Cristina Diana Enache dă viață cărților de povești prin desen!

O visătoare care iubește florile

Cristina Enache este o visătoare, dar o visătoare care muncește să își îndeplinească visele. Este născută în anotimpul renașterii, într-o zi de aprilie, deci nu e deloc o întâmplare că adoră florile de primăvară. Și aș adăuga eu, zânele, poveștile, copilăria și zâmbetul! Cristina zâmbește mereu și pare că întotdeauna aleargă cu privirea după magie. Eu cred că ea chiar o poate vedea!

Își petrecea toate vacanțele la țară la bunici. Acolo avea acea libertate îmbinată cu natura, ceea ce era magic pentru ea, fata visătoare, cu cosițe prinse în alte lumi.

Făcea corturi din pături, mergea în pădure după ciuperci, umbla tot satul.

Un sat sărac cu dealuri și păduri. dar cu oameni atât de buni și blânzi. Nu ne trebuia mâncare, apă, deoarece oriunde ajungeam se găsea cineva să ne ofere. Bunicul lucra la biserică, vindea lumini și îl știa tot satul. Poate vacanțele la țară m-au învățat simplitatea, să mă bucur atât de mult de ea, modestia! În fond suntem toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

În copilărie avea tot felul de vise, nu era nimic conturat exact, dar știa că are legătură cu arta. În familia Cristinei nimeni nu a pictat până la ea. Era cumva ca o simțire inexplicabilă, o voce undeva ascunsă, că acela era drumul ei!

M-am născut într-o familie în care m-am simțit mereu foarte iubită, în care mi s-a dat mereu libertatea de care aveam nevoi. Îmi amintesc zâmbind că mama niciodată nu putea să îmi zică „nu”. Îmi aduc aminte că desenam tot timpul. Am început ca orice copil să colorez cărțile de colorat din comerț, dar au devenit repede plictisitoare așa că tata îmi creiona desene pe caietele cu foaie velină înainte să plece la serviciu și între timp eu terminam de colorat desenele lui. Îmi plăcea mai mult așa. Era altceva. Un fel de ritual, de poveste frumoasă, între mine și tata! Ai mei m-au încurajat tot timpul și mi-au fost alături.

În clasa a patra, Cristina Enache a început desenul mai serios, iar din clasa a cincea, mama sa a înscris-o la liceul de artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani.

Cristina recunoaște că acest lucru a fost pentru ea ca o binecuvântare. Nu rezona deloc cu fosta sa clasă, o fire mai visătoare fiind, dar și pentru că, între ea și artă, a existat dintotdeauna o legătură pe care nu o poate explica. Cu anumite lucruri ne naștem și mergem pe urmele lor până le împlinim.

În schimb, a simțit din prima clipă că aparține școlii de artă. Colegi, profesori, doamna dirigintă Doina Lupașcu, sau Elena Barhala de la care a învățat să picteze icoane, sau Ortansa Anda Mazilu care i-a descoperit talentul – toți oameni frumoși, cărora le este profund recunoscătoare.

 

Cum s-au născut zânele Cristinei Enache

Era o zi oarecare când, navigând pe internet, am dat de cartea „Fetița cu fluturi în păr”. Pur și simplu, am rămas acolo, privind în gol, fascinată de culori și personaje. Mi-am spus că vreau să știu cine a ilustrat cartea. Sigur, că în spatele acestei curiozități, se află o altă poveste. A mea, dar despre asta, vom vorbi altă dată.

Și căutând ilustratorul, am descoperit că este chiar Cristina! Iar eu o cunoșteam. Am simțit o mare bucurie, dar mă urmărea întrebarea: cum de nu am știut până atunci?

Și am aflat! Cristina nu făcuse mereu ilustrații de cărți. Ea pictase icoane bizantine. Încă mai pictează pentru ea, pentru familie și cei foarte apropiați. Ilustrația a apărut cumva ca un spiriduș în viața ei. Întâmplător. Și nu ea a ales ilustrația, ci ilustrația pe ea. Semne au fost, dar nu le-a luat în serios. Până într-o zi de Crăciun! Ca să vezi că minunile de Crăciun chiar există, pentru cei care mai cred în ele.

Iarna participam la târgul de Crăciun și pregăteam tot felul de personaje de sezon pictate pe lemn: zâne, elfi, pitici, iar clienții mă tot întrebau de ce nu fac ilustrație pentru copii? Eu le răspundeam mereu cu un zâmbet! Până într-o zi, de fapt era a doua zi de Crăciun, când îmi era dor de casă și m-am apucat să transform o fată fotograf din Focșani, pe Monica Cotigă, într-o zână. Am pictat cu atâta drag și dor, încât am pus totul în acea pictură, toată emoția mea. Apoi, am postat-o pe facebook fără să spun despre cine era vorba. Desenul a devenit viral deoarece au recunoscut-o prietenii și așa, a început povestea zânelor, în care eu transformam fetele în zâne după ce le ascultam povestea de viață.

 

Marca Cristina Enache

Când iubești ceea ce faci, se vede! Tot ceea ce un om creează sau scrie cu dăruire, se simte în fiecare celulă a lucrării. Este vie. Se dă mai departe singură și ajunge acolo unde are menirea de a ajunge: în suflete!

Când lucrezi cu dăruire uiți de timp. Ideile curg, oportunitățile vin, dar cel mai important lucru este să ne dăm pe noi ca artiști mai departe. Iar Cristina Enache se dăruiește prin fiecare ilustrație pe care o face. Are deja o marcă a ei, o semnătură și o recunoști!

Când încep un proiect, inițial îl citesc, dar nu reușesc mereu să intru din prima în poveste. Citind însă, tot fragmentez povestea în mintea mea, iar apoi, imaginile încep să curgă și se leagă ca un puzzle. Cu altele, am click imediat, dar mă îndrăgostesc de fiecare în parte, deoarece sunt și eu acolo deja, în ele. E magic, ca și cum, mă descopăr și eu cu fiecare proiect nou. Personajele le caut mereu în jurul meu. Mă inspir din natură din cei dragi mie, copilărie, copilul meu…și mai apoi, ajung să îmi fie atât de dragi, iar florile când le pictez, parcă le simt până și mirosul.

Cristina Enache a realizat ilustrații pentru Oana Cristina Tănase, de la La blouse Roumaine, cu care colaborează și acum, pentru Mirela Retegan de la Gașca Zurli, pentru Veronica Cozma, Petre Crăciun și Mirabela Leș.

Câteva titluri ar fi: „Poveștile-flori și poveștile-stele”, „Steluța Mia și marea ei descoperire”, „Sămânța de păpădie” și Poveștile Zurli: „Căsuța Zurli”, „Vreau pupic de noapte bună”, „Cum l-a păcălit Tura Vura pe Tashu” și sperăm noi că în curând vom mai găsi și alte cărți cu ilustrațiile ei.

Una, sigur va mai fi, deoarece demult așteaptă să prindă viață.

 

Cristina Diana Enache, dincolo de cărțile de povești și ilustrații

Cristina a fost întotdeauna legată sufletește de familie, de Focșani și de România. Pentru ea este important să fie autentică, iar faptul că s-a născut pe pământ românesc o face să se simtă specială.

Mi-am petrecut vacanțele la bunici, așa cum am mai spus, iar acolo am învățat ce este simplitatea, modestia, bunătatea. Poate dacă mă nășteam în altă țară, nu moșteneam sensibilitatea și trăirile acestea. Pentru mine, România e mai mult trăire, emoție și încerc să pun asta în culoare, în proiectele mele personale cu îngeri și zâne.

Cristina a fost plecată din țară 14 ani de zile. În Italia, provincia Treviso. Fiind atâta timp plecată, a învățat să prețuiască mai mult ceea ce avea acasă și însemna acasă. Își spunea în fiecare zi că nu degeaba a hărăzit-o Dumnezeu în aceste locuri și simțea că trebuie să se întoarcă. Lucru pe care l-a și făcut.

Cu soțul ei, are o poveste foarte frumoasă de iubire și de viață. S-au cunoscut când erau doi copii, ea având 20 de ani, iar el 23. A fost magic, spune Cristina zâmbind și acum copilărește.

La vârsta aceea este cu fluturi în stomac și totul este posibil, toată lumea e a ta! Și așa și era! Relația noastră a început la distanță timp de un an, iar apoi ne-am întâlnit și nu ne-am mai despărțit. E o poveste frumoasă. Ne-am format amândoi ca adulți, ne-am încurajat reciproc, el fiind mereu un sprijin pentru mine. A fost omul care, atunci când simțeam să pun armele jos, îmi spunea: „tu poți!”. Romantic, dar nu foarte, m-a cerut de soție pe malul mării la Costinești. Am spus da și abia apoi am spus în gândul meu: „wow e pe bune?!”, deoarece eram doar doi puștani. Și așa a început o călătorie frumoasă și lungă, interminabilă vreau eu să cred! Ca orice relație am avut urcușuri și coborâșuri, dar sunt momentele care zic eu că ne-au consolidat și mai mult relația. Eu l-am pierdut pe tata, el ambii părinți și am știut mereu să fim unul lângă altul. E omul lângă care eu mă simt mereu ocrotită și cred că asta este cel mai important!

Sursa de energie a Cristinei sunt muzica, natura, muzeul satului din Petrești de lângă Focșani, unde este o lume magică, născută parcă din mirosul de lemn vechi și lut. Închizi ochii și simți energia acelor vremuri.

O mai liniștește să tragă câte o fugă în satul părintesc al tatălui unde a copilărit și unde acesta o așteaptă cu aripi de înger. Când este acolo, îl simte în tot: în frunze, în aer, în copaci, ca și cum ar reface acel puzzle din copilărie când el îi lăsa desenate formele, iar ea le umplea de culoare și viață.

Cuvânt de încheiere

În lumea această plină de magie unde poți vedea zânele zburând, iepurașii servindu-ți ceaiul în ceșcuțe vesele și grăitoare, este greu să lași semn de rămas bun. Când trebuie, o faci așteptând o nouă revedere.

Cristina este cu siguranță un ilustrator de care vom auzi tot mai des și care va rămâne un semn de carte în pictură și ilustrație. Ea nu realizează desene ci dă viață și transpune lumi în care pune ca praf magic, frumusețea sufletului ei. Arta nu este o știință dacă ea nu pornește din interior și nu cucerește. Dacă nu atinge și nu rămâne. Arta este știința simțurilor, a inimii, un fel de dirijor al emoțiilor care pleacă din sufletul creatorului către cel al publicului.

Iar eu, când mă uit la Cristina Diana Enache, văd o paletă de culori, de emoții vii, care se răspândește asemeni unui dans suav, un abur peste o coală albă, lăsând urma unei treceri fermecate!