Paul Anghel ANPC

Paul Anghel lucrează de peste 10 ani la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, iar de 5 ani este directorul Direcției Generale Control și Supraveghere Piață și Armonizare Europeană. Este omul care a încercat și încearcă în continuare să schimbe percepția despre o instituție publică pe care de multe ori am blamat-o, ca pe orice instituție publică, de altfel, acolo unde lucrurile se mișcă greu, din cauze binecunoscute. Directorul iese în față și explică acțiunile ANPC, tot ce se face bun și ce poate fi îmbunătățit.

 

Ne-am întâlnit la lift la sediul Autorității. E un tip de peste 2 metri, care impune respect din momentul în care îl vezi. Vorbirea îi e blândă, îți explică orice, ia apărarea comisarilor. Dorește autonomia instituției și ne spune ce trebuie să facem, ca și consumatori, ca să ne protejăm în fața celor care vor să ne păcălească vânzându-ne produse nemarcate, expirate sau periculoase chiar pentru integritatea fizică a copiilor noștri.

Paul a terminat Economie agricolă și agroalimentară în ASE. Voia să lucreze în domeniul politicilor agroalimentare, dar, după cum recunoaște, nu s-a gândit neapărat la ANPC.

Când i s-a deschis o ușă aici, a intrat pe ea. A plecat de jos, de la comisar asistent și a urcat încet. A făcut multă muncă de teren, apoi muncă de birou și, după cum ne-a spus, a fost printre pionierii controlului în domeniul financiar-bancar, după aceea a instituțiilor financiar-nebancare, regii, apă, canal, electricitate, tot ce era basic.

 

Paul Anghel, fără partis-pris-uri, în slujba consumatorului român

S-au schimbat guverne, s-a schimbat lumea de la putere, în general oamenii din funcțiile astea sunt schimbați și ei. Anghel a rezistat muncind, dovedind că e suficient de independent din punct de vedere politic, că nu are parti-pris-uri și că se află în slujba consumatorului român, indiferent de preferințele politice.

În general, sistemele publice, din care face parte și ANPC, sunt blamate de toată lumea. Se spune că, și dacă vrei să faci ceva, nu ai cum, pentru că nu ești lăsat de… „sistem”. Cum reușești să faci totuși ceva aici și să nu fii tras în jos de alții care nu vor să facă?

Ca director general, Paul Anghel și-a propus mai întâi ca acțiunile de control să fie vizibile:

Se fac lucruri foarte-foarte bune, dar sunt anumiți oameni care nu vor să abordeze imaginea acțiunilor lor și atunci pare că nu se fac. Cred că cel mai bine e să fii extrem de transparent în relația cu mass-media și consumatorii. Treptat, am reușit să consolidez o anumită imagine bună a ANPC-ului, alături de ceilalți colegi ai mei. Nu vrem să fim sperietori, dar vrem ca, în momentul în care un consumator este prejudiciat, fie că îi este afectată sănătatea, sau poate chiar viața, fie că este afectat economic, să-i fie rezolvată problema cu celeritate, consumatorul să fie mulțumit, iar drepturile să-i fie respectate.

ANPC

Deci, dacă vor, oamenii pot schimba din interior imaginea unui sistem. Dar trebuie să ai voință, să vrei să faci ceva, să schimbi ceva. Paul zice că, în unele zile, se muncește  de la 6 dimineața la 11-12 noaptea și că mulți dintre cei implicați au renunțat puțin, sau mai mult, la viața lor socială. Poate că sunt cuvinte mari în societatea actuală. Unii dintre noi nici nu le mai înțelegem.

Sunt foarte mulți profesioniști în ANPC, dacă nu marea majoritate. Sunt oameni dedicați, sunt oameni care lucrează de ani de zile aici și care cu siguranță merită respectați.

 

Paul Anghel bagă ambele mâini în foc pentru oamenii din ANPC!

Cum își păstrează integritatea oamenii din Autoritate? Cum fac față presiunilor de orice fel, gen un telefon la momentul potrivit – „nu vă mai duceți la ăla să îl controlați”? Cum se opun tentativelor de mituire despre care vorbeam?

Știindu-mă pe mine cum sunt și cunoscând activitatea ANPC-ului, probabil că e vorba de curaj. Nu a existat să mă sune și să îmi spună cineva: „Ieși din controlul cutare”. În general, în control, ca și procedură, eu nu răspund la telefon. O dată ce se încheie actul de control și e scris procesul verbal, nu mai contează. Vreau să schimbăm povestea asta cu abordarea vizavi de șpăgi

Totuși, lumea despre asta vorbește… Cum scapă unii de controale, de ce nu sunt luat la puricat alții…

Aș băga mâinile amândouă în foc. De asta vreau să schimbăm povestea, pentru că și la urechile mele ajung vorbe: „Păi nu știu eu ce faceți…”. Nu, nu știi ce facem. Poate că în trecut au mai existat situații, poate că au fost izolate, poate că s-au eradicat, dar în momentul acesta, generația asta a noastră gândește în alt mod. Noi chiar vrem țara aia ca afară. Unul dintre puținele lucruri care ne-a mai rămas de-adevăratelea este identitatea noastră națională. Avem niște trăiri speciale când cântă imnul, când vedem români că au ajuns pe anumite locuri și iau anumite premii.

 

Problema comisarilor plătiți prost. Cum se dau la o parte din calea șpăgilor

Una din marile probleme ale Autorității este cea a salariilor comisarilor. Făcând parte din aceeași familie de control, ar trebui să aibă drepturi și obligații aproximativ egale însă, din păcate, sunt discrepanțe majore de la o entitate la alta. Un funcționar public cu rang superior din ANPC câștigă de două-trei ori mai puțin decât ar câștiga într-o altă autoritate! „Și nu e ok!”, decretează Paul Anghel.

Și-atunci, ce facem cu tentația șpăgilor? Așa se procedează în România: dacă ai salariul mic… Paul Anghel este categoric în această privință.

Dacă se procedează așa, există autorități competente, în privința foloaselor necuvenite. Există instituții ale statului care cu siguranță veghează la bunul mers al lucrurilor. Dacă cineva știe de așa ceva, iarăși nu e bine să tăinuiască, ci să iasă și să spună. Din punctul meu de vedere, să stigmatizăm sau să punem ștampilă pe fruntea funcționarului public, nu e ok.

Nu stigmatizăm, dar sunt tentații în orice domeniu. Se vorbește și despre polițiști, și despre doctori… Totuși, directorul din ANPC garantează pentru oamenii lui:

Eu am trăit cu un salariu mic și nu am avut tentații să fac prostii. Probabil că sunt mult mai mulți ca mine. Calitatea individului e direct proporțională cu remunerația pe care i-o dai. Dacă dai salarii mici, nu ai cum să ai așteptări să vină oameni foarte bine pregătiți. Oamenii foarte bine pregătiți au avut niște cheltuieli, au muncit, nu neapărat cheltuieli materiale, dar au depus un efort să ajungă acolo unde sunt. Nu o să accepte niciodată să fie remunerați cu un salariu foarte mic. Sub nicio formă! Ei au așteptarea să câștige pe măsura muncii pe care o prestează.

Totuși, problema salariilor trebuie rezolvată. E destul de frustrant ca tocmai ei, paznicii drepturilor consumatorilor, să nu se poată concentra pe muncă pentru că nu sunt plătiți corespunzător.

S-au făcut memorandumuri, memorii către Cancelaria primului ministru, către Guvern, către vicepremieri, către organizațiile sindicale, către toate entitățile regionale și județene ale ANPC. Rămâne speranța rezolvării situației, mai ales că, după cum spune Anghel, anvelopa salarială este destul de restrânsă, față de alte instituții care au 10 – 15.000 de angajați.

Comisari ANPC cu drept de control sunt vreo 350 la nivel național, deci nu foarte mulți. Nici suma de bani care ar trebui alocată nu-i atât de mare, încât să deranjeze.

 

Informare corectă, în limba română!

Paul Anghel vrea să transpună povestea naționalistă, patriotică, într-o abordare corectă în ceea ce privește informarea consumatorului în limba română. Crede că filonul principal este limba asta pe care o mai avem. Foarte multe lucruri probabil că au trecut prin anumite furci caudine europene, mondiale, sau cel puțin mercantile, dar filonul de popor român transpune și prin a avea informații în limba română pe produse.

Dacă în Germania scrie în germană pe o ciocolată, dacă în Italia scrie în italiană, iar în Franța, pe aceeași ciocolată, aceeași fabrică, aceeași firmă, scrie în franțuzește, atunci și în România, pe același tip de ciocolată, trebuie să fie scris în română.

Mai este însă o problemă. Uneori scrie pe etichetă în română, dar nu vezi nici cu lupa. Eticheta în română e pusă așa, ca să fie acolo.

După cum ne spune Anghel, există o legislație specifică și pentru etichetarea alimentelor, potrivit căreia caracterele, fontul trebuie să fie de anumiți milimetri:

Ori de câte ori am găsit nereguli, am oprit produsele de la comercializare. Chiar dacă ele nu afectează sănătatea consumatorilor. Partea asta de informare este importantă, pentru că poate să existe și o informare incorectă sau incompletă. Poate să fie o practică comercială înșelătoare sau o omisiune înșelătoare.

În aceste cazuri, se dau amenzi, se iau măsuri de suspendare sau de oprire temporară a produselor până la reetichetare și reevaluare.

 

Despre păcălelile agenților economici

Imaginația operatorului economic care vrea să păcălească consumatorul atinge cote înalte. Cei de la ANPC au găsit, spre exemplu, în cadrul controlului pe rechizite școlare un bloc de desen de 20 de file care avea doar 10 file. Sau un caiet care trebuia să aibă 96 de file, dar avea doar 84! Iar asta înseamnă, până la urmă, furt.

Paul Anghel ne asigură că instituția la care lucrează trebuie să prevină, în primul rând, și mai puțin să combată.

Trebuie mai întâi să discutăm și să explicăm. Legislația este atât de stufoasă, încât mâine dacă vrei să îți deschizi un magazin nu știu dacă poți acoperi toată legislația aplicabilă, pentru că nu ai cum să o faci. Trebuie să fie un organ de control care să vină în primă instanță și să te consilieze, să te educe din punct de vedere al legislației în domeniul protecției consumatorului. Să-i spui operatorului economic: uite, astea trebuie să le faci în următoarea manieră. După care, în pasul numărul doi, să vii în recontrol, un fel de audit, ca să vezi dacă se și implementează. Dacă sunt situații punctuale în care nu a fost implementat, iar trebuie să discuți de așa manieră încât să vezi din ce motiv s-a întâmplat treaba asta.

Abia la pasul numărul trei încep sancțiunile. Anghel crede că n-ar trebui să fie neapărat o teamă a operatorului economic. Totuși, fără frică nu facem nimic. Și cu aruncatul chiștoacelor, și cu aruncatul gunoiului pe stradă, și cu mizeria cauzată de câini în parcuri…

Paul Anghel ANPC

Iată cam ce găsesc cei de la ANPC la diverse controale:

  • produse expirate, mucegăite, cu mirosuri nespecifice, râncede;
  • mâncare alterată, mucegăită;
  • ciorbă congelată în găleți de vinarom;
  • carne separat congelată de zeama de la ciorbă;
  • produse destinate copiilor, cele care se află pe sistemul de alertă rapidă a Uniunii Europene și care se tot găsesc și regăsesc în piețele noastre;
  • pistoale cu bile care dezvoltă o forță cinetică suficient de mare încât să străpungă câteva coli de hârtie sau cartoane care pot răni, cuțitele sau săbiile de jucărie suficient de ascuțite încât să rănească, să zgârie sau să taie pielea copiilor;
  • lasere care pot arde irisul sau ochii, având un fascicul luminos suficient de puternic;
  • locuri de joacă având găuri, șanțuri, tobogane și balansoare din care lipsesc diverse părți componente.

Paul Anghel spune că s-au schimbat și se pot schimba lucrurile în continuare. Dacă vrei cu adevărat să le schimbi, poți să le schimbi.

Dar pe Litoralul românesc s-au mai îmbunătățit serviciile, să zicem în ultimii 5 ani?

S-au schimbat foarte multe și datorită ANPC-ului, datorită controalelor și datorită consilierilor. Am găsit de-a lungul timpului lenjerii murdare, lenjerii pătate, am găsit saltele din anii 70-80, perne cu mirosuri îndoielnice. Am obligat operatorii economici să le schimbe. Am găsit mobilier rupt sau care avea fel de fel de șuruburi sau fel de fel de muchii care puteau zgâria, am găsit dușuri cu cabine improvizate, am găsit lipsă de instrumentar: coșuri de gunoi, hârtie igienică…

Înainte de începerea sezonului, o perioadă de 2-3 săptămâni, comisarii Autorității se duc și consiliază operatorii economici, fiecare hotel în parte, fiecare restaurant, unitate de alimentație publică, autoservire, cafenea, bar, pub, discotecă și club.

Mai sunt nereguli, pentru că românul este inventiv și găsește tot felul de povești. Asta ca să încalce atât legea, cât și drepturile consumatorului.

Vestea bună este că oamenii au început să aibă tot mai mult încredere în ANPC. Numărul reclamațiilor și problematica ridicată de consumatori s-au diversificat. Oamenii apelează la autoritate pentru că au încredere, dar și fiindcă își cunosc drepturile și știu că le sunt încălcate.

Oamenii au luat și exemplul de afară, suntem pe o piață europeană și noi, ca și cetățeni români, avem aceleași drepturi. Cetățeanul român trebuie să fie respectat. E foarte important. Și de către operatorul economic, dar mai ales de autoritatea de control, astfel ca operatorul economic să se comporte corect cu el.

 

Paul Anghel despre produsele cu E-uri

În ultima vreme, E-urile din produsele alimentare au devenit o adevărată sperietoare. Fugim de E-uri, dar le găsim peste tot și ne întrebăm de ce aceste produse mai sunt lăsate pe piață.

Am aflat de la intervievatul nostru că există niște limite acceptate. Se fac controale tematice periodice obligatorii, pe anumite loturi, destul de des. Atunci când sunt pe sistemul de alertă rapidă, produsele sunt oprite de la comercializare, cum a fost situația cu somonul retras de la vânzare deoarece conținea anumite bacterii.

Trebuie să mai știm că E-urile, dacă sunt ingerate într-o anumită cantitate și cu o doză zilnică recomandată din produsul care conține E-ul respectiv, nu afectează sănătatea. Dacă mănânci 7 kilograme dintr-un anumit produs, E-ul acela e ingerat în cantitate mai mare. Doar dacă depășești doza zilnică recomandată, îți poate fi pusă în pericol sănătatea.

 

Uitați-vă pe etichete! Nu mai cumpărați cu ochii închiși!

Paul Anghel crede că trebuie să avem o educație privind etichetarea produselor. E foarte important să citim eticheta, pentru că aceasta ar trebui să ne ofere toate informațiile de care avem nevoie să cumpărăm în deplină cunoștință de cauză produsul respectiv.

Dacă avem anumite alergii, anumiți alergeni sau chiar toți alergenii sunt scoși în evidență cu alte caractere. Dacă ținem dietă, valorile nutriționale sunt trecute în tabel, ca și gramajele.

Paul Anghel

Paul Anghel ne mai avertizează că nu ar trebuie să cumpărăm din locuri neautorizate, din târguri, din portbagajul mașinilor sau dacă persoana care comercializează are o tarabă improvizată și vinde ceva. În primul rând, trebuie să existe o firmă la care să mă adresez. Să aibă niște informări, certificate, avize sanitar-veterinare.

Iar produsul respectiv, când e cazul, trebuie să aibă etichetă. Pe eticheta de produs trebuie să fie numele produsului, data limită de consum, trebuie să conțină elemente de ingrediente, de valori nutriționale, țara de proveniență, importator după caz, distribuitor, așa fel încât, în momentul în care am o problemă, să sun inclusiv la numărul ăla de telefon de pe etichetă.

 

Reguli de bază pe care trebuie să le respectăm

  • Să cumpărăm din locuri autorizate;
  • Să solicităm și să primim bonul fiscal, pe de-o parte pentru a combate o eventuală evaziune fiscală, pe de altă parte pentru a avea un element probator în situația în care vrem să facem o reclamație;
  • Atunci când considerăm că ne sunt încălcate drepturile, ne adresăm în primă instanță operatorului economic și, dacă acesta nu rezolvă situația, sesizăm ANPC.

Pe parcursul interviului, telefonul lui Paul a sunat aproape non-stop. Înainte de ultima întrebare, răspunde. Pare că apelul e de la șeful instituției, numit recent în funcție. Este chemat la ședință, urgent! Apucă să-mi răspundă la întrebarea „ce își propune să facă în continuare la ANPC”:

Putem schimba foarte multe lucruri. Așa cum se schimbă viața noastră, se pot schimba și abordările operatorilor economici, se pot schimba și produsele de pe piață, se pot schimba și serviciile, iar noi trebuie să fim de fiecare dată prezenți și updatați cu toate aceste modificări, astfel încât să schimbăm și noi calitatea actului de control.

O reclamație la ANPC se rezolvă, teoretic, în 30 de zile. Dacă situația o cere și dacă e o muncă laborioasă de verificare a actelor, poate fi prelungită cu până la 15 zile. 

Filmările, fotografiile sunt probe conform procedurii, luate de către comisari, dar și cele făcute de consumatori.

Lucky Day Fancy Shop, zero plastic waste

Lucky Day Fancy Shop, magazinul din Sfântu Gheorghe, județul Covasna unde conceptul zero plastic waste este susținut prin vânzarea alimentelor vrac folosind ambalaje de hârtie. 

 

Te-ai gândit vreodată că noi, românii folosim mult prea mult plastic în viața noastră de zi cu zi? Studiile arată că deșeurile conțin din ce în ce mai mult plastic de la an la an, ceea ce constituie o tendință globală alarmantă.

Sigur îți mai amintești când erai mic și te duceai la magazin să iei 100 grame de cafea Fortuna sau bomboane cu cacao. Veneai acasă cu o punguță bine închisă pe care dacă o deschideai te zăpăcea acel miros puternic de cafea proaspăt râșnită sau de dulce.

Peste ani, încă mai simți în nări acel fior plăcut și relaxant, dar ambalajele de hârtie sunt puțin utilizate sau chiar deloc în aceste timpuri moderne. Creăm milioane de ambalaje de plastic care nu sunt folosite decât o dată și pe care ne este greu să le distrugem.

 

Ce știm despre plastic waste?

Un român creează în medie 261 kilograme de deșeuri anual. Unde se duc aceste deșeuri? În ape, în locuri unde oamenii cred că nu le vede nimeni, în pământ unde nu se descompun decât peste 100 ani.

Ce-ar fi dacă am schimba acest obicei urât care ne degradează planeta printr-o alegere simplă: ambalaje de hârtie?

Soluția pare simplă, însă marile lanțuri de magazine nu doresc să renunțe la ambalajele de plastic. Plasticul este la îndemână și de cele mai multe ori mai ieftin decât alte soluții.

Totuși, dacă schimbările mari nu vin de la operatorii mari, lucrurile se îmbunătățesc încet-încet datorită celor cu inițiativă. Cu o floare nu se face primăvară, dar cu o grădină, DA! Aceasta este povestea unui magazin care își propune să facă zero plastic waste tocmai în inima țării.

Kinga și Gyozo, din Sf. Gheorghe, jud. Covasna, au decis să schimbe ideile și obiceiurile nocive și învechite. Ei au deschis magazinul Lucky Day Fancy Shop unde alimentele se vând vrac în ambalaje reciclabile.

„Avem 41 de ani și am decis să rămânem în țară, să schimbăm în bine ce se poate schimba.”

Hârtia este aici regină, așa cum a fost și în vremurile de dinainte de ’89. Cei trecuți de 30 ani știu despre ce este vorba.

De fapt, și noi, copiii ne amintim pungile de hârtie. Totul mirosea atât de frumos în acea hârtie fermecată…

Dorind să schimbe ceva într-o lume în care plasticul ne sufocă în orice colț de țară ne-am duce, cei doi soți au făcut un mic pas pentru comunitatea lor.

Căsătoriți de 17 ani, părinți a doi copii frumoși, un băiat de 16 ani și o fată de 12 ani, cei doi românași ne așteaptă în pragul magazinului lor din orașul Sfântu Gheorghe.

Cum a început totul

Cei doi dețin împreună un ruin pub, concept mai puțin cunoscut la noi, dar mult mai îndrăgit afară.

Szimpla Sfântu Gheorghe este primul ruin pub din țara noastră, iar cei care îi trec pragul nu sunt niciodată dezamăgiți.

De fapt, își promit să mai treacă pe acolo o dată măcar ei, dacă nu cu toată gașca de prieteni. Cei care au un blog personal scriu acolo despre experiența lor.

Ce înseamnă un ruin pub de fapt?

Ideea de bază este să folosești clădiri, obiecte care sunt sortite demolării sau aruncării, astfel încât să le dai viață și o altă destinație.

Se ia una bucată clădire aflată în stare dezolantă, se renovează puțin și se folosește drept loc inedit de artistic și boem numai bun de întâlnit cu prietenii. De băut o bere, două, trei mai ales.

De reținut este faptul că Kinga ne povestește despre băuturile pe care le oferă clienților. Oferta este diversificată, iar iubitorii de bere artizanală se vor simți ca în Rai.

Cei care trec pragul acestui pub vor avea de ales dintre nu mai puțin de 100 de băuturi artizanale din România. Este interesant cum ei, ca proprietari de local vor să dea o șansă micilor producători care abia „răsar” pe piață.

Povestea Lucky Day Fancy Shop

Clienții care veneau în pub pentru a cumpăra bere i-au inspirat să deschidă un magazin de cadouri.

Aici ar fi vândut bere artizanală la prețuri mai mici decât în pub, dar și 100 de tipuri de vin. Vinurile ar fi venit în procent majoritar din cramele din țară. Pe deasupra, articole de artizanat și dulciuri artizanale. Tot ceea ce considerau ei că poate fi un cadou frumos pentru oricine.

Ideea frumoasă de a oferi un cadou a dat naștere unui loc unde oamenii vin cu drag pentru a cumpăra lucrurile cu care s-au obișnuit deja, dar și să vadă ce mai e nou.

Lucky Day Fancy Shop zero plastic waste

Cum atragi vizitatori într-un magazin nou-deschis?

Simplu, creezi o promoție. Kinga și Gyozo au venit cu promoția care reducea risipa de hârtie. Șase plăsuțe de cadou aduse la magazin îi aduceau clientului o cafea gratis. Pe deasupra, plăsuțele erau oferite gratis mai departe altor cumpărători.

O promoție simplă și drăguță care a adus în magazin câteva sute de plăsuțe cadou din sertarele unde stăteau nefolosite. Cumpărătorii au fost extrem de încântați când au aflat că pot alege dintre acestea. Cine nu ar fi?

Având în vedere faptul că permanent ne lovim de problema deșeurilor, și în viața particulară dar și ca și proprietari de bar și magazin, am decis să reducem, pe cât posibil, cantitatea de deșeuri pe care o producem.

Cei doi proprietari sunt în permanență preocupați de reducerea deșeurilor, așa că au înlocuit, de exemplu, paiele de plastic cu macaroane. Ideea a fost bine primită de publicul care nu se aștepta la asta.

De asemenea, la vânzare nu mai au nici măcar apă îmbuteliată în plastic. Acești pași pot părea mici, dar pe termen lung contează enorm.

Făcând cumpărături pentru acasă, am realizat că producem foarte multe deșeuri, chiar dacă suntem atenți la ceea ce cumpărăm și de aici sâmburele ideii lărgirii magazinului cu produse zero plastic waste mi-a rămas în minte. Nu am crezut, nicio clipă, că o să se facă așa un mare tam-tam pe tema asta, nu mi-am imaginat nicio clipă că o să fie subiect de presă.

 

Oferta de produse crește pe zi ce trece

Oamenii au venit încă din prima zi să vadă ce se vinde, iar reacțiile au variat de la „wow” la „doar atât?” ceea ce a dus la diversificarea rapidă a ofertei.

În doar două săptămâni, au ajuns de la 70 la 250 de produse care se vând la vărsat. Primele două săptămâni. Categoria de vârstă a cumpărătorilor se încadrează în limitele 25-40 ani.

Clienții sunt persoane atente la ce și cât cumpără, majoritatea făcându-și apariția pe bicicletă.

Kinga și Gyozo sunt în continuare preocupați de eliminarea risipei și a costurilor mari per produs, din cauza ambalajului de plastic.

Cumperi cât ai strict nevoie, și astfel mulți cumpără și acele tipuri de alimente de bază care altundeva sunt ambalate în cantități mai mari și sunt mai scumpe.

Probabil vă întrebați cese  cumpără din acest magazin cu minuni la vrac. Cele mai vândute produse sunt orezul sălbatic, pastele din orez, diferitele tipuri de condimente.

Pe de altă parte, o altă gamă de produse iese in față când vine vorba de vânzări. Produsele bio sunt la mare căutare: detergenții bio, periuțe de dinți de bambus, bureți de vase de cânepă și cocos, bureți lufă, nuci de săpun, săpunuri și șampon vrac.

Deși alimentele și condimentele se vând toate la fel de bine, Kinga și Gyozo vor să-și lărgească oferta introducând produse locale de la producători locali: fructe, zarzavaturi, ouă, lactate, zacuscă sau gem. Totul va avea loc în timp și cu răbdare.

Sunt proiecte care se leagă de târgurile organizate la Szimpla, cum ar fi târgul de semințe, după care a urmat târgul de răsaduri, iar în toamnă urmează târgul de zarzavaturi. Este un cerc care trebuie continuat, ne spune Kinga.

Producătorii locali participanți la târguri pentru a-și face cunoscute produsele sunt încântați de ideea celor din spatele Lucky Day Fancy Shop.

Lucky Day Fancy Shop zero plastic waste

Fragmente de viitor

Lucky Day Fancy Shop dorește ca în 2 ani să fie magazinul preferat pentru cumpărători de produse de larg consum: produse alimentare, miere, lapte, pâine, carne, zarzavaturi, fructe, condimente, detergenți, cupe menstruale, absorbante care se pot spăla și așa mai departe.

Pe de altă parte, planurile lor ating și alte direcții.

E mult de povestit, avem foarte multe proiecte, evenimente care țintesc diferite categorii de oameni, de la târguri și expoziții, până la prezentări de modă, evenimente cu și despre câini, donări de sânge…

Este emoționant să vezi că, într-un colț de țară, se încearcă lucruri văzute, auzite pe afară, iar oamenii le receptează bine. Parcă ai o speranță că viitorul va fi mai bun, mai luminos, mai responsabil. Foarte puțini tineri se preocupă de lucrurile pe care le cumpără pentru acasă.

Asta ar trebui să le dea de gândit. Până la urmă viața în sine necesită o strategie pe termen lung. Ceea ce mâncăm azi ne oferă starea de bine sau boala, problemele de mâine. Ceea ce tăiem astăzi înseamnă copacul pe care mâine copilul nostru va ști să îl recunoască doar în cărți.

Există lucruri pe care nu le învățăm la școala, la universitate, dar care sunt la fel de vitale ca număratul, cititul sau scrisul.

Oameni ca aceștia din Sfântu Gheorghe, să tot vedem. Avem nevoie de mai mulți pentru o schimbare la nivel național.

 

Lucky Day Fancy Shop: Make a difference! Be good! Be kind! Choose to help!

Acesta este motto-ul Kingăi. Iar creația sa, magazinul Lucky Day Fancy Shop, este ca o bucățică de Rai pentru cei care își doresc să trăiască sănătos. Pentru cei care vor să mănânce ce-și gătesc acasă și care reduc amprenta de carbon pe care o lasă în urma lor.

Pe deasupra, gazdele sunt mereu cu zâmbetul pe buze, primitori, săritori, iar decorul pare scos din alte vremuri.

Întrebarea pe care mi-o pun și eu în acest moment: când mergem la Sf. Gheorghe?

Mugur Pop
Mugur Pop a fost inginer agricol o viață, dar a decis să își urmeze visul, să se retragă în munți, alături de natură, cai și copii.  Este membru fondator al asociației Terra Dacica Aeterna în cadrul căreia conduce cavaleria dacică numită „Lupii Albi“. De asemenea, dezvoltă și coordonează proiectul dedicat turismului ecvestru „Călare în Carpați” și este președintele Asociației Descoperă Natura în interiorul căreia a dezvoltat programe de educație pentru copii:  „Școala lui Gerula”, „Școala Naturii”, „Cu Caii în Natură”.

 

Dacă vei da un simplu search „Mugur Pop” pe Google, vei găsi aproape de fiecare dată un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, cu păr grizonat prins în coadă și cu barbă, îmbrăcat în haine dacice, călărind și trăgând cu arcul. Vei afla că este Gerula din Carpați, ultimul dac liber care s-a retras în munți! Și nu ne minte internetul, deoarece exact el este. Un Gerula al secolului XXI care se încăpățânează să dăinuiască în spiritul nostru!

Urmăresc activitatea lui Mugur Pop de foarte mulți ani. L-am descoperit undeva prin 2015, la o emisiune unde era prezentată terapia copiilor cu autism, cu ajutorul cailor. Și recunosc că mi s-a întipărit clar, frumos și etern atât pe retina ochilor, cât și a sufletului.

Mugur Pop se ia! Nu ca un virus ci ca o stare de bine. Deși, am putea spune că e și un virus, dar unul bun care vindecă prin conștientizarea propriei ființe interioare.

Pe Gerula îl putem găsi în inima naturii, la câțiva kilometri de Cluj-Napoca, aproape de pădure, unde are o fermă în care crește și se îngrijește de cai, oi, găini, capre, o măgărușă, mâțe și ciobănești carpatini.

Când i-am luat interviul, se pregătea de mers la strâns de fân. M-am oferit cu o furcă de ajutor, dar fânul era balotat deja. Tractor nu am. Aș fi mers cu drag. La o pauză de zâmbet, l-am întrebat cine este el de fapt:

Mugur Pop este român transilvănean, din Cluj. Născut într-o familie în care am fost mult iubit și în care am deslușit legile firești ale bunului simț odată cu valori ca onoare, demnitate, loialitate. Altfel, sunt doar „Lut necunoscut, doar de Dumnezeu știut”.

 

A ales cu inima și a făcut diferența fiind altfel

Unii dintre noi rămânem inerți emoțional și decizional, aproape toată viața. Nu înțelegem că totul depinde noi înșine. Chiar și momentul trezirii. El, însă, cu siguranță a fost dac de când a venit pe lume, dar restul deciziilor a înțeles că îi aparțin.

Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…

Gerula îmi recită din Minulescu. Exact din Minulescu, romanticul și melodiosul nostru poet care ne sărută inimile.

Cred că nu am știut să aleg decât cu inima și asta m-a adus aici, acum, azi. Cu spiritul dacic eu zic că m-am născut și nu a fost nevoie să fie trezit. Am avut și am conștiința clară a apartenenței la pământul și spiritul străbunilor, dintotdeauna. Iar natura nu a fost decât spațiul în care toate acestea să se manifeste. Dar am avut nenumărate confirmări umblând călare prin munții patriei, inclusiv în munții sacri, la Sarmizegetusa Regia, că asta e țara mea de suflet și inimă, leagăn al dorurilor și aspirațiilor noastre dintotdeauna. Poate să sune ciudat, dar e emoția care mă însoțește mereu, mai ales când las lumea orașelor în urmă și mă las cuprins de măreția naturii.

Unii nu devenim români niciodată, dar alții sunt români doar respirând! Asta am înțeles eu ascultându-l pe Mugur Pop. De altfel este o emoție pe care nu o pot descrie, să îi fi în preajmă – fie și doar virtual, să îl asculți, să vezi cât se implică și cum simte pământul ăsta pe care mulți îl batem nepăsători la pas, zi de zi.

 

Terapie cu cai pentru copiii autiști și cei cu nevoie speciale

În timp ce unii doar citim titluri în reviste sau la televizor despre copiii autiști, abuzați sau cu nevoi speciale, Mugur Pop a decis să își pună intuiția, iubirea și caii la bătaie, pentru a vindeca suflete, traume, destine și vieți. Și reușește!

Terapia cu cai este parte a unui proiect de dezvoltare socio-emoţională a copiilor prin interacţiune cu animalele. Programul a fost demarat de profesorii de la Facultatea de Psihologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Ședințele au loc de două ori pe săptămână, iar gradul de dificultate al exerciţiilor creşte progresiv.

De 12 ani deja, Mugur și echipa sa lucrează cu copii cu nevoi speciale, urcându-i pe cai. La început pentru amuzamentul lor și un fel de stimulare neuromotorie. În timp, au făcut călărie asistată și cu copiii cu diferite tulburări comportamentale, inclusiv din spectrul autist.

La ferma lui Gerula mai vin copii care doresc să cunoască și să înțeleagă mai bine natura și mediul înconjurător. Copii care învață că natura nu este un loc unde doar te adăpostești, din care tai lemne, ci este un organism viu, independent, care ne oferă tot ce avem nevoie pentru o viață echilibrată și fericită. Îi învață să respecte, să supraviețuiască și să iubească!

Am fost parte dintr-un proiect de cercetare, iar apoi am avut noroc și cei de la Profi ne-au sponsorizat și am reușit să ne implicăm mai mult decât reușeam cu propriile puteri. Avem acum un manej acoperit unde putem lucra în orice anotimp, un spațiu unde putem dezvolta și mai multe activități educative, legat atât de cunoașterea și înțelegerea interacțiunii cu lumea animală, cât și legat de cunoașterea naturii prin experiență directă, un lucru la care ținem foarte mult.

Rezultatele nu au întârziat să apară, chiar dacă nu în fiecare an găsesc sponsori atât de generoși. Uneori mai fac o echilibristică extrem de aventuroasă pentru a trece iarna cu caii, pentru a organiza programul cu voluntarii și pentru a menține în continuare accesul gratuit, cel puțin pentru copiii instituționalizați.

Poate, de dincolo de ecran, oamenii îngeri și de bine citesc și înțeleg ce se întâmplă acolo la Cluj și vor găsi în sufletele lor empatia necesară și generozitatea de a se alătura acestui proiect deosebit.

 

Proiectele lui Gerula – copiii, caii, natura, muntele și istoria

Toate aceste lucruri sunt viața lui, ne spune Mugur Pop! Au apărut în urma dorinței sau visării de a descoperi călare munții României, de a cunoaște natura în înțelesurile ei cele mai adânci, nemijlocit, prin experiență directă cu ajutorul tuturor simțurilor.

Așa a luat naștere Descoperă Natura, o asociație care se ocupă de educația copiilor în și pentru natură, odată cu activități asistate de animale dedicate copiilor cu nevoi speciale.

Apoi, turismul ecvestru a apărut după ce au luat primii cai, ducând sau aducând la viață visul de a traversa Carpații călare. Numele Călare în Carpați provine de la o carte la care Mugur lucrează de prea mult timp deja – „Călare în Carpați, în căutarea unei civilizații ascunse”.

Am pornit de la cai și am ajuns la istorie, o pasiune mai veche insuflată de profesorul meu de istorie din liceu. Au trecut ani, iar când am ajuns călare la Sarmisegetuza Regia, în munții Orăștiei, l-am întâlnit pe profesorul Cerghi chiar în zona sacră și relatându-i pe unde am venit pe Valea Sebeșului, de la Pianu de Sus, Prislop, Tomnatic, Godeanu, Steaua Mică, Grădiștea de Munte, mi-a spus: Mugur, ai venit pe unde a venit cavaleria maură când a dat atacul decisiv asupra Sarmisegetuzei. De aici, alegerea de a face reconstituire istorică și arheologie experimentală cu Terra Dacica Aeterna a fost doar firească și, poate, necesară.

 

Valorile după care se ghidează Mugur Pop, dacul de la Cluj

Verticalitatea, curajul, bunăvoința, onestitatea, onoarea, loialitatea și ciudat pentru mulți azi, buna cuviință, sunt valorile care sunt cele mai importante pentru Mugur Pop.

Mugur Pop Gerula

Eu unul nu pot trăi fără sens. Și nu cred că un om poate, sau merită să trăiască fără sens. Parcurgem un drum pe care sensul este mai important decât destinația, dacă nu cumva destinația e reprezentată tocmai de înțelegerea profundă a acestui sens. Da. Nu știu dacă un om sincer cu el și cu viața poate răspunde altfel. Iar viața adevărată, e spațiul dintre două respirații, prima în care aerul acelui moment al nașterii ne inundă plămânii și cel în care ultima respirație pleacă spre cer. Acesta e un spațiu generos, favorabil experiențelor care să ne aducă mai aproape de a înțelege cu inima tot ce ne înconjoară. Aceste înțelegeri vin în urma confruntării cu realitățile care ne înconjoară și pe care le înțelegem trăindu-le cu curaj și bucurie. Îndemn orice ființă să aleagă calea cunoașterii directe, înaintea speculațiilor teoretice. ”Primum vivere, deinde philosophari”.

Natura este casa sa. A noastră. Oameni, animale și plante laolaltă. În egală măsură, ne spune Gerula cu blândețea graiului specific.

Legătura aparent miraculoasă este bucuria de a face ceea ce îți place. Nu ca moft, ci ca o nevoie fundamentală.

De-a lungul vremii, Mugur Pop a învățat să nu se lase. Să meargă, orice ar fi, până la capăt. Oriunde ar fi acel capăt.

Fiind ultimul dac nu am putut să nu îl întreb cum l-a ajutat în această simțire faptul că este român.

Am fost în multe locuri și sper că nu mi-am făcut de rușine țara. Am rămas aici pentru ca aici e țara mea. Cineva trebuie să rămână să stingă lumina. Nu știu dacă m-a ajutat sau nu că sunt român și nici dacă lucrul ăsta e important, dar vă spun că e un lucru de care sunt în primul și în ultimul rând foarte mândru.

 

Cuvânt de încheiere

Nu știu ce aș mai putea adăuga la acest cuvânt de încheiere, deoarece recunosc, nu aș prea încheia acest reportaj. Aș tot scrie și adăuga la el fără să mă satur să descopăr această enciclopedie umană, morală, spirituală, care este Mugur Pop. Nu un om complex, dar un om care este el însăși un fel de „habitat” pentru alții.

Mugur Pop este nu doar un om ci este un fel de „acasă”, de „rădăcini” la care să te întorci sau să te duci, atunci când ți se pare că nu mai găsești sau nu regăsești calea către tine sau direcția pe care ar trebui să o apuci. Cu siguranță, în locul acela uitat de lume, răspunsurile nu vor întârzia să apară.

Pe lângă faptul că ne amintește de tradiții, rădăcini și apartenența noastră dacică, ne amintește că natura este prima noastră casă și ne învață să o iubim, să reușim să supraviețuim dacă ne rătăcim, iar în alte condiții, ne învață să călărim, să tragem cu arcul și să vizităm locuri minunate din Carpați.

Mugur Pop Gerula

Ca și cum nu ar fi îndeajuns, vindecă suflete, traume și vieți! Gerula nu este doar ultimul dac liber ci este spiritul care ne eliberează pe noi, de noi înșine!  

Cine este acest tânăr foarte înalt cu zâmbet inocent de copil care umblă toată ziua pe coclauri vorbind cu bătrâni pe care lumea i-a uitat în vechiul și tradițiile unei Românii prăfuite? Iosif Ciunterei este tânărul care promovează tradițiile. Atunci când toți se uită în depărtare peste granițe, el pune lupa pe ce avem aici aproape. 

 

Noroc cu tehnologia care a avansat că am ajuns și noi să mai auzim de tradițiile și meseriile de demult. Cine mai cosește astăzi, dar să mai toarcă lâna pentru a face bundițe?

Oamenii care le practică sunt de cele mai multe ori în locuri unde este greu să ajungi chiar și cu o mașină bună.

Când ajungi în curțile și casele lor parcă te ia drag de istoria și cultura noastră. Vezi oameni bătrâni care încă muncesc ore bune pe zi fără să se plângă, plini de veselie. Iar femeile… Femeile, deși în vârstă, arată la față mai bine decât multe tinere. Te întrebi cu ce am greșit noi, tinerii. Arătăm mai triști, mai trași la față, mai ridați sau încercănați decât cei care de la o vreme nu-și mai numără anii.

Poate prea multă băutură, prea multe țigări, prea mult stres, prea mult stat jos, prea multă lene, prea multă indiferență, prea multă oboseală de când ne-am născut.

Oamenii aceștia au găsit elixirul vieții nu veșnice, dar frumoase: munca și voia bună, omenia și corectitudinea, truda și speranța, liniștea și pacea din satele răspândite pe coline.

Te salută cu drag din vârful căpiței de fân sau trăgând de funie o vacă mergând molcom. Te primesc cu brațele deschise în casele lor. Îți arată camera cu zestrea, toată averea lor cusută de mână, straiele din străbuni, obiecte vechi, dar valoroase prin ochii privitorului.

O viață pe drumuri, pe coclauri

O astfel de viață binecuvântată, să intre în casele și sufletele unor oameni uitați de secolul în care trăim, duce cu zâmbetul pe buze un bistrițean de toată nădejdea.

Iosif Ciunterei este numele său și cunoscuții îl știu drept „Iosif de pe coclauri”. Este tânărul care străbate inima țării în sus și în jos realizând reportaje cu oamenii tradițiilor, oamenii unei lumi aproape apuse.

Ne aduce pe micile ecrane ale telefoanelor sau la radio oameni frumoși pe care nu i-ar fi descoperit nimeni. Auzim povești care nu au fost spuse decât la gura sobei în nopțile tomnatice. Descoperim povești de viață, inspiraționale în oameni pe care nu îi credeam deosebiți.

Vittoria Lipan și Nechifor nu au murit. Sunt vii și îi vedem în mii de bătrâni care nu au uitat să zâmbească sau să glumească.

 

Cine este Iosif Ciunterei, tânărul care umblă în port tradițional pe unde asfaltul nu a ajuns?

Iosif se ghidează în viață după două sfaturi de la bunica sa:

  1. ”Păste tăt, să-ți porți cei șapte ani de acasă, dragu bunii!”
  1. ”Îi mere departe și-i ajunge departe, dar niciodată în fața lumii, nu-ți arăta tăț’ dinții șî nici clopu din cap să nu-l dai jos în fața oricui…”

Iosif este al zecelea copil din cei doisprezece ai familiei Ciunterei din comuna Feldru, ju­deţul Bistriţa-Năsăud și singurul care a ales să urmeze o facultate.

Studiază Etnologia atât la facultate, cât și în viața reală unde încearcă să țină viu satul tradițional. Are doar 24 ani și și-a făcut debutul la radio în 2012, când deși era încă elev a obținut propria sa emisiune. Cu Iosif pe coclauri ia pulsul tuturor coclaurilor din județul natal, descoperind povești fascinante ale oamenilor de rând, de la țară.

Pentru eforturile sale a fost și premiat cu:

  • Premiul ”Excellentia” acordat de Universitatea ”Babeș-Bolyai” – Cluj-Napoca – Facultatea de Istorie și Filosofie.
  • ”Premiul pentru Promovarea Folclorului Românesc și a Evenimentului Cultural – 2014” oferit de Editura ”Napoca Nova” – Cluj-Napoca.
  • Omul anului 2018 oferit de televiziunea Prahova TV și John Cristea

De ce promovează un tânăr tradițiile satului românesc

Iosif Ciunterei a urmat liceul silvic de la Năsăud, apoi facultatea de Istorie și Filosofie – UBB, specializarea Etnologie. A continuat cu un masterat în cadrul Facultății de Litere, specializarea Antropologie Culturală și Folclor din cadrul Universității București.

Trăind la țară, a luat contact de mic cu munca pământului, tradițiile și viața omului simplu de acolo. A înțeles că îi place acest mod de viață, că este valoros și că ar trebui să îl păstrăm, dar a observat și dezinteresul tinerilor.

Prin „rânduielile nescrise” mă simt dator față de înaintașii noștri pentru ceea ce ne-au lăsat în „dar”, iar în calitate de etnolog și cercetător al satului românesc nu fac altceva decât să aduc la lumină „fața curată” a lumii tradiționale care a fost odinioară.

Tinerii din comuna lui nu mai vor să muncească pământul, iar el a decis că vrea să promoveze tradițiile înainte să dispară. A înțeles atunci că trebuie să ajute oamenii de la țară să înțeleagă ce rar și valoros este ceea ce fac pentru o pită pe masă.

După legi nescrise, am învățat de la părinții mei rânduiala lumii de la țară, având în vedere că am crescut în mijlocul satului – alături de țărani, la muncile agricole, la activitățile gospodărești, cu tradiții și obiceiurile populare. Probabil, încă de la primul aer tras în piept, atunci când am venit pe această lume, m-am ”infectat” cu acest microb țărănesc.

Liceeanul cu un reportofon în mână

Vorba sa dulce, lină și curajul de a vorbi cu oamenii bătrâni ai satului i-au adus o emisiune doar a sa. O idee sclipitoare și întâmplarea de a fi lângă sediul radioului din Bistrița s-au transformat într-o emisiune pe care ascultătorii au iubit-o de la început.

Cine nu își dorește să audă povești nemaiauzite de la oameni pe care în general mass-media nu îi observă? Ei sunt oamenii din umbră, țăranii cărora presa nu le face dreptate și îi prezintă altfel decât sunt pentru că nici nu îi cunosc.

De fapt, nici nu fac eforturi să îi cunoască. Iosif Ciunterei a vrut să îi pună în lumină ca întreaga comunitate să știe ce comori ne-au lăsat strămoșii prin sângele ce duce mai departe tradițiile și stilul de viață tradițional.

Bătrânii pe care îi vizitează abia îl așteaptă. Singuri toată ziulica, se bucură din tot sufletul când le calcă un om pragul și le ascultă poveștile rupte din altă lume.

Unii dintre ei mi-ar da în „dar” tot ce au mai de preț în suflet. Fiecare personaj din lumea satului are ceva diferit și eu nu pot decât să mă bucur că pe o parte din acești OAMENI, stâlpi de bază a țării noastre, am reușit să îi imortalizez în filmulețe, fotografii sau în format audio.

Afară din Feldru și înapoi

Oamenii din satul său îl iubesc din tot sufletul, pentru că duce mai departe ceea ce moare odată cu bătrânii satului. El, se mândrește că este feldrihan.

Eu spun că am fost binecuvântat de Bunul Dumnezeu să cresc și să copilăresc în comuna Feldru – o comună cu oameni harnici și gospodari, oameni apropiați de Sfânta Biserică alături de care am învățat ce-i frica de Dumnezeu, respectul față de aproapele nostru și cu adevărat „cei șapte ani de acasă”.

Chiar dacă drumurile spre casă sunt tot mai rare, gândul îi stă tot la oamenii satului de care îi este drag. Vorbește cu atâta emoție de oamenii săi încât îți vine să te urci în mașină să mergi să-i cunoști personal.

O iubire nesfârșită parcă face ca sufletul să-i transpară din rândurile scrise și uneori parcă din ochii misterioși.

Eu am plecat din Feldru, dar Feldru nu a plecat din mine. Este pus la loc de cinste în sufletul meu.

Șapte ani de umblat pe coclauri i-au oferit o mulțime de amintiri frumoase, la fel de vesele ca oamenii pe care îi vizitează. Totuși, una i-a rămas în minte și peste ani.

Urma să facă o deplasare într-o comună bistrițeană de pe valea Ilvelor și, când a fost preluat cu mașina de viceprimar, acesta i-a zis ceva memorabil: „Mă gândeam că ești ceva ajutor de-a lu’ Iosif de pe coclauri…”.

Nici prin cap nu i-ar fi trecut domnului viceprimar că Iosif de pe coclauri este chiar tânărul de 18 ani din fața sa. Atât de mare îi era renumele și faima.

Cumpene peste cumpene pentru Iosif Ciunterei

Iosif Ciunterei a avut și momentele sale de cumpănă. El le numește momente de „rătăcire” și deși o mie de gânduri i-au frământat mintea, a luat cele mai bune decizii.

Prima cumpănă a fost atunci când a trebuit să aleagă între a rămâne la țară și a lucra pământul sau a merge pe calea radioului. Părinții lui și-ar fi dorit un ajutor la muncă, nu un copil plecat mereu pe drumuri în căutare de povești de viață.

Am fost o perioadă lungă în meditare cu mine însumi, și totuși m-am încăpățânat să îmi urmez sufletul, renunțând într-o oarecare măsură la familie doar ca să fac ceea ce credeam că îmi este rânduit de Sus.

Cu o mare credință în Dumnezeu, așa cum a fost învățat de mic, Iosif Ciunterei a ales să facă ce îi spunea inima. Drumul lui era cu, despre și pentru oamenii satului tradițional.

A doua cumpănă a reprezentat-o problema banilor. Pentru a-și atinge visul el trebuia să scoată bani din buzunar. Mersul pe coclauri nu este chiar ieftin, deși mulți ar crede asta.

Cu toate că nu are mare câștig financiar nu va renunța la visul său.

Mai degrabă împlinit sufletește, da, până peste măsură! Poate după asta ar trebui să tânjim noi, oamenii – să ne împlinim în primul rând sufletește.

A treia cumpănă din viața sa a fost când o universitate străină i-a propus să vină să studieze acolo. Abia terminase facultatea din Cluj și tentația era mare. S-a gândit îndelung și a ales să rămână în țară pentru a face ce poate pentru ea și cei ce vor veni după noi.

Să ne promovăm tradițiile sau să nu le promovăm?

Părerea lui Iosif Ciunterei despre tradiții este că sunt promovate suficient de mult.

Ceea ce mă doare foarte tare este faptul că multe elemente din cultura tradițională sunt promovate agresiv, falsificate, denaturate de esență și prezentate ca spectacol în fața unui public.

Viața țăranului nu este așa cum e prezentată la televizor. Autenticitatea este acolo unde luminile reflectoarelor nu ajung. Poveștile oamenilor simpli nu ajung la televizor, ele nu fac senzație, nu reprezintă „wow”-ul pe care îl caută producătorii.

Subliniez, țăranul nu face spectacol. „Spectatorii” lui sunt codrul, păsările, izvorul și multe altele! Dar ce pot să mai spun eu când deseori pe coclauri, bătrânii mă întreabă că oare pe ce post de televiziune se vor vedea când de fapt nici nu apuc bine să opresc aparatul de filmare?

Planurile sale de viitor sunt „multe și mărețe”, dar este foarte grijuliu cu ce dezvăluie și nu vrea să își dezamăgească publicul „câștigat” în cei șapte ani.

Vreau să rămân în continuare același om, indiferent de cât de sus voi urca sau de cât de jos voi coborî.

Iosif Ciunterei și-a câștigat faima prin canalul de Youtube, pagina de Facebook și mai ales prin filmul etnografic regizat: Satul de cânepă. Pentru noi, cei de acasă, este tânărul mereu vesel și entuziasmat care merge în sate rupte de civilizație pentru a descoperi oamenii de acolo.

Îl urmărim cu drag și ne dorim să facă orice poate pentru a promova cât mai mult obiceiurile și tradițiile satului tradițional. El va rămâne un luptător pentru viața satului tradițional, cu tot ce are el mai frumos, mai de preț și insensibil la trecerea nepăsătoare a timpului.

Adrian Ambrose

Cum ar fi ca tot ce s-a fabricat vreodată în România să apară în același spațiu online? Să existe o platformă dedicată tuturor producătorilor sau furnizorilor de servicii români? Adrian Ambrose are acest obiectiv îndrăzneț și nu se va lăsa până nu-l va atinge!

 

De fapt, această platformă există deja! Se numeste, chiar așa, #FabricatinRO și este, dacă vreți, extensia personalității lui Adrian Ambrose în mediul online. Dorința lui cea mai fierbinte – aceea de a realiza ceva frumos și măreț pentru mediul de afaceri românesc. Propunerea sa de valoare, mingea la fileu ridicată tuturor antreprenorilor din România, mai mici sau mai mari!

Cine este Adrian Ambrose, de ce Fabricat în România și de unde această mare pasiune, aflăm în cele ce urmează.

 

Începuturile lui Adrian Ambrose

Adrian s-a născut și a crescut în Iași. Aici a urmat facultatea și masterul, aici îl regăsim și astăzi, când dezvoltă un proiect de țară magnific.

S-a format alături de doi părinți antreprenori. Încă de mic a înțeles ce înseamnă să conduci o afacere, iar tatăl său a reprezentat principala sursă de inspirație.

Ca mulți alți absolvenți de studii industriale, Adrian și-a început cariera într-o fabrică. Șase ani a avut șansa să testeze ”on-the-job” principiul cererii și ofertei: atunci când există cerere în creștere, o companie e obligată să facă angajări, iar afacerea se dezvoltă implicit.

Este importantă această precizare, pentru că principiul stă la baza motivației lui Adrian de a vedea cum cresc afacerile românești.

 

FabricatinRO, fabricat la o… bere!

În timpul concediului din 2014, la o masă la o bere, Adrian și amicii săi filosofau despre ce ar putea ei să aducă nou în această țară. Și cum stăteau ei trei, Adrian, Andrei și Cătălin, și se gândeau la toți acei oamenii care se vaită cât de greu e să trăiești în România, și-au dat seama cât de ușor este de fapt să spui cuiva să se schimbe. Care este însă rezultatul? Greu de spus….

Cel mai ușor însă este să oferi chiar tu un exemplu! Te poți tu schimba cu adevărat? Poți face tu ceva cu însemnătate?

Ne gândeam, cum putem ajuta noi țara? Care e cel mai ușor lucru pentru a veni în folosul unei comunități? Din vorbă în vorbă, ne-am dat seama că dacă susținem noi produsele, le recomandăm, atunci acestea s-ar putea dezvolta mai rapid. Dacă noi cumpărăm miere de albine direct de la un producător, acel producător va crește. Dacă nu, nu!

Zis și făcut! Imediat după ce s-au întors din vacanță, cei trei ieșeni au construit site-ul Fabricat în România. La început a funcționat exclusiv ca un blog, în care peste 400 producători din România și-au prezentat afacerile.

Adrian Ambrose Fabricat în România

Prima echipă Fabricat în România

Un an mai târziu, din lipsă de timp, Andrei și Cătălin s-au retras. Nici Adrian nu stătea mai bine din acest punct de vedere: munca în fabrică era solicitantă, cu nopți nedormite și weekenduri ocupate. Totuși, a decis să continue.

Între 2015 și 2018, Adrian Ambrose s-a ocupat aproape singur de proiect. Doar câțiva freelanceri și studenți l-au ajutat să descopere povești frumoase despre produsele românești.

De asemenea, în 2016 s-a mutat din producție în zona de servicii, tocmai pentru a înțelege mai bine provocările cu care se confruntă un astfel de furnizor. Astăzi, gestionează un portofoliu variat de proiecte, iar responsabilitățile de la locul de muncă îi permit ca, în timpul liber, să se dedice atât cât este nevoie pentru ca Fabricat în România să crească frumos.

Din 2018, o nouă identitate pentru Fabricat în România

Vara trecută, Tudor Perian și Victor Ciubotariu, proprietarii agenției de marketing online Digital Goal din Iași, au venit cu ideea de a transforma un simplu blog în ceea ce vedeți astăzi pe site-ul FabricatinRO. A rezultat o platformă care să răspundă mai bine tuturor părților implicate – producători, clienți, economie în general.

Au creat așadar un nou site, logo, au introdus sloganul actual – „portalul produselor și serviciilor fabricate în România”. Au schimbat complet perspectiva, astfel încât fiecare producător are acum o pagină de prezentare în site. Trebuie să înțelegem că, de cele mai multe ori, vorbim despre mici producători locali care nu au forța să se facă mai cunoscuți în afara razei lor de acțiune.

Fabricat în România rezolvă această problemă, deoarece se ocupă de tot ce înseamnă brandingul acestor producători. Practic, dacă tu în curtea ta fabrici un produs, ești foarte bun dar te cunosc doar vecinii din sat/comună/cartier și vrei să te extinzi pe o arie mai mare, atunci listarea pe FabricatinRO este obligatorie! Este, dacă vrei, cel mai scurt drum de la un nume respectat în comunitatea ta la o notorietate extinsă la nivel național.

Fabricat în România ajută producători, ajută consumatori oferindu-le informații și produse proaspete, ajută economia țării, ajută la păstrarea tradițiilor, ajută unind antreprenori.

Dacă Adrian Ambrose se ocupă acum de relația cu clienții platformei, Tudor și Victor sunt responsabili de tot ce înseamnă mentenanța site-ului. Se asigură că paginile brandurilor listate sunt optimizate pentru google, arată bine și atrag clienți. În plus, la cerere pot construi inclusiv magazine online, astfel încât produsele furnizorilor să ajungă cât mai ușor în toate colțurile țării!

 

De ce să te listezi pe FabricatinRO

Orice afacere are nevoie, mai devreme sau mai târziu, de promovare. Mai ales în mediul online. Opțiunea cea mai comodă este cu sprijinul unei agenții de marketing, care livrează servicii integrate – web design, seo, poziționare, promovare în social media, advertoriale pe diverse platforme etc.

În România, sunt nenumărate astfel de agenții de marketing. Majoritatea slabe, doar câteva bune sau foarte bune. Tu, client, după ce te-ai chinuit să identifici varianta perfectă, după ce ai dat greș de câteva ori pe timp și bani mulți și ai ajuns în sfârșit la o alternativă acceptabilă, întâmpini o nouă problemă.

Chiar dacă ești mulțumit de rezultate, voi veți fi avut doar o relație punctuală, în funcție de proiectul și livrabilele agreate. După finalizarea contractului, fiecare merge pe drumul său…

Aici intervine Fabricat în România! Adrian Ambrose explică:

Noi suntem alături de un producător pe termen lung. O dată ce fac parte din comunitatea noastră, aceștia se bucură de beneficii pe care o agenție obișnuită nu le poate oferi. Pe lângă serviciile standard de marketing, noi construim o comunitate. Vrei de exemplu ca produsele tale să ajungă într-o anumită băcănie? Noi te ajutăm! Vrei să participi la un eveniment de profil sau să vină presa la tine în curte? Avem contactele potrivite!

Mai mult decât atât, comunitatea din jurul FabricatinRO este nișa perfectă pentru orice producător local. Sunt genul de consumatori care iubesc produsele românești, deschiși să le testeze în defavoarea celor străine. Mai repede ar cumpăra de exemplu anvelope fabricate în Timișoara decât în Turcia sau prin alte țări.

De ce? Pentru că, la fel ca Adrian, își doresc să vadă cum crește economia românească. Vor să facă parte dintr-o comunitate care promovează tot ce înseamnă ”made in Ro”. Acești oameni sunt publicul țintă pe care orice antreprenor român și-l dorește!

 

Adrian Ambrose: „Banii investiți în publicitate sunt ca banii de benzină…”

La aproape un an de la relansare, 60 producători sunt deja listați pe Fabricat în România. Majoritatea provin din zona alimentară, cel mai cunoscut furnizor fiind probabil celebrul magiun de Topoloveni.

Găsim, de asemenea, producători de bijuterii, magazine de încălțăminte, chiar fabrici de vopseluri sau produse cosmetice. Deja există o gamă largă de categorii de producători, distribuitori sau furnizori de servicii. Poți de asemenea face filtrare în funcție de regiune, astfel încât să găsești recomandări de produse, cât mai aproape de casa ta.

Adrian mă asigură că acesta este doar începutul! În viitorul apropiat vor organiza târguri pe tematici, vor extinde efortul de relaționare cu partenerii, astfel încât aceștia să-și atingă obiectivele de notorietate și implicit de vânzări.

Adrian Ambrose Fabricatinro

Victor Ciubotariu, Adrian Ambrose și Tudor Perian, echipa FabricatinRO

Sigur că platforma nu este pentru oricine. Conform unor studii recente, în România există peste 1,3 milioane de antreprenori. Dintre aceștia, Adrian estimează că circa 10% au mentalitatea corespunzătoare:

Ca în orice business, întâlnim și oameni reticenți să plătească un mic abonament lunar. De obicei, acestora le spun că atunci când ei își vor oferi gratis propriile produse sau servicii, atunci vom putea și noi să facem asta. Românii trebuie să înțeleagă că banii investiți în publicitate sunt ca banii de benzină. Conduci exact atât de mult cât ești dispus să alimentezi.

În orice caz, acei 10% antreprenori cu care se poate lucra vor fi la un moment dat cu toții listați pe Fabricat în România! Îmi imaginez că este și va fi o muncă titanică, însă pe Adrian nimic nu pare să-l oprească:

Eu când cred în ceva, nu mă las până nu reușesc. Mi-am propus ceva când am început și chiar dacă lucrurile în echipă s-au schimbat, direcția și scopul au rămas aceleași. Mi-am dorit o comunitate, pentru a ajuta și a crea beneficii, pe multe categorii.

Nu ne rămâne decât să urmărim această inițiativă de excepție. De asemenea, dacă ești sau cunoști oameni potriviți pentru platforma sa, îi poți scrie lui Adrian Ambrose pe pagina de Facebook a proiectului sau pe formularul de contact din site.

Cel mai important, vă invit să vă creați un obicei în a căuta produse pe Fabricat în România. Să încercați rețetelor acestor furnizori, cam toate cu iz de „ca la mama acasă”.

Până la urmă, ce poate fi mai frumos decât să transformăm în branduri de țară acele produse cu care ne delectăm în curtea rudelor de la țară? Cam asta încearcă să facă Adrian, iar eu zic că merită să îl susținem!

Ionela Lungu
Membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, dar și a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț, inginer de meserie, Ionela Lungu a avut cumva o revelație și a ales să fie un meșter popular care dă viață poveștilor lui Nică a Smarandei din Humulești.

 

Apropierea de casa lui Ion Creangă a adus-o pe Ionela Lungu mult mai aproape de ceea ce este astăzi

Ionela Lungu nu este doar un meșter popular extraordinar de talentat și plin de dăruire, dar este un om vesel și șugubăț, cum s-ar spune în zonă. Un suflet despre care chiar aș putea spune și eu citându-l pe bădia: „Nu știu alții cum sunt…”, dar eu când văd ceva creat, fotografiat, scris de Ionela, mă întreb cum poate să fie un om atât de complex și totuși, atât de firesc, de simplu, de frumos?!

Ionela Lungu

Foto credit: Radu Păltineanu

Pe lângă arta populară, Ionela Lungu este blogger la Povești de pe Ozana, fotograf, soție și femeie împlinită. Un om fascinant, un om frumos de la suflet la trup, în poveștile și vorbele căreia oamenii sunt parcă din altă lume.

Ionela Lungu consideră că aceia care nu-și găsesc cuvintele propriei gândiri sunt cei care cred și se regăsesc în citate celebre. Ea nu crede. Citatul este un crâmpei dintr-un întreg, iar Ionela nu funcționează după segmente. În schimb, poate spune, mai degrabă, că are niște repere după care se ghidează:

E simplu, eu sunt Ionela Lungu. M-am născut și crescut la Tulcea, am făcut facultatea la Iași, m-am măritat la Humulești. Sunt sigură că ceea ce sunt azi este o sumă a ceea ce am învățat în copilărie, ce oameni am întâlnit pe parcurs, de ce nevoi m-am lovit în timp, pe ce cărări m-a dus viața. Am crescut printre „mormane” de materiale didactice confecționate de mama și de sora mea mai mare, amândouă fiind educatoare. Vedeam zilnic și participam la ceea ce bibileau amândouă, fie păpuși din cârpe, fie planșe desenate sau rochițe de păpuși. Am crescut în acest mediu, acela de a lucra cu mâinile mele și mai ales de a fi creativ. Apoi, când am crescut mare, am terminat facultatea și ne-am stabilit la Humulești, mi-a fost ușor să mă joc cu lutul, chiar dacă era ceva absolut nou pentru mine. Dar apropierea de casa marelui povestitor și recitirea poveștilor lui m-au apropiat foarte mult de meșterul popular Ionela Lungu, cel care sunt azi.

 

De la inginerie, la lumea figurinelor din humă modelate în căușul palmelor, a fuioarelor de cânepă şi piei tăbăcite

Cu siguranță, nimic nu este întâmplător sau neîntâmplător în viață. Toate au cumva o rânduire care așteaptă un moment oportun să se nască.

Așa a fost și cu vocația Ionelei, care a simțit că ingineria nu este ceea ce o face fericită. Faptul că soțul ei este din Humulești a apropiat-o pe Ionela de lumea lui Creangă, care mai apoi avea să devină și lumea ei.

   

Ionela Lungu provine dintr-o lume a orașului, însă după facultate, spune ea, a deschis dintr-o dată ochii într-o lume a satului. I-a plăcut mult și la catedră și a predat 13 ani la un liceu tehnologic, dar întotdeauna după ore se refugia măcar o oră, două, în atelier. Nu a perceput niciodată ca pe o muncă, ceea ce făcea și face. A decurs totul firesc, plăcându-i încă de la început îmbinarea școală (predat) – atelier.

Că am ajuns un meșter popular îndrăgit, nu știu. Mă bucur că mă considerați prețios și mai ales inedit și aș vrea ca prin prezentarea figurinelor pe care le realizez, să aduc mai aproape tradițiile de povești. De fapt poate tocmai aici e farmecul meșteșugului meu, apropierea noastră, a fiecăruia dintre noi de lumea lui Ion Creangă, de ceea ce înseamnă Pâcală sau fata moșneagului. Nu cred că a existat om care să treacă prin fața standului cu figurinele din lut, la diferite evenimente la care am participat, să nu se oprească o clipă, să nu zâmbească, să nu descifreze asemănarea între ceea ce am modelat eu și poveste. Este de neprețuit expresia celor care vin și privesc personajele. Inspirația vine și dintr-un simț al umorului, probabil. Dar și din lumea satului în care trăiesc acum, în Humulești.

Ionela îmi mai spune cum iese ea cu bicicleta pe ulițe și cum simte o libertate pe care poate omul de la oraș nu o are. Asta o ajută cel mai mult să rămână senină, să zâmbească după fiecare tură cu bicicleta.

Când iau lutul în palme, acel boț de humă – cum spunea și Creangă, simt cum prinde viață. Dar nu imediat. Expresia o capătă când ii dau culoare, după ce s-a uscat. Pentru că acesta e parcursul: modelat, uscat, șlefuit fața cu hârtie abrazivă, colorat obraji, ochi, buze, la urmă lipit păr din blănițe și pus căciulițe din piei de miel, tăbăcite, iar dacă sunt personaje feminine lipesc codițe împletite de fire de in și băsmăluțe. În câțiva pași parcurși în câteva zile, personajul din poveste prinde viață.

 

Expoziții de fotografie, „Povești de pe Ozana” și predatul

Fără să iubim ceea ce facem am fi niște fantome, zău. Neiubirea transformă normalul într-un om rău, egoist. Poate chiar iubind ceea ce faci ți se deschid drumuri și căi prin care poți să te exprimi, poți respira, exista. Mie îmi place să mă redescopăr, sunt neobosită în a explora, îmi pun idealuri astfel încât să le pot atinge. Din aproape în aproape am tot evoluat sau în fine, nu știu, ceea ce am devenit. Făcând personaje din Lumea lui Ion Creangă, apoi am încercat să fac figurine care seamănă cu persoane din realitate, apoi am încercat în fotografie să realizez portrete de oameni din Lumea satului.

În fiecare zi, Ionela Lungu lucrează cu elevi din școli, ajutându-i să vadă arta populară ca pe ceva ce ține de noi, de rădăcinile și zestrea noastră de români. Nu este greu să facă asta, deoarece copiii par să înțeleagă, să pătrundă și să iubească mult mai profund decât adulții, această lume fascinantă a meșteșugurilor.

Ionela Lungu

Copiii iubesc lumea aceea de dincolo de ușile pe care le deschidem noi, cei mari. Consider că e menirea noastră să-i sensibilizăm de tot ce e legat de tradițiile noastre autentice, nu cele false, spoite. Nu idealizez trecutul, ci îmi aleg ceea ce e cald și autentic din trecut, privind spre viitor. Sunt purtătoare DOAR de ii vechi, pentru că au pânza aceea țesută în stative, nu în fabrică. Și la fiecare oră am un accesoriu tradițional, tocmai pentru a le atrage atenția elevilor. O dragoste către frumos poate fi transmisă doar fiind tu credibil, la rândul tău. Și asta încerc eu să fac.

Ionela Lungu vorbește cu mare drag despre proiectul „Povești de pe Ozana”, despre care spune că este una dintre „casele sale”, alături de cea a modelajului în lut și cea a fotografiei. Adică aici, povestește în cuvinte ceea ce trăiește și simte, iar imaginile care se găsesc pe blog, completează, vizual, subiectul din temă.

Nu scrie des, nici mult, deoarece nu îi place să bată câmpii și să plictisească oamenii. Dar încearcă să scrie despre ceea ce contează, despre realitate și lumea frumoasă pe care mulți o uităm în alergătura noastră zilnică.

Trăim într-o lume grăbită, care nu mai are timp și eu încerc prin fiecare articol de pe blog o oprire, un răgaz. Nu depășesc 700 de cuvinte, mă concentrez pe subiect și nu scriu pe bucăți. În general e un of pe care îl zic deodată, dar pe care îl gândesc (îl coc!) câteva zile înainte.

 

Ionela Lungu: „Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești.”

Întotdeauna este vorba despre alegeri. Ce alegi să faci în viață. Eu, împreună cu soțul meu am ales să rămânem în țară. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e ceea ce am ales. Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești. Cred că mulți care au plecat din țară și-au găsit un rost acolo, unde lucrează, lucru pe care nu și l-au găsit aici, acasă. Nu avem de unde ști de ce și cum a dus pe fiecare viața. Iar România realizăm că o iubim doar când ieșim din granițele ei. Ați observat că ne lovește dorul de ea când suntem departe?

Ionela Lungu ne spune că ea este ea în fiecare zi: „de ce credeți că aș fi altcineva?”. Un om absolut normal, care își ia energia de la ce este frumos în jurul său. Are împreună cu soțul său prieteni puțini dar foarte buni, iar de la copiii cu care lucrează învață foarte mult.

Și-apoi e vorba de echilibru. Sunt atentă să-mi păstrez obiectivitatea, mă ajută mult și Costi, soțul meu, și el la rândul lui meșter popular, ceea ce e foarte important într-o echipă. Râdem mult împreună, de la el mi-am dezvoltat mult simțul umorului, am crescut amândoi în același spirit. Îmbin tot ceea ce fac cu relaxarea: fie că modelez lut, fie că sunt la târguri și prezint ce lucrez în atelier, fie că merg cu bicicleta sau fac poze la oameni, prin sat. Iar când dau cu aspiratorul ascult muzică, pentru că de mâncare gătește Costin.

Ionela Lungu

Expoziția fotografică: Oamenii Humuleștiului

Ca lecție învățată pe parcursul vieții ar fi ca fiecare să facem ce ne pricepem, să te canalizezi pe ceva și să încerci să te dezvolți, să evoluezi, să devii tot mai bun. Dacă ne închipuim că știm să facem de toate, de fapt nu știm nimic, spune Ionela.

Să tot faci cercuri concentrice cu raze din ce în ce mai mari, în jurul a ceea ce-ți place și știi să faci. A! Și să citești la timp ce trebuie citit, să asculți o muzică bună, să nu te iei prea în serios și sa nu-ți pierzi umorul. Și să nu faci pe nimeni prost. Cam multe lecții, nu-i așa, dar țin de bun simț. Nu dau sfaturi dacă nu mi se cer. Mai avea Costi o vorbă: „eu îți dau un sfat, fă cum crezi!”.

Și, șugubeață cum o știm, Ionela încheie: „Pune semnul meu de carte în cartea ta, sunt onorată. Domnița Ramona, îs gata!”

 

Cuvânt de încheiere

Apoi, vorba lui Nică a Smarandei, cu Ionela ți-e mai mare dragul să stai la taclale, să o asculți, să mergi cu ea de-a lungul satului cu bicicleta și să te bucuri de oamenii simpli și frumoși ai locului. Să te ogoiești olecuță pe malul Ozanei „cea frumos curgătoare” și să realizezi că viața înseamnă mai mult decât planuri. Ea este despre viață, mai mult decât despre orice altceva!

Ionela Lungu

Ozana, foto by Ionela Lungu

Ionela Lungu este un om care, în cuvinte puține, are capacitatea de a cuprinde înțelesuri mari. De câte ori îi trec pragul, mai mult virtual, că doar așa îmi permit momentan, nu pot decât să mă bucur de ceea ce văd. Să fac ochi mari precum copiii mirați, să pășesc într-o lume care deși a noastră a românilor, parcă te poartă undeva în poveștile cu Dănilă Prepeleac, Păcală, Smaranda Popii. Și este bine! Că ne mai scuturăm oleacă de glotul zilei și ne bucurăm de frumosul meșteșugurilor și a oamenilor!

Ionela m-a cucerit cumva de când am descoperit-o prima dată. De vreo câțiva ani, ce este drept. De atunci, mereu mă delectez cu arta și scrisul ei. Cu tografiile din locuri parcă rupte din Rai!

Apoi, de la primul salut firesc, deschis, prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Și poate, așa o fi, deoarece prea ne leagă multe pe mine și pe Ionela a lui Costin din Humulești, cum îmi place mie să îi spun femeii care a reușit să dea viață „unui boț de humă”!

Locație atelier: drumul de la poalele Cetății Neamț
Telefon : 0233 790.093, 0742.999.506, 0726.985.695
E-mail: palmaart@yahoo.com

Adrian Tăbăcaru

Majoritatea marilor muzicieni reușesc să-și câștige succesul, devenind foarte buni pe un singur gen muzical. Atunci însă când descoperi un muzician care abordează cu aceeași dragoste rock-ul, jazz-ul, pop-ul, muzica clasică, realizezi că ai de a face cu un artist complet și complex. Un astfel de performer e și Adrian Tăbăcaru, cel care a avut curajul de a transforma Luceafărul lui Eminescu într-o operă rock.

 

Cu o carieră de aproape 25 de ani ca toboșar al trupei Taine, dar și cu numeroase proiecte muzicale la activ, și-a asumat un proiect măreț prin care capodopera marelui poet să (re)devină cunoscută publicului larg. Vă invit să descoperiți în continuare povestea sa.

Drumul lui Adrian Tăbăcaru spre muzică

Adrian Tăbăcaru s-a născut pe 12 mai 1980 în București. Pasiunea pentru muzică a dobândit-o de la tatăl său. Încă de la vârsta de 3 ani a început să învețe să cânte la tobe.

Mai târziu, a absolvit școala și liceul de muzică „Dinu Lipatti” din București, Universitatea Națională de Muzică din București unde a absolvit și un master cu specializarea „Stilistică interpretativă instrumentală”. În prezent, Adrian e la finalul celui de-al II-lea an de master în cadrul centrului internațional de cercetare în tehnologii interactive CINETic, centru atașat Universității Naționale de Teatru și Film „I.L. Caragiale” din București.

Din punct de vedere al lecturii, Adrian a „crescut” citindu-i pe Nichita Stănescu și Antoine de Saint-Exupéry. Sri H. W. L. Poonja sau mai simplu “Papaji” este modelul de OM și de gândire spirituală după care el își urmează viața. Budismul pentru Adrian Tăbăcaru este cea mai pură religie și filozofie de viață.

 

Artiștii care l-au format ca muzician

Fiecare om are ceva de spus și de la fiecare avem ceva de învățat, e de părere toboșarul nostru care ascultă și se inspiră din toate genurile muzicale din jurul său. Această deschidere îi face mintea să se adapteze și să construiască ușor în aproape orice stil pe care-l abordează.

Toată muzica este frumoasă, atâta timp cât vine din suflet și are un mesaj, e de părere Adrian. El asociază ascultatul unui singur stil muzical cu mâncatul aceluiași meniu în fiecare zi.

Formarea sa are la bază muzica clasică. A crescut studiind atât compozitori români cât și străini. Muzica lui J.S. Bach i-a oferit și dezvoltat o gândire armonică pe care o aplică în tot ce face, atât în muzică, video, aplicațiile tehnologice pe care astăzi le explorează, dar și în viața de zi cu zi.

De la Buddy Rich la Arthur Hnatek, de la Siegfried Fink la Keiko Abe sau Evelyn Glennie, de la Gavin Harrison la Tomas Haake, pentru a enumera doar câțiva poli ai muzicii, fiecare l-au inspirat și format ca muzician. Adrian ascultă și acum cu plăcere albumul Focus al celor de la Cynic care rămâne în topul preferințelor sale muzicale în zona rock, dar și modulele fenomenale ale pianistului Nik Bärtsch care explorează jazz-ul în minimalismul lui profund.

Consider că fiecare are drumul său și fiecare simte ce trebuie să facă pentru a-și îndeplini visul. Performanța se dobândește atunci când încerci să te depășești pe tine, neîncercând să te aliniezi la standardele sau necesitățile societății.

Adrian Tăbăcaru

Perioada Taine

Perioada „Taine” a fost deosebit de importantă pentru Adrian Tăbăcaru. Atunci și-a construit bazele ca toboșar, dar și o experiență de sute de concerte, de turnee și de activități în studio din care a învățat enorm. Dacă ar fi să o ia de la capăt, ar urma același drum.

Au fost aproape 25 de ani în care a evoluat împreună cu trupa Taine. A lăsat în urmă o capodoperă precum „Cealaltă parte” (1999), album emblematic în muzica metal din România.

Însă lui Adrian i-a fost greu să facă mereu același stil de muzică. De aceea a luat decizia de a se concentra pe o carieră solo, putând astfel să-și condimenteze și diversifice viața așa cum își dorea.

 

Diversitatea, secretul fericirii pentru un muzician complet

Colaborările sale muzicale sunt diverse și orbitează în jurul multor genuri muzicale total diferite. Începând din liceu și până la absolvirea studiilor a cântat în Orchestra Națională Radio, dar și în Orchestra Filarmonicii “George Enescu” din București. În aceeași perioadă a fost membru al ansamblului de percuție “Game” al Universității de Muzică din București, sub îndrumarea profesorului Alexandru Matei.

A colaborat cu mulți artiști ca instrumentist de studio, o experiență deosebită tocmai prin diversitatea stilurilor abordate. A înființat împreună cu Tom Brânduș, Adrian Buciu, Vlaicu Golcea, Raluca Statulat, Luiza Zan, Mandela Gajol grupul de electro-world-jazz “Souptrip”, iar în prezent activează în ansamblul ARAC alături de Costin Chioreanu și Sofia Sarri.

Provocări sunt diverse și vin de peste tot, dar orice artist se luptă cu ele indiferent de țara în care trăiește. Poate că în Romania este ceva mai dificil, având în vedere că am fost atât de mult timp sub aripa comunistă. Totuși suntem o nație puternică și muncitoare. Sunt sigur că vom depăși acestă dificultate care cel puțin cultural ne-a ținut pe loc.

 

Essentials-Live, albumul solo

Cele 7 piese ale albumul solo ”Essentials-Live” care a fost lansat de curând e structurat sub formă de lied. Mai multe detalii despre modul cum a fost gândit acest album, precum și secvențe audio, puteți descoperi aici.

Printre cele 7 compoziții ale albumului, Adrian Tăbăcaru are o piesă în colaborare cu Maria Hojda. Pe Maria a cunoscut-o prin Andrei Popa, chitaristul Loredanei Groza, Maria făcând parte din grupul de backing-vocals al Loredanei. În momentul în care a întâlnit-o, Adrian Tăbăcaru a fost fermecat de talentul cântăreței despre care puteți citi aici un articol detaliat.

Maria este un om frumos care are în sufletul meu un loc aparte. Am înregistrat cu ea rolul Cătălinei din operă și colaborările au continuat, cea mai recentă fiind o piesă dedicată campaniei JYSK România și Hope&Homes for Children România intitulată “Am nevoie de tine”, campanie care are scopul de a atrage atenția asupra nevoii de a închide orfelinatele și de a găsi cele mai potrivite alternative pentru copiii din ele.

Pe albumul solo mai sunt și două piese tribut aduse lui Esbjörn Svensson. De marele muzician de jazz și de trio-ul E.S.T. îl leagă un eveniment de sincronicitate care poate pentru mulți nu înseamnă foarte mult. Pentru Adrian însă, a fost creată o legătură ce depășește granița înțelegerii umane:

Ascultam obsesiv albumul “Seven Days of Falling”, îmi plăcea foarte mult piesa “Elevation of Love”. La un moment dat, eram în mașină și am aflat că pianistul Esbjörn Svensson a decedat în urma unui accident de scuba diving. Am oprit mașina și am parcat pe locul unei mașini care avea numărul B-01-EST. Am compus o piesă și am făcut un cover al piesei “Elevation of Love” pe care le cânt în memoria acestui geniu care a plecat prea devreme dintre noi.

 

Luceafărul transpus într-o operă rock de Adrian Tăbăcaru

Talentatul muzician l-a redescoperit pe Eminescu prin vocea prestigiosului actor român Gheorghe Cozorici, ascultând-ul recitând Luceafărul. A început să-l vadă dintr-o perspectivă diferită de cea prezentată la școală. Din acel moment a început să lucreze la acest proiect și lucrurile s-au legat într-un mod uimitor.

Timp de un an am făcut research și am descoperit că Eminescu în afara țării este întâlnit doar în cercuri restrânse și m-am gândit ca ar fi bine ca acest poem să fie prezentat și rememorat publicului larg și printr-o perspectivă muzicală.

A căutat traduceri în engleză ale poemului și a descoperit două variante, semnate Dimitrie Cuclin, respectiv C.M. Popescu. A ales prima variantă pentru că i s-a părut mult mai potrivită pentru muzică, Dimitrie Cuclin fiind de asemenea traducător și compozitor, reușind astfel să păstreze ritmicitatea poemului original.

Nu și-a propus un dead-line, ci a lăsat ca lucrurile să vină de la sine. După aproape 4 ani de muncă, în data de 15 ianuarie 2019, de ziua marelui poet, a lansat opera rock „Lucifer” în clubul Control din București, club care a fost umplut la capacitate maximă.

Adrian Tăbăcaru consideră că toți cei care l-au sprijinit și susținut în acest proiect sunt la fel de importanți, pentru că ei sunt artiștii de elită. De aceea, a dorit să aducă mulțumiri și aici către: Eugen Brudaru, Alexandra Maria Hojda, Răzvan Krivach, Laura Mihailă, Dragoș Crețu, Iustinian Zetea, Dominic Cristea, Olimpia Mălai, Raluca Stratulat, Andreea Țimiraș, Adrian Buciu, Sebastian Burneci, Constantin Urziceanu, Sergiu Dan Feier, Petre Iftimie, Andrei Popa, Alexei Nichiforof. Partea video este semnată Costin Chioreanu care, așa cum îl știm mulți, cu siguranță a lucrat și în somn pentru a putea fi gata la timp acest proiect.

Până acum a avut loc doar o singură reprezentație a operei rock Lucifer. Adrian însă a primit câteva propuneri pentru a prezenta acest proiect până la sfârșitul acestui an, reprezentații ce vor fi anunțate în curând.

Fiind un proiect în care toți cei implicați au venit de dragul poemului, de dragul lui Eminescu și de dragul lui Adi, nu a întâmpinat nici o dificultate în realizarea sa.

 

Adrian Tăbăcaru

Viitorul sună bine în ritmuri de tobe

In ceea ce privește viitorul României, Adrian crede că România se va dezvolta și se va alinia standardelor Europene pentru că direcția în care mergem este una bună. Asta și pentru că elita României a fost și este într-o continuă creștere. Există oameni speciali, oameni talentați, oameni muncitori, mulți dintre ei încă nedescoperiți.

Elita României se bazează pe perseverență și pe vise ce nu sunt lăsate neîmplinite, indiferent de cât de dificile sau de intangibile ar părea ele.

Primul și cel mai important plan pentru Adrian Tăbăcaru este să prezinte „Luceafărul” pe cât mai multe scene, atât în țară cât și în afara ei. Apoi să-l pună în scenă la teatru cu actori si orchestră. Mai mult decât atât, el pregătește  pentru lansare opera rock “Lucifer” ca material audio, care acum este la masterizat în Suedia.

De asemenea, își propune să termine masterul în tehnologii interactive din cadrul CINETic, master în care se dezvoltă și evoluează pe foarte multe planuri, Adrian fiind adeptul constantei evoluții personale.

Îmi lipsește timp pentru a mă ocupa de toate, îmi lipsește suportul financiar pentru a le pune în practică așa cum îmi doresc, dar până la urmă cu toții ne bucurăm de același timp și de aceleași condiții „în cercul nostru strâmt”.

Adrian Tăbăcaru este un muzician complet și complex, despre care s-a vorbit prea puțin până în prezent. Locul lui este, fără nicio îndoială, în Elita României, fiind o dovadă vie a faptului că nu au plecat toate valorile din țara asta. Trebuie doar ca presa să-și îndrepte mai mult atenția asupra valorilor autentice și să le promoveze.

Gabriel Curcubet

Gabriel Curcubet a fondat în anul 2002 Asociația Home Schooling România, al cărei Preşedinte este până în prezent. Gabriel explică pentru Elita României de ce a decis să aleagă această formă de educație, care au fost prejudecăţile şi piedicile cu care s-a confruntat de-a lungul timpului, care sunt beneficiile sau greutăţile educării acasă în România.

 

Totul este posibil cu ajutorul lui Dumnezeu, ne spune Gabriel Curcubet

Gabriel Curcubet este pastor şi s-a născut într-o familie bilingvă. Tatăl a fost refugiat din Basarabia, iar mama unguroaică născută în Transilvania.

Originile familiei sunt foarte greu de stabilit, strămoșii săi fiind ori învățători, ori preoți undeva în secolul 18, nefiind important dacă au fost ortodocși sau reformați. Acest lucru a pus pecete și pe viața lui Gabriel Curcubet, beneficiarul unei biblioteci cu peste 2000 de volume care i-au marcat atitudinea față de învățătură.

Cum sunt dislexic am învățat foarte greu să citesc și am avut greutăți la aproape toate materiile. Greutăți de care părinții mei nu și-au dat seama, fiind foarte ocupați, iar eu, copil fiind, mă întrebam de ce nu înțeleg ce spun profesorii de limbă și literatură, indiferent dacă era română sau maghiară. În schimb cu timpul, de la 14 ani a început să-mi placă să citesc și tot ce știu din copilărie am învățat în mod autodidact din biblioteca noastră și din Biblioteca Comunală. Și acum spun copiilor că dacă vor să învețe ceva, atunci doar de determinare, de muncă și de harul lui Dumnezeu au nevoie și vor învăţa, indiferent dacă este vorba de o limbă, o materie sau de o profesie.

 

Cum a apărut Asociația Home Schooling Romania

Când și-au înscris băiatul cel mare la grădiniță, Gabriel şi soţia sa au observat că învăța contrarul a ce îl învățau ei doi ca părinţi, acasă. În plus, băiatul învățase să citească la patru ani, de unul singur, și nu prea vedea de ce să stea la grădiniță.

Chiar în vara respectivă din 2001, Gabriel Curcubet a auzit de homeschooling și a decis împreună cu soţia sa să-l retragă de la grădiniță. De atunci, și-au asumat ei singuri educarea lui David și a celorlalți trei copii.

Atunci când Internetul mergea cu o viteză de 0,95kb/s am studiat siteul Ministerului Educației şi am mers la București să discut cu autoritățile. Tot atunci am aflat că putem să ne educăm copiii acasă înscriindu-i la o școală din afara României. O şcoală umbrelă, cum este ea cunoscută de oameni. Următorul pas a fost fondarea Asociației ca să putem face demersuri pentru legalizarea educației acasă și să avem spatele asigurat în cazul în care autorităţile vor decide să ne atace. Dacă cineva se întreabă de ce ne-am gândit la o atitudine ostilă din partea autorităților, le spun că de la bun început ne-am dat seama că educația acasă nu se potrivește cu filozofia marxistă în care au crescut cei care răspund de politica educațională din România.

Gabriel Curcubet

Aflăm că domnul Gabriel Curcubet avea de ce să anticipeze probleme din partea autorităţilor. După opt ani, Ministerul Muncii s-a autosesizat la un articol apărut in Evenimentul Zilei și a reclamat asociația la Inspectoratul Școlar Județean Harghita.

ISJ Harghita a trimis o comisie, dar juristul a susţinut că activitatea asociației este în perfectă legalitate.

În cei 17 ani de când am înființat asociația, am sfătuit mai multe zeci de familii care au avut ”greutăți” cu autoritățile şi le-am fost aproape cu orice informaţie sau documentaţie. De fiecare dată am reușit să câștigăm câte o bătălie.

 

Educația acasă vs. autorități și mass-media potrivnică

Educația acasă vrea să formeze oameni care GÂNDESC, ceea ce sistemul și politicienii, respectiv mass media condusă de politicieni nu vor agrea niciodată. Posibil aceasta este problema legalizării educaţiei acasă şi în alte state. Doar ţările care înţeleg că fundaţia reală a unui stat este un popor educat, vor accepta homeschooling-ul ca formă alternativă de educaţie.

În ciuda atitudinii ostile, numărul celor care aleg educația acasă pentru copiii lor a crescut de la an la an. În special după 2012, după ce a apărut o nouă generație de părinți care au capacitatea de a gândi „out of the box” şi a înţelege beneficiile acestui sistem.

În prezent, peste 2000 de familii de români și maghiari din România au ales să facă homeschooling. Acest număr ar crește exponențial dacă s-ar legaliza și la noi.

Gabriel Curcubet explică faptul că, pentru aceasta, avem nevoie de o generație nouă de părinți, dar şi de o generație nouă de legiuitori, care să ţină cont de cerinţele populaţiei pe un anume segment. Legea educaţiei acasă se poate da doar în Parlament, la cerinţa mai multor familii.

 

Cum vor socializa copiii educați acasă? Pot copiii educaţi acasă să meargă la facultate?

Categoric, prima întrebare a fiecărui părinte este cea legată de socializare, de cum se desfăşoară activităţile în cadrul acestui sistem de educaţie acasă, cum promovează copiii şi cum pot ei pe viitor să îşi dea bacalaureatul sau să meargă la o facultate.

Când auzi sintagma „educaţie acasă” nu ai cum să nu te loveşti de acest cuvânt: „acasă”! Totuşi, trebuie să înţelegem că primii ani de viaţă a unui copil, tot în acest mediu se desfăşoară. Cel mic vine în contact cu adulţi, doar mai apoi cu alţi copii. Un copil educat acasă nu înseamnă un copil privat de libertate.

Dacă am încerca să depăşim puţin prejudecăţile şi am cugeta puţin, am realiza că un copil educat acasă, fără să aibă un program rigid, are chiar mai mult timp și mai multe ocazii să meargă în parc, să desfăşoare activităţi sportive, să participe la diverse cursuri sau ateliere, să fie prezent la evenimente culturale, la muzeu, la bibliotecă, la diverse cursuri și ateliere, să participe activ la cumpărături, la plata de taxe, impozite şi să înţeleagă şi acest aspect legat de ceea ce înseamnă a pune în practică infromaţiile acumulate.

De la bun început am înțeles că ceea ce facem este spre bine copiilor și este ceea ce trebuie să facem. Am crezut în ce am făcut și știam că nu există om pe Pământ care să ne ia credința. Credința este ceva ce nu poate fi luată cu forța. Credința noastră vie în Dumnezeu și în ajutorul lui real ne-a ajutat ca în clipele de necaz să ne rugăm Lui să ne dea harul lui, ajutorul lui să putem trece prin acele zile de deznădejde. Acum când scriu aceste rânduri, fiul nostru cel mai mare, David, aude „ultimul clopoțel” la New York University Abu Dhabi (Științele Politice de la acea universitate unde a terminat el se califică pe locul 19 lume în topul facultăților de profil), și se reîntoarce în Europa să lupte pentru drepturile celor care nu sunt luați în seamă.

Elevii, așadar, se pot înscrie la o universitate din România, dacă se înscriu la Bacalaureat în România. Eventual fac clasa a 12-a în România. Dar pot da examen şi cu rezultatele testelor standardizate americane, SAT sau ACT. Cu rezultatele acelor teste, pot da, de exemplu, şi la Harvard sau orice altă universitate de prestigiu din lume.

Toate universităţile mari americane au locuri special pentru elevii educaţi acasă. Ei nu trebuie să aibă ”High School Diploma”. Dau un examen special, trebuie să scrie mai multe eseuri şi contează pentru ei rezultatele de la testele standardizate.

Cu alte cuvinte, educaţia acasă este o alternativă pe care oricât de mulţi încearcă să o demonteze, ea este fiabilă şi culmea, a fost practicată din cele mai vechi timpuri. Spiru Haret a fost unul din cei care au legalizat-o în trecut.

Nu vom intra în detalii, dar trebuie să ştim că pe vremuri, copiii erau educaţi acasă, de tutori. Chiar unele genii ale lumii au urmat o astfel de educaţie, lucru care nu i-a oprit să devină emblematici în cercetare şi inovaţie.

Gabriel Curcubet ne spune că oamenii gândesc de fapt cum au fost educaţi şi formaţi să gândească. Puţini sunt ”out of the box”, originali şi deschişi, reuşind să depăşească nişte prejudecăţi implementate.

Ei de regulă urmează un şir, acţionează şi spun ceea ce aud la şcoala publică, la televizor, ceea ce eventual citesc în ziare, media fiind departe de ce ar trebui să fie şi nedorind să educe pozitiv oamenii.

În acest caz, educaţia acasă devine un element tabu, negativ şi anormal, considerând că un copil şcolit acasă este privat de libertate, va rămâne în urma celorlalţi, nu va cunoaşte competiţia. Profesorii nu sunt nici ei o excepție. Gândind cum au fost formaţi în sistem, foarte puţini sunt aceia care înţeleg beneficiul educaţiei acasă şi sunt de acord cu el. Dar există şi unii chiar au apelat la homeschooling.

Este zicala noastră: „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!”. Din păcate bătrânii noștri au crescut în comunism și sfatul lor, uneori, oglindește educația lor, dar chiar şi aşa sunt foarte multe de învățat de la ei. Întotdeauna au ceva să ne împărtășească din experiența lor, iar în cazul educației acasă avem nevoie de sfaturi mai tot timpul, fiindcă oricât de bun ar fi un sistem educațional, pentru a căpăta experiență avem nevoie de sfaturi și de timp. Asta trebuie să înțeleagă și copiii noștri. Cei care au succes (și nu cei descurcăreți) au ascultat de sfaturi, s-au folosit bine de timpul lor, au fost și sunt oameni cu carte și întotdeauna se gândesc și la binele semenilor, slujind spre binele lor.

 

Cuvânt de încheiere

Ca o încheiere, aş sublinia că în timp ce în foarte multe ţări şi state, educaţia acasă este acceptată şi este perfect legală, există şi ţări care nu sunt de acord cu acest sistem. Alternativa la sistemul public sau privat de învăţământ funcţionează în state precum Austria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Ungaria, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Slovacia, Elveţia, Ucraina, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii.

De ce nu ar fi perfect funcţională şi la noi dacă părintele îşi asumă că poate să facă faţă acestei provocări în limitele unei curicule sau a educaţiei libere?

Homeschooling
Conferinţă despre Homeschooling

O întrebare retorică ar fi de ce s-a susţinut în convenţiile internaţionale şi chiar în Constituţia noastră acest „drept natural”, dacă el este îngrădit şi restricţionat?

De exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului spune: „părinţii au dreptul prioritar să aleagă felul educaţiei pe care o va primi copilul lor”, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „în exercitarea funcţiei de educare şi predare, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura acea educare şi predare în conformitate cu convingerile lor filozofice şi religioase.”. Constituţia României spune: „Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.”, iar Convenţia ONU şi UNESCO susţin aceleaşi principii.

Mergând mai departe, dincolo de acest „drept” este vorba despre faptul că părinţii sunt cei mai capabili să aleagă forma de educaţie potrivită pentru copilul lor. Părinţii sunt singurii care cunosc cel mai bine nevoile copiilor lor şi sunt direct interesaţi şi implicaţi în procesul de educare al acestora, în formarea lor, cunoscându-le posibilităţile şi nevoile, mai bine decât oricine. Fiecare părinte are ca prioritate viitorul şi succesul copilului său din punct de vedere educaţional, intelectual, emoţional, spiritual.

Dacă statul ar înţelege şi ar accepta acest aspect, care la urma urmei ţine de un drept fundamental al familiei, al părintelui, al educaţiei şi ar elibera educaţia de acest monopol, părinţii ar fi cei mai buni educatori. Ei sunt omniprezenţi, mereu informaţi şi documentaţi.

Trebuie să se înţeleagă faptul că educaţia nu se poate realiza în monopol sau într-o manieră rigidă, ci doar bazată pe diversitatea serviciilor educaţionale, alegere şi competiţie.

Ioan Sicoe

Pentru un jurnalist, e provocator să aibă drept subiect un om care afirmă, dintru început și ori de câte ori are ocazia, că nu despre el ar trebui să fie vorba, ci despre locul în care-și are rădăcinile. Pentru cititori, poate părea ciudat. Și, totuși, nu este. Ioan Sicoe este moț, născut pe culmile Apusenilor, în Valea Verde – un loc fermecat, despre care toți cei care ajung aici, veniți din toate colțurile lumii, spun că e definiția pământeană a raiului.

 

Cei mai mulți se întorc, fără a-și putea explica de ce anume o fac, ce are aparte locul acesta de-i cheamă, iar și iar. Locul se numește Valea Verde și este un sat înfloritor odinioară, aproape părăsit, dar readus la viață, în urmă cu 20 de ani, de dragostea unui fiu al satului.

Nu eu sunt important în ceea ce se întâmplă aici, ci locurile acestea, care au ceva magic. Încă n-a fost nimeni căruia să nu-i placă. Nimeni care să nu-şi dorească să revină, mai devreme sau mai târziu.

Deşi e un povestitor savuros, Ioan Sicoe nu se lasă prea uşor convins să vorbească despre el. S-a născut și a copilărit aici, la Valea Verde, unul din satele aparținătoare comunei Sohodol, din județul Alba.

O copilărie liberă și fericită, cu năzbâtii, dar și cu responsabilități, mai cu lipsuri, mai cu răsfăț, într-o familie de gospodari vrednici, ce au știut să transmită celor patru prunci toate coordonatele verticale ale unei vieți în omenie.

La vreme, a plecat la școală, la oraș, apoi la facultate. S-a făcut profesor de istorie și s-a întors acasă, să-i învețe pe pruncii moților de unde le vin rădăcinile, să-i facă să înțeleagă, dincolo de buchiile cărților, toată tristețea și demnitatea unui neam ce nu s-a lăsat frânt.

Apoi, a plecat iarăși la oraș, la Deva. Dar a luat cu el și satul natal, purtându-l în amintiri depănate oricui îi ieșea în cale. Și i-au ieșit mulți, căci a condus, timp de 11 ani, Inspectoratul Județean pentru Cultură Hunedoara.

Am avut ocazia să vizitez multe ţări din Europa şi din lume, am văzut locuri frumoase peste tot, dar toate călătoriile astea m-au făcut să-mi dau seama că şi noi putem să punem, cumva, în valoare, frumuseţile pe care le avem, unele evident superioare celor din străinătate. Mereu mi-a fost gândul şi sufletul la Valea Verde. Pentru că am copilărit aici şi pentru că am avut parte de o copilărie fabuloasă. Şi nu folosesc cuvinte mari. După ce părinţii mei au murit, nimeni nu s-a mai ocupat de gospodărie. Mai veneam peste vară, de câteva ori, şi mi se rupea sufletul să văd paragina ce se instala peste tot. Am decis să fac ceva, deşi nu ştiam exact ce anume.

 

Nemți din Nürnberg, adică moți din Valea Verde

În vara lui 1997, s-a-ntors, pentru câteva zile, acasă. Nu-l mai aștepta nimeni în prag, căci părinții se mutaseră lângă biserica din coasta dealului, în veșnicia de sub cruce.

Atunci, Ioan Sicoe a filmat, împreună cu un prieten, zona, pe o casetă video. Înregistrare de amator, pe care aveau s-o vizioneze mai apoi, întâmplător, un grup de nemți de la Universitatea Populară din Nürnberg, veniți cu treabă prin Deva.

Doi ani mai târziu, nemții aceștia, cu care ținuse, în tot acest timp, legătura, i-au telefonat și i-au spus că intenționează să vină, un grup de 20 de persoane, să-și petreacă concediul la Valea Verde.

A intrat în panică, neștiind cum îi va putea găzdui, când casa părintească era părăsită din 1988 și nu avea acolo nimic altceva decât un pat și două mese. S-a descurcat, totuși, și le-a oferit oaspeților germani un concediu de pomină.

Mătușa Iulia s-a îmbrăcat în costum popular și i-a primit cântând la tulnic. Se minunau de tot ceea ce vedeau și nu le venea să creadă că, pentru oamenii de aici, acesta e chiar un mod de viață. S-au acomodat foarte repede și au ținut cu orice preț să dea o mână de ajutor la strânsul fânului, la culesul fructelor de pădure, la făcut dulceață și la multe altele… De atunci, vin în fiecare an și, cu excepția a 6-7 persoane, sunt mereu alții și alții.

În urma vizitelor repetate la Valea Verde, la Universitatea Populară din Nürnberg nemții au inițiat un proiect „Natura pură – Valea Verde”, pe care l-au inclus în programul „Agenda 21”, o acțiune a ONU care prevede protecția ecologică a planetei.

O vreme, spre Valea Verde accesul era destul de dificil. Nemții își lăsau mașinile în Ponorel, un sat din comuna Vidra, tot din județul Alba, pe Valea Arieșului Mic. Apoi, mergeau pe jos vreo 14 km, cu copii, cu bagaje în spate, până sus, în Valea Verde.

Ce s-or mai revoltat, când le-am spus că aș vrea să repar drumul, să se ajungă mai ușor sus! Nu și nu, că dacă eu repar drumul, or să vină unii să-și facă vile, una, alta, și-or strica toată frumusețea asta naturală. Și cred că au dreptate, așa că am renunțat la idee.

 

Bucuria de a naște bucurie

Din 2010 încoace, Valea Verde a găzduit trei ediții ale unei conferinţe interculturale internaţionale, la care au participat peste 40 de specialişti din opt ţări, conferință găzduită, de obicei, de municipiul Deva. Dar, aflând de acest loc, specialiştii au preferat să vină aici, pentru că totul s-a derulat într-un mod neconvenţional.

Vara, când se desfăşoară această conferinţă, e şi aici destul de cald, de aceea şi-au purtat discuţiile afară, sub meri şi pruni, la umbră. Au declarat, ulterior, că a fost pentru prima dată când nu s-au simţit nici presaţi de timp, nici închişi într-un spaţiu sau într-un program rigid.

Anul acesta, sunt deja 20 de ani de când satul Valea Verde a fost readus la viață. După o vreme, tot venind aici, câțiva nemți și-au cumpărat case în zonă și spun, de câte ori vin încoace, că vin acasă.

Valea Verde

Valea Verde, Raiul Apusenilor

Casa părintească a lui Ioan Sicoe și încă vreo două din apropiere au fost amenajate, pregătite oricând să primească câteva zeci de oaspeți. Povestea acestui loc s-a dus din om în om și, astfel, la Valea Verde au ajuns turiști din toate colțurile lumii, indiferent de anotimp.

L-am avut oaspete, acum câţiva ani, pe renumitul speolog Iosif Viehmann (Fiman), fost student al lui Emil Racoviţă (decedat în 2016-n.red.). Venea aici cu fiica sa, stabilită în Mexic, şi nu au vrut să doarmă decât în casa veche, de lemn, acoperiţi cu cergă de lână şi pe pernă umplută cu otavă.

Apoi, lucrurile s-au aşezat. Au început să vină turişti, întâi din Germania, apoi din mai toată lumea: din Australia, Noua Zeelandă, Mexic, Franţa, chiar şi din Guernica, localitatea făcută celebră de Picasso.

Tot urmând exemplul lui Ioan Sicoe, s-au mai întors acasă și alți fii ai satului, dând o nouă viață caselor părintești și oferind găzduire celor interesați. Ba, și-au mai cumpărat case și câțiva tineri sătui de munca în multinaționale, dornici să-și crească pruncii în aer curat, liniște și, mai ales, în libertate pură, pe care nici un oraș din lumea asta nu o va putea vreodată oferi.

Ceea ce fac eu aici nu e turism comercial. Dar mă bucură nespus bucuria celor care vin la Valea Verde, satisfacţia pe care le-o citesc pe chip de fiecare dată. Bucuria lucrurilor simple, a liniştii şi a acelui „ceva” nedefinit, ce face din acest loc o atracţie irezistibilă.

 

De vorbă cu Ioan Sicoe, în pridvorul casei bătrânești

Stau de vorbă cu Ioan Sicoe în pridvorul casei bătrâneşti, vechi de 100 de ani. Peste Apuseni se lasă înserarea. Lângă focul de tabără, un grup de turişti povestesc veseli, ţinând în mâini ulcelele cu ţuică fiartă.

Îmi vin acum în minte poveştile bunicilor şi ale părinţilor mei despre felul în care lumea era aşezată într-un rost, odinioară. Când eram copil, casele nu aveau chei, nici garduri la proprietăţi. Gardurile se făceau doar în jurul grădinilor, să nu distrugă animalele culturile. În rest, nici pomeneală! Şi era o vorbă pe atunci: să te ferească Dumnezeu de ruşinea târgului! Asta, pentru că târgul de la Câmpeni, unul dintre cele mai mari din Ardeal, aduna oameni de pe toate văile, iar dacă erai ştiut ca hoţ sau ca mincinos, erai stigmatizat nu doar în satul tău, ci în întreaga zonă a Apusenilor. Oamenii se respectau pe-atunci într-atât, încât dacă se întâmpla să cumpere animale şi nu aveau la ei bani destui, îşi dădeau ca termen de plată târgul viitor, pentru a-şi achita datoria. Şi nimeni nu-şi încălca niciodată cuvântul dat.

Dacă portretul pe care i l-am creionat lui Ioan Sicoe v-a stârnit curiozitatea pentru colțul de rai numit Valea Verde, poate, cine știe?, vă mai ajustați puțin planurile vacanței ce se apropie. Sunteți primiți oricând cu brațele deschise, în cântec de tulnic și cu pită caldă, scoasă din cuptor, să atingeți desculți iarba și să îmbrățișați țara, de pe culmile pline de povești tainice ale Apusenilor.

Paul Cojocaru
Paul Cojocaru a absolvit facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa. Este antrenor de arte marţiale, stilul Qwan Ki Do. Practică această artă marţială de aproape 30 ani, având centura neagră 3 dang. Paul este căsătorit şi are doi băieţi. În autism a ajuns în urmă cu 13 ani, dintr-o pură întâmplare şi din dorinţa de a ajuta. Paul lucrează cu copiii cu TSA, fiind în prezent directorul Festivalului Mondial de Autism şi organizând workshopuri în întreaga lume, prin intermediul cărora prezintă avantajele terapiei 3C.

 

Despre Paul Constantin Cojocaru am aflat de la Bogdan Breană, deloc întâmplător. De mult timp, îmi doream să îi iau lui Bogdan un interviu legat de proiectul de care se ocupă, şi anume Terapia 3C Focşani.

Mi-a vorbit în schimb despre mentorul său, Paul Cojocaru, descriindu-l ca fiind un om de mare valoare umană, părintele Terapiei 3C în România.

Paul Cojocaru Terapia 3C

Cunoscându-l pe Bogdan, am fost foarte curioasă să aflu cât mai multe detalii despre Paul Cojocaru şi proiectul 3C. Aşteptările mele însă au fost depăşite. Nu aş fi crezut că există oameni care pot transforma o întâmplare într-un proiect de o asemenea anvergură.

 

„Înţelepciunea vieţii e simplă: fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” – N. Iorga

Cum a luat naştere proiectul 3C România, cum s-a apropiat un antrenor de arte marțiale de copiii şi familiile care întâmpină problema autismului sunt doar câteva din aspectele pe care le vom afla în cele ce vor urma.

Acum 13 ani, predam artele marţiale, ca şi disciplină opţională, într-o grădiniţă privată. Acolo, am întâlnit trei copii cu autism pe care niciun alt profesor de opţionale nu-i primea la oră. Mi s-a părut nedrept şi am decis că vor face arte marţiale. Evident că la prima oră n-am reuşit nimic, dar mi-a venit ideea de a-i primi împreună cu părinţii. Am cerut părinţilor să-i ajute să execute mişcările pe care toată clasa le făcea şi aşa a început totul. Între timp lucrurile au evoluat. Ceea ce a fost o simplă oră de sport, la început, a devenit o terapie recunoscută şi premiată pe plan internaţional.

Deficienţele psihomotorii ale persoanelor cu autism se traduc prin incapacitatea de a dispune conştient şi voluntar de propriul potenţial de mişcare. Această incapacitate are drept consecinţă lipsa unor structuri de gândire emoţionale, motrice şi raţionale. Adică, datorită tulburării de propriocepţie şi a celei senzoriale, persoana cu autism nu se poate raporta unui context şi nu-l poate raporta pe acesta la sine.

Terapia 3C are o abordare nouă pentru recuperarea acestor deficienţe, prin aceea că stimulează coordonările construind gândirea motrică şi inteligenţa motrică, pe un suport vizual codat. Rezultatul final al terapiei este dobândirea unui comportament psihomotor autonom şi adaptativ.

Cu alte cuvinte, cu ajutorul acestei terapii, copilul va învăţa să meargă corect, să alerge, să manevreze obiecte, să meargă în echilibru pe o bârnă, să schimbe voluntar direcţia mersului, utilitatea mişcărilor şi valoarea lor practică.

Totodată va deprinde încrederea în sine, dorinţa de a experimenta lucruri, activităţi noi având în final bucuria şi satisfacţia de a reuşi.

Va putea utiliza şi proiecta aceste abilităţi dobândite în viaţa de zi cu zi, devenind astfel psihomotric independent, transformându-se într-un copil parţial asistat sau neasistat. O realizare deosebită pentru un copil cu TSA.

Paul Cojocaru Terapia 3C

Terapia 3C este este brevetată la OSIM. Momentan este implementată în România și Ucraina, fiind premiată de trei ori la Festivalul Internațional de Autism. Anul acesta va fi introdusă în alte 5 state.

 

Ce este Autismul şi ANCA WORLD Autism Festival

Autismul este poate una dintre cele mai controversate „probleme” ale secolului, societăţii şi medicinii. Deşi iniţial considerat o boală, autismul este de fapt o tulburare de comportament. Din acest motiv, diagnosticul nu are cum să fie aflat în urma unor investigaţii clinice.

Singurul mod prin care un medic psihiatru în pediatrie pune diagnosticul de autism este prin analizarea comportamentului copilului. De aceea, implicarea părintelui este esenţială, pentru că el trebuie să observe primul dacă apare ceva anormal în dezvoltarea celui mic.

Paul Constantin Cojocaru părintele Terapiei 3C

Autismul implică toate palierele de dezvoltare – cognitiv, comportamental, motricitate grosieră, motricitate fină. Practic sunt afectate toate laturile care privesc dezvoltarea normală a unui copil.

ANCA WORLD Autism Festival este un festival mondial conceput pentru persoanele cu această boală. Este pus în scenă chiar de persoane cu autism, fondatorii provenind din Vancouver, Canada.

Acum 7 ani o prietenă a aplicat la acest festival, pentru mine. După ce au văzut ceea ce făceam la acea vreme cu copiii cu autism, m-au premiat cu premiul „Community Mentor”. În cadrul acestui festival sunt premiate persoane cu autism şi specialişti din sfera autismului, de pe tot mapamondul. De asemenea, tot în cadrul acestui festival au loc workshopuri ţinute de persoane cu autism şi specialişti care pot proba cu rezultate, soluţiile pe care le au.

Paul Constantin Cojocaru şi echipa sa au investit timp, suflet şi toată experienţa lor, acumulată de-a lungul vremii ca profesionişti în acest proiect şi în copii. Am aflat că tot ceea ce face Paul, nu face pentru bani.

A adunat în jurul său oameni structuraţi după pasiunea şi altruismul său. Paul Cojocaru spune că dacă se va câştiga financiar din ceea ce face, este bine, dar dacă nu, acest fapt nu îl va opri. Pentru el, cel mai important este să însumeze cât mai multe experienţe pozitive, să aibă cât mai mulţi copii reabilitaţi, care devin independenţi motric.

Chiar dacă e o muncă de-a dreptul colosală, Paul Constantin Cojocaru o îmbrăţişează cu toată dedicarea şi implicarea.

 

Paul Constantin Cojocaru crede că este important să găseşti plăcere într-un lucru pe care-l poţi face şi pe care să îl dezvolţi ajutându-i pe cei din jur

Într-o societate în care fiecare am devenit cumva egoişti, preferând să stăm captivi în propria lume şi confort, sunt oameni care nu îşi vizualizează viaţa decât existând pentru cei din jurul lor. Un astfel de om este şi Paul Cojocaru, care chiar şi în clipele sale de relaxare a făcut din Terapia 3C un mod de a fi.

Sigur că se bucură, ca orice om, de momentele petrecute cu familia și prietenii. Însă noțiunea de timp liber a cam dispărut demult din viața lui. Este până la urmă un practicant de arte marțiale, pentru care disciplina rămâne principala virtute, chiar și în momentele în care stă ceva mai departe de profesia lui.

Paul Cojocaru

Să vezi un copil care nu ştia sub nici o formă că are un corp, că vine într-o zi şi-ţi spune pe nume, apoi ajunge să practice, atât cât poate, un sport, sunt momente care îţi dau energie cât pentru 10 vieţi. La fel, bucuria unui părinte care are din nou un copil funcţional, e o sursă de energie. Cred cu tărie că energia pozitivă vine doar din faptele bune pe care le facem. Aceasta este o sursă de energie care nu are sfârşit. Ceea ce se întâmplă acasă este oaza mea şi rămâne doar pentru mine.

Mentorii săi sunt maeştrii şi cărţile pe care le citeşte. Maestrul fondator al stilului, Pham Xuan Tong şi directorul tehnic al FRQKD, domnul Covaci Ovidiu, sunt modelele sale de viaţă şi mentorii săi în acelaşi timp. Ambii au o influenţă deosebită şi pozitivă în lumea artelor marţiale şi, cu toate acestea, sunt oameni de o modestie la care Paul ne spune că el încă nu reuşeşte să ajungă.

 

Paul Cojocaru: „Închideţi urechile şi pentru laude şi pentru critici. Primele te pot face să crezi că ai ajuns la capăt de drum, iar celelalte te pot face să renunţi la el”

Cea mai importantă lecţie de viaţă pentru Paul se traduce printr-o maximă asiatică: „Ajută înainte să ţi se ceară ajutorul şi pleacă înainte să ţi se mulţumescă.”

Au fost şi momente dificile, ca în orice parcurs, dar au trecut. Ele m-au maturizat şi m-au forţat să mă perfecţionez. Cred că este foarte important să-ţi găseşti menirea. Să găseşti plăcere într-un lucru pe care-l poţi face şi să dezvolţi acel lucru în aşa fel încât să poţi ajuta şi pe cei din jurul tău. Eşecul ţine, de cele mai multe ori, de incapacitatea, sau refuzul, de a ieşi din starea de confort. Nu cred că există măcar un om care să fi ajuns la un nivel mediu spre înalt fără să facă sacrificii. Şi asta pe termen mediu şi lung.

Pentru mine, România este o stare de a fi, iar a fi Român este ceva care face parte din mine şi din codul meu genetic. Mi-am dorit să ştiu dacă pentru Paul Cojocaru, a fi Român reprezintă o bucurie şi o provocare în acelaşi timp.

În Constanţa am avut şansa de a întâlni copiii cu autism şi de a perfecţiona Terapia 3C. Sunt o fire extrem de încăpăţânată şi nu renunţ decât când efectiv nu mai e nici o ieşire. Din fericire folosesc această încăpăţânare într-un mod pozitiv. Şi tot din fericire, pentru copiii cu autism, am întrezărit foarte multe „ieşiri”. Am arătat lumii întregi că aceşti copii au o şansă. Depinde de noi cum îi ajutăm să o fructifice.  Aş fi putut oriunde în lume, nu doar în Constanţa. Am oferte de a forma terapeuţi în toată lumea. În scurt timp le voi realiza. Este important că sunt român şi că am un „Acasă”.

 

Cuvânt de încheiere

Am luat destul de multe interviuri în cei peste 12 ani de jurnalism, dar Paul Constantin Cojocaru este cu siguranță unul dintre favoriții mei. A avut capacitatea emoţională şi umană de a transforma o întâmplare într-o terapie revoluţionară, menită să redea şanse, independenţă şi normalitate unor copii pe care mulţi îi uită sau îi pun într-un con de umbră.

Mi-aş dori ca lumea să dea mai mulţi Paul Cojocaru, deoarece aşa aş avea senzaţia şi bucuria de a trăi într-o lume cu şanse reale. Într-o lume mai bună şi a faptelor bune, unde copiii şi oamenii marginalizaţi, dar nu numai, ar avea perspective şi înţelegere din partea societăţii.

Citind şi documentându-mă despre Paul, luându-i acest interviu, am avut cumva senzaţia că trăiesc într-o lume paralelă, o lume în care există persoane care ştiu să ducă bătălii tăcute, care pot schimba o întreagă lume.

În acest caz, Paul Cojocaru a schimbat lumea tăcută de dincolo de autism, a intrat în profunzimea acestei dureroase probleme şi a găsit soluţii. A redat unor copii, părinţilor, medicinii, dar şi societăţii, speranţa că Autismul poate fi învins prin implicare, iubire, dăruire şi atiudine!

Pentru mai multe detalii sau informaţii despre ceea ce înseamnă Terapia 3C, despre progresele sau noutăţile legate de acest proiect, puteţi accesa paginile:

Terapia 3C Sport Autism Consulting

Terapia 3C – Constientizare, Coordonare, Concentrare – Paul Cojocaru

Pagina de Youtube Terapia 3C