Cristina Andrei
Cristina Andrei se naşte în boemul şi frumosul oraş Oneşti din judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor de limba şi literatura română, până în vara lui 1990 când, în urma unui concurs organizat de Redacţia Cultural, a devenit redactor la TVR.

 

A realizat emisiuni ca „Limba noastră”, „Simposyon” sau „Studioul de literatură”. Mai târziu, s-a implicat în realizarea de emisiuni de fenomenologie şi antropologie religioasă. A fost, pe rând, redactor-şef al Redacţiei de Educaţie-Ştiinţă, editor coordonator al programelor pentru copii şi tineret, producător al seriilor de emisiuni „Via sacra”, „Chip şi asemănare”, „Repere sacre”, „Transcendenţe”, „Sfinţi şi meserii”, „Universul credinţei”.
Cristina Andrei a realizat emisiuni şi filme pentru care a obţinut nominalizări şi premii la concursuri şi festivaluri de film de televiziune. A fost parte a echipelor care au transmis în direct vizita Sanctităţii sale, Sfântul Papa Ioan Paul al ll-lea, sau funeraliile reginei Ana și a regelui Mihai.
A publicat în 2014 romanul „Abonatul nu poate fi contactat”, distins cu premiile de debut ale revistelor Observator cultural şi Accente, iar în 2018, revine în forţă cu volumul de proză scurtă Matriarhat, apărut la Editura Nemira, în colecţia „n’autor”.

 

Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete

“Ca o casă în ruină este înţelepciunea prostului şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost” (Ecclesiasticul, 21; 20) este ceea ce o ghidează pe Cristina Andrei în viaţă şi în profesia sa.

Aşa cum ea însăşi ne spune, Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete şi încredinţat unui cuplu de oameni cumsecade: un soţ plecat din Bucureşti, după ce a absolvit şcoala de maiştri, în combinatul de cauciuc sintetic de la Oneşti, să producă pentru patrie SBS – stiren butelină stiren – şi o soţie care l-a urmat, visând tot timpul să se întoarcă acasă, în Bucureşti. Unde s-au şi întors cu un copil de şase luni. Cu ea. Restul vieţii și l-a petrecut în Bucureşti.

Copil de asfalt, rareori cu cheia de gât, pentru că mama a stat acasă. Dar, tot printre blocuri m-am jucat. Şi printre cărţi. Tata citea într-una. Acasă, în autobuz, la serviciu, pe stradă. Şi mama citea. Dădeam şpagă la librărie să ne păstreze sub tejghea şi să ne dea cărţi. În vacanţe îmi construiam un decor întreg, un cuib, în care citeam. Ţineam peste tot, la îndemână, carafe cu limonadă (făcută din sare de lămâie, zahăr şi apă de la chiuvetă), farfuriuţe cu ciocolată „Pitic” şi biscuiţi „populari”, pleduri moi sau cearceafuri răcoroase. Ritualul ăsta al lecturii l-am păstrat toată viaţa. Prin adolescenţă am adăugat şi muzica. Apăruse în viaţa mea un pick-up Tesla, pentru care am muncit o lună ca dactilografă, în vacanţa de vară, la Fabrica de Medicamente şi ţin minte şi acum hârâitul acului pe şanţurile subţiri ale ebonitei şi gimnastica pe care o făceam ridicându-mă din fotoliu din douăzeci în douăzeci de minute ca să întorc discurile de pe faţa A, pe faţa B, să le schimb cu altele.

A făcut ca toată lumea şcoală, liceu, apoi doar ca ea însăşi, un an de muncă, pentru că facultatea pe care a vrut s-o urmeze se desfiinţase. Autorităţile comuniste, care-i vânau pe membrii mişcării Meditaţia Transcendentală, socotiseră că Psihologia era o pepinieră periculoasă în care erau crescuţi duşmani ai gândirii materialist-ştiinţifice.

A lucrat ca muncitor necalificat şi a învăţat pe rupte un an. Apoi a intrat printre primii la facultatea de Filologie, secţia română-italiană.

 

Drumul în televiziune, via Roșiori

Am terminat facultatea cu 9.87. „Pe bune”, cum se zice. Fără să fi fost membră de partid, nici în conducerea UASCR, fără pile, fără nimic. Fix pe învăţat. Aşa cum au făcut cei mai mulţi colegi de-ai mei. Am învăţat chiar şi la Filosofia aia impregnată de materialism.

Chiar şi cu această medie mare, a trebuit să se mulțumească cu un post la şcoala generală din satul Roşiori, comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa. Bucureştiul şi celelalte oraşe mari erau considerate închise. La fel ca astăzi, era nevoie de cadre didactice bune în mediul rural.

Vreo 50 de km de capitală. Un traseu aparent rezonabil. Dacă ar fi existat mijloace de transport decente. Dar nu existau. Aşa că am făcut ba autostopul, ba o „cooperativă” cu celelalte profesoare repartizate acolo, (pentru că una avea o Dacie şi contribuiam toate cu bani de benzină). Pe urmă, proprietara a vrut şi bani pentru uzură, pe urmă s-a ales praful de înţelegerea noastră, eu am avut un copil şi m-am mutat „pe linia de tren”, la Dridu. O jumătate de an, până când a venit Revoluţia.”

Când s-a întors la şcoală, după vacanţa de iarnă în care toţi colegii săi îşi obţinuseră transferul în Bucureşti, de pe unde fuseseră aruncaţi la repartizare, a văzut în condica de prezenţă numai litere roşii în dreptul numelui său, „abs.nmt.”- absent nemotivat. Enervarea i-a adus un post rămas neocupat în Bucureşti, în perioada asaltului post-decembrist al profesorilor de provincie, la liceul Petofi Sandor.

Pe urmă, s-a prezentat la un concurs anunţat de redacţia Cultural pentru un post de redactor. Recomandarea a venit de la Mihai Marta, un profesor drag încă din vremea facultăţii, un mentor pe care Cristina Andrei îl iubeşte şi-l respectă fără rest. La vremea aceea, Mihai Marta era colaborator la emisiunea „Limba noastră” realizată la TVR de Micaela Macovei.

O săptămână de probe scrise, orale sau video i-au adus în cele din urmă acest rost care s-a dovedit a fi fost cel mai potrivit pentru ea. Uitându-se în urmă, Cristina Andrei își dă seama că a făcut cam tot ce se poate face în Departamentul editorial al unei televiziuni. 

Îşi aminteşte cu drag perioadele în care a face un documentar însemna să nu ratezi nicio etapă de producţie, începând cu prospecţia şi să nu faci rabat de la nici o condiţie de realizare, cum ar fi o echipă redusă la minimum – operator (care să fie şi sunetist şi maistru de lumini şi şofer) şi redactor (care să fie şi scenarist şi regizor şi ilustrator muzical). 

 

Privilegiată să dea mâna cu Sfântul Părinte

Un loc special îl ocupă în sufletul său, desigur, săptămâna în care a fost trimisul special al TVR la Vatican. Alături de Mihai Rădulescu, binecunoscutul jurnalist de la Ştirile TVR şi de un coleg minunat, operatorul Mihai Covrig, Cristina Andrei a relatat vizita PF Teoctist în Cetatea sfântă, la invitaţia SS Papa Ioan Paul al ll-lea.

Ne povestește însă altceva, un moment emoționant, pe care nu l-a mai relatat până acum. Este vorba de prima sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea, când a avut șansa să dea mâna cu Sfântul Părinte.

Împreună cu o colegă operator, Ligia Cortan, Cristina Andrei însoțea la Roma o delegaţie de elevi de la Seminarul Teologic şi o alta de la Liceul de artă Nicolae Tonitza din Bucureşti. Era vorba despre o expoziţie de pictură realizată de aceştia din urmă, în deschiderea căreia se manifestau artistic cei de la Seminar.

La un moment dat, au fost întrerupți din obișnuitele filmări și trimiși în Piaţa San Pietro pentru că urma să aibă loc o audienţă generală, urmată de o alta particulară. Nu ştiau ce înseamnă asta, ştiau doar că trebuiau să consemneze momentul.

Ajunşi în Piaţă, au văzut o mare de oameni despărţiţi de cordoane, grupaţi după o culoare anume a ecusonului. Cei cu ecusoane portocalii, constataseră ei, aveau acces în sectoare ceva mai apropiate de esplanada pe care se afla Sfântul Părinte.

Colega Cristinei, de confesiune catolică, îşi dorea din tot sufletul să se apropie de Papă. Aşa că a făcut un schimb de ecuson cu un credincios purtător al cartonaşului portocaliu, şi-a pus camera în braţe şi a plecat cu grupul respectiv. Numai că, după vreo 20 de metri, au fost opriţi şi li s-a fixat locul într-un perimetru limitat de un cordon care s-a închis în urma lor…

Un om de ordine, cu totul inflexibil, a rămas de veghe acolo, nepermiţând nimănui să mai intre sau să mai iasă din pătrăţelul acela.

În vremea asta, a apărut un fel de ghid care ne-a luat pe cei veniţi din România şi, printr-un culoar pe care abia atunci l-am văzut formându-se, ne-a condus spre esplanadă unde ne-au înşirat pe două rânduri, orientaţi spre Piaţă, iar Sfântul Părinte şi-a făcut apariţia şi a dat mâna cu fiecare dintre noi, elevi, profesori, preoţi şi jurnalişti, oferindu-ne fiecăruia câte un rozariu mic, alcătuit din mărgeluţe de un verde palid, încheiat cu o iconiţă argintie a Maicii Domnului şi cu o cruce delicată. A fost unul din momentele cele mai dragi din meseria mea.

 

Alături de Cristina Andrei, în lumea cărţilor şi gândurilor sale

„Abonatul nu poate fi contactat” a fost o surpriză. Pentru mine şi pentru profesioniştii cărţii, cititori şi critici. Nu că ar fi vreo capodoperă. Ci pentru că a apărut de nicăieri, că nu îl anunţa nimic şi pentru că autorul era un outsider. Nu-mi făcusem simţită prezenţa niciodată, în nici un fel în lumea literară. Cartea a avut parte de o primire generoasă din partea tuturor şi acest interviu este încă un prilej să le mulţumesc. Celor care au nominalizat-o şi au premiat-o, celor care au citit-o, au avut cuvinte bune despre ea şi au aşteptat-o cu răbdare pe următoare. Am obţinut, datorită Abonatului premiul pentru debut al revistei Observator cultural, al revistei Accente şi am fost finalistă în competiţia Festival du Premier Roman de Chambéry.

Cristina Andrei

Abonatul nu poate fi contactat” de Cristina Andrei. Foto credit: nemira.ro

Mesajul unei cărţi nu trebuie explicat de autor în afară de ceea ce poate lămuri cartea însăşi, ne spune Cristina. Dacă el există, dacă este coerent, dacă exprimă un adevăr la care pot adera cititorii săi, atunci mesajul este lesne descifrat de către cititor.

Este o imensă greşeală să încerci să explici o carte pe care ai scris-o. Dacă ea este scrisă bine, dacă trimiterile către livresc, spre viaţa însăşi sunt suficient de clare, fără a fi didactice, atunci mesajul transpare şi spune fiecărui lector ceea ce are nevoie să afle.

Cu toate acestea, ne dă totuși un indiciu. „Abonatul” vorbeşte despre lipsa de comunicare reală, profundă, autentică. Despre însingurare. Despre zeci de voci care se întretaie spre a spune ceva ce toată lumea aude, dar nu ascultă.

Mai târziu, în aprilie 2018, apare „Matriarhat”, o carte cu mesaje puternice. Vine din mijlocul unor realităţi tulburătoare cu care se confruntă societatea feminină de ieri şi de azi, aş spune eu.

Este un şir de povestiri tulburătoare despre femei cu „destine frânte, supuse violenţelor de tot felul, frustrărilor, insatisfacţiilor, degradării fizice şi morale, în egală măsură puternice şi răzbătătoare şi victorioase, până la un punct.”

Cristina Andrei este, iată, nu doar un jurnalist şi redactor care oricând poate reprezenta un reper de moralitate, profesionalism şi unicitate. Este un scriitor capabil să disece tot ce înseamnă viaţă şi societate. O disecţie fină care pune degetul pe rană, dar în acelaşi timp vindecă acolo unde atinge.

 

Cristina Andrei şi ale sale filmele documentare despre descoperirea victimelor comunismului

Puţini sunt cei care ştiu faptul că a realizat filme documentare despre descoperirea victimelor comunismului, profitând cumva de anul în care nu a lucrat la TVR.

Proiectul a luat viaţă deoarece soţul său, istoricul Marius Oprea, a iniţiat-o în acest domeniu de cercetare. Marius Oprea a creat şi a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi a deschis cu consecvenţă drumul spre un nou tip de arheologie, aceea recentă. Cristina l-a însoţit pe el şi echipa pe care o coordona în periegheze, la prospecţii şi săpături propriu-zise.

Cristina Andrei

Cu o cameră de filmat împrumutată şi cu un soft de montaj destul de primitiv, a produs câteva filme, nu foarte lungi, la Târgu Ocna, Aiud, la Sângeorz Băi sau pe Muntele Mare. În cele din urmă, au fost difuzate pe postul naţional, iar subiectul principal a fost reprezentat de suferinţele celor vânaţi de Securitate cu sălbăticie şi ucişi fără scrupule cu cruzime neînchipuită.

Aşa ceva n-are cum să te lase indiferent. Nici faţă de ceea ce s-a întâmplat, nici de ceea ce se poate oricând repeta. Mă întrebaţi cum m-a marcat? M-a făcut extrem de vigilentă, de atentă, de reactivă. De aceea nu prea lipsesc de la proteste atunci când cred că puterea, oricare ar fi ea, derapează şi trebuie amendată.

Ceea ce trebuie cu toţii să ne amintim, dincolo de orice clieşee, este faptul că această formă de guvernământ s-a născut pe moarte, a creat moarte şi teroare, iar mai grav este faptul că a dat naştere unor monştri ideologici care ne urmăresc şi astăzi.

Personal, cred că am avea nevoie de ore de clasă, de pedagogie specială a memoriei colective a trecutului comunist. Societatea trebuie să înveţe să nu repete ororile trecutului, iar asta nu se poate decât prin conştientizare şi prezentarea unor realităţi mai puţin sau mai mult cunoscute.

 

Mentori și lecții de viață

Cu sensibilitatea şi seninătatea caracteristică, doamna Cristina Andrei îmi arată firesc că îşi trage energia de acolo de unde ne-o tragem şi ne-o regăsim cu toţii. Numai că unii ştim şi alţii nu-şi dau seama încă. De la Dumnezeu. 

Cristina Andrei s-a bucurat mereu de dragostea şi bunul simţ al părinţilor săi. De bunătatea şi învăţătura oferite de profesorii săi, d-na Bancu, d-na Rodinciuc, profesorul Marta, „dascălul meu în ale televiziunii” sau d-na Micaela Macovei. De colegii săi alături de care a descoperit frumuseţea meseriei de care nu s-a plictisit de mai bine de 25 de ani.

Dincolo de toţi, Marele Maestru este fiul meu, Sever. El m-a învăţat să practic cea mai desăvârşită meserie de pe lumea asta, aceea de mamă. Lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. El a avut cel mai mult să-mi ierte şi el m-a învăţat dragostea necondiţionată. El, cu răbdarea lui nerăbdătoare de copil, m-a susţinut mereu. Mi-a îngăduit şi înţeles absenţele. Când împlinea 14 ani, pe 13 octombrie 2002, în loc să-i urez „La mulţi ani!” şi să-l iau în braţe, relatam din mânăstirea ursulinelor despre vizita la Vatican a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Ei, asta nu se uită. Iar generozitatea copiilor nu poate fi întrecută de nici un adult niciodată.

Cristina Andrei și fiul său, Sever

Ca lecţie de viaţă, Cristina a învăţat să iubească, să ierte şi să înţeleagă aşa cum o fac pruncii. Cu bunătate, cu nevinovăţie, cu generozitate. Lecţia sa de viaţă a venit de la fiul său, aşa cum tocmai a spus.

Altfel, lecţii primesc în fiecare zi. Ochi să am să văd şi urechi să am să ascult, minte să înţeleg şi inimă să le adâncesc. Dar, dacă e să fie una mai importantă şi mai adecvată în vremurile astea (nu că în altele n-ar fi fost potrivită sau de folos), ea vine din gura lui Pavel. A Apostolului Pavel. Chiar dacă era adresată Filipenilor, e numai bună şi pentru noi: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi”. (Filipeni, 2: 2). Singurul îndreptar de viaţă este cel oferit de Hristos. Îl găsim în referatele evanghelice sau în faptele şi epistolele apostolilor. În rest, bunicii, părinţii, profesorii, duhovnicii, copiii. Ei sunt îndreptarele, ghizii noştri. Şi mintea şi inima noastră. Aş spune oricui să-şi urmeze inima, dacă mintea lui este mobilată cu ceea ce trebuie. În cazul ăsta, inima nu poate greşi.

 

Să nu te trădezi niciodată pe tine însuți!

Am întrebat-o cum unii dintre noi reuşim, iar alţii nu, iar Cristina a răspuns că toţi reuşim dacă ne fixăm ţintele corecte. Dacă nu ne lăsăm înşelaţi de duhul lumii.

Ce înseamnă să reuşeşti? Să ai bani? Să apari la televizor? Să postezi pe internet fotografii cu nu ştiu ce ultim model de maşină, cu o vilă opulentă, cu vacanţe luxoase, cu haine de firmă? Asta înseamnă a reuşi? Dacă da, atunci mă tem că suntem într-o gravă eroare. Nimic din ceea ce este obţinut prin compromis, la orice nivel, al conştiinţei, al moralei, al tranzacţionării principiilor, nu poate fi validat ca reuşită.

Ca sfaturi, Cristina a întrebat gânditoare şi zâmbind:

Ce sfaturi să dau eu celor care ne citesc, eu care am făcut atâtea greşeli?! Unul singur. Să nu trădeze niciodată. Să nu se trădeze pe sine. Cel bun şi curat, să nu trădeze puritatea copilului care a fost, candoarea şi frumuseţea adolescentului din care s-a născut el, adultul care are sau nu nevoie de sfaturi.

Cristina Andrei

Şi pentru că România este un reper genetic, sufletesc şi moral pentru mine ca om, jurnalist, Român şi mamă, am vrut să ştiu ce înseamnă pentru Cristina Andrei să fie Român.

Îmi place. Iubesc ţara asta cu toate ale ei. Cu frumuseţile lăsate de Dumnezeu şi urâţeniile pe care le facem noi; cu oamenii ei buni şi cu cei răi, cu deştepţii şi cu nătărăii, cu cei răbdători şi cu cei pripiţi, cu oratorii ei minunaţi şi cu gângavii care ne fac să zâmbim sau ne enervează şi ne fac să luăm atitudine, chiar şi cu hoţii, cu prost-crescuţii şi bădăranii care ne obligă să ne solidarizăm şi să ne descoperim unii pe alţii, noi, ceilalţi, pentru că îmi închipui că îi putem schimba la un moment dat; îmi place ţara asta cu limba ei bogată şi generoasă, cu lumina ei de toamnă târzie, cu vocea ei gâlcevitoare, cu mâinile ei trudite, cu arţagul ei permanent, cu zumzăiala ei neîncetată, cu liniştea munţilor, pacea dealurilor care coboară tihnit în văi, cu neliniştea mării, cu viul ei cu tot. Aşa că nu, nu e o dezamăgire. Deloc.

 

Cuvânt de încheiere

După un astfel de maraton intelectual, moral, profesional, uman, nu ai cum să nu rămâi cumva pe gânduri, să simţi să stai tu cu tine, să reflectezi încă o dată şi o dată la tot ce înseamnă umanitate, condiţie umană, spiritualitate, societate şi frumos.

De ce? Deoarece vorbind despre doamna Cristina Andrei şi ascultând-o, nu poţi să vezi altceva decât un om frumos. De la suflet la trup, de la suflet la minte. Un om deschis, răbdător, înţelept, care are o capacitate fantastică de a diseca adevăruri şi realităţi la care puţin putem să ajungem sau măcar să ne gândim.

Pentru mine, cariera Cristinei Andrei este un reper de profesionalism, de dedicare, loialitate şi perseverenţă. Un om care tocmai prin simplitatea firii sale este complexă şi profundă.

Sunt omul care nu calc pe alte urme deoarece îmi place să le nasc pe ale mele. Aş urma însă cu mare încredere orice urme ale Cristinei Andrei, deoarece a păşi pe unde a fost ea este semn de mare binecuvântare şi redescoperire de sine, de sensuri şi forme.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *