înțelegi că de tine depinde să se schimbe societatea în care trăiești și să înțelegi că nu e suficient să te duci la muncă, să îți faci treaba și apoi să vii acasă și să citești o carte.

Trebuie să veghezi la libertatea pe care o ai, trebuie să veghezi la banii pe care îi dai statului ca el să-ți facă școli, spitale și autostrăzi. Trebuie să te uiți în jur, să ceri socoteală politicianului pe care l-ai votat sau celui care e la putere, să afli ce se întâmplă cu impozitele tale, cum îți sunt cheltuiții banii tăi, să te implici activ.

 

Românii se mobiliează greu, dar ați reușit să creați un bulgăre de zăpadă care acum tot crește. Care sunt realizările de până acum ale proiectului ”Dăruiește Viață”? Cât ați strâns până acum și de ce sumă mai aveți nevoie? În ce stadiu sunteți cu lucrările la spital și pe când estimați că va putea fi dat în folosință?

Dăruiește Viață este asociația cu care am pornit la drum în 2012. În 2013 am lansat Bursa de fericire, platforma de strângere de fonduri a asociației, care are ca scop transparentizarea și trasabilitatea banilor pe care fiecare donator sau sponsor îi investește în proiectele noastre.

Credem foarte mult că atunci când o companie încheie cu noi un contract de sponsorizare, când un om donează către noi o sumă de bani, de fapt noi încheiem cu ei un parteneriat. Ei ne dau banii și încrederea lor, noi le oferim transparența și trasabilitatea banilor pe care ei îi investesc în proiecte, iar proiectele noastre înseamnă șanse la viață, profitul lor transformându-se, practic, în vieți salvate. Bursa de fericire e acel loc în care oamenii investesc (donează) în fericirea lor și a semenilor lor.

Până acum am investit în proiectele noastre anterioare în jur de 10 milioane de euro. Spitalul este estimat, fără echipamente, la 16 milioane de euro iar echipamentele sunt estimate la 10 milioane de euro. Mai avem de strâns bani pentru echipamente și training pentru echipa medicală. Spitalul sperăm să il putem da în folosință în primavera-vara anului 2020.

 

Cât de puternici suntem noi ca cetățeni și ce putem face pentru a schimba ce nu ne convine în jurul nostru?

Suntem atât de puternici pe cât ne propunem să fim. Putem incepe cu a merge la vot, continua cu a participa la ședințele de consiliu din Primăriile de care aparținem cu domiciliul, putem face cereri prin care să aflăm ce ne interesează de la autorități pe legea 544. Putem face sesizări în scris, de fiecare dată când considerăm că suntem nedreptățiți, că nu ni s-au respectat drepturile, putem semnala la 112 când observăm nereguli în trafic, când sunt ocupate parcările destinate persoanelor cu dizabilități de mașini care nu au afișat permisul în parbriz, putem și trebuie să ieșim în stradă când politicienii greșesc.

 

S-au făcut de-a lungul timpului diverse proiecte caritabile, dar nici unul nu a avut un asemenea impact ca acest spital de oncologie pediatrică. Care credeți că e motivul? Cât de important e marketing-ul într-o campanie de acest gen? Poate schimba rezultatul unei campanii o agenție de publicitate?

Oamenii au văzut, pentru prima dată, că un proiect care, pentru statul român nu se poate, pentru noi, o asociație, s-a putut. Asta aduce speranță, încredere în forțele proprii. Din decembrie 2017 spunem “Noi facem un spital” și văd din ce în ce mai des oameni referindu-se la acest proiect ca la “spitalul meu/spitalul nostru”, oameni care ne scriu că au trecut pe acolo și l-au văzut crescând, au văzut macaraua, oameni care vor să pună mâna pe el, pentru că da, e o minune. E o minune dar e și o palmă pe fața autorităților.

Ne-am luat soarta în mâini și le arătăm cum se face. Și ne așteptăm ca autoritățile să preia acest model și să-l replice la scară națională. Nu mai poate veni doamna Pintea sau alt ministru al Sănătății peste un an, când va fi gata spitalul, să spună să mai așteptăm, că nu luăm acum bani de la UE, că luăm altă dată să facem spitalele regionale. Nu, acest spital arată că se poate construi în 2-3 ani ce nu s-a construit în 30 de ani. Cine nu poate, să plece de la guvernare.

Da, marketingul și PR-ul sunt esențiale. Fără ele nu exiști. Cum am fi putut ajunge la urechile oamenilor dacă nu ar fi existat parteneriate pentru campanii cu Știrile PROTV, dacă nu ar fi existat Paula Herlo și Alex Dima (mama și tatăl spitalului), dacă nu ar fi existat artiștii ca Tudor Chirilă (tot în calitate de tată al spitalului) și presa care să preia mesajele noastre, dacă nu ar exista agențiile de publicitate și creativii de la Ogilvy care să spună atât de simplu: Viața atârnă de un fir de păr. Donează!

 

Ce înseamnă voluntariatul în România și cum se face el? Cât de mult s-au schimbat rezultatele de când ați renunțat la job-uri și ați acceptat să vă plătiți pentru munca depusă? Se pot face proiecte mari în timpul liber, când ai un job?

Voluntariatul în România e și nu e. Depinde de fiecare dintre noi cum alege să îl abordeze. De când am renunțat la job-uri și am acceptat să ne transformăm hobby-ul în profesie, proiectele noastre s-au diversificat și au crescut în amploare. Am cunoscut foarte mulți oameni, pe care altfel nu i-am fi cunoscut.

Din punctul meu de vedere, se pot face proiecte mari în regim de voluntariat, dar nu pe timp nelimitat.

 

Am înțeles că aveți deja planuri mari pentru tot sistemul oncologic din România. Ne puteți da detalii?

De 9 ani, de când facem proiecte în domeniul oncologiei, vedem și înțelegem ambele perspective: pe cea a pacientului dar și pe cea a medicului. Ce văd și nu pot înțelege e perspectiva autorităților. De aceea vom fi mereu în coasta ministrului Sănătății, oricine ar fi el, dacă nu abordează profesionist lucrurile.

Da, pentru sistemul oncologic lucrurle stau așa: ne trebuie un plan național de cancer. Ca să știm unde vrem să ajungem trebuie să știm de la ce plecăm (un audit al sistemului) și care sunt acțiunile pentru a atinge țelul. Nu e greu, există expertiză în Europa, trebuie doar să solicităm sprijinul. Europa e de partea noastră și vrea să ne dezvoltăm. Toată problema e la autoritățile noastre.

 

Ce sfaturi ați da celor care încep să prindă curaj văzând că puteți muta munții din loc și doresc să o facă și ei în alte domenii de activitate?

Pur și simplu să facă.

 

Nu prea aveți timp să aduceți mulțumiri, dar totuși… cui datorați amploarea pe care a luat-o acest proiect măreț care putea să rămână doar un vis frumos, ca multe altele ale multor români?

Ooooo, mă puneți într-o mare dificultate, sunt sute de oameni fără de care nu am fi ajuns aici. Paula Herlo, Alex Dima, Gabi Popescu și toată echipa de la Pro TV, Tudor Chirilă și muuuuulți alți artiști care au girat pentru noi, care au spus oamenilor: “în fetele astea am eu încredere”, Oana Pellea, Marius Manole, muuuulți oameni din presă care ne-au promovat și ne-au învățat: Alex Livadariu și toți oamenii de la Republica.ro, îmi vin în cap zeci de nume însă doar o înșiruire de nume, fără povestea din spate, nu e suficientă pentru a arătă cititorilor cât sunt ei de importanți.

Atât aș vrea să spun: că acest proiect nu ar fi fost posibil fără tine, cititorule, care citești acest rânduri, și deși nu te regăsești printre nume, ai făcut ceva ca mecanismul să se învărtă, ai făcut ceva ca eu să am încredere, să mă ridic când mi-a fost greu, și să merg mai departe. Și pentru asta îți mulțumesc!

Carmen Uscatu

 

Care sunt cărțile, muzica și oamenii care v-au format? Care sunt valorile după care vă trăiți viața?

Cărțile despre care am senzația că mă formează sunt întotdeauna cărțile pe care le citesc în prezent. Tocmai ce am terminat “The five invitations – Discovering What Death can Teach Us About Living Fully” a lui Frank Ostaseski și am început “Complications- a Surgeon’s Notes on an Imperfect Science” a lui Atul Gawande.

Ascult cu plăcere muzica lui Sting, Pink Floyd, Queen, Muse, U2, merg la concertele Vama.

Mama a avut un rol esențial în viața mea, aș vrea să pot oferi, prin educație, și eu fetei mele, aceeași încredere pe care mi-a dat-o ea.

Mă gândesc ca prin tot ce fac sau zic să nu fac rău oamenilor. Uneori îmi iese 🙂

Nu-mi place ca oamenii să depindă de mine și de aceea încerc să dau undița, nu să pescuiesc eu, așa considerând eu că ajut.

Nu fur, nu-mi place să mint, încerc să nu amân, prea mult :), lucrurile.

 

Dacă au rămas lucruri importante pe care ați vrea să le transmiteți, iar eu nu v-am întrebat despre ele, finalul articolului vă aparține…

Dragi cititori, în caz că ați ajuns cu lectura până la final și nu v-ați plictisit, vă mai spun atât: aveți permisiunea J  să vă implicați alături de noi.

Pe www.bursadefericire.ro puteți dona online, cu cardul sau prin paypal, puteți descărca un contract de sponsorizare și merge cu el la șeful pentru a afla suma cu care compania voastră vrea să se implice, puteți face sau vă face un cadou cu rost, de la secțiunea Cadouri sau puteți să vă donați ziua de naștere, la secțiunea Campania ta. Puteți da și un sms cu textul SPITAL la 8864 (4 euro/lună).

Nu uitați : #NoiFacemUnSpital !

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

Laurențiu Bădicioiu este un mare iubitor al limbii române și activ promotor al poeziei și al epigramei. De 11 ani coordonator al festivalului „Romeo și Julieta la Mizil”, dar și al Cenaclului literar „Agatha Grigorescu Bacovia”, domnul Bădicioiu este profesor de limba română și engleză la Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil. Aici își îndrumă elevii să iubească literatura română și universală, dar mai ales să citească și să înțeleagă poezia și, de ce nu, să guste umorul din epigramele românești. 

 

Laurențiu Bădicioiu nu a fost dintotdeauna „domn profesor”, însă dorința de aventură și de a schimba lumea s-a estompat în timp. Inițial și-a dorit să fie marinar, inspirat de romanul Europolis care l-a fascinat în copilărie. A fost chiar marinar și fotograf pe un vas de croazieră, dar și-a dat seama că nu era tocmai ceea ce visa.

În septembrie 1994, urma un stagiu de jurnalism la Strasbourg, și și-a spus că va fi un jurnalist de tip anglo-saxon, va practica o presă rece, fără epitet.

Și, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, în cele din urmă a devenit… profesor de română-engleză.

 

Mândria față de orașul natal, Mizil

Laurențiu Bădicioiu este un profesor mândru de locurile sale natale, de orașul copilăriei sale și mai ales de școala din aceste locuri. Meseria de profesor este una plină de satisfacții, un mod de a da înapoi societății măcar o parte din educația și iubirea pentru cultură primită.

Citindu-l pe domnul Bădicioiu, îți dai seama că își iubește meseria, dar mai ales ceea ce face pentru elevii săi, ce urmări aduce munca sa în inimile acestor suflețele ușor de influențat și modelat.

Este aproape magic să conturezi personalități, să respiri acest aer al tinereții mereu (care este contagios, evident), să fii confesorul acestor frumoși, dar și imprevizibili adolescenți, să le înțelegi plânsul, emoția, suferința și bucuria și să împarți cu ei zâmbetul, să îi educi și să îi înveți. Aproape totul este de neuitat pentru că toate amintirile se contopesc în ceea ce am scris mai sus.

Atunci când pasiunea pentru literatură, mai ales poezie și epigramă, se împletesc în sufletele a două persoane care predau materii diferite, dar gândesc și simt la unison, un concurs care va avea continuitate se naște într-un oraș despre care până și Caragiale a scris:

„Mizilul!… Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe – o grădină – se răsfaţă cu multă cochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şi vara.” (I.L Caragiale, O zi solemnă)

Domnul profesor de matematică Victor Minea, director al Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu”, a susținut și promovat acest concurs alături de Laurențiu Bădicioiu. Liceul a găzduit deja 11 ediții ale concursului „Romeo și Julieta la Mizil”, care a adunat de-a lungul anilor oameni pasionați de tot ceea ce înseamnă cultură și care s-au făcut cunoscuți prin intermediul premiilor primite și grație apariției lor în filmarea festivității de premiere.

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

Cum a început Romeo și Julieta la Mizil

Am inițiat și coordonat acest festival încă din 2007. În acel an, întorcându-mă de la un examen de bacalaureat, citeam o carte intitulată „Romeo și Julieta la Mizil”, o parodie la tragedia shakespeariană scrisă de mizileanul George Ranetti și reeditată la 100 de ani de la publicarea ei. Mi-a plăcut titlul și am intuit că avea un potențial cultural pe care-l puteam fructifica local, zonal și, eventual, național.

Inspirația de moment a dus la o întrebare adresată domnului director al liceului fără prea mari așteptări, dar care a adus chiar răspunsul scontat. A fost imediat de acord și așa a apărut ediția I, cu 37 de concurenți și un câștigător de top la secțiunea Epigramă – domnul prof.univ.dr.ing. Corneliu Berbente, fost decan al Facultății de Aeronautică din București.

Cu fiecare an, concursul de la Mizil a devenit tot mai cunoscut, atrăgând concurenți din întreaga țară. Domnul Bădicioiu promovează intensiv acest concurs pe profilul său de Facebook, uneori adresându-se personal unor potențiali concurenți sau chiar rugându-i să dea vestea mai departe.

După patru ani, aveau deja 650 de concurenți la ambele secțiuni, Poezie și Epigramă. De atunci au venit la festival, la Mizil, nume mari ale culturii contemporane. Domnul profesor îi menționează, printre alții, pe regretatul academician Solomon Marcus (de trei ori prezent la Mizil), regretatul Mircea Ionescu-Quintus, Mircea Dinescu, Corneliu Leu, acad. Nicolae Dabija, acad. Vasile Tărâțeanu (de la Cernăuți), Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu, Mihai Stănescu, Lucia Olaru Nenati, Sorin Preda, Nicolae Dragoș, Alexandru Mironov, inspectorii școlari generali, Nicolae Angelescu, Horia Toma, Gheorghe Matei, Gheorghe Borovină, şi mulţi alţii.

„Romeo și Julieta la Mizil” este oxigenul meu. Mă dăruiesc organizării acestui festival pentru că este o provocare extraordinară pentru mine și pentru că nu mai concep un an din viaţa mea fără cele circa şase luni dedicate festivalului şi produselor conexe ale acestuia, o antologie anuală de poezie şi epigramă, dar şi alte publicaţii.

Deși școala sprijină această inițiativă lăudabilă, Primăria nu se implică decât…moral. Să sperăm că lucrurile se vor schimba. Este păcat că o astfel de oportunitate de promovare la nivel național nu este sprijinită pentru a se dezvolta.

Pot spune doar că împreună cu dl. director Victor Minea și cu colegii din Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” ne străduim să oferim comunității din care facem parte elevi care să aibă un standard de cultură și educație rezonabil.

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

 

Scrisul este o formă de exprimare și sursă de motivație

Poezia este și va rămâne o sursă de bucurie a sufletului, dar și o modalitate de călătorie, visare, relaxare. Laurențiu Bădicioiu se declară un iubitor de poezie, un cititor care crede că poezia ne înfrumuseţează sufletul şi ne face să trăim emoţii estetice şi nu numai.

Întrebat ce înseamnă pentru sine scrisul, răspunde simplu:

Scrisul: Un mod de a „developa” lumea în care trăim folosind ca revelator sufletul nostru și fixator pagina pe care scriem. Vorba lui Nichita Hristea Stănescu: „Pasul trece, eu rămân”.

Cărțile ne oferă lecții de viață, ne ajută să călătorim în locuri și lumi ideale, dar mai ales ne aduc bucurie, mângâiere, motivație și uneori ambiție. Din partea domnului Bădicioiu, vin trei recomandări de lectură: Martin Eden, de Jack London, Climate, de Andre Maurois și Misterul camerei galbene, de Gaston Leroux.

Concursurile de poezie sunt o bună oportunitate de testare a imaginației și creativității, dar și de a te face cunoscut. Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil” este o astfel de ocazie.

Tare mult îmi doresc ca Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil” să aibă o viață cât mai îndelungată… Voi juca în această „piesă” cu tot sufletul și cu tot ceea ce pot eu să fac pentru ca festivalul să dăinuiască. Sunt mândru și mai ales bucuros că las familiei mele realizările pe care le-a adus cu sine acest festival.

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

Generațiile care vin sunt din ce în ce mai puțin interesate de cultură, darămite de poezie – domeniul greu de înțeles al literaturii. De aceea profesorii sunt acolo să îi ajute, să le explice ceea ce nu înțeleg și să le insufle iubirea către artă în toate formele sale.

Cred că un profesor nu trebuie să transmită numai cunoștințe ci și emoții, trebuie să aibă umor, să empatizeze cu elevii lui, să împărtășească din experiențele sale care au potențial educativ, creativ, cognitiv, afectiv.

 

Laurențiu Bădicioiu: „Nu dau sfaturi, ele par a veni de sus.”

Cu toții am avut momente grele în care am vrut să renunțăm la orice voiam să facem, dar important este să trecem peste cu forță și ambiție.

Momentul de cumpănă l-am trăit în perioada dedicată cercetării în vederea susținerii tezei de doctorat. La un moment dat, eforturile mele păreau să ducă pe o linie moartă, iar paginile pe care trebuia să le scriu zilnic timp de câțiva ani, începuseră să rămână albe. M-am panicat și mi-am luat concediu fixându-mi, în același timp, un program draconic. Până la urmă am reușit…

Tânăra generație are nevoie de îndrumare, răbdare, încredere și optimism pentru a înțelege tainele educației și a-și găsi calea în viață.

Nu dau sfaturi, ele par a veni de sus și tinerii nu se simt bine în această ipostază. Pot să le spun doar că, fără artă, omul nu este o ființă superioară, iar literatura – eu zic că mai ales poezia – ne apropie de sufletul universului, de Dumnezeu, ne provoacă trăiri profunde și ne înalță spiritual. Aș încheia citând din clasici în viață, păstrându-mi însă simțul umorului: „Fără poezie, viața e pustiu!”

Poezia este o formă de artă care ajută sufletul să fie mai aproape de spiritual, natură, univers și universul interior, labirintul din fiecare dintre noi.

Filosofia de viață:

Eu trăiesc intens fiecare clipă ce mi-a fost dată. Viața este un privilegiu, dar și o povară, chiar dacă una… minunată. „Ci trăieşte, chinuiește/Și de toate pătimeşte/Și-ai s-auzi cum iarba creşte.” („În zadar prin colbul școlii” – Mihai Eminescu)

Laurențiu Bădicioiu Romeo și Julieta la Mizil

Din dialogul nostru, am concluzionat că domnul profesor Laurențiu Bădicioiu emană o modestie incomparabilă, o bunătate inestimabilă, politețe și respect, dar cel mai mult o iubire enormă pentru cultură și oameni în general.

Radu Păltineanu

Radu Păltineanu a devenit de puțin timp primul român care a traversat cele două Americi pe bicicletă, din Alaska până în Ushuaia, capătul lumii din sudul Argentinei. A pedalat 34.554 km prin toate țările nord, central și sud americane și a navigat alți 4.100 de km pe cursul fluviului Amazon. L-am contactat pe Radu a doua zi după ce a ajuns în Ushuaia și am reușit să aflu numeroase lucruri inedite nu doar despre această expediție de 3 ani, ci și despre celelalte proiecte ale sale.

 

Radu Păltineanu s-a născut la Iași, dar a crescut și copilărit la Piatra Neamț. La vârsta de 15 ani, a emigrat cu părinții la Montreal, în Canada, unde a absolvit studiile în inginerie Software la McGill, una din cele mai prestigioase universități canadiene. După traversarea celor două Americi pe bicicletă, a decis să se repatrieze și să se mute în București.

Persoana care l-a inspirat să călătorească și să iubească viața, diversitatea și complexitatea ființei umane este nașa sa, Georgiana Antoce, medic psihiatru în Australia. La majorat i-a dăruit un bilet de avion spre Australia și de atunci i se trage „microbul” călătoritului.

 

Radu Păltineanu, o viață sportivă și aventuroasă

Radu nu are așadar studii în domeniul sportiv și nici nu a urmat vreun regim strict. Nu consideră că a existat vreun punct zero care l-a dus la actualul stil de viață deoarece de mic mergea hai-hui cu bicicleta. Se simțea bine pedalând și explorând locuri pe bicicletă.

Chiar la 13 ani a plecat cu bicicleta de la Piatra Neamț la Costișa, o comună situată la 35 de km, unde lucra mama sa ca medic.

Ceea ce fac eu este ciclism de aventură și nu ciclism în adevăratul sens al cuvântului. Da, mă folosesc de o bicicletă, dar scopul nu este cel al performanței, ci de a vedea lumea prin forțe proprii și a ajunge în locuri mai puțin accesibile.

Cicloturismul este un sport relativ ieftin, un mod sănătos de a explora lumea. Tot ce-ți trebuie este o bicicletă, câteva genți, un cort și un sac bun de dormit. Să nu credeți că trebuie să fie nu știu ce bicicletă scumpă, nici pe departe. Radu îmi amintește de povestea neamțului Heinz Stucke care a călătorit zeci de ani pe o bicicletă urbană în toată lumea.

 

Prima tură de ciclism de aventură

În 2013, Radu Păltineanu traversa Scandinavia și Europa de Est pe bicicletă pentru a trage un semnal de alarmă în privința controversatului proiect minier propus la Roșia Montană. A pornit din Copenhaga și a străbătut 2.442 de km pe bicicletă, îmbinând utilul cu plăcutul.

Alături de cei doi parteneri, a realizat diferite prezentări prin orașele prin care a trecut pentru a crea o conștientizare la nivel european asupra a ceea ce se întâmpla în micuța localitate din Apuseni.

Anul următor a traversat întreaga Europă și Asie centrală cu… autostopul. Fire aventuroasă, Radu și-a dorit doar să vadă Europa și Orientul Mijlociu cu bani puțini. A descoperit astfel că autostopul este un alt mod de a vedea lumea, tot la fel de autentic și interesant ca și pe bicicletă.

Auzisem multe lucruri negative despre Iran, dar ceea ce am descoperit eu acolo a fost o surpriză plăcută: o cultură milenară și niște oameni deosebit de primitori și faini.

După 14.000 de km parcurși cu autostopul de la Paris la Teheran, a urmat o ascensiune pe Damavand (5.671 m), cel mai înalt vârf vulcanic al Asiei. Astfel a demarat proiectul ”7 Volcanic Summits”, prin care Radu își propune să urce pe cele mai înalte vârfuri de pe cele 7 continente. A mai cucerit doar Orizaba (5.636 m) în Mexic, însă are tot timpul din lume să își îndeplinească și acest obiectiv impunător.

Marele său proiect însă s-a derulat în ultimii 3 ani, când a reușit să traverseze pe bicicletă întreaga Americă. Radu Păltineanu este unul din puținii oameni din lume care se poate mândri cu o asemenea experiență!

 

Descoperind frumusețile din Lumea Nouă

În urma acestei reușite, Radu și-a lărgit enorm perspectiva asupra lumii și a culturilor străine. A realizat că, deși trăim în capete diferite de lume, avem mult mai multe în comun decât ne-am imagina. Călătoritul pe bicicletă este o experiență grozavă fiindcă îți permite să vezi mai mult, să absorbi mai mult, exclusiv prin forțe proprii.

A fost o aventură pe cinste, o aventură în adevăratul sens al cuvântului prin care mi-am depășit orice limită și am ajuns să mă cunosc pe mine ceva mai bine. Atunci când rămâi tu cu tine însuți, ajungi să-ți vezi și părțile pozitive, dar și cele negative, nemaiputând da vina pe nimeni și nimic. Dacă poți vedea lumea este un lucru mare. Dacă o poți face prin forțe proprii e și mai bine.

În topul țărilor sale preferate rămân Brazilia, Columbia și Mexicul. Pentru oameni, pentru atmosferă, pentru ospitalitate, dar Brazilia este cu adevărat țara sa de suflet.

Radu Păltineanu

Cel mai mult în această expediție, pe Radu Păltineanu l-a fascinat omenia și bunătatea oamenilor întâlniți pe traseu, dar și a celor care îi citeau blogul și îl ajutau cu donații. Mulți necunoscuți îl primeau să doarmă acasă la ei, alții îi ofereau de mâncare. Unii se opreau chiar să-i dea bani. Radu recunoaște că doar datorită lor a reușit să ducă la capăt această aventură.

În rest, peisajele din Americi îți taie răsuflarea, continentele acestea găzduind unele din cele mai sălbatice și frumoase locuri și parcuri naționale.

Visele pot deveni realitate și aceasta este dovada, iar omenia este lucrul cel mai de preț pe care îl avem.

 

Momente dificile ale expediției

În Mexic i s-a furat un telefon din mers. În Panama a rămas doar cu hainele de pe el, după ce a fost amenințat cu cuțitul și i s-a furat geanta unde avea toate hainele de rezervă. Prin Venezuela a fost căutat de 4 inși înarmați într-un hotel. În Guiana Franceză a fost amenințat cu arma de 3 puști, iar în Peru i-au furat un GoPro.

Desigur, la acestea se adaugă dificultățile geografice și climatice. A pedalat în plină iarnă pe teritoriul SUA, a simțit căldurile infernale din tropice, ploile din Amazonia sau noroiul din Patagonia.

Traversarea Statelor Unite pe timp de iarnă, zonele tropicale cu călduri infernale și umiditate ridicată, noroiul de pe anumite șosele izolate, ploile din Amazonia, pustiul tundrei alaskane ar fi doar câteva. Toate acestea fac parte din aventură. Există și o vorbă: ”No pain, no gain”. Cu un gram de noroc și multă determinare nu ai cum să nu treci cu brio peste ele.

Cu toate aceste obstacole, Radu a înțeles că, pentru a vedea lumea cu adevărat, nu poți ocoli zonele considerate periculoase.

Radu Păltineanu

Radu Păltineanu în Munții Utah din SUA

 

Ce l-a ajutat pe Radu Păltineanu să traverseze America pe bicicletă

Cross Quest, bicicleta pe care a folosit-o pentru a traversa America, a fost echipată cu un set de schimbătoare Shimano Deore. În față/spate are un portbagaj pe care poartă cele 4 coburi principale în care își ține lucrurile. Ghidonul original l-a schimbat cu unul în formă de fluture, special conceput pentru cicloturism, pentru a avea mai multe poziții în care să-și poată țină mâinile.

Știind că odihna este foarte importantă în orice sport, am vrut să aflu de la Radu ce program de relaxare a folosit în această expediție pentru a obține un randament cât mai bun:

Cred că este bine să-ți asculți propriul corp și să nu întreci niciodată măsura. Eu am avut perioade când m-am oprit din pedalat și am făcut alte activități, cum ar fi alpinismul. Este interesant să alternezi și să practici și altceva.

La o astfel de expediție, creierul joacă un rol mai important decât condiția fizică. Pregătirea sa mentală are legătură cu structura sa de gândire. Să nu uităm că Radu e inginer. Îi plac proiectele, chiar dacă ele suferă modificări pe parcurs.

Până la urmă, nu țelul sau destinația sunt prioritare, ci drumul în sine. Acea destinație totuși îți dă motivația necesară de a continua și duce la bun sfârșit ceea ce ai început.

 

Expediție fără regim alimentar, dar cu dorința de a descoperi cultura locurilor

Românul care a traversat Lumea Nouă pe bicicletă are mereu câteva sticle de apă la el. În zone precum Alaska, nordul Canadei sau Patagonia, se putea aproviziona relativ ușor, deci nu era o problemă așa mare. În schimb, în America Centrală sau nordul Americii de Sud, cumpăra apa și trebuia să se asigure mereu că are cantitatea necesară. Este foarte important să te hidratezi corect.

Pe parcursul exepdiției, nu a ținut un regim alimentar anume și chiar a vrut să se bucure de bucătăria locală a fiecărei țări pe unde pedala. În zonele izolate își făcea paste cu brânză și sos de roșii sau fulgi de cartofi. Alunele, ciocolata, dulciurile pot da o doză de energie, dar primul lucru pe care îl făcea dimineața, când se trezea la cort, servea o cafea.

Radu Păltineanu

 

Pasiunile formează și întregesc omul

Radu iubește sportul și aventura, cărțile și… Zorba Grecul.

Îmi place la nebunie Zorba, acea dragoste a lui față de viață, cum știe el să se bucure de fiecare clipă, să trăiască mereu în prezent și să facă haz de necaz atunci când este cazul. Zorba este însăși esența vieții.

Cât despre muzică, ascultă mai de toate. Are momente când se simte bine cu Metallica, altele când simte nevoia să asculte Hans Zimmer sau Vangelis.

Ca planuri de viitor, pe Radu Păltineanu l-ar interesa să se aventureze în câteva zone Polare, cum ar fi Groenlanda și Antarctica. În plus, să coboare coasta atlantică a Africii, tot așa, pe bicicletă, e unul din visele despre care e posibil să auzim în curând că Radu Păltineanu le-a transformat în realitate.

Liceul Tehnologic Marmația

Se spune că școala ne pregătește pentru viață, dar curricula educațională din ziua de azi a pierdut mult pasul cu vremurile. Antreprenoriatul și spiritul de inițiativă reprezintă competențe esențiale pe care ar trebui să le deprindem în școală. Dezvoltarea unor astfel de abilități ar ajuta ca tinerii să identifice și exploateze oportunitățile, apoi să le pună în practică pentru a crește șansele de reușită a obiectivelor planificate. Din păcate, cei care ar trebui să o facă pentru generațiile actuale au cu totul alte preocupări. Însă lucrurile nu stau peste tot la fel. Interesant e că cele mai bune performanțe nu au venit de la licee renumite din București, Cluj-Napoca sau vreun alt centru important, ci de la Liceul Tehnologic Marmația, localizat într-un orășel din nordul țării.

 

Un liceu din Sighet, premiat în Viena ca Școala Antreprenorială a anului 2018

Cea mai frumoasă performanță românească în antreprenoriat a fost obținută de Liceul Tehnologic Marmația, din Sighetu Marmației, județul Maramureș. Acesta a fost premiat în 9 noiembrie 2018 ca Școala Antreprenorială a anului, într-o gală organizată la Viena de Junior Achievement Europe. Premiul a fost acordat „pentru implementarea programelor de educație antreprenorială și promovarea acestui spirit de gândire antreprenorial”.

Inițiativa aplicării la acest concurs educațional internațional a venit din partea profesoarei Ona Mihaela. Ea a fost sufletul proiectului, fiind puternic susținută în acest demers de către directoarea liceului, Adriana Ioana Vescan. Cu toate că ambele profesoare și-au dorit foarte mult să obțină rezultate cât mai bune, se declară surprinse să ajungă atât de sus.

Liceul se afla la prima participare la acest concurs și nu știau foarte clar la ce să se aștepte, așa că nici speranțele nu erau foarte mari. Au obținut un premiu internațional important, dovada cea mai clară că au făcut o treabă excelentă. Doamna directoare explică:

Școala a mai câștigat premii, dar nici unul nu a fost la fel de prestigios ca „Premiile de excelență în domeniul educației și formării profesionale” (EFP) 2018, înmânat la CCI din Viena chiar de către comisarul european Marianne Thyssen. Întreaga comunitate ne-a împărtășit entuziasmul și suntem încântați de faptul că LTM a fost pus pe hartă cu un premiu atât de prestigios.

 

Performanța se obține cu profesori plini de dăruire pentru educație

Ona Mihaela are o carieră de 25 de ani la catedră, fiindu-i profesoară actualei directoare a liceului. Adriana Ioana Vescan activează la rândul ei de peste 15 ani în învățământ, de doi ani fiind directoare la Liceul Tehnologic Marmația. Chiar dacă nu era cel mai prestigios liceu din oraș, ambiția actualei directoare nu a rămas fără rezultate pozitive.

În ciuda performanței sclipitoare, doamna profesoară Ona Mihaela s-a arătat foarte modestă, nedorind să se vorbească prea mult despre ea. Profesor dedicat meseriei, nu a rămas la întâlnirea noastră mai mult de 10 minute, cât durează pauza elevilor. A mărturisit că se simte mai bine atunci când îi învață pe elevi ce știe ea mai bine, adică educație antreprenorială, decât atunci când trebuie să dea interviuri.

Pe Adriana Ioana Vescan o cunosc de mulți ani, fiind o persoană dinamică, mereu în acțiune. Este mereu implicată în diverse proiecte, dar își păstrează timp și pentru ea, participând la majoritatea evenimentelor culturale din oraș sau din apropiere. Elena Mîndru Turunen este una dintre cântărețele ei preferate și nu ratează nici un concert de-al ei din Sighet, Cluj-Napoca sau alte orașe mai apropiate.

Liceul Tehnologic Marmația

Prof. Ona Mihaela și dir. prof. Vescan Adriana Ioana

Elevii și profesorii obișnuiți cu proiectele extra-școlare

Adriana Ioana Vescan și-a motivat mereu profesorii să se implice în numeroase proiecte educaționale și de voluntariat. Că aceasta e calea corectă spre performanță, o dovedesc cel mai bine rezultatele obținute. De la proiecte gen ”Țara lui Andrei” la donații în alimente pentru familiile defavorizate, elevii s-au obișnuit să fie implicați în acțiuni extra-școlare utile lor și societății, devenind mult mai responsabili. Ca în fiecare an, în preajma sărbătorilor de iarnă, s-au implicat în proiectul caritabil ”Dăruind, vei dobândi!” alături de Fundația „Madre Colomba”.

Este evident că premiul de Școala Antreprenorială a Anului – The Entrepreneurial School (TES) Awards a crescut motivația și încrederea copiilor în propriile capacități de a dezvolta o afacere proprie. În același timp, se pare că și rezultatele școlare ale elevilor s-au îmbunătățit foarte mult. De exemplu, la ultimul examen de Bacalaureat, performanțele au fost mult peste nivelul anilor anteriori, iar satisfacția elevilor și a profesorilor este pe măsură. Adriana Vescan:

Recunoașterea la nivel european, ca fiind școala antreprenorială a anului, a fost un privilegiu și un moment de mândrie pentru întreaga comunitate. Premiul recunoaște și validează tot efortul depus de personalul nostru în fiecare zi, lucrând cu câțiva dintre cei mai vulnerabili elevi din zonă. Nu m-am simțit niciodată mai mândră de echipa din care fac parte. A fost o zi foarte specială, pentru că știm cu toții cât de specială e școala noastră și am împărtășit cu toată lumea acel sentiment special.

Înainte ca Liceul Tehnologic Marmația să ajungă la selecția internațională, școlile premiate au fost evaluate la nivel național. Mai multe comisii speciale formate din reprezentanți Junior Achievement și autorități din domeniul educației au verificat câteva criterii, printre care strategia de implementare a cursurilor de educație antreprenorială sau relevanța acțiunilor pentru susținerea schimbului de bună practică.

Liceul Tehnologic Marmația

Elevi și profesori din Liceul Tehnologic Marmația (Sighetu-Marmației)

Liceul cu cea mai variată ofertă educațională din Maramureșul Istoric

Pentru JA România a cântărit mult faptul că Liceul Tehnologic Marmația are cea mai variată ofertă educațională din Maramureșul Istoric. Elevii au la dispoziție profile tehnologice care chiar le pot oferi la finalul liceului posibilitatea de a practica meserii căutate în societate. Acest liceu din Sighet se străduiește să suplinească dispariția școlilor profesionale din România. Pentru că acum elevii au și posibilitatea de a învăța tainele antreprenoriatului, cresc șansele ca la terminarea liceului să aleagă mai puțini calea străinătății în detrimentul demarării unei afaceri proprii în România.

După această performanță care confirmă capacitățile manageriale ale directoarei și ale întregului colectiv de profesori, Liceul Tehnologic Marmația și-a planificat pentru anul 2020 un obiectiv foarte important. Mai precis, Adriana Ioana Vescan își dorește să transforme liceul într-un centru puternic pentru formarea profesională. Scopul principal este cel de a educa tinerii în așa fel încât aceștia să se integreze pe piața muncii sau să înceapă o afacere.

Recent, elevii și profesorii premiați la Viena cu titlul ”Cel mai bun liceu antreprenorial din Europa” au fost invitați în Parlamentul României. Tot ei vor fi subiectul unui episod al emisiunii România Veritabilă care se va difuza pe 15 decembrie, de la 17.30, pe TVR1. În același timp, întâlnirea cu Alexandru Mironov, care s-a arătat impresionat de performanța liceului, i-a adus mai aproape de un alt proiect pe care revista Știință și Tehnică și Liceul Tehnologic Marmația doresc să-l realizeze împreună.

Liceul Tehnologic Marmația

Astfel de exemple dau speranțe că România nu și-a pierdut valorile, că mai există profesori care își înțeleg rolul, și că performanța poate fi realizată de oricine și-o dorește cu adevărat și muncește pentru realizarea sa.

Horațiu Ioani Neuro Centrum

Neurochirurgul Horațiu Ioani este unul dintre puținele exemple de medici care s-au întors în țară, după ce a ajuns să-și clădească o carieră și un statut în altă parte. Sibian de origine, școlit la Cluj-Napoca și cu 8 ani de experiență în UK, doctorul a pus în practică în țară, cu investiție proprie, ceea ce a văzut la britanici. Platforma Neuro Centrum înlocuiește un mare gol în sistemul românesc de sănătate, punând laolaltă pacienți bolnavi de cancer și echipe multidisciplinare de medici. Doctorul Horațiu Ioani este deținător al titlului de Fellow al Colegiului Regal Britanic de Chirurgie, cel mai înalt grad academic pentru medici în UK, singurul care profesează în țară.

 

Pentru pregătirea acestui articol am întrebat câțiva români: “Cum ți s-ar părea să poți trimite, online, dosarul tău medical, o echipă multidisciplinară de medici să-ți pună un diagnostic, iar apoi să fii anunțat unde și când ai programări pentru a începe tratamentul adecvat?”

Răspunsurile diverse au fost toate cu iz de scepticism, subliniat și în întrebarea cu sprâncenele ridicate ’’Unde, în România?’’

Românii sunt oameni deștepți, umblați prin lumea largă și conștienți de capacitățile lor atunci când sunt lăsați să-și manifeste geniul. Scepticismul lor este strâns legat de jocurile politice din țară. De incapabilitatea recunoașterii incompetenței ce domnește în funcțiile întregului sistem sanitar, de către cei puși să ușureze viața pacienților.

Voi, cei care ați binevoit să răspundeți la întrebări, dragi români care ați mai rămas în țară, stimate Ministru al Sănătății, aflați că există www.neurocentrum.ro. Un proiect 100% românesc, dezvoltat de neurochirurgul Horațiu Ioani, care a binevoit să se întoarcă în țară după 8 ani petrecuți în UK.

 

Dr. Horațiu Ioani: „Când îți crește o tumoră în cap, ar fi bine să ai un plan pentru ce vei face în secunda următoare.”

Imediat ce accesezi această platformă ce interconectează pacienții cu medicii, afli scopul pentru care a fostă creată:

Te ajutăm să câștigi timp atunci când contează cel mai mult.

Plan de tratament personalizat în neuro oncologie

Prima dată când am auzit de Neuro Centrum, mi-a venit în minte numele Doctor House. Chiar și numai pe un domeniu medical specific, cum este cel de neuro oncologie, românii să aibă posibilitate de a primi un diagnostic corect și tratament adecvat, în urma unei colaborării multidisciplinare, și tot consider un plus. Și asta după ce dosarul medical a fost trimis ONLINE.

Eu am lucrat în Marea Britanie aproape 8 ani de zile, acolo mi-am făcut specializarea și am văzut, în atâta timp, felul în care sunt abordate cazurile. În fiecare săptămână, miercuri dimineața era un MDT, multidisciplinary team – echipa multidisciplinară se întâlnea să discute cazurile complexe. Când m-am întors în România, asta mi-a lipsit cel mai mult. Mi s-a părut fabulos cum pacienților li se pune un diagnostic în brațe și li se urează succes. Nu toată lumea are cunoștințe și prieteni la care să apeleze, dar, mai ales, nu toată lumea are timp de pierdut în anumite situații. Când îți crește o tumoră în cap, ar fi bine să ai un plan pentru ce vei face în secunda următoare.

 

Neuro Centrum, platforma medicală ce câștigă timp pentru pacienți

Neuro Centrum este o platformă medicală, care interconectează cei mai buni medici specialiști din domeniile conexe neuro oncologiei, cu scopul de a oferi pacienților cu tumori, cerebrale sau spinale, un plan de tratament personalizat. În plus, medicul curant este inclus în comunicarea cu medicii specialiști și este susținut pentru optimizarea tratamentului pacienților săi.

Doctorul Horațiu Ioani a construit o echipă de tineri supra specializați, cu experiență în țară și în străinătate. Când a fost nevoie, a apelat și la medici din străinătate, pe probleme ultra-specifice, acolo unde știa că există centre de excelență care pot ajuta.

Să știți că mulți au lucrat și pro bono când a fost cazul, doar pentru că le-a plăcut ideea de fi parte din echipă și doar pentru că, oricât ar fi de greu de crezut, acești medici chiar își doresc soluții optime pentru pacienți. Plus că asta e medicina viitorului și trebuie să fii extrem de arogant să nu vrei să faci parte din acest viitor.

Evaluare multidisciplinară se întâmplă în 5 pași simpli. Pacientul menționează ce diagnostic a primit până în prezent, trimite online documentele medicale. Horațiu Ioani conectează experții necesari, cazul este analizat multidisciplinar și în final este trimis pacientului un plan de tratament personalizat.

E important ca din momentul în care un pacient neuro-oncologic are un diagnostic, să știe exact unde să meargă pentru a obține un plan de tratament bine explicat, cu mai multe opțiuni, fiecare însoțită de riscuri și beneficii. E bine ca pacientul să înțeleagă exact când ia o decizie, să știe ce urmează, care sunt pașii și la ce să se aștepte. Și, mai ales, să nu piardă vremea cu statul pe la uși. Problema e că, până se repară sistemul, oamenii mor. Și exact oamenii ăștia au nevoie de ajutor corect și acum.

 

Un mediu profesionist pentru medici de a lucra în echipe multidisciplinare

După cei 8 ani lucrați în Marea Britanie într-un mediu de colaborare permanentă cu alți medici, care puteau ajuta pacienții lui Horațiu Ioani să aibă un tratament complet, a venit firesc dorința de a face acest lucru și în România. Doar că, aici nu există o procedură standard, implementată la nivel național, care să faciliteze colaborarea interdisciplinară.

Am început să colaborez cu diverși colegi, pe care îi sunam să îi consult în diverse cazuri. Cum se întâmplă lucrurile în România. Pentru că nu există niște căi clinice și niște pași clari pentru pacienți, fiecare medic se descurcă cum poate. Fiecare medic are o listă de numere de telefon de-ale colegilor. Ai nevoie de un cardiolog? Pui mâna pe telefon și îl suni să îl întrebi ceva sau să îi trimiți pacientul. Dar asta nu e ceva tocmai profesionist. Uneori deranjezi omul, alteori îl prinzi când e în parc cu copiii lui. Aveam nevoie de o formă de organizare, așa că i-am dat un nume și așa s-a ajuns aici (platforma Neuro Centrum).

Beneficiile unei evaluări multidisciplinare sunt extraordinare. Și doar un pacient în cauză le-ar putea aprecia valoarea:

a) Se poate stabili un diagnostic precis prin folosirea tuturor cunoștințelor medicilor din echipă.

b) Se elaborează un plan de tratament optim prin coordonarea specialiștilor

c) Se reduc efectele secundare prin folosirea celor mai noi proceduri validate.

d) Cresc șansele de recrutare în studii clinice pentru tratamente de ultimă generație pentru pacienții interesați.

e) Familia pacientului este ajutată să înțeleagă planul de tratament și rolul procedurilor ce urmează a fi efectuate.

f) Urmărirea evoluției pacientului și accesul acestui la specialiștii din Neuro Centrum

Horațiu Ioani Neuro Centrum

Horațiu Ioani, Neuro Centrum. Foto Credit: Medijobs

 

Avem și nu se știe că avem

Că nu sunt fonduri, că nu e în programul de guvernare sau alte scuze am tot auzit. Indiferent de proiectul de investiție și dezvoltare de care am alege să vorbim, indiferent de minister. Dar atunci când cineva vine și construiește, cu eforturi proprii, o platformă care ar scuti Ministerul Sănătății de alocarea unor fonduri în direcții greșite, nu pot înțelege de ce nu este măcar sprijinit inițiatorul.

În prezent, pentru un pacient cu tumoare cerebrală sau spinală, Ministerul Sănătății trebuie să achite vizita la 3-4 medici (confirmarea diagnosticului) și încă alte câteva vizite la medicii de diverse specialități, plus tratamentul (care nu este de cele mai multe ori stabilit corect, tocmai din cauza lipsei de colaborare între medici).

Ceea ce propune doctorul Horațiu Ioani cu Neuro Centrum este tocmai concentrarea eforturilor, financiare și medicale, într-un singur loc. Beneficiile pacientului cred că sunt lesne de înțeles. Iar modelul este replicabil în orice ramură a medicinei. Voință să fie.

Cred că tot sistemul de stat ar fi ideal să implementeze un model similar în toate specialitățile medicale. Și în momentul în care identifică un pacient, să-l trimită imediat în circuit. Asta poate salva vieți. Și poate trata pacienții într-un mod care să ofere și un confort. Știi cât e de important să simți că ești pe drumul cel bun când te confrunți cu o boală gravă? Să ai încredere că medicii tăi fac exact ce e mai bine pentru tine, nu tot ce pot ei face mai bine cu resursele pe care le au? E o diferență. Avem mulți medici buni în România, dar sunt medici care lucrează într-un sistem care e cum e, sunt medici nevoiți să improvizeze adesea pentru că soluția cealaltă ar fi să își abandoneze pacientul, iar asta nu cred că e o variantă reală pentru niciunul dintre colegii mei. Problema e că uneori ești limitat de circumstanțe și atunci ce faci? Ceartă-te cu sistemul.

 

Neuro Centrum, prima informație pentru pacient după diagnostic

Dr. Horațiu Ioani este mult prea implicat în munca sa de neurochirurg și vrea să ajute cât mai mulți pacienți. Nu mai are timp și nici competențele necesare pentru promovarea proiectului. Singurele venituri, simbolice, pe care le are Neuro Centrum sunt cele venite de la pacienți (a avut 98% dintre cazuri pro bono).

Sponsorizările lipsesc, interesul la nivel de Ministerul Sănătății, de asemenea. Cei care au nevoie de beneficiile oferite de proiectul doctorului Ioani, au două variante: fie au norocul să dea de un medic care să fii aflat de Neuro Centrum, fie dau un search pe Google. Dar ce facem cu ceilalți? Și timpul lor e limitat.

Pacienții neuro-oncologici sunt un procent foarte mic din societate, ca să zic așa. Imaginează-ți dacă umpli Piața Victoriei, sunt poate 5 sau poate 20 de astfel de pacienți. Nu sunt douăzeci de mii, nici măcar două mii nu sunt. Dar asta nu înseamnă că acești pacienți contează mai puțin. E important ca ei să ajungă la noi sau noi la ei. Sau ca ei să ajungă într-un loc în care să nu li se spună că au venit prea târziu, că nu se mai poate face nimic, pentru că au pierdut timp prețios așteptând după diverse investigații și păreri.

 

Dr. Horațiu Ioani: „Timpul e un dușman doar atunci când nu e folosit în mod eficient”

Nu l-am mai întrebat pe doctorul Ioani de ce s-a întors în România, după ce ajunsese la cel mai înalt nivel de recunoaștere. Iubește România, zacusca și ciorba de burta, iar el și soția și-au dat 3 ani în care să decidă dacă vor rămâne definitiv aici. S-au scurs deja 2 ani.

Este tatăl unui băiețel de aproape 3 ani și își dă toată silința de a petrece timp de calitate cu el.

Timpul e un dușman doar atunci când nu e folosit în mod eficient. Știi, ca un cuțit. Poți tăia pâinea cu el sau poți înjunghia pe cineva. Eu deocamdată învăț și echilibrul e destul de fragil când ai o profesie ca a mea. Pentru că nu îi poți spune pacientului anesteziat pe masă ”e ora 5, mi s-a terminat programul, am plecat”. Pentru că nu îți poți închide telefonul noaptea. Sau în weekend. Asta e o provocare foarte mare: să te mai și relaxezi, fără să te deconectezi de la pacienții tăi.

Răzvan Popovici SoNoRo

Pe muzicienii de la SoNoRo i-am ascultat prima dată într-o catedrală. Apoi la un conac de poveste, în mijlocul podgoriei de la Avincis. Apoi la Casa Enescu, în interiorul micuțului și cochetului salon, dar și în splendida curte interioară, transformată într-o adevărată feerie muzicală în seri de vară. I-am văzut cântând în clădiri istorice, de patrimoniu, în vechi conace ale României, în cetăți medievale, în galerii de artă, universități, și alte spații neconvenționale, dar și în clasicele săli de concerte ale Ateneului sau filarmonicilor. Muzica SoNoRo e mai mult decât muzică clasică, desăvârșit interpretată, e o lecție de istorie, de arhitectură, de tradiții, toate într-o proporție și un amestec care „îți pun sufletul la locul lui”, așa cum descrie Răzvan Popovici efectul pe care spectacolele SoNoRo îl au asupra publicului.

 

Aparițiile lor sunt din ce în ce mai surprinzătoare, încărcate de o doză de umor, spirit ludic și creativitate care îi face unici în domeniu. Dovadă și titulatura concertelor: Vertigo, HaydnSeek, Despre dragoste și alți demoni, Clarobscur, Anima Allegra, Side Effects, Lunatique.

SoNoRo e special și prin „intimitatea pe care o are un festival de muzică de cameră”, așa cum declară violistul Răzvan Popovici, director executiv al Festivalului SoNoRo și iniţiatorul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo. Pe lângă faptul că este un interpret desăvârșit, Răzvan Popovici este și manager cultural, antreprenor al acestui proiect pe cât de inedit pe atât de îndrăzneț, un idealist revenit din Germania după ani mulți de studii muzicale.

S-a încăpățânat să creadă că muzica de cameră poate depăși granițele convențiilor genului și a reușit să convingă, chiar dacă nu i se dădeau șanse de izbândă. Privită din afară, interpretarea și punerea în scenă a muzicii clasice marca SoNoRo schimbă toate regulile. Chiar dacă ești un consumator și iubitor de muzică clasică, greu asociezi acest gen cu umorul, cu spiritul ludic, cu asocierile inedite de genuri de muzică din registre diferite. Imaginați-vă un Smooth Criminal al lui Michael Jackson interpretat de un cvartet de coarde și veți avea o idee…

 

13 ani de Festivaluri SoNoRo

Răzvan Popovici împărtășește această viziune a muzicii cu pianista letonă Diana Ketler, directorul artistic al Festivalului SoNoRo. Împreună construiesc un antreprenoriat cultural unic în România, în condițiile în care au fost descurajați de multă lume care a considerat că proiectul lor e o utopie. Chiar tatăl lui Răzvan, muzician la rândul său, s-a arătat foarte sceptic la începuturi, într-o lume care acum 14 ani era racordată la cu totul alt gen de muzică.

Artiștii SoNoRo s-au întors recent din turneul „Rhapsodie Roumaine”, cu care au concertat în Austria, Turcia sau Japonia, în renumita JT Hall din Tokyo. Sunt în plin Festival SoNoRo, care are loc în perioada 2-20 noiembrie, în clădiri de patrimoniu din București, Cluj, Sibiu, Timișoara, Brașov. Intrarea este deseori liberă, o performanță pentru un festival care rezistă de 13 ani.

L-am rugat pe violistul Răzvan Popovici, fondatorul acestui festival și cumva liderul „fenomenului” SoNoRo, să ne povestească despre ce îi motivează pe acești artiști atât de speciali și cum au reușit să evolueze atât de frumos în vremurile acestea atât de complexe.

 

Calitativ, surprinzător, jucăuș, consecvent, vizionar, elegant, într-un cuvânt, SoNoRo

Daniela Palade-Teodorescu: Creativitatea concertelor SoNoRo este cuceritoare. Și te surprinde de fiecare dată. Un concert ca al dvs. e ca o călătorie în timp. Cine e responsabil pentru această creativitate debordantă?

Răzvan Popovici: De la început, SoNoRo a fost creat ca un festival conceptual și pentru acest lucru sunt responsabil împreună cu Diana Ketler, directorul artistic al festivalului. Ne-am dorit sa invităm publicul, la fiecare ediție, la o călătorie într-o lume anume, creând un adevărat fluid între repertoriu, spații și artiști, toate subordonate temei festivalului: anul trecut ne-am jucat „hide and seek/de-a v-ați ascunselea” prin București, iar în acest an căutam diverse „side effects/efecte secundare” în cinci orașe din țară. Găsim o uriașă plăcere în a face publicul curios, a-i stimula simțurile, a-l surprinde și, desigur, a-l convinge și chiar cuceri.

DP-T: SoNoRo e deja un brand. Care îi sunt atributele?

RP: Calitativ, surprinzător, jucăuș… dar și consecvent, vizionar, elegant. Și, desigur, care nu se ia foarte mult în serios.

DP-T: Ce nu se schimbă niciodată în muzica clasică, indiferent de vremuri?

RP: Frumusețea acestei muzici este eternă, va emoționa, încuraja și stimula întotdeauna oamenii. Este muzica ce poate transforma în bine pe oricine, e un univers care, odată descoperit, oferă satisfacții nebănuite, extrem de valoroase și unice. Muzica clasică dezvăluie cel mai clar măreția ființei umane.

 

Răzvan Popovici: „În interiorul fiecărui ansamblu pot exista mai mulți lideri: muzicali – de obicei pianiștii, sau organizatorici – de regulă violiștii.”

DP-T: Ce are SoNoRo specific românesc? Redescoperirea clădirilor emblematice, ieșirile în țară, la muzee și conace uitate, concertele în aer liber?

RP: De la început, SoNoRo a fost un festival internațional: conceptul general, artiștii invitați, repertoriul ales, reprezentând deseori o noutate pentru publicul local. Dar sălile și spațiile în care concertăm, efervescența sonoră, posibilitatea de a realiza un festival cu personalitate, dar extrem de personal, prin aportul și generozitatea uriașă a celor care ni s-au alăturat pe parcursul anilor, totul face din SoNoRo un festival specific românesc. Prin turneele SoNoRo Conac, acest lucru devine și mai clar pentru că am reușit să atragem atenția asupra minunățiilor arhitecturale ale țării, de o diversitate și o bogăție surprinzătoare. Este o mare satisfacție personală să arătăm acest lucru celor din afară, cărora le vine deseori foarte greu să creadă că ceea ce văd există în România!

De unde vine inspirația în găsirea de noi formule care să atragă publicul larg, nu doar pe cel de nișă?

Cred că cel mai important lucru pe care am reușit să-l realizăm în acești 13 ani a fost faptul că am rămas credincioși dorinței de a nu subestima niciodată publicul. Asta înseamnă că programe inventive și variate, interpretate excelent, explicate publicului cu spirit și umor, prezentate „à la SoNoRo”, au succes nu doar în marile orașe, dar și în colțurile cele mai îndepărtate ale țării.

Răzvan Popovici SoNoRo

 

Răzvan Popovici: „Ne-am dorit dintotdeauna să facem ascultătorii fericiți, să le punem, prin muzică, sufletul la loc.”

DP-T: Este artistul un lider pentru public? E nevoie de un lider în interiorul formației?

RP: Dintotdeauna artiștii buni au fost apreciați, curtați, idolatrizați. Pentru a putea opera sănătos cu această energie copleșitoare, primită seară de seară de la public, este necesară o porție bună de realism și mai ales de umor. După părerea mea, este important să-ți știi valoarea, însă este și mai important să înțelegi unde ți-e locul pe o scară mare. Nu este ideal să te mulțumești a fi un „big fish in a small pond”. Cei care se iau prea tare în serios nu ajung foarte departe. În interiorul fiecărui ansamblu pot exista mai mulți lideri: muzicali – de obicei pianiștii, pentru că au cele mai multe note de cântat și cea mai bună privire de ansamblu asupra pieselor. Sau organizatorici – de obicei violiștii, pentru că au capacitatea mentală și de timp pentru a pune lucrurile în ordine fără prea mult stres.

DP-T: Spectacolele voastre îmi aduc aminte de trupe faimoase care au ales să iasă din sala de spectacol, implicându-se în campanii sociale. Care ar fi misiunea socială a SoNoRo? Ce putem face să știe cât mai multă lume de voi?

RP: În cazul nostru cred că cel mai bun lucru este că am convins publicul să vină în sălile de concerte, acestea fiind singurul loc în care liniștea mai vibrează așa cum trebuie. În altă ordine de idei, ne-am dorit dintotdeauna să facem ascultătorii fericiți, să-i îndemnăm să se oprească din goana cotidiană și să le punem, prin muzică, sufletul la loc.

Turneul național SoNoRo Conac aduce de șapte ani în prim-plan frumusețea arhitecturală a patrimoniului construit al țării și redă astfel oamenilor o parte din valorile pierdute în timpul comunismului. Amplul proiect educativ SoNoRo Interferențe construiește de 12 ani elita muzicală a țării, prin peste 300 de burse acordate unora dintre cei mai talentați tineri muzicieni români. Pentru a ne ajuta, puteți întotdeauna să deveniți „prieten” al festivalului și să donați ca firmă sau persoană privată. Astfel, o mică parte din festival vă va aparține. Formularele de aderare se găsesc pe www.sonoro.ro și vă mulțumim anticipat!

 

Răzvan Popovici: „Sălile de concerte sunt singurele locuri în care liniștea mai vibrează așa cum trebuie.”

DP-T: Cum vă primesc spectatorii din diaspora?

RP: Concertele bune sunt apreciate la fel de entuziast atât în țară, cât și în străinatate. În acest an centenar am avut marea bucurie să lansăm CD-ul „Rhapsodie Roumaine” în Sala Musikverein din Viena, după care a urmat un amplu turneu internațional care ne-a dus la München, Anvers, Izmir, Arezzo, Kobe și Tokio. Reacția publicului când a ascultat Rapsodia română a lui George Enescu, într-un aranjament inedit pentru cvartet cu pian, a fost extraordinară: străinii, mai degrabă fascinați de ritmurile cuceritoare, iar românii din diaspora au fost readuși pentru câteva clipe în locul pe care îl idealizează necontenit, ca oricine care a avut curajul să plece din propria țară și să aleagă drumul pribegiei.

DP-T: Începem să vorbim tot mai mult despre identitatea poporului român, atât de mult „zdrențuită” de toate influențele nefaste. Cum se vede această identitate din turneele dvs.?

RP: Nu cred că muzica noastră vorbește neapărat despre identitatea poporului român, fiind universală. Ceea ce reușește SoNoRo de foarte mulți ani este să pună Bucureștiul și România pe harta culturală europeană care contează. Este extraordinar să constat câtă admirație și încântare arată publicul din străinătate când intră în contact cu inițiativele SoNoRo: fie că este festivalul SoNoRo Arezzo, desfășurat anual în unul dintre cele mai importante centre culturale ale Italiei, în mirifica Toscana a lui Piero della Francesca, Giorgio Vasari și Francesco Petrarca, sau că vorbim despre broșurile SoNoRo în care publicul poate vedea ce săli splendide există în România, sau despre spoturile de promovare originale, de-a dreptul atipice pentru domeniul nostru și care arată o creativitate extraordinară, sau despre albumele foto și CD-urile festivalului, care au încântat critica internațională.

Mi-am dat seama de mai mulți ani că ambasadori ca noi pot arata în modul cel mai elegant și eficient ce poate România și, astfel, să contribuim la crearea unei identități românești în context european.

DP-T: Care e muzica ce s-ar potrivi cel mai bine la actuala criză în care se află țara noastră?

RP: Criza despre care vorbiți ar putea fi rezolvată cu ușurință dacă politicienii ar asculta și înțelege doar un pic muzica clasică: de la Ludwig van Beethoven ar învăța măreția ființei umane; de la Wolfgang Amadeus Mozart – generozitatea; de la George Enescu – dragostea de țară, departe de orice kitsch și populism ieftin; de la Dmitri Șostakovici – determinarea și hotărârea în situații limită; de la Piotr Ilici Ceiakovski – noblețea; de la Gabriel Fauré – eleganța.

Răzvan Popovici SoNoRo

 

Răzvan Popovici: „Iubirea și zâmbetele mi-au fost dintotdeauna cei mai buni aliați în viață.”

DP-T: În lumea asta plină de kitsch și zgomot, cum vă pastrați autentici?

RP: Încercând să facem muzică cât putem de bine. Și când cel mai important lucru este calitatea concertelor, nu poți fi influențat de kitsch. În muzică, probabil mai mult decât în multe alte arte, meșteșugul este cel mai important – dacă nu ești în stare, nu ai ce căuta pe scenă. Doar așa publicul va reveni, din ce în ce mai numeros, la concerte, pentru a asculta concerte bune și a petrece serate memorabile.

DP-T: Sunteți adevărați păstrători de comori prin tot ceea ce interpretați – muzică, instrumente, apariție scenică, scene improvizate în clădiri de patrimoniu, concept de turnee. Cum le combinați de iese mereu așa un „tot” rotund și plin?

RP: Din dorința de a aduce publicului frumusețea. Asta înseamna că preocuparea pentru detalii este unul dintre cele mai importante aspecte în organizarea Festivalului SoNoRo. Fiind muzician știu cât de importante sunt detaliile, iar publicul se obișnuiește rapid cu lucrurile bune, lucru care ne face și pe noi, organizatorii, să încercăm să ne depășim pe noi înșine cu fiecare ediție.

DP-T: Practic, sunteți mai mereu pe drumuri. Nomadismul e noua paradigmă a profesioniștilor din toate domeniile. Cum e viața personală a unui artist în această formulă?

RP: Este adevărat că petrec aproape fiecare săptămână în altă țară, dar este un lucru normal pentru un muzician care concertează. Acest nomadism, așa cum îl numiți, este însă un lucru extrem de benefic pentru că am ocazia să rămân treaz, curios și, mai ales, să progresez necontenit. Muzicienii sunt într-un fel precum vinul: cu cât înaintează în vârstă, cu atât devin mai buni. În acest context, cel mai sănătos lucru este să ai o viață personală stabilă. Doar așa îți poți extrage seva și puterea de a porni în fiecare săptămână spre alt colț al lumii. Personal, sunt foarte norocos că am o soție încântătoare care nu doar că înțelege nevoile unui artist, dar îi este și muză. Iubirea și zâmbetele mi-au fost dintotdeauna cei mai buni aliați în viață. Iar reîntoarcerea acasă este întotdeauna de o dulceață irezistibilă!

Gheorghe Chindriș

Gheorghe Chindriș își iubește atât de mult țara, încât și-a dus-o cu el în America. A pus bazele primului sat românesc pe tărâm american, un proiect unic prin care i-a adus pe românii de acolo mai aproape de originile lor. După 13 ani în SUA, s-a întors în țară și este membru în consiliul de administrație al singurei companii de minerit din România. Anul trecut a reușit să obțină cel mai mare profit al Cupru Min de la înființarea sa, în urmă cu 40 de ani. 

 

Gheorghe Chindriș s-a născut în Ieud (Maramureș) în 1960, unde își finalizează și studiile generale. Liceul l-a făcut la Cluj-Napoca, iar facultatea la Institutul de Mine din Petroșani. După facultate s-a întors în Cluj, la mina Băișoara, unde a lucrat 13 ani.

La 31 de ani a devenit director la această mină. Șapte ani a ocupat această funcție, după care a fost trimis la companie la Deva, unde timp de 3 ani a ocupat funcția de director general adjunct.

 

Gheorghe Chindriș și visul american

Nu e bine să nu-ți urmezi calea, e de părere Gheorghe Chindriș. Era director general adjunct la Deva și nu s-a gândit niciodată că va ajunge vreodată în America. A aplicat mai mult în joacă pentru Loteria Vizelor, deoarece aici avea tot ce îi trebuia. Nu exista niciun motiv serios pentru care să-și dorească să se mute în SUA. Spre surprinderea sa, a fost acceptat. Se întâmpla în 2001, când în țară intervenise o schimbare socio-politică cu care nu prea era de acord.

Avea în mână Green-Card-ul cu rezidența americană și atunci și-a zis că nu renunță la ea. A plecat în 2002, fără să cunoască foarte bine limba engleză. La 42 de ani, începea o nouă viață.

Doctoratul în minerit nu l-a ajutat cu nimic în a-și găsi un loc de muncă. Așa că a început de la zero, ca muncitor într-o companie producătoare de roboți industriali în domeniul auto. A urcat ierarhic în această companie, fiind într-o echipă de service. Gheorghe Chindriș a fost obișnuit de mic cu munca, așa că nu a considerat că se înjosește muncind ca mecanic sau ca bucătar.

Nimic nu e întâmplător pe lumea asta pentru nimeni.

A plecat cu gândul de a sta un an de zile, însă s-a adaptat foarte repede la lumea americană. În România trăia un stres continuu, însă America îi conferea o liniște aparte, pentru că totul era așezat, la locul lui. De aceea, a tot amânat cu câte un an revenirea în țară.

S-a întors acasă abia în 2012, iar de atunci merge în SUA mai mult în concedii.

 

O viață dedicată tradițiilor românești

Pentru că iubește foarte mult folclorul, Gheorghe Chindriș s-a ocupat toată viața de promovarea tradițiilor românești. Datorită lui, în 2000 și 2010 s-au realizat două ediții de Tezaur Folcloric cu Mărioara Murărescu în Ieud.

În SUA, alături de câțiva prieteni, a înființat ”Societatea Culturală Româno-Americană Avram Iancu”. Așa a început să se implice în organizarea multor acțiuni prin care comunitatea română de acolo păstra legătura cu originile sale.

Din 2008 au sărbătorit în fiecare an Ziua României, la un nivel tot mai mare, alături de alte sărbători creștine și laice din țară. Treptat, a determinat alți și alți români să poarte costumul tradițional de sărbătoare duminica, când mergeau la biserică. Continuând să-și ducă tot mai multe obiecte tradiționale din Maramureș, a ajuns să facă și o expoziție acolo – Casa tradițiilor românești din America.

Din noiembrie 2004 a făcut și presă, scriind pentru Curentul Internațional la secțiunea ”Pagina de tradiții și folclor”. Inițial, publicația comunității românești era tipărită, acum însă există doar online. Totul a plecat de la un concert susținut de Ștefan Hrușcă (consăteanul și fostul coleg de școală al lui Gheorghe Chindriș) și Veta Biriș (pe care a ajutat-o să lanseze două albume) pentru comunitatea românească din Detroit. Atunci a primit propunerea de a face un reportaj despre cele două valori autentice ale poporului român, cu care domnul Chindriș era bun prieten. Au urmat numeroase articole și interviuri cu personalități ale folclorului românesc.

Gheorghe Chindriș

 

Satul românesc din America

În 2009, i-a venit ideea să creeze ”Satul românesc din America”. Atunci Biserica Sfânta Treime din Detroit a achiziționat o nouă proprietate constând în 25 hectare de teren de la un camp catolic care intrase în faliment după criza din 2008. Această locație aflată la 150 km de Detroit a fost cumpărată cu sprijinul unui român inimos. Atunci a fost într-o vizită acolo cu episcopul Irinel pentru a planifica ce se va întâmpla cu respectivul loc.

Ideea era ca la intrările mari să se pună porți maramureșene. Apoi, pe o colină, să se aducă o biserică maramureșeană. Aceasta nu trebuia să fie mare, ci doar suficientă să le aducă aminte românilor de acolo de locurile de unde au plecat. Apoi un cimitir și câteva case, ca în orice sat.

Prima realizare a fost în 2013, când au dus din Bârsana (Maramureș) 3 porți și o toacă. În același an a urmat o deplasare a episcopului Irinel în România. Atunci a venit și Gheorghe Chindriș pentru a se stabili înapoi în România. De atunci a primit de la episcopul Irinel sarcina de a se ocupa din țară de proiectul cu satul românesc din America.

Gheorghe Chindriș

A urmat o întâlnire în Alba Iulia cu oficialități și oameni interesați să sprijine proiectul. Patronul firmei Corint s-a oferit atunci să finanțeze integral construirea mânăstirii din respectivul sat, făcută în România și transportată în 2015 în SUA. Acum e ridicată, acoperită, și se fac finisajele interioare. Ultimul pas e să se construiască câteva căsuțe cu material de acolo, deoarece e mai ușor. Șindrila însă este adusă din România.

Dacă vrem să atragem românii, trebuie să facem un colț de România.

Anul viitor se estimează să apară primele căsuțe. Prima ar fi o reproducere a casei lui Avram Iancu, apoi căsuțe din Ieud, din Bucovina și din Regat. Dacă se vor mai implica și alți români, numărul acestora ar putea să crească.

Acestea urmează a fi expuse sub forma unui muzeu, deoarece în SUA legile sunt foarte stricte și este greu să se obțină autorizațiile pentru a putea fi locuite. Totuși, cei interesați să viziteze acest sat românesc au la dispoziție 60 de locuri de cazare pe acest domeniu.

Gheorghe Chindriș aduce profit României ca director executiv la  singura companie minieră de stat

După 3 ani petrecuți alături de părinți în Ieud, se întoarce la dragostea sa cea dintâi, mineritul. În timpul guvernării Cioloș, decide la sugestia fiicei sale să aplice pentru un post în administrația Cupru Min Abdrud. Deși cei 16 ani lucrați în mină cu grad de subteran îi permiteau deja să iasă la pensie, acceptă să meargă la un interviu realizat de o firmă internațională de recrutare.

A simțit din plin neimplicarea politică în acel interviu de angajare, fapt ce l-a bucurat mult. A fost ales dintre 176 de candidați, devenind unul dintre cei 5 membrii în Consiliul de Administrație al companiei pe o durată de 4 ani. De un an și 8 luni este și director executiv al companiei Cupru Min care, deși este companie de stat, nu are apartenență politică.

Am vrut să demonstrăm că și la o companie 100% de stat se poate face treabă bună. Compania merge foarte bine. Deși nu ne dă nimeni niciun ban, mergem pe profit.

Această performanță a fost posibilă prin reorganizare și retehnologizare. Dacă în 1991 erau 2900 de angajați, acum sunt 570 de oameni. Cu acest număr redus de angajați, s-a obținut anul trecut cea mai mare producție din istoria de 40 de ani a Cupru Min-ului. Iată că se poate face performanță și într-o companie de stat, cu condiția ca cei care o administrează să își vadă conștiincios de treabă, nu de interesele personale.

În 2017 au investit peste 50 milioane de lei în dotări și utilaje. Anul acesta au făcut din nou investiții, iar anul viitor își propun să retehnologizeze uzina de preparare a minereului.

Autoritățile își doresc ca aceiași oameni care și-au dovedit performanța cu Cupru Min să se implice și în redeschiderea unei mine de la Moldova Nouă. Discuții există și în vederea redeschiderii minelor cu mare tradiție din zona Baia Mare, lucru mai dificil de realizat pentru orice mină de subteran care a fost închisă. E mai greu, dar nu imposibil, e de părere Gheorghe Chindriș, omul cu dragoste de România.

Gheorghe Chindriș

Gheorghe Chindriș și biserica din Satul Românesc din SUA

Îmi doresc să văd cât mai mulți astfel de oameni care iubesc cu adevărat țara asta, care se luptă pentru imaginea și binele României indiferent de locul unde se află. Cu astfel de oameni, simțim că nu e totul pierdut și că țara asta mai are o șansă de a renaște din propria cenușă.