Alina Kasprovschi Fundația Comunitară București

Swimathon, cea mai mare competiție de înot din România dedicată strângerii de fonduri. „Bucureștiul pregătit”, primul program colaborativ din România dedicat pregătirii bucureștenilor în caz de cutremur. „8 hours overtime”, un program maraton care a adus în aceeași conversație profesioniști din diverse domenii de activitate și ONG-uri cu nevoie de consiliere pentru a rezolva provocări sociale stringente. Sunt doar trei exemple din proiectele derulate de Fundația Comunitară București în cei nouă ani de activitate, cea mai mare fundație comunitară de la noi din țară. Este organizația fondată și condusă de Alina Kasprovschi, un om cu o voce, un zâmbet și un temperament atât de calde, încât pare că toate problemele au o rezolvare dacă rămâi calm.

 

Fix acum trei luni am avut o discuție foarte frumoasă după alte șase luni în care am programat-o. Materialul s-a născut la termen, după nouă luni. Timpul a curs complet diferit în pandemie, organizarea vieților ni s-a schimbat, raportarea la lume a căpătat noi parametri.

Cu toate acestea, unele lucruri rămân la fel. Am avut un dialog despre speranță, despre bucuria de a contribui, despre plăcerea de a avea alături oameni de valoare și misiunea de a face lumea un loc mai bun.

 

De unde începem să nu mai fim doar noi pe lume.

Suntem cu toții parte dintr-un sistem și fiecare din noi ne aducem contribuția la societatea din care trăim. Ne este uneori facil să dăm vina pe sisteme, pe organizații, pe guverne, pe administrații publice, dar noi suntem ele. Noi, oamenii, suntem alcătuitorii de complexitate sistemică și ține doar de noi să o construim astfel încât să devină funcțională și să ne servească.

Continuând firul acestei logici, așa cum ne ducem să lucrăm în echipe, tot așa ne aducem pe noi înșine în comunitate prin binele și mai puțin binele individual. Sunt multe lucruri care ne despart unii de alții, însă în final ajungem să ne dorim să trăim împreună pentru tot ce ne unește.

În timp ce ne păstrăm individualitatea în cercurile din care facem parte, reușim să interferăm în coeficientul general de bine sau rău prin contribuția pe care suntem dispuși să o aducem la lume.

Întrebarea este: cât de mult este sănătos să te negociezi pe tine însuți pentru un rezultat comunitar cât mai bun? Cu alte cuvinte, ar fi în regulă să renunțăm la limitele noastre pentru a ajuta societatea să prospere? Sau invers, este în regulă să ne impunem prin forță dacă știm că propunerea noastră va lăsa comunitatea într-un loc mai bun?

Alina Kasprovschi crede că e discutabil, dar că ultimativ negocierea binelui individual în raport cu cel sistemic, comunitar, se poate face prin comunicare, deschidere și disponibilitate pentru înțelegere. Așa cum, de exemplu, perioada pandemică ne-a arătat lipsa de responsabilizare a celor care au refuzat să poarte măști pentru a nu-și refuza aerul curat, tot așa, aceeași perioadă ne-a arătat cât de puternică poate fi o comunitate. Este o situație-limită despre granițe personale care se cuvin chestionate în spiritul dorinței unei societăți mai puternice, mai reziliente, mai unite. Negocierea de limite nu înseamnă renunțare, ci discuție asumată și transparență despre ce e bine, ce nu e bine și cum eu și tu formăm un noi.

În linii mari, dacă fiecăruia din noi ne e bine, îi va fi și comunității și invers.

Toată zona de libertăți individuale, de obligații, de fac ce am eu chef ne-a mai fost pilită un pic pe la colțuri în toata această perioadă pandemică, în numele libertății pe termen lung. De fapt nici nu a fost nevoie să facem foarte mult rabat de la noi înșine, dacă avem în vedere baza de la care trebuie să pornim – grijă de tine în primul rând. Ce poate părea a cedare și renunțare la un confort personal nu trebuie să însemne exact asta, pentru că viața nu trebuie să se deruleze la nesfârșit după reperele cu care ne-am obișnuit.

 

Cum navigăm percepțiile despre mediul ONG

Planează asupra mediului non profit multe mituri, printre acelea că deturnează fondurile primite, că nu au nevoie de salarii mari pentru că se încarcă de la binele pe care îl fac, nu creează impact real. Și desigur, sunt percepții, adică păreri dobândite în timp de societatea civilă sub influența media, a judecății sociale, a generalizării practicii unor exemple negative de ONG-uri care deservesc sectorul și din cauza cărora imaginea tuturor a avut de suferit.

Reprezintă a face bine un beneficiu în sine? Sigur, dar nu ține loc de supraviețuire, de confort sau de viață decentă.

Deturnează ONG-urile fonduri? Poate, dar cele care merită atenția noastră sunt transparente.

Sunt ONG-urile „de formă“? Poate că unele da, dar cu siguranță la nivel sectorial se mută, realmente, munții din loc.

Cum demontăm astfel de mituri? În primul rând, prin ieșirea din comoditatea de a avea dreptate și înțelegerea faptului că Making good is work.

Istorica recentă ne-a demonstrat la firul ierbii că munca socială a salvat cu adevărat vieți – a fost un moment în care am ieșit din disocierea unei vinovății personale tranzacționată printr-o donație impersonală pentru copiii săraci și am ajuns într-un punct în care ne-a fost frică tuturor pentru noi înșine. Din această temere personală au pornit cele mai multe și surprinzătoare contribuții ale societății civile.

Desigur că există încă la nivelul României o mare neîncredere (studiile indică 16%) în oamenii cu care nu au un contact imediat, și uneori nici comunicarea sau strategiile ONG-urilor nu vin în ajutorul susținerii propriei cauze, pentru că întrețin mentalitatea salariilor mici, dependența de fonduri exterioare organizației lor, prioritizarea cauzei sociale în detrimentul cheltuielilor operaționale care mențin și asigură, de fapt, pilonii de intervenție socială.

Din fericire, mediul de business și-a schimbat abordarea față de sectorul ONG și realizăm diferențele dacă ne uităm înapoi în urmă cu 10 ani. Există mai multă deschidere, se construiește încredere, suportul este real și dorința de implicare autentică.

 

Do no harm! – mantra cu care ne îmbie Alina Kasprovschi

Alina este convinsă de importanța de a nu face rău cu bună știință.

Ca femeie, ca mamă, prietenă, director de organizație, soră, fiică, se consideră infinit de departe față de propriul potențial, iar faptul că deseori ce își planifică nu se și concretizează la final de zi o efrustrează foarte tare. Dar își îngăduie aceste diferențe de nivel pentru că știe că există un mâine și că azi a făcut tot ce a putut din ce intenționa.

Cred că avem cu toții un potențial foarte aproape de infinit și suntem cu toții foarte departe de a ni-l atinge, așa că scopul meu e să merg cât pot eu de repede spre el, pentru ca până la finalul vieții să parcurg o porțiune cât mai lungă de traseu.

Political correctness este un subiect la modă care polarizează opiniile pentru că se sare extrem de ușor din barca intoleranței în cea a cenzurii. În spiritul busolei intime de a nu face rău, Alina Kasprovschi crede că în România suntem încă foarte politically incorrect în materie de integrare, toleranță și acceptare socială, așa încât la acest capitol consideră că mai avem multe de învățat până să ajungem să ne temem cu adevărat de cenzura pe care o poate provoca excesul de drepturi.

Pentru a-și gestiona proiectele și motivația de a continua în cele mai grele zile, Alina își organizează mai degrabă energia decât timpul și are grijă să nu se mai biciuiască pentru momentele în care simte că nu mai poate. Este foarte conștientă că pentru a-i pune pe ceilalți pe primul loc, așa cum face Fundația Comunitară București de peste nouă ani, este necesar să începi de la tine.

Orice proiect are mai mult de câștigat dacă are alături un lider bine cu el și un mai-puțin-erou viu decât un erou mort. Deși suntem mai degrabă o societate în care se apreciază public cei care trag de ei și se sacrifică pentru ceva mai înalt decât propria persoană, totuși Alina Kasprovschi crede că limitele personale sunt cele care duc înainte cele mai înălțătoare și sustenabile proiecte.

Ceva ce n-ar face niciodată este să își cumpere toleranțe sau iertare. Preferă să-și confrunte fricile și consecințele acțiunilor sale, decât să apeleze la tactici de evitare a lor. Vede în corectitudine un filon moral personal extrem de puternic, așa încât a fi corectă și a-și asuma responsabilitățile este un spațiu pe care nu este dispusă să îl negocieze.

Alina cea mică, după cum își amintește zâmbind, salva multe pisici. Erau primele impulsuri naturale de a ajuta ființe care nu se pot ajuta singure sau care, cel puțin, par neajutorate.

Ține minte un moment în care a vizitat un orfelinat din Galați, orașul ei natal și a rămas cu amintirea unei tristeți față de o realitate greu de văzut și pe care a coagulat-o într-o dorință puternică de a contribui, de a ajuta, de a facilita și oferi suport.

 

Familiile pe care le reprezintă Alina Kasprovschi

Fundația Comunitară București este o organizație privilegiată în rândul ONG-urilor, crede Alina, pentru că interacționează preponderent cu mediul privat pentru finanțări și mai puțin cu sectorul public. De regulă, inițiază sau se afiliază proiectelor comunitare care fac mai bună viața bucureștenilor.

Acest context a ținut-o ferită de greutățile și provocările unor interacțiuni cu persoane greu de gestionat și admite că a remarcat la ea însăși (dar nu numai) un mușchi mai puțin antrenat pentru dezbatere, negociere și convingere a unui interlocutor intolerant sau pentru navigare a unui context total neprielnic, rasist sau xenofob. Se consideră foarte norocoasă pentru a fi avut și pentru a avea parteneri de discuție deschiși și la cel mai înalt nivel de umanitate.

Ascultând-o pe Alina cum povestește despre viața ei și despre cum se raportează la ea, mi-am dat seama că nu este doar norocoasă, așa cum spune despre ea însăși. Ce cred și ce îmi inspiră este că are intuiția binelui și știe foarte clar faptul că într-un univers cuantic, numai punându-și atenția pe bine îl poate atrage și multiplica. Ea îi spune noroc, eu i-aș spune inteligență superioară.

Fiind femeie într-o cultură care poate discrimina pe fond de gen, a admis să nu s-a simțit niciodată defavorizată din această cauză. În momentele în care simte că nu e apreciată, se interoghează pe ea însăși pentru a afla dacă a făcut tot ce a fost nevoie pentru a reuși.

Evită să delege responsabilitatea pe argumentul unei supremații a culturii masculine și își ia singură puterea dacă simte că nu o are. Face parte din comunități restrânse de femei care se dezvoltă reciproc multidisciplinar și vede în acest demers un spațiu extraordinar de creștere.

Toma este băiatul Alinei, un suflet despre care vorbește cu emoție în glas. Își vede rolul în viața lui ca pe un canal spiritual prin care Toma a ajuns în lume și se va dezvolta.

Spre deosebire de alte mame care își derulează activitatea orbitând în jurul copilului lor, Alina Kasprovschi s-a îndepărtat de presiunea preluată de mică de la mama ei care le vedea pe ea și pe sora ei ca pe rațiunea lor de a exista. Se reține din a se proiecta pe sine în Toma și crede că cel mai generos mod de a educa un copil este să-i fii alături în timp ce îi permiți propria-i formare.

S-a întâmplat să îl viseze chiar înainte să fie conceput, în vis având deja acest nume. Iar realitatea a urmat la scurt timp după. Are grijă de ea însăși constant pentru a fi un pilon de rezistență, umanitate și echilibru în viața lui. Își ascultă cu mare atenție instinctele, care crede că o ghidează mai bine decât orice manual de parenting modern.

 

De la limitele personale la limitele de țară

Deși fiecare din noi avem frici specifice în raport cu propriile experiențe de viață, totuși există un consens la nivelul fricii de moarte. Nici Alina Kasprovschi nu face excepție de la această frică universală pe care o descrie ca pe o teamă a dispariției personale, a dizolvării proprii.

La ea se adaugă temerea de a nu merge într-o direcție greșită prea mult timp pentru a se mai putea face ceva. Cum ea însăși spune:

Mi-e teamă să nu ajung bătrână și resemnată, dar nu bătrână pentru că mor mâine, ci să mai am de trăit 30 de ani cu gândul că viața mea s-a terminat, că la un moment dat am luat o decizie greșită și nu mai e nimic de făcut.

Au speriat-o mereu oamenii blocați și care nu știu să își găsească o cale în afara propriei traume, în afara propriei condiționări.

Probabil ca o compensare la acest unghi de a privi viața, vine pasiunea naturală a Alinei pentru roșu, o culoare din care își trage energia. De la mașini și creioane până la haine, se înconjoară subconștient de culoarea dorinței de viață.

Este culoarea pe care ar vedea-o reprezentând inclusiv mușchiul civic al românului, pentru că simbolizează furia, uneori înăbușită, alteori nu. Vede furia ca pe o energie puternică, adesea cu rol pozitiv dacă nu ne oprim în ea și reușim ca după ce distrugem ce trebuie, să începem să construim. Alături de roșu, griul ar simboliza inerția în reacțiile noastre civice și în implicarea în viața socială, în „păsare”, albastrul ar însemna speranța și maroniul … faptul că viața nu e deloc roz, dar e OK, se poate ieși din asta.

Comparația cu vest europenii o face pe Alina să vadă România activă ca având două mari atu-uri :

1. neastâmpărul, acea lipsă de răbdare care ne face să evoluăm mult mai repede decât dacă s-ar întâmpla lucrurile organic și care de asemenea, multiplică potențialul de dezvoltare zonal

și 2. încăpățânarea sănătoasă care nu ne lasă să renunțăm, deși e greu.

Spunem adesea (și argumentat) despre România că este o zonă de lume cu un potențial intelectual fantastic, dar în care contextul nu ajută o dezvoltare sistemică puternică. Cu alte cuvinte, mulți români nu s-au dezvoltat cu adevărat decât când au ajuns afară. Alina Kasprovschi crede că lucrul acesta se întâmplă pentru că în România reușesc mai degrabă sufletele și mințile de antreprenor, cei cu inițiativă, cei care suplinesc talentul cu determinare, cu dorința de a încerca până iese și cu plăcerea de a naviga prin necunoscut.

Pentru afiliere la contexte de dezvoltare mondială, tehnică de vârf și punere de valoare a talentelor, vestul este clar mai ofertant. Pentru demersuri pornite de la zero și inovație, pentru startup-uri, pentru proiecte dezvoltate pe fast forward, țara noastră este încă un spațiu extrem de bun pentru explorare.

Un fenomen paralel așa numitului exod al creierelor a fost și plecarea forței de muncă în Italia, Spania, Marea Britanie pentru o viață mai bună.

Sunt ușor de judecat niște oameni față de care nu ne leagă nimic și al cărui stil de viață ne este necunoscut, însă cred că pur și simplu nu ne dăm seama prin ce au trecut acei oameni care au fost nevoiți să își lase copiii acasă pentru a-și asigura supraviețuirea familiei. Probabil țara asta ar fi făcut implozie dacă nu ar fi găsit acest compromis personal ca soluție pentru mai departe.

 

Alina Kasprovschi își dă teme zi de zi

Una din provocări este aceea de a reuși să fie mai echilibrată, mai constantă în proiecte și în alocarea de energie. Funcționează pe highs and lows, ceea ce poate deveni obositor pe termen lung.

Se entuziasmează repede și se plictisește la fel de repede, îi plac foarte mult începuturile și trece repede la un subiect la altul, de la un proiect la altul, așa încât constanța crede că i-ar uniformiza mai bine extremele parcurse zi de zi.

Alina Kasprovschi Fundația Comunitară București

Ca în orice alt domeniu, banii au miros si pentru ONG-uri, poate chiar unul mai pronunțat. Valorile care stau în spatele unei organizații non guvernamentale ar trebui să se regăsească în tot ecosistemul lor de funcționare: comunicare, strategie de piață, politică de finanțare, etica echipei și a colaboratorilor. „Banii sunt ca reputația, e bine să le ții curate”, crede Alina.

Pentru că și-a imprimat propria viziune în organizație, Fundația Comunitară București are definită o listă de finanțatori și sectoare de activitate de la care nu va lua niciodată bani, chiar și în momentele extrem de grele în care doar ei pot asigura supraviețuirea proiectelor și a beneficiarilor lor.

Arăți că ai anumite valori când suferi pentru a nu le încălca. Dacă nu suferi în fața ocaziei de a le pierde, înseamnă că nu sunt niște valori foarte importante.

 

Blind spots, imaginație și puterea de a inspira

Don’t believe everything you think este un blind spot pe care Alina și l-a descoperit recent, odată cu conștientizarea controlului pe care îl poate exercita mintea noastră, dacă o lăsăm. Perioada pandemică a ajutat-o să-și chestioneze mai profund gândurile, să le selecteze pe acelea care îi servesc și să facă eforturi continue pentru a se debarasa de celelalte.

Ca stil de personalitate advocate, Alina Kasprovschi visează foarte mult. Crede și pune mult preț pe valori, pe principii, dar în același timp își continuă contemplarea cu punerea lucrurilor în mișcare eficient, la timp și cu determinare.

O lume în care copiii și-ar alege părinții ar reprezenta, pentru Alina, un univers un pic mai bun, deoarece copiii, lăsați să se dezvolte singuri, o fac după propriile nevoi și fără intervenția și proiecția adulților din viața lor. Cei mici sunt dependenți de autoritățile adulte și atunci, inevitabil, ajung să se adapteze cutiuțelor setate de părinți pentru a-și asigura satisfacerea nevoilor. Ar fi foarte interesant, crede Alina, să putem intra în conversații deschise, transparente și total dezinteresate cu copiii noștri pentru a afla ce dorințe au cu adevărat, ce nevoi avem noi, ca părinți ai lor și cum putem face astfel încât să nu ne sabotăm unii pe alții.

Avem fiecare din noi un mix unic de ancore și repere de la care ne încărcăm emoțional și energetic. Mixul Alinei este format din lumină, natură, vise, Fundație și intuiție, întrepătrunderea lor ajutând-o la echilibrul personal, profesional, spiritual și mental.

Ca absolventă a unui Masterclass susținut de Alan Clayton, Alina Kasprovschi a preluat două mari idei despre cum se face corect fundraising-ul, idei pe care le și aplică în activitatea Fundației:

  • Proiectul trebuie să fie finanțabil – adică fezabil, sustenabil, cu impact măsurabil. Dacă întrunește acești parametri, finanțatorii vor fi mai ușor convinși să aloce fonduri.
  • Organizația trebuie să identifice activitatea pe care o face și prin care schimbă realități – o propunere bine făcută și bine argumentată (nu în ONG-eză) ar ajuta finanțarea.

Discuția cu Alina ne-a dus pe amândouă cu gândul la materialul din DOR despre impactul pe care un cutremur l-ar avea în București. A fost un articol care, atunci când a apărut, a pus-o atât de profund și iremediabil pe gânduri, încât a decis să deschidă în Fundație un fond de pregătire pentru cutremur cu ajutorul căruia să ridice gradul de conștientizare a fenomenului în rândul finanțatorilor, autorităților și publicului.

A fost un moment greu pentru echipă, întrucât au realizat cât de măreț este un astfel de demers, dar și cât de posibil este ca ei înșiși să nu ajungă să vadă rezultatele muncii lor, în cazul unui cutremur major.

Nu e deloc întâmplător că defectul pe care și-l îngăduie este perfecționismul. Mereu e ceva de făcut și mereu ceva făcut poate fi îmbunătățit.

 

Foto Credit: Bogdan Dincă

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *