Cristian Lupșa DoR Decât o Revistă

Deși m-am văzut în mai multe rânduri cu Cristian Lupșa, ocazia de a realiza acest material m-a emoționat foarte tare pentru că, în ciuda a ceea ce a făcut și continuă să facă alături de echipa Decât o Revistă, este o persoană normală. Poate un pic prea normală. Și uneori această prezență nefiresc de firească într-o lume a gonflării stridente de spirite și minți, poate să dezarmeze. Îți vine din când în când să îl întrebi „Dar totuși, de ce ești așa de calm? De modest? De așezat?“

 

Cristian Lupșa este o prelungire a jurnalismului pe care îl practică și jurnalismul pe care îl practică este o consecință frumoasă a personalității sale. Cât despre emoții și posibila dezarmare, ele durează sub un minut, atât cât e nevoie să se aștearnă firul primei părți de conversație. De acolo totul devine fluid și se construiește în noi și noi povești care se cer transmise mai departe. Precum aceasta.

 

Jurnalism de pandemie în România

Decât o Revistă, comunitatea de jurnaliști care aduc oamenii împreună prin grijă, adevăr, transparență, învățare și implicare după cum ei înșiși își definesc valorile, a inovat modul în care ni se adresează nouă, cititorilor speriați de acasă, odată cu Jurnalul de pandemie și mai noul Concentrat – 15 minute cu care să îți începi ziua. Ambele au venit zilnic în inboxul meu de peste cinci luni de zile și au primit denumirea de Newsletter-ul DoR. O pastilă informativă despre viața reală care te ajută să iei decizii.

Inovația și conținutul de foarte bună calitate cer, însă, un cârmaci cu viziune și puterea de a scala business-ul păstrând valorile și politica editorială cu care Decât o Revistă s-a consacrat. Este un deziderat public al lui Cristian și o nevoie a redacțiilor mici din toată lumea, de a reuși să alăture jurnalismului excepțional fondurile suficiente pentru a deveni confortabil financiar.

Sunt bine știuți în toată țara și, deși frumos ceea ce reușesc prin fiecare material care atinge suflete, în mod cert nu este ușor să fii ei. Însă dificultățile de zi cu zi și provocările cu care se confruntă constant de zece ani sunt adesea compensate de o motivație care mută încet și sigur munți.

Nimic rău nu pare să poată alunga optimismul și bucuria din privirea lui Cristi ori de câte ori are ocazia să vorbească despre ce îi place și știe să facă: DoR.

 

Vom trăi și cu asta

Așa se numește cel mai recent număr al revistei. Ochii mei, însă, au citit ce au vrut, adică Trecem noi și peste asta. Un fel de Facem să fie bine. Ambele sunt vorbe românești în care cred pentru că întrețin speranța, subliniind că, deși pare că nu vedem luminița de la capătul tunelului, ea există. Avem doar nevoie de puțină răbdare. Cât de greu poate să fie?

Cristian Lupșa crede că noi, românii, avem un fel de a fi care ne menține constant în vecinătatea și aproape expectativa unor situații complicate din care invariabil trebuie să ieșim. Așa că am început să nu le mai luăm atât de în serios, așteptăm să vină și ne descurcăm pe măsură ce ne confruntăm cu ele. Am învățat să ne descurcăm pe persoană fizică cum spune Cristi, o calitate învățată în timp prin adaptare la o slăbiciune: lipsa noastră de încredere în autorități sau oamenii din afara cercurilor noastre.

Titlul acestui număr mai simbolizează ceva: faptul că trebuie să găsim o soluție în fața unui fenomen internațional pe care nu îl putem controla, dar care nu se cuvine să ajungă să ne domine. În situații ca aceasta, Cristi crede că cel mai bine este să integrezi în viața ta noile semne de schimbare și să nu te opui unei direcții evident noi, chiar dacă nu știi încotro va duce.

 

Pandemia – oportunitate sau incertitudine pentru Cristian Lupșa?

În primele luni de pandemie, Cristian, altfel un om confortabil cu contextele de incertitudine, și-a dat seama că face față crizelor mult mai bine decât se aștepta, poate chiar mai bine decât colegii săi din redacție. A luat această perioadă cu bucuria curioasă a unui copil care se uită la o jucărie nouă „Uu, oare ce pot face cu asta?”

A fost tot timpul conștient că ușile închise (neputința de a mai organiza evenimentele DoR, de a interacționa cu oamenii) sunt oportunități deghizate. Spre deosebire de alte crize redacționale provocate chiar de propriile lor decizii, aceasta a fost prima criză din afara influenței lor și asupra căreia nu aveau nici un control.

A văzut aproape ca pe o bucurie oportunitatea de a traversa împreună cu colegii un context critic neprovocat de ei și din care au avut ocazia să iasă schimbați, pentru că spre deosebire de un context nefast autoprovocat când multă energie se consumă pe investigarea cauzelor și pe analizele post criză, aici nu era cazul de așa ceva. E suficient să deschizi bine ochii și iei decizii pe loc. Nu e loc pentru regret și nemulțumire despre ce puteam face altfel, cât mai degrabă concentrarea pe cum ne putem organiza pentru viitor?

Modalitatea prin care Cristi face față momentelor dificile este de a acționa. Doar așa înțelege ce se întâmplă cu adevărat în jurul lui, ce trebuie schimbat și în ce direcție. Încearcă, observă, pivotează, putând astfel să distingă mai bine direcția, sensul. A fost un moment de a procesa mai bine realitatea și în perioada aceasta, altminteri blocată în teama de necunoscut.

Rămânând nu doar cu luminile aprinse, dar și cu multe motoare turate, o parte din cei 20 colegi ai redacției Decât o Revistă au preluat din stilul acțional al lui Cristi pentru a-și gestiona mai bine neputința, incertitudinea, ocazia reinventării și puterea de a merge înainte. Nu a fost ușor pentru nimeni să gestioneze rapid și bine izolarea în case pe termen nelimitat, însă puterea comunității create în DoR, astfel revalidată, le-a coagulat umanitatea și a sudat la fel de bine intențiile profesionale ale redacției.

Deși lucrează cu toții foarte mult, Cristian Lupșa crede într-o cultură organizațională prin care munca, alături de viața personală, să ofere încredere și siguranța de a dezvolta, inspira și rezolva și alte lucruri în afara muncii. În mod conștient, în cei 10 ani de redacție au construit o astfel de cultură care, în crize ca cea a pandemiei nu a făcut decât să îi apropie și să le mențină valorile la suprafața mâlului economico-social din țară.

 

Cum se filtrează ideile în redacția Decât o Revistă

Cu toate că este mare tentația lui Cristian de a răspunde NU la întrebarea despre idei sau articole cenzurate, totuși adevărul este mai nuanțat. Algoritmul prin care sunt identificate, colectate, selectate, refuzate, abandonate anumite subiecte și nu altele are la bază un filtru extrem de fin și elegant al instinctelor, inteligenței și spiritului critic.

Putem aduce ceva nou față de ce ai văzut deja la alții pe subiectul acesta?

Dintre toate subiectele alese, este acesta cel care te motivează ce mai tare?

Se întâmplă ceva în societatea românească ce ar putea face articolul să fie relevant mai degrabă azi decât acum un an de zile?

Reușim să surprindem acest subiect fără a sublinia incompetența unui sistem sau a statului? Putem ieși din paradigma poveștii care confirmă că nimic nu merge?

Există lecții pe care le putem învăța cu toții din toate aceste disfuncționalități?

Entuziasmul persoanei din redacție care dorește foarte tare să abordeze un anumit subiect, capacitatea acesteia de a convinge că acea temă merită atenția sau chiar momentul (istoric) de a scrie un anumit material sunt toate motive suficient de bune pentru blocarea sau confirmarea unor idei.

Departe de DoR dorința de a rămâne doar cu subiecte roz si pline de floricele, însă ce țin ei să puncteze în fiecare material este nevoia și dovada că speranța are motive să existe. E un soi de ispășire care post-lectură rămâne să lucreze în cititor.

Cristi și-a dat seama devreme de paradigma în care s-a format ca jurnalist și căreia și-ar fi dorit să îi găsească o alternativă. Deontologic vorbind, jurnalistul are datoria de a arăta oamenilor cum funcționează lumea. Doar că lumea de multe ori nu funcționează, iar dacă toată presa ar bombarda publicul cu disfuncționalități, indiferent de cât de reale ar fi ele, la un moment dat va alege să nu mai citească. Dincolo de zbaterile vieții de zi cu zi, lumea ar deveni copleșitoare pentru a mai fi digerată.

Soluția jurnalistică la realitățile dure nu este, însă, știrea pozitivă:

Lumea nu reacționează la ceva care este predictibil bine, asta e plictisitor pentru mintea umană. Așa că trebuie să existe un obstacol care se depășește de către cineva.

 

Cristian Lupșa: „Încrederea în semeni este proiectul de țară cel mai greu pentru România”

În viziunea lui Cristi, rolul Decât o Revistă în presa românească ar fi de a completa media clasică printr-un jurnalism al realităților emoționale de viață, prin compasiune, empatie și ambiția de a demonstra că viața nu este alcătuită din oameni care vor să facă rău cu orice preț. Pornind de la această idee, Cristi crede că încrederea în semeni este proiectul de țară cel mai greu pe care îl are de făcut România, atâta vreme cât nu putem crede în politicieni, autorități, în colegii de muncă, de multe ori nici în prieteni.

Ar trebui să fim ipocriți să nu recunoaștem că fiecare facere de bine are și un grad de egoism în ea. Sunt puțini oameni care au hotărât să ofere ceva bun fără ca asta să le facă și lor bine. Încă nu am cunoscut pe nimeni care să ofere ceva util celorlalți și care să afirme că se simte îngrozitor făcând asta. Cred că este foarte în regulă să nu negăm niciodată că există o mare doză de bine personal în binele pe care îl facem pentru alții.

Încă din adolescență, Cristian Lupșa a fost captivat de lumile sci-fi despre care a citit și în care și-ar fi dorit să trăiască. Este un mare fan al grupurilor de oameni care încearcă să rezolve lucruri complicate, fără a avea fantezii de a-l conduce. I-ar fi suficient să fie unul din membrii echipajului Star Trek, de exemplu.

Chiar și în timpul liber, se întreabă constant ce am descoperit nou aici și ce aș putea povesti mai departe? Este modul său de a interacționa cu lumea, „o lentilă jurnalistică pe care nu pot să o dau jos”.

Fire destul de introvertită, această meserie este o acoperire foarte bună pentru nevoia lui de explorare continuă. Așa a ajuns să descopere zone de lume la care altfel nu ar fi ajuns, așa încât este complicat să apese un buton pentru a se deconecta de la muncă. Și oricum nu și-ar dori.

Un exercițiu recent făcut în redacție cu intenția de a clarifica de ce fac ceea ce fac jurnaliștii DoR, l-a făcut sa descopere că este foarte posibil ca meseria să-l fi ales pe el pentru felul său de a se uita la lume. Din fericire, postura pe care o are în cadrul echipei îl ajută să primească feedback de la cititori, adesea de natură a-l îmbogăți personal și profesional.

Un exemplu este cumplitul caz de la Caracal care, în loc să devină un material despre ce exista deja în toată media, a condus la o serie de focus grupuri cu fete de liceu din toată țara care au povestit despre propria lor siguranță. La câteva luni, a ieșit un material despre cum aceste fete cresc și își trăiesc adolescența conduse de teama că oricând li se poate întâmpla ceva. Este un exemplu concret prin care un eveniment nefericit a condus la un studiu cu posibil impact pozitiv în societate prin ideile de îmbunătățire pe care le-a născut în părinți, școli, comunități.

Un alt fel de a-și păstra comunitatea aproape este de a-i ține la curent cu subiectele despre care intenționează să scrie, de a porni conversații înainte de a face ceva, nu după ce articolul va fi fost scris.

 

Când riscul de exmatriculare contribuie la regăsirea de sine

Picanteria adolescenței lui Cristi are ca vârf de lance aproape – exmatricularea sa din liceu pe motiv de absențe. Temerile de a fi batjocorit la orele de matematică sau biologie l-au făcut să aleagă, în ciuda rușinii și sentimentului de vinovăție, să nu se ducă la ore.

Treptat, a intrat într-o spirală a minciunii și a evitării de a da cu ochii de profesori din care, într-un final, l-a extras o asistentă de la cabinetul medical. Devenit suspect pentru numărul mare de motivări cerute, aceasta i-a anunțat părinții. Lui Cristi nu i-a fost deloc la îndemână să nu se ducă la ore, fiecare absență așezându-i-se pe un mare disconfort si pe teama de a nu dezamăgi inevitabil pe cineva (părinți, colegi, prieteni).

Interpretarea pe care o dă în retrospectivă acestei situații provine dintr-o incapacitate a școlii de a acomoda situațiile și nevoile tuturor copiilor de la clasă. Sigur, el a ieșit bine din asta și s-a adaptat la viață, găsindu-și un drum. Nu mai târziu de clasa a X-a, dintr-un simț aproape subconștient al datoriei, a intrat în colectivul redacțional al revistei școlii și astfel, și-a creat singur genul de ancoră care l-ar ține departe de derivă.

Nu crede că rușinea are vreun rol pozitiv în viața omului, dar cu siguranță materialele pe care le scrie își dorește să atenueze din efectele sale negative. Unul din rolurile bune ale media de astăzi este că putem să ne regăsim mai ușor în ceilalți și să nu ne mai simțim singuri în momentele grele, pentru că vedem că și alții trec prin ce trecem noi.

 

Deontologia jurnalistului prin ochii lui Cristian Lupșa

Un principiu peste care Cristi nu ar trece niciodată este de a prezenta realități care nu există. A omite părți de adevăr constatate prin demers jurnalistic taie din onestitatea și verticalitatea oricărui om de media, chiar dacă oamenii și situațiile sunt adesea foarte complicat de gestionat.

Degeaba îți dorești să vezi un personaj fără pete pentru a fi îmbrățișat de public, dacă personajul are și pete. Și atunci întrebarea care se pune este cum poți să arăți pe cineva în deplinătatea sa fără să sabotezi mesajul pe care ai vrut să îl transmiți? Asta-i, poate, o jonglerie mai complicată. Noi ne gândim adesea la treaba aceasta când scriem despre sărăcie și condițiile care o provoacă și o întrețin. Dăm adesea peste oameni care de-a lungul vieții lor, uneori au și mințit pentru a obține ceva … și asta este o realitate a vieții lor, dar în același timp vrei să o prezinți proporțional, nu vrei să o prezinți ca pe o confirmare a stereotipurilor că oamenii sunt săraci pentru că mint și nu muncesc. Nu, uneori mint pentru că dacă nu mint, le e frică să nu rămână fără puținul pe care l-au găsit. Și atunci a nu omite este foarte complicat în astfel de povești.

Are jurnalistul pârghiile pentru a crea o schimbare? Cristi crede că nu și că are cel mult puterea de a aduce în conștiința publică anumite subiecte care pot conduce, indirect, la o posibilă schimbare.

Ce facem pentru că facem din principiu?

față în față cu

Ce facem pentru că este doar un obicei?

este genul de polemică matură pe care ar vrea să o audă dezbătută în cercuri de jurnaliști locali preocupați de limitele deontologice ale obiectivității personale și de modalitățile prin care adevărul propriu se poate distila de cel din afara propriei persoane.

Cu părere de rău, Cristian Lupșa constată că presa mainstream (clasică) nu are suficienți jurnaliști care să țină cu mândrie stindardul acestei vocații. Desigur că este o veste bună ori de câte ori Decât o Revistă, Recorder, Rise Project sau alte organizații nișate de presă independentă câștigă premii la concursurile anuale, dar România este încă departe de a avea un New York Times sau echivalentul unui The Guardian. Iar despre aspirațiile unui BBC nu se pune în discuție, atâta timp cât talk show-urile umilesc procentual sfera jurnalismului de tip investigativ sau de reportaj.

Suntem o democrație destul de fragilă dacă cel mai bun jurnalism care se face în România aparține presei independente.

Deși există spații de jurnalism autentic și în presa clasică, totuși acolo lucrurile se reduc la misiunea unor oameni care conduc un proiect (tip România, te iubesc) și nicidecum misiunea mai mare a postului de televiziune sau a trustului media.

Cu tot respectul pentru ce încearcă să facă Tolontan din Libertatea, nu pot spune că publicația se apropie de spiritul unui jurnalism făcut profesionist.

Dacă și-ar imagina echipa Decât o Revistă sub forma unei ilustrații, imaginea reprezentativă ar fi cea pe care au avut-o expusă în redacție mult timp și în care toți membrii echipei erau reprezentați de Super Eroi, manevrând fiecare din ei câte ceva pentru a face lumea un loc mai bun.

DoR

Foto credit: Mircea Drăgoi

 

Planul era de Doar o revistă

Acum 10 ani, dintr-un entuziasm nemăsurat al unor tineri, după multe beri și cu intenția reală de a crea un singur număr dintr-o publicație, echipa fondatoare a DoR a decis, în glumă, să dea o șansă erorii gramaticale deja consacrate atunci și a lansat Decât o Revistă.

Pentru niște tineri de douăzeci și ceva de ani, foarte dornici să creeze ceva, ultimul lucru la care s-au gândit foarte mult este ce titlu să dea unei chestii pe care voiau neapărat să o scoată în lume. Chiar și acum, dacă aș sfătui un grup de tineri dacă să se gândească foarte bine la ce nume dau unui lucru, le-aș zice să nu se gândească deloc. Apropo de perfecționismul de care vorbeam, pentru mine asta ar intra la categoria nu te gândi la nume, că n-o să mai scoți chestia aia niciodată. Pentru că atunci trebuie să fie numele perfect, trebuie să fie data de lansare perfectă, anotimpul perfect, trebuie să fie totul perfect. Nu, găsește ceva care e good enough și se va așeza într-un mod în care nu-ți vei da seama. Așa cum este numele noului nostru newsletter, Concentrat, probabil cel mai mult nume al unui proiect DoR de până acum.

Între timp numele extins a alunecat ușor-ușor înspre DoR, colegii din redacție nemaifolosind denumirea originară. Este în mod asumat o istorie de care nu se pot dezice, care e posibil să fi îndepărtat niște segmente de public, dar care, în timp, la dorința lui Cristi, va rămâne poate doar un capitol fără prezență vizibilă în istoria lor. Așa cum ar fi preferat, de exemplu, ca proaspătul Premiu pentru Inovație primit de la European Press Prize să aibă scris pe el DoR și nu Decât o Revistă.

Pentru aceia dintre cititori pentru care numele originar ar reprezenta o barieră de intrare, Decât o Revistă își doresc din tot sufletul să fie văzuți ca DoR.

 

Latura întunecată a personalității lui Cristian Lupșa și soluția lui pentru o Românie mai bună

Există un element al personalității lui Cristi care nu îi place și cu care lucrează, o ipostază pe care și-a regăsit-o deopotrivă în munca de editor și de coordonator de organizație. Se referă la dorința de a-i lăsa pe oameni să se descurce singuri, concomitent cu tentația de a-i ține de mână.

Din calitatea de editor, este alături de ei când au nevoie, însă din postura de manager, are nevoie să se descurce singuri. Concluzia lui: se vede neputincios în a fi adus până acum în echipă oameni care să îl învețe și pe el lucruri și pătruns de o incapacitate de a-și ajuta colegii să devină cu adevărat independenți.

Nu își dorește să dețină controlul asupra a tot ce înseamnă material DoR, dar uneori nu se poate abține să nu intervină pentru a-i debarasa pe ceilalți de o muncă prea grea. A prelua, însă, frâiele corabiei atunci când ai un căpitan pus să facă asta nu e tocmai util pe termen lung.

E o problemă la mine, eu trebuie să îmi rezolv un potențial complex al salvatorului care probabil are o oarecare legătură cu faptul că atunci când eram mai mic, mi-aș fi dorit să intervină cineva și să mă scoată și pe mine din situațiile grele. Dar până la urmă sunt OK unde sunt și aș putea să le întorc favorul și altora, neîncercând să fiu acolo pentru ei mai mult decât au nevoie.

Crede că expresiile de tipul sunt toți la fel, România nu are nici o șansă, sunt toți o apă și un pământ sunt doar niște scuze ca să nu acționăm, ca să nu ne băgăm cu toții în ring pentru a vedea cum e. Nu consideră că aceste tare lingvistice ar trebui eliminate (căci pot fi surse bune de descărcare în momente frustrante), ci mai degrabă considerate o etapă intermediară pe drumul înspre acțiune. Adică într-o formă de tipul Eu cred că nu se poate, dar mă duc să încerc. Pentru că de cele mai multe ori nu încercăm și ne convingem înainte să încercăm ceva.

Oamenii care încearcă, de multe ori sunt surprinși că lucrurile se schimbă. De exemplu, când aplici la un job care credeai că e dat pe pile și surpriză, e loc de tine … sau când ai sesizat o neregulă care s-a rezolvat. Eu cred că dacă am indexa mai multe „ce mi s-a întâmplat când am încercat, desi credeam că nu avem nici o șansă”, poate ne-ar fi un pic mai bine.

 

Cristian Lupșa. O plăcere.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *