Democrație, umanism și responsabilitate prin filtrul civic al Elenei Calistru

Elena Calistru. O știți. Sigur o știți. Iar dacă nu o știți este pentru că nu știți că o știți. Este un cetățean care nu crede că România are politicienii pe care îi merită, este o femeie pentru care tocurile înseamnă puterea pe care ți-o imaginezi, este un activist care crede că dacă guvernanții și-ar alege cetățenii, ar ajunge falimentari.

 

Este un om extraordinar de disciplinat dar cu insomnii civice, un antreprenor a cărui viață se învârte în jurul dezamorsării constructive a birocrației, a gândirii strategice față în față cu organizația pe care a fondat-o și cu comunitățile din care face parte.

 

De ce a rămas Elena Calistru în țară. Povești despre bine.

Prima dată când nu a plecat din țară a fost la final de liceu, imediat după ce și-a dat SAT-ul. O tenta America, dar a zis să mai stea puțin.

A doua oară când nu a plecat a fost odată cu masterul, când putea alege un program de studiu care îi permitea un an la Paris și un an la Londra. Un job în România i-a părut însă alegerea mai bună.

A treia oară când nu a plecat din țară a fost după ce a experimentat toate enervările antipatice și mici ale vieții de zi cu zi care i-au pus capac, culminând cu obligația (nejustificată) de a plăti la ANAF o sumă de bani care nu i-au mai lăsat suficienți bani pentru planuri.

Desi nu își găsea deloc locul aici, a zis că și-l va construi singură. El se numește de 8 ani Funky Citizens, o organizație adaptată perfect nevoilor locale, dar și celor personale. Elena consideră că în prezentul acestei organizații stă mult noroc, dar ce vedem noi din afară este multă muncă, determinare, perseverență, speranță, răbdare.

Acum, Funky Citizens este conectată internațional suficient de bine cât să dezamorseze blocaje încet și sigur, dar și să îi satisfacă fondatoarei din plin dorul de ducă adunat în atâția ani de tentative de plecare spre vest.

„Luptăm cu apatia civică” este tagline-ul Funky Citizens, o organizație cu mentalitate de ofensivă neagresivă pornită din convingerea că nu ne fac ei pe noi și bazată pe proactivitate, pe refuzul pasivității în fața a ceea ce pare, dar nu e iminent. A nu rămâne în defensivă, a nu aștepta să se întâmple ceva, a cere tu și a te implica tu înainte de orice sunt fundamentul pe care s-au construit organizația, cultura și comunitatea din jurul ei.

Cred că am reușit să inovăm mult pe zona de implicare civică din care am făcut un comportament dezirabil. Am încercat să aflăm unde e societatea și cum ne putem îmbunătăți contextul. În curând fiecare colțișor de țară va avea implicarea civică pe agenda sa de discuții și faptul că ne-am apucat de asta demult e un mare avantaj.

 

Elena Calistru, despre fitness-ul cetățenesc

Amintirea primelor dovezi de Bine din viața Elenei se duce înapoi în timp, pe când avea șase anișori și când bunica ei, punând-o pe tren pe ruta Focșani-Iași, obișnuia să roage pe cineva să aibă grijă de ea. În mod evident, „aparținătorul” de moment nu avea nici o obligație, dar avea acel „bine al oamenilor simpli, normali”.

Azi, cu Binele alături și cu dorința de a construi lucruri durabile pentru România prin intermediul unei organizații ambițioase, Elena Calistru își redefinește prioritățile. Cu o teamă viscerală de oportunități ratate, crede că lucrurile bune se construiesc în timp, sistematic, așezat și fără heirupisme.

Poți face și fitness cetățenesc uneori pentru a recupera pe ultima sută ce n-ai făcut ani la rând, dar o să ai o febră musculară incredibilă și bine ar fi să nu te lași după aceea. Ca și fitnessul normal, cel cetățenesc îți creează niște stări și endorfine incredibile. Creează dependență și o stare incredibilă pe care nu ți-o poți lua din altă parte.

Dacă nu i-ați prins postările de Instagram, iată o mostră din periplurile ei prin țară … pe tocuri, pentru a marca neregulile din carosabil sub stindardul #activismonheels (activism pe tocuri). Dacă nu pentru altceva, măcar pentru pasiunea ei pentru pantofi și modă.

Rememorează prima probă a unei perechi senzaționale de încălțăminte cu toc. Erau ai mamei, niște sandale decupate albastru indigo.

Fiind minionă, cred că stând pe tocuri mă ajută să fiu mai conștientă și atentă la postura mea.

Pantoful cu toc este, din perspectiva Elenei, un instrument care îi oferă femeii exact puterea pe care își imaginează că o are. Precum un ruj. Ambele pot fi un scut sau un spațiu care te lasă să ieși în lume așa cum vrei tu, jucându-te un pic și impunându-ți un anumit tip de atitudine. Neobișnuit sau nu, pe timpul stării de urgență au fost zile când a avut nevoia senzației de normalitate și a stat cu tocuri prin casă.

Am rugat-o să construiască familia lexicală a dictonului #activismonheels și iată ce a ieșit:

• implicarea civică nu are gen
• poți rămâne elegant în timp ce te implici civic
• activism = dinamism
• tocurile nu se poartă doar în instituțiile publice, ci și la proteste.
• tocurile nu doar în clădiri înalte, ci și la dezbaterile publice

 

Copila, femeia, omul, cetățeanul. De la vise la realități.

Elena Calistru are mare grijă pentru dorințele sale în aceeași măsură cu care este un maestru al cifrelor și bugetelor. Teama de ratare i-a impus o disciplină de invidiat care i-a permis să găsească un echilibru între viața personală și cea profesională prin eficiența crescută în cazul celei din urmă.

Insomniile sunt singurele variabile încă neținute întru totul sub control, dar care sunt deja parte din ea. Nu și-ar dori să dispară, pentru că „în ciuda cearcănelor și a faptului că nu e sănătos, nopțile de insomnie mi-au adus unele din cele mai mișto momente cu mine și cele mai fantastice răsărituri”.

O fire înclinată înspre matematică și științe exacte, Elena crede că haosul inerent oricărui om normal are niște tipare observabile, la fel cum universul are niște reguli imuabile, aproape axiomatice. Una din ele este bine faci, bine primești. Bunătatea duce la bunătate, chiar dacă „uneori există excepții în care trebuie să luăm în calcul două bifurcații pentru un IF.“

În școală nu a avut doar zece pe linie, ba chiar a avut antipatii față de chimie, biologie, geografie pe care le-a neutralizat prin materiile care i-au plăcut: româna, matematica, istoria, fizica și prin participarea la șapte olimpiade naționale de care este încă foarte mândră. Am întrebat-o cum a trecut peste materiile care nu îi plăceau și mi-a spus:

Am făcut ce ar face orice om care se descurcă – am învățat cât a trebuit și am citit mult despre ce mă interesa.

 

Cele 10 reguli de civism marca Funky Elena

1. Să nu ucizi. Face parte din esența umanității.
2. Să nu furi.
3. Nu uita să gândești.
4. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.
5. Să nu poftești la lucrurile aproapelui tău.
6. Să nu distrugi ce a dat Dumnezeu sau natura, indiferent de urgența pe care ți se pare că o ai.
7. Fii blând și ai grijă de aproapele tău.
8. Nu uita de lucrurile care ne fac oameni – iubire, apropiere, empatie, compasiune.
9. Să nu batjocorești.
10. Indiferent în ce, cine, cum arată, crede în ceva. Spiritualitatea construiește un cadru etic puternic prin discursul despre Bine și Rău, o conversație cu puține breșe pentru gri-uri sau lucruri interpretabile.

Democrația românescă nu este nici pe departe cea mai ușor de gestionat pentru spiritele înalte din societatea civilă. Dacă la maturitate înțelegem să rejectăm ideea pe care adesea o primim și asimilăm pe nemestecate de la părinți, aceea că nu se poate, probabilitatea de schimbare ar crește exponențial.

Uneori nu se poate, dar foarte foarte rar. „Nu se poate” aș înterzice-o din vocabularul părinților.

Elena Calistru rămâne un adept al principiilor democrației inclusiv în viața personală, unde se consideră aproape excesiv de principială și cu un simț extrem de pronunțat al nedreptății. A rupt definitiv relații pe aceste considerente, semn că … nu prea e loc de interpretări între ce e Bine și ce e Rău.

Își admite că uneori poate fi un mic dictator și nu aplică atât cât s-ar cuveni principiile consultativ și participativ. „Sunt și eu om, mă mai apucă”. Dar în final, un lucru e cert și nu se abate de la el: crede în sănătatea unui binom format din drepturi și obligații reale.

Pentru că și-a urmat instinctele și sfaturile învățătoarei care i-a îndreptat privirile spre valori, a ajuns fondatoarea Funky Citizens, o organizație conectată regional care prin tehnologie, social media și metode educative non formale facilitează accesul la informații publice și contribuie la construirea unei noi generații apte civic. Este și Ashoka Fellow una din cele mai mari organizații internaționale care schimbă lumea prin facilitarea antreprenoriatului social.

Nu te poți aștepta ca oamenii în suferință și lipsiți de necesități sociale de bază să lupte pentru democrație. Aceasta este datoria clasei de mijloc prin preluarea frâielor responsabilității publice în societate. Și acolo trebuie să îi aducem și pe ceilalți.

 

De ce acest traseu pentru Elena Calistru?

Punctele ei de cotitură s-au mulat pe libertatea și independența pe care i-au oferit-o încă de mică părinții ei. Anul petrecut în Roma la Universitatea Sapienza alternativ cu studiile de Științe Politice au transformat-o, simte ea, într-un cetățean al Europei.

Experiența alegerilor din perspectiva de observator independent i-au marcat felul în care un vot devine un instrument de democrație pentru cetățenii unei țări fost comuniste precum România.

După experiența internațională alături de Transparency International Romania, la 23 de ani Elena făcea advocacy la Națiunile Unite. Ce a văzut acolo și-a propus să aducă și la noi. Desi a avut ocazia de a intra în aparatul guvernamental odată cu guvernul tehnocrat al lui Dacian Cioloș, a refuzat pe considerentul că poate avea mai mare impact prin rolurile pe care le deține în afara politicii.

Dacă ar fi dat curs dorinței părinților, medici amândoi, ar fi ajuns, cel mai probabil, absolventă de limbi străine cu un job de client service într-o corporație.

Roma i-a rămas la suflet și este orașul în care s-ar muta dacă ar fi să mai cocheteze vreodată cu gândul de a pleca din România, însă din perspectiva profesională Londra ar fi opțiunea mai bună pentru că este gazda celor mai multe ONG-uri pe metru pătrat.

Un prieten hărțuit de sistemul românesc pe care l-am întâlnit la un moment dat în aeroport mi-a spus „Plec din România, pentru că am sentimentul că nu m-am născut în locul potrivit”. M-a tot urmărit această exprimare (care mă duce cu gândul la versurile „sunt consolat de mic, nu ne-am născut în locul potrivit”). Arată bine lumea de adult în care tu alegi în ce familie vrei să fii, în ce regim politic, în ce regiune. Cred că, pe undeva, copiii își aleg familiile și cetățenii, țara. Nu cred prea mult în predestinare și forța destinului, dar cred că există o forță și lecții de învățat din locul și contextul în care ajungem să ne naștem.

 

Rolul Funky Citizen în societatea actuală

Elena se sfătuiește adesea cu oamenii de încredere din jurul ei și crede că niciodată implicarea civică nu ajunge să fie suficientă. Alături de Cetițenii activi, denumirea pe care ar avea-o Funky Citizens prin lentilele political correctness-ului (pe care Elena nu îl agreează pentru că poate conduce ușor la radicalizare și cine zice, ăla e), sunt neobosiți în a corecta, vindeca, reintegra în societate oameni, idei, principii democratice.

Păstrându-se în afara politicii per se, consideră că rolul lor este mai degrabă cel al unui instructor de sport decât al unui medic. Ambii ne ajută să fim sănătoși, dar unii acționează pe prevenție, alții pe urgențe.

Ei cred cu tărie că lucrurile se pot schimba și fără a fi „în interior” pentru că există instrumentul presiunii, al frânării sau impulsionării de pe margine, pârghii cel puțin la fel de valoroase.

Esenta spiritului civic stă, în viziunea Elenei, în încăpățânare + nerenunțare. Norocul nu apare decât acolo unde există disciplină, iar înțelepciunea românească pe sufletul ei este Nu sta, că-ți stă norocul!

Eu sunt un om care nu renunță. Cred că binele învinge și că în final totul va fi bine. Deși îmi vine uneori să îmi iau câmpii, am o capacitate foarte mare de a-mi regenera entuziasmul printr-o criză de isterie. Plâng, urlu, am senzația că totul e un dezastru. Apoi îmi suflu nasul, îmi șterg ochii, scutur din cap, trag aer în piept și o iau de la capăt.

Elena Calistru se simte o femeie extrem de norocoasă pentru că visele ei de copilă au rămas visele ei de astăzi. Fredonând versurile visele mele se împlinesc, cât bați din palme sau cât clipesc, își amintește cum își imagina viitorul ca pe „un oraș mare cu multe lumini, jazz pe fundal și sentimentul că pot schimba lumea”.

 

Cum descifrăm România?

România are, precum orice altă țară, avantaje și dezavantaje, puncte forte și puncte slabe, plusuri și minusuri. Așa și românii. Încăpățânarea sănătoasă care ne face să nu renunțăm, dorul înțeles ca umanitate și capacitatea de a crede în contracararea circumstanțelor negative pentru a răzbate sunt niște plusuri incontestabile pe care le vede Elena la noi.

În schimb, nemulțumirea permanentă și „o capsă pusă pe tot”, distanța mare față de autoritate (nu credem în poliție, autorități) și refugierea individuală din fața problemelor sociale (nu-mi place, plec afară) ne trag adesea înapoi ca popor și ne determină să fim neangajați în spațiu și timp.

Pe de altă parte, o viață avem, nu? Merită să o petrecem reparând ce nu se dorește reparat și încercând să fim fericiți în contexte care nu permit asta? La acest nivel, mai mult decât oriunde altundeva, prevalează opțiunea individuală de a lua decizii.

The Light that Failed este o carte citată de Elena în a fi ajutat-o să înțeleagă de ce după revoluție oamenii au avut la îndemână două opțiuni: una rapidă, de emigrare și salvare individuală și una lentă, de a rămâne pentru a pune umărul.

Ambele sunt valide pentru că la scara vieții unui om contează dacă îți permiți să ajungi să crezi că statul sunt eu. Uneori nu ți-o permiți. La scara istoriei, însă, ne apropiem de statul sunt eu și credem că ține de noi să schimbăm lucruri în bine. Fiind vorba de mentalitate, sigur, nu se schimbă de pe o zi pe alta. Deci va mai dura.

La noi (dar nu numai la noi) politica a început parcă să fie din ce în ce mai mult o religie, un mod de a fi și de a gândi ne-negociabil. Un subiect tabu între prieteni sau în familie. Explicația Elenei pentru acest lucru stă în anii de scăldare „într-o ciorbiță foarte călduță la centru“, care în timp generează polarizare.

Situațiile grele au nevoie de ciocniri pentru a putea găsi apoi spațiu de negociere și repoziționarea acelui centru de o manieră care să-i avantajeze pe cât mai mulți.  Polarizarea în sine nu este ceva rău, pentru că ascunde o oportunitate și arată că oamenilor le pasă. Mai degrabă ignoranța și apatia sunt toxice, nu polarizarea prin care putem vedea oportunități reale de dezbatere.

După propria-i experiență de a fi observator voluntar la alegeri, Elena are acum de-a face cu voluntarii zilelor noastre. Este o mare provocare pentru ea să facă în așa fel încât fiecare din cei care aleg să se implice să înțeleagă cât de incredibil de important este ceea ce face.

Nu am cuvinte și timp pentru a le explica ce înseamnă să îți dai tot timpul și toată energia pentru lucruri intangibile. Și oamenilor ăstora trebuie să li se spună cât de important este ceea ce fac ei, pentru că de multe ori nu văd rezultatul muncii lor și pot rămâne cu impresia că nu e atât de important ce fac. Și este extrem de important!

 

Este noua generație dătătoare de speranțe?

Din perspectiva Elenei, vin din urmă oameni mult mai puțin materialiști, eliberați de hibele cruntei tranziții pe care am traversat-o noi. Netrecând prin absența lucrurilor de bază, pot să își ridice privirea asupra ansamblului și valorilor.

Chiar dacă există discrepanțe socio-economice la nivel de capitală-provincie și rural-urban, chiar dacă oportunitățile de dezvoltare diferă major, aspirațiile și visele generației tinere coincid indiferent de zonele de proveniență. Cu grijă pentru a le crea contextul de a și se transforma în realitate, viitorul poate arăta bine.

Un om valoros înseamnă pentru Elena Calistru un om care nu trăiește la întâmplare, un om cu un scop în viață de care este conștient la un nivel mai înalt decât a-l avea în minte ca pe o destinație. Cât despre bun simț, constă în a fi om și a avea un radar undeva între senzorii înnăscuți ai binelui și răului.

Ca româncă, are un vis foarte înalt. I-ar plăcea ca țara în care trăiește să devină „cea mai șmecheră din UE în sensul generării de idei și al entuziasmului pentru o construcție europeană care să crească în continuare”. O teamă care stă în fața acestui deziderat este că ne vom mulțumi cu prea puțin față de cât putem, față de cât merităm.

Crede că în cazul civismului funcționează aceeași lege a cererii și ofertei din economie – dacă nu ceri politicianului sau funcționarului public, nu primești. Iar dacă nu primești, devii responsabil pentru că ai renunțat.

O enervează fiecare ocazie în care ajunge în locuri din afara țării unde organizarea, civismul, viața sunt mai bine puse la punct, pentru că este convinsă că se poate și aici. Sunt doar lucruri pe care nu le cerem suficient în arena publică, astfel încât să se și întâmple.

 

Cum crede Elena Calistru că prin cultura civică putem estompa limitele democrației

Avem sau nu o cultură civică în România? Mai mult sau mai puțin, ar spune unii. Educație Civică, spun Funky Citizens, care au lansat o alternativă educativă online neinstituționalizată care să ne învețe pe toți ce presupune spiritul cetățenesc.

Dezideratul este de a atrage cât mai mulți oameni în a descoperi și a face lucruri interesante în imediata lor vecinătate socială. De acolo începe schimbarea și tot acolo se termină, prin testare.

Esența unui cetățean responsabil stă în a fi curios despre lucrurile care îl deranjează în spațiul public și apoi în a interveni precum o rotiță într-un sistem. Social media, petițiile online, audierile sunt doar câteva pârghii prin care toți putem contribui.

Ca activiști și jucători în sfera apropiată politicii, cetățenii funky nu vin în contact cu cele mai ușor de gestionat comportamente. Dar răbdarea, răbdarea, răbdarea, ajută la conștientizare, la educare civică.

Întotdeauna încerc să înțeleg oamenii activ. Să nu jignesc. Încerc să identific nevoile, fricile și să interacționez cu oamenii în baza acestor butoane pe care să am grijă să nu le apăs. Mă uit la problemă din unghiuri care mă ajută să empatizez. Dacă nu reușesc, renunț. Nu toți pot fi convertiți la civism, la umanitate, la înțelegere și dialog. Dacă nu ai cu cine, mai bine nu îți irosești energia în acea direcție.

Are clasa politică românească șanse de a ieși la liman din murdăria morală în care se bălăcește? Elena nu crede că avem politicienii pe care îi merităm, ci mai degrabă că cei pe care îi avem pot fi educați și presurizați să facă lucruri, să fie mai decenți.

Provocarea pentru comunitatea ei de doers nu este să identifice cel mai bun politician sau cel mai iubit dintre pământeni și să-l pună ministru, ci mai degrabă să îi forțeze pe ceilalți să ia notă de trecere.

Iată cum vede Elena reprezentarea grafică a funcționarului public, politicianului și cetățeanului, înainte și după filtrul Funky Citizens.

Orice proiect, indiferent de cât de mare ar fi un vis național pentru o comunitate, poate negocia bucăți din binele individual, dar nu și drepturi și libertăți fundamentale, e convinsă Elena.

Într-o democrație, ca să ceri cuiva să renunțe la binele individual în numele unui deziderat național, e foarte important să ai acceptul lui. O lecție foarte faină pe care am invățat-o este că oamenii nu sunt nici răi, nici egoiști, nici proști. Ei înțeleg foarte bine scopurile, proiectele mari și își asumă rapid etichete de tipul suntem o generație de sacrificiu și sunt dispuși să își negocieze mica lor bucată de bine individual, dar dacă li se comunică asta transparent și dacă li se oferă o ambiție mare care rezonează cu ei.

Am ajuns deja de prea multe ori să vedem populiști la putere. Democrația are această limitare, pentru că nu dă drept de vot numai celor inteligenți, buni, blânzi și toleranți, ci tuturor.

Și populiștii știu foarte bine să apese acele butoane care fac din democrație un regim mai puțin decât perfect. Însă această limitare este una pe care ne-o acceptăm pentru că nu avem una mai bună, iar dacă tragem linie vom constata că este una gestionabilă, adresabilă printr-un sistem educațional mai bun sau un sistem public care să forțeze ceva mai multă toleranță în societate.

Elena propune să ne uităm la populism ca la un semnal vizavi de oamenii din societate cu frici, nevoi și aspirații pe care nu suntem în stare să le adresăm printr-un discurs decent și suportabil pentru majoritate.