Doina Stăiculescu, lebăda gimnasticii ritmice româneşti

 

Totul pentru gimnastică

Doina Stăiculescu se năștea pe 7 decembrie 1967 în Bucureşti, sub o stea cu totul specială, care avea să o ghideze cu fiecare mişcare, joc al copilăriei, dans şi bucurie, către gimnastică.

Îşi aminteşte şi acum cu drag şi emoţie de curtea imensă din mijlocul Bucureştiului, unde iubea să alerge, să facă podul, şpagatul, să sară, să facă piruete. 

A avut șansa să facă parte dintr-o familie superbă de intelectuali. Învăţători, profesori universitari, decan de facultate, oameni iubitori de frumos şi de sport. Însă unchiul său, domnul Ion Stăiculescu, fost campion la box, a fost cel care a remarcat energia debordantă de care dădea dovadă şi i-a sfătuit pe părinţii săi să o dea la gimnastică. 

Cum sala de sport era foarte aproape de casă, mama sa nu a mai stat pe gânduri şi a dus-o la gimnastică.

La vârsta de 6 ani, pe poarta Asociaţiei Sportive „Flacăra Roşie”, avea să păşească o fetiţă cu vise frumoase, cu iubire pentru gimnastică, care nu peste mulţi ani avea să ne reprezinte la mari competiţii ale lumii. Doina Stăiculescu are numai amintiri frumoase şi pline de nostalgie referitor la clubul sportiv, la colegele ei şi la antrenorii de atunci.

Asociaţia era situată într-o clădire mică, cochetă, cu o sală de jocuri, două săliţe de balet, un cabinet medical, vestiare cu duşuri. Într-un cuvânt, nu lipsea nimic. O instituţie cochetă, care avea la activ aproximativ 250 de sportivi, legitimaţi la volei, handbal, fotbal, gimnastică ritmică, atletism. O asociaţie sportivă mică, dar cu oameni deosebiţi!

La volei, echipa era foarte puternica, juca în divizia A, fiind antrenată de celebrii Sandi Chiriţă, Stan Costinel şi Constantin Veseli. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că până şi Rică Răducanu a plecat tot de la Flacăra Roşie.

Cea care avea să devină mai târziu Vicecampioană Mondială, cu nota 10, a făcut balet în primul an cu doamna Lili Bogdan. Mai apoi a trecut la gimnastică ritmică, unde avea să o cunoască pe remarcabila şi inegalabila antrenoare, doamna Maria Gîrba.

Alături de dumneaei, Doina Stăiculescu se va modela în gimnasta care a ridicat o sală întreagă în picioare, la Los Angeles, când a transformat măciucile în fluturi şi emoţie pură!

 

Când pregătirea la extrem aduce performanțe neașteptate…

La 16 ani, unii dintre noi nu avem nicio grijă. Doina Stăiculescu, însă, avea grijă ca la fiecare obiect să îşi facă întotdeauna cele zece repetări din fiecare element. Știa că doar aşa poate ajunge cea mai bună. A fost mereu perfecţionistă.

Am să vă povestesc o întâmplare pentru unii hazlie, pentru mine nu, deoarece tot ce făceam, consideram că trebuie să fie foarte serios! La antrenament, ştiam foarte clar că, indiferent de obiect, trebuia să fac 10 repetări din fiecare element, fără greşeală şi abia apoi, să trec la următorul. Doamna Maria Gîrba era în comisia de arbitraj, pe mine m-au anunţat că trebuie să intru pe covor, dar eu…nicăieri! Antrenoarea mea s-a ridicat de la masă impacientată, a venit după mine, m-a poftit pe covor, şi, după concurs, a urmat mustrarea: „Ce a fost în capul tău? De ce nu ai fost atentă când te-au anunţat?” „Păi, doamna Maria, eu am fost atentă, dar nu mi-am terminat cele 10 repetări din fiecare element!”. Vă daţi seama cât de conştiincioasă eram? Superbe amintiri!

Până în 1983, micuța gimnastă, sub chipul căreia se ascundea o învingătoare, avea deja câștigate mai multe premii, precum „Cercul de Aur (medalie de aur) sau Balcaniada de Junioare din Belgrad 1981 (aur la individual compus și la trei obiecte). Fără să se oprească aici, a participat la alte mari turnee în Moscova, Riga, Vilnius, Tbilisi, unde obţine locul 3 la individual compus şi aur la exerciţiul cu măciuci, iar la Cupa Interviziunii obţine locul 3 la individual compus şi bronz la toate obiectele.

La toate competiţiile enumerate mai sus, copilul de aur al gimnasticii ritmice româneşti concurase cu cele mai bune gimnaste de la acea vreme, din Bulgaria şi URSS.

Am întrebat-o dacă dorește să ne spună ceva anume, ceva despre care noi nu avem cum să ştim, despre gimnastica de la acea vreme:

Cercul şi măciucile erau din lemn, iar băţul de panglică din bambus. Erau incomode şi foarte grele. Se spărgeau foarte repede. Le scăpai din mână în timpul concursului, gata, îţi încheiai evoluţia. Exista o singură fabrică în ţară care ne făcea obiectele din lemn, la Reghin.

Cum spuneam la început, Doina Stăiculescu a fost iremediabil iubită de stele şi de zeii gimnasticii ritmice. Cu siguranţă însă, pentru a ajunge la aceste performanţe extraordinare şi neegalate încă, ea a trebuit să muncească foarte mult, dovedind o dedicare şi o tărie de caracter deosebite.

 

Ce însemna gimnastica ritmică în acei ani şi cu câte sacrificii se ajunge la o astfel de performanţă

Fără să îmi răspundă, pot să vizualizez cum verile, când toţi copiii erau în vacanţe, sau în zilele când alţii aveau timp să se plimbe, să iasă în parcuri, să bată mingea sau să sară elastic, Doina Stăiculescu şi colegele sale erau în sala de gimnastică, sau în cantonamente, muncind ore întregi pentru a putea să îşi continuie pregătirea şi să se poată prezenta la marile competiţii ca niște adevărate artiste.

O artistă a gimnasticii care a ştiut să lase deoparte, în „spatele cortinei” toate emoţiile şi temerile şi care, în momentul în care reflectoarele au coborât asupra ei, a dat dovadă de multă, multă maturitate competiţională, câştigând premiu după premiu.

Viaţa sportivului de performanţă este foarte grea. Bineînţeles, vorbesc de acele timpuri. În primul rând, noi nu locuiam acasă. Primul factor care te îndrepta spre disciplină era cantonamentul, cantonamentul acela prelungit, care dura luni de zile. Aveam un regim foarte dur, cu o disciplină de fier, uneori parcă prea strictă. Întotdeauna, două antrenamente pe zi. De aici, au apărut, însă, şi performanţele. Am muncit foarte mult pentru Campionatele Mondiale din anul premergător Olimpiadei. Am avut şansa şi norocul să ma antreneze doamna Maria Gîrba. Un om minunat, un profesionist desăvârşit. O antrenoare foarte severă, care avea un singur secret pentru performanţă, MUNCA! Doamna Maria Gîrba era ca un scut în jurul meu, aveam impresia că nu văd şi nu aud nimic.

Doina Stăiculescu îşi aminteşte că în gimnastica ritmică există anumite neajunsuri de fond şi anume, baza limitată de selecţie, mereu apelându-se la aceleaşi şi aceleaşi sportive. 

Deşi atunci nu se vorbea despre asta, acum, ştim cu toţii că mulți îşi doreau să nu se mai întoarcă în România comunistă. Unii chiar au pus în aplicare planul. Ce părere are Doina Stăiculescu de acea perioadă?

A fost frumos şi greu, ca toată viaţa noastră de atunci. Cu toate acestea, niciodată nu m-am simţit îngrădită de nimeni şi de nimic. Nu m-am gândit nicio secundă să rămân vreodată în altă ţară, să fug…Am fost în 23 de ţări, nu m-a întors nimeni de la aeroport, aşa cum au păţit-o alţii. În performanţă, întotdeauna am fost un om neutru, imparţial. Niciodată nu am putut să gândesc subiectiv. Defect profesional.

Despre colegele sale are amintiri frumoase spunând că au fost ca o familie. Erau asemeni unor surori pe care le-a apropiat viaţa de atunci, cantonamentele, faptul că erau mai mereu împreună, la bine şi la greu. Mai ţin legătura şi acum, deoarece vechile prietenii nu se pot rupe atât de uşor.

Pentru campioana noastră, Mondialul de la Strasbourg ’83 a fost cel mai bun concurs al său. După cum avea să sublinieze presa franceză, singura sportivă care a reuşit să se apropie, prin valoarea exerciţiilor prezentate, de concurentele bulgare şi sovietice, a fost Doina Stăiculescu, o gimnastă din România, care avea capacitatea, tehnica şi talentul necesar de a ţine piept celor mai puternice sportive şi ţări de pe atunci. 

După medaliile obţinute la “Studenska Tribuna”, la turneul internaţional de la Debrecen, la Balcaniada de la Ankara, a venit acest minunat rezultat de la „Mondiale”, locul 6 la individual compus care mi-a dat încredere şi m-a plasat între cele mai bune sportive ale lumii la această disciplină. Pentru cine nu ştie, la vremea aceea, gimnastele erau acompaniate de un instrument mirific, pianul. L-am avut alături pe Cornel Grigore, un adevărat profesionist, un om extrem de sensibil. Ne cânta cu atâta pasiune…Of, l-am iubit foarte mult, a fost psihologul meu secret, întotdeauna îmi transmitea o forţă de nedescris în concursuri. Din păcate, nu mai e printre noi.

 

Doina Stăiculescu – vicecampioană olimpică (Los Angeles, 1984)

La Los Angeles în acel an, România avea să se prezinte cu o delegaţie care însuma toţi coloşii sportului românesc. Doamna Doina Stăiculescu ne amintește câteva nume: Ion Draica, echipa de aur a handbalului, cu Vasile Stângă, Cornel Durău, Maricel Voinea, Nicolae Munteanu, Buligan, Bedivan, atletismul cu Maricica Puică, Doina Melinte, apoi Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, gimnastica de aur cu Ecaterina Szabo.

Aveţi idee ce am simţit când l-am văzut pe “King Karl”?  Şi Stadionul “Coliseum”. Erau o sută de mii de spectatori din toate colţurile lumii, salutând în picioare delegaţiile. Parcă visam, mă simţeam cât o furnică! A fost un concurs greu, cu foarte multă presiune psihică. “Pauley Pavilion”, o sală superbă şi o atmosferă de vis. Cei zece mii de spectatori, salutând cu urale execuţiile noastre, te făceau să te simţi extraordinar.

Doina Stăiculescu revede cumva momentele, deoarece desigur, cine ar putea oare uita un asemenea eveniment? Unic în viaţă! Îmi spune despre problemele pe care toate sportivele de la ritmică le-au avut cu panglica, din cauza aerului condiţionat, care le-o ducea în toate părţile, lucru care a dus la o ratare generală la acel obiect.

Anumite gimnaste care au avut inspiraţia improvizării, adică au eliminat anumite lansări ale panglicii au fost mai puţin penalizate. Dar, nu toţi gimnaştii sunt născuţi pentru a face asta. Chiar şi gimnastica are o conştiinţă a ei.

Din nefericire, eu nu am putut face aşa ceva. Am intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II. A câştigat o ilustră necunoscută, canadianca Lori Fung, care s-a antrenat la noi, în România, în aceeaşi sală, dar niciodată cu mine, cum s-a scris eronat. A fost antrenată de Victoria Vîlcu Buruiană, arbitra care a reprezentat România la Olimpiada respectivă.

Sportivele de la gimnastica ritmică au câştigat la individual compus o medalie de argint, obţinută de Doina Stăiculescu, şi locul IV realizat de Alina Drăgan. Chiar şi după 35 de ani, performanţa Doinei Stăiculescu a rămas neegalată!

Eu, astăzi, am privilegiul de a-i lua un interviu şi a scrie despre cea care a adus României nu doar o medalie, un titlu, ci i-a adus demnitatea ritmică, pe care a reuşit să o păstreze până acum!

Visul oricărui sportiv de performanţă este să ajungă să participe la competiţia supremă, Jocurile Olimpice. Am participat şi am câştigat, am adus în ţară o medalie olimpică, de argint, prima din istoria gimnasticii ritmice din România. A fost Olimpiada record a sportului românesc. Am avut o delegaţie de excepţie, cu 127 de sportivi, care s-au întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, cifră record, care a plasat ţara noastră pe locul II la naţiuni, după SUA. Mai ştiu că din cei 127 de olimpici prezenţi la Los Angeles, 94 au urcat pe podiumul de premiere, cucerind medalii.

Doina Stăiculescu a rămas în continuare aproape de disciplina care a consacrat-o, fiind în prezent antrenoare la o școală privată din București.

Marea Doamnă a Gimnasticii Ritmice ne spune în semn de bun rămas, ca semn de carte şi de eternitate în inimile şi vieţile noastre:

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând! Iubirea nu o găsim, o construim. Credeți unul în celălalt! Sprijiniți-vă reciproc! Construiți-vă reciproc! Fiți pacea celuilalt! Fiți o echipă! Rămâneți puternici, rămâneți pozitivi și nu renunțați niciodată! A iubi, înseamnă mereu a merge mai departe! Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-și afle tihna!

Tihna, liniştea şi puterea domniei sale este familia, soţul şi copiii, dar şi tinerele gimnaste pe care le pregăteşte cu drag şi dăruire la sala de sport din Bucureşti.

 

Cuvânt de încheiere

Având alături de mine o gimnastă de talia Doinei Stăiculescu, nu pot decât să mă simt mult mai aproape de tot ceea ce înseamnă acest minunat sport al graţiei feminine şi sufletului uman.

Aşa cum dumneaei spunea că s-a simţit mică în faţa marelui Ion Draica, aşa m-am simţit şi mă simt eu în faţa dânsei. Mică, dar fericită! Plină de recunoştinţă faţă de tot ceeea ce a însemnat şi înseamnă Doina Stăiculescu pentru sportul românesc şi pentru noi ca români. Plină de recunoştinţă pentru fiecare zi de efort personal al dumneaei care avea să aducă acestei ţări o medalie unică până acum şi probabil pentru totdeauna.

Când te afli în faţa unei campioane, nu poţi decât să îţi laşi sufletul să facă o reverenţă adâncă şi profundă şi să înveţi din această întâlnire că oamenii mari şi inestimabili se nasc precum florile de colţ…în stânci de trudă, de dureri, de sacrificii şi întotdeauna vor rămâne demne, frumoase şi verticale, orice s-a întâmpla în viaţă!

Asta este lecţia pe care ne-o dă nouă Doina Stăiculescu: lecţia demnităţii, a performanţei, profesionalismului şi frumuseţii umane!