Cristian Gațu

Chiar dacă pare doar un basm din cele auzite de la bunicii noștri în copilărie, cu zmei, zâne și feți-frumoși, povestea de glorie a lui Cristian Gațu și, implicit, a handbalului românesc chiar a existat cu adevărat, oricât de greu de crezut este acum.

 

A fost odată ca niciodată un sport de echipă pe care România l-a dominat autoritar și în care nu aveam rival, atingând vârful vârfurilor și menținându-ne acolo timp de aproape două decenii la rând. În vremea aceea, România era considerată „Brazilia handbalului” datorită succeselor pe bandă rulantă și a stilului de joc care cucerea tribunele.

Într-o perioadă în care handbalul era un sport național, România devenise principala forță la nivel global, câștigând patru titluri mondiale și o medalie de bronz, o medalie de argint și un bronz la Jocurile Olimpice. În același timp, cele mai importante cluburi ale țării, Steaua și Dinamo, au cucerit de trei ori Cupa Campionilor Europeni și au mai jucat alte două finale.

Datorită acelor ani de glorie, România ocupă și astăzi locul al treilea în clasamentul all-time al Mondialelor de handbal, fiind depășită doar de Franța și Suedia.

Comparația cu Brazilia nu este pur întâmplătoare. Cristian GațuAnii ’60-’70 s-au distins prin dominația aproape totală a sud-americanilor în fotbal și a României în handbal. Paralela a mers chiar mai departe datorită lui Gheorghe Gruia, cel supranumit „Pele al handbalului”. Însă liderul acelei generații de aur a fost Cristian Gațu, considerat cel mai tehnic handbalist al tuturor timpurilor.

Dacă Gruia a fost precum Pele, “magicianul semicercurilor”, așa cum a mai fost cunoscut Gațu, a fost corespondentul în handbal al marelui Johan Cruyff, omul care a revoluționat fotbalul mai întâi ca jucător și apoi ca antrenor.

 

Tatăl său i-a insuflat dragostea pentru sport

Dar ceea ce este și mai surprinzător este faptul că, la fel de bine, Cristian Gațu ar fi putut ajunge un fotbalist valoros. Însă, destinul a avut alte planuri cu el, îndreptându-l de pe gazonul verde spre parchetul cu semicercuri.

Născut pe 20 august 1945 la București, Cristian Gațu a îndrăgit sportul de foarte mic datorită tatălui său, reputatul jurnalist sportiv Petre Gațu. Specializat în fotbal, acesta și-a dus băiatul încă de la vârsta de trei ani la toate meciurile inițiindu-l în tainele „acestui minunat sport”, cum povestește chiar Cristian Gațu, care afirmă răspicat că părintele său a avut o contribuție decisivă în alegerea carierei de către el.

Nu a trecut mult timp până când microbul fotbalului a pus stăpânire pe Gațu junior, care, la numai cinci ani, și-a rugat tatăl să îl ducă la Centrul de copii al CCA-ului, actuala Steaua.

Am fost introdus într-un meci de verificare cu copii de 7-8 ani, iar eu, care iubeam mingea, am început să driblez si să fac giumbușlucuri cu ea. La un moment dat, am trecut pe lângă tatăl meu care stătea de vorbă cu Cornel Drăgușin, șeful centrului, și am auzit cum nea Cornel îi spunea tatălui meu: mai lasă-l să mai crească, nu vezi că îi ajunge mingea la fund? M-am oprit și i-am spus tatălui meu: hai acasă, tată, nu mai vreau.

 

A jucat fotbal la Steaua și la Dinamo, iar handbal, la Rapid și Steaua

Dacă nu a fost să fie la Steaua, Cristian Gațu a încercat și la Dinamo, celălalt mare club al Capitalei, unde a ajuns la șapte ani, după ce a condiționat cu părinții săi că nu va merge la școală dacă nu îl vor da la fotbal. Așa s-a văzut înscris la Tânărul Dinamovist, și apoi, legitimat la Dinamo, din 1952, unde a fost coleg, printre alții, cu Radu Nunweiler, Roland Wetzer, Gelu Cristoloveanu și Mircea Stoenescu.

Gațu a adunat amintiri foarte frumoase din acea perioadă, însă și o primă mare dezamăgire, care, ulterior, avea să îl deturneze spre handbal.

În 1961, a fost selecționat într-o tabără de vară la Poiana Câmpina, în care se preconiza constituirea echipei naționale de juniori a României, pentru turneul final UEFA ce urma să se desfășoare peste un an chiar la noi în țară.

Am fost foarte bucuros că la sfârșitul taberei, care adunase peste 100 de juniori din toată țara, să fiu nominalizat și eu în lotul României. După ce ne luaseră și măsurile de costume, am fost anunțați că s-a alcătuit o altă națională cu jucători mai mari cu doi ani decât noi și trimisi acasă. A fost primul șoc care m-a îndepărtat de fotbal.

 

Dezamăgit de fotbal, Cristian Gațu a ales handbalul

Peste un an, a venit încă o lovitură, după ce a rămas acasă, deși, inițial, trebuia să fie printre cei trei juniori care să facă deplasarea cu echipa mare a lui Dinamo într-un turneu în Statele Unite. Apoi:

Vine iarna sfârșitului de an, când activitatea de fotbal era întreruptă (nu era Spania, Italia, Turcia, în schimb era zăpada cât cuprinde). Mă duc la școală și mă trezesc cu clasa aproape goală. Întreb unde sunt colegii mei și mi se spune că sunt la antrenament de handbal la sala Recolta și că sunt scutiți două ore. Când au revenit la școală, i-am întrebat ce fac și mi-au spus că joacă fotbal și că antrenorul este răcit. A doua zi, m-am dus și eu și am jucat fotbal. Și a treia zi, și a patra zi. A cincea zi, apare profesorul, când fotbalul era în toi, ne oprește și ne dă o minge de handbal și ne pune să jucăm. Mi-a fost rușine să ies de pe teren și am rămas!

De aici încolo, povestea intră pe direcția sa firească, pe care o știm cu toții. Trecut pe la Rapid, Știința București și Steaua, Cristian Gațu avea să înnobileze jocul cu mingea mică prin grația sa deosebită, pusă în slujba unei echipe de excepție nu doar a handbalului, ci și a sportului românesc

O echipă din care mai făceau parte, printre alții, Ștefan Birtalan, Roland Gunesch, Ghiță Licu, Valentin Samungi, Cornel Penu, Gheorghe Goran, Mihai Marinescu, Werner Stockl, sau Radu Voina.

Constelația de valori s-a format în timp. Noi am fost o adevărată echipă. Când se vorbește de o echipă astăzi, se vorbește destul de strâmb. Pentru că o echipă nu înseamnă doar Cristina Neagu, de exemplu. Pentru că un jucător nu poate câștiga de unul singur o competiție într-un sport colectiv. Noi am pornit împreună și am fost tot timpul mesagerii acelei echipe. Iar faptul că astăzi, după atâtea zeci de ani, ne întâlnim, în fiecare miercuri, toți membrii acelei echipe campioane mondiale spune totul despre importanța acestei coeziuni, care s-a construit și se menține și azi.

 

Ratarea aurului olimpic, singurul regret al unei cariere fabuloase

În această companie selectă, Cristian Gațu a câștigat două titluri de campion mondial, în 1970 și 1974, încă un bronz la Campionatul Mondial din 1967, o medalie de argint la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 și una de bronz, la Munchen, în 1972.

La nivel de club, Gațu a atins apogeul în 1977, prin câștigarea Cupei Campionilor Europeni cu Steaua, după o finală câștigată la un gol diferență în fața lui ȚSKA Moscova, 21-20.

Toate succesele au avut aceeași valoare pentru mine, dar cel mai prețios este, de regulă, primul. Iar primul, în cazul meu, a fost câștigarea Campionatului Mondial în 1970, la Paris. Pentru noi, ca echipă, a fost mai important pentru că a fost obținut după o finală cu patru reprize de prelungiri, câștigată la un gol diferență, 13-12, în fața RDG-ului, și a fost mult mai dramatic.

Poate părea o ușoară aroganță, dar cunoscând valoarea coechipierilor săi și forța colectivă a naționalei României, Cristian Gațu afirmă hotărât că acea generație ar fi putut obține și mai multe trofee.

Să nu se uite că noi, românii, am fost campioni mondiali chiar dacă atunci nu apăruseră țările asiatice sau africane, dar era un echilibru foarte puternic în vârf și noi l-am spart prin victoriile obținute. Noi, din 1961, când s-a câștigat primul titlu mondial, până în 1974, timp de 13 ani, am câștigat de patru ori titlul de campioni mondiali. Atunci nu apăruse Federația Europeană, nu se înființase Campionatul European, iar Campionatul Mondial se disputa din patru în patru ani, nu la doi ani, precum astăzi, când avem într-un an Mondialul și în următorul, un European. Dacă am fi fost pe sistemul actual, am fi avut și mai multe succese pentru că noi am dominat clar în perioada respectivă!

Între atâtea triumfuri, Cristian Gațu a avut parte și de o mare neîmplinire: ratarea aurului olimpic, de care a fost cel mai aproape în 1976, spre apusul carierei sale de jucător.

Fiecare înfrângere, chiar și într-un meci minor, m-a marcat. Dar atunci, s-ar fi încununat o carieră foarte bună pentru că mă bătea de mult gândul să mă retrag după Olimpiada din 1976. La vremea respectivă, ar fi însemnat foarte mult pentru că aș fi realizat un Mare Șlem. Noi dețineam deja titlul mondial din 1974 și câștigarea aurului olimpic ar fi fost și încununarea acelei echipe.

 

Conducător de joc, de club, de federație

Retras din handbal, după o experiență de antrenor-jucător în Italia, la Polisportiva Follonica, Cristian Gațu a revenit la clubul Steaua, unde a ocupat mai multe funcții în anii ’80, punându-și în valoare calitățile de lider, dobândite pe teren. Astfel, și el a avut o mică contribuție la marele succes al echipei de fotbal a Stelei, care a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1986, organizând diferite turnee în Italia, pe baza relațiilor sale.

Acele jocuri de pregătire cu echipe puternice, precum AC Milan sau AS Roma, au pregătit mental jucătorii pentru meciul cu Anderlecht din semifinale, lucru recunoscut ulterior de steliști.

E bine să guști din fiecare experiență, dar atunci când simți că nu poți să mergi mai departe, e bine să te repliezi. Eu am avut un post în echipă, de conducător de joc, pe care, dezvoltându-l, mi-a dat niște abilități de a conduce.

Cristian Gațu a avut, apoi, mai multe roluri de conducere în structura sportului românesc: secretar de stat în Ministerul Tineretului și Sportului, vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român, comandant al clubului Steaua și președinte al Federației Române de Handbal. Din postura de șef al forului de specialitate, timp de 18 ani, a asistat la declinul jocului pe care el l-a dus pe cele mai înalte culmi.

Eu am resimțit mai din plin acest regres decât ceilalți. Era vorba de noi, cei care am fost sus, și nu mai puteam ajunge acolo. Lucrul acesta se formează în timp, dar eu nu am avut acest timp și nici șansă, decât la nivelul fetelor, care au ajuns în finala Campionatului Mondial din 2005, pierdută în fața Rusiei. Cu băieții, am reușit calificarea la două ediții consecutive ale Campionatului Mondial, dar acolo, am capotat pentru că încă nu se putea face o echipă. O echipă se construiește greu, nu poți să dai o comandă, ca la pantofi, și să mergi după patru zile să o ridici.

Cristian Gațu

Cristian Gațu, apreciat de Federația Internațională mai mult decât a fost în țară

În lungul său mandat de președinte al federației de handbal, Cristian Gațu s-a luptat să îi determine pe cei din conducerea țării să construiască o sală polivalentă la București, element considerat esențial pentru începerea ascensiunii spre vârfurile pe care le cucerisem în trecut, dar de pe care ne-am prăbușit brutal. O asemenea sală ar fi fost un argument solid pentru obținerea organizării unui Campionat Mondial în România, ceea ce ar fi produs și o emulație la nivel național. Nu a reușit, însă, deși a fost foarte aproape în trei rânduri, iar astăzi nu este deloc optimist că zăpezile de altădată vor mai reveni pentru handbalul masculin românesc.
Din păcate, nu cred că se va mai repeta istoria, deși există principiul că istoria se repetă. Ruptura s-a produs de când generațiile de aur au dispărut și nu am mai existat pe creșterea unor copii și juniori capabili să preia ștafeta.
În încercarea de a readuce handbalul românesc în prim-plan, Cristian Gațu a pus bazele a două centre de excelență, la Sighișoara, pentru băieți, și la Vâlcea, pentru fete, care să asigure jucători loturilor naționale. Selecția era făcută de doi foști campioni, Ștefan Toacsen și Narcisa Lecușanu, dar, ulterior, după ce Gațu a plecat de la federație, s-a pus chiar problema desființării acelor centre!
Tot Cristian Gațu a intervenit pe lângă actualul președinte, Alexandru Dedu, pentru păstrarea lor, dar acum, acestea funcționează mai mult simbolic, după cum afirmă fostul campion mondial.
Cristian Gațu rămâne o legendă a sportului românesc, mai ales prin realizările sale ca jucător. Deplina recunoaștere a venit în 2009, când a fost distins de Federația Internațională de Handbal cu IHF Gold Badge of Merit pentru contribuția deosebită la dezvoltarea handbalului.
Această apreciere la nivel mondial, acordată foarte puținor persoane, a venit și ca o reparație morală pentru felul în care a fost tratat la încheierea carierei.
A reprezentat mult mai mult decât a însemnat retragerea mea în România. Când m-am retras în 1978, am fost invitat în pauza unui meci, alături de Ghiță Licu și Roland Gunesch, că ne-am retras toți în aceeași zi, de generalul Dragnea, președintele ANEFS-ului. Ne-a strâns mâna și ne-a înmânat un trofeu și asta a fost tot! Nu a contat că s-a pensionat cel mai tehnic jucător al acelei perioade, cum am fost descris.
Dacă încă nu credeți tot ceea ce ați citit până acum, vă dau un sfat: dați fuga repede la părinții sau bunicii voștri și întrebați-i de epoca de aur a handbalului românesc. E posibil să vă spună o poveste la fel de frumoasă precum cea a lui Cristian Gațu. Și ce este și mai frumos este că e și cât se poate de adevărată!
surse foto: Rador, Mediafax, Fanatik, Wikipedia
0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *