Fenomenul Andreescu și întrebări care ne macină

Planeta a cunoscut-o mai bine în acest weekend pe Bianca Andreescu, noul star al tenisului feminin. Proaspătă campioană la US Open, canadianca cu puternice rădăcini românești naște noi pasiuni. Cum era și normal, țara adoptivă și cea de origine sunt cele mai vocale, doar că direcția din România pare greșită. În loc să ne certăm între noi dacă e a noastră sau nu, am face bine să ridicăm dilemele corecte. Vorbim astăzi despre fenomenul Andreescu, o perspectivă asupra a ceea ce ar trebui să învățăm cu toții, referitor la atingerea potențialului în România.

Despre Bianca Andreescu, am auzit prima dată în februarie 2018. Echipa de Fed Cup a României primea la Cluj vizita Canadei, a cărei lider era o româncă naturalizată, în vârstă de 17 ani. A fost o victorie facilă a României, într-unul din meciuri Irina Begu câștigând fără mari probleme în fața unei jucătoare talentate, dar inferioare.

Nimic nu anunța explozia din 2019, când Bianca încă nu debutase pe tabloul unui turneu de Mare Șlem. Și totuși, Andreescu are astăzi în palmares trei turnee imense, toate câștigate în acest an. Cel mai strălucitor, bineînțeles, este trofeul de la US Open.

Nu mă voi lansa într-o analiză a finalei. Dacă doriți așa ceva, găsiți aici o cronică presărată cu umor inteligent și sarcasm bine plasat.

Ce vreau eu însă este să mă refer la această isterie generală, din care iarăși pare că nu învățăm nimic.

Pe scurt despre traseul familiei Andreescu

De când România a aflat despre Bianca, s-a tot scris despre cum a ajuns ea să reprezinte o altă țară. Pe scurt, doi tineri căsătoriți se îndreptau spre Canada, pe la mijlocul anilor 90, în speranța unui viitor mai bun.

În anul 2000 avea să apară primul și singurul lor copil. I-au oferit un nume cu rezonanță autohtonă, Bianca, și încă unul ceva mai global, Vanessa.

Cu toate că viața în Canada oferea mai multe perspective, cei doi și-au dorit enorm ca fetița lor să crească în spiritul românesc. S-au întors temporar în România, la Pitești, unde Bianca a făcut primii pași în școală și în… tenis. Și-au înființat o mică afacere, însă aceasta a eșuat, spune mama, din cauza statului român.

În 2009, cu un gust amar dar și cu o mare pasiune pentru tenis, familia Andreescu avea să părăsească definitiv România. Se mai întorc o dată sau de două ori pe an, pentru ca Bianca să-și viziteze bunicii și rudele rămase în urmă.

Imediat, un copil talentat avea să fie luat sub aripă de o federație cu viziune, dispusă să investească pe termen lung. Zece ani mai târziu, numele Bianca Andreescu este pe buzele tuturor. Reprezintă Canada cu mândrie, iar atunci când este solicitată, își amintește să recunoască meritele țării de origine.

Iată și dovada că cineva, în familie, s-a asigurat că spiritul românesc nu se uită:

Ce este fenomenul Andreescu

Fenomenul Andreescu apare la fel de bine cum, în secolul trecut, a existat un inginer pe nume Murphy, care a pus bazele acelor legi la care ne referim cu toții când ceva merge prost. Sau, cum prin anii 90 a existat un fotbalist obscur pe nume Bosman, care a revoluționat drepturile contractuale pentru orice jucător de fotbal.

Bianca Andreescu s-a transformat rapid în exponentul cel mai vizibil al unui fenomen. Români plecați din țară își construiesc familii pe alte meleaguri. Copiii lor se nasc și se dezvoltă în spiritul țărilor adoptive. Au unul sau doi părinți români, iar cu timpul rădăcinile se estompează și treptat dispar. Și ei, la rândul lor, vor face copii (canadieni, elvețieni, italieni etc) pentru care originile românești vor însemna tot mai puțin. În același timp, mii de români aleargă zilnic spre granițele țării, pentru a le părăsi definitiv.

Familia Andreescu reprezintă un caz fericit. Maria și Nicu Andreescu chiar și-au dorit ca fiica lor să fie româncă. Au dat o nouă șansă României, însă aceasta nu le-a oferit nicio perspectivă. Acum, cu fiecare turneu câștigat de Bianca, mai întâi ca junioare și culminând cu US Open, ei se felicită că au ales drumul potrivit. Nimeni și nimic nu pare să îi facă să-și îndrepte ochii înapoi.

De câte ori însă ne bucurăm de astfel de șanse? Și, mai ales, ce avem de oferit acestor oameni care ne abandonează, pe bună dreptate? Nu vreau să par naționalist idealist, doar trăim în epoca globalizării și e normal să fie așa. Dar, când diferențele dintre două sisteme sunt evidențiate atât de clar, îți vine să te iei cu mâinile de cap. Să cauți soluții și variante pe care să le expui publicului larg, doar-doar cineva are urechi să audă…

Normalitatea noastră versus normalitatea lor

E firesc ca acești oameni să-și dorească să plece, când observă cum sănătatea și educația publică arată cum arată. Când suni la 112 și nu ai nicio certitudine că vei primi ajutor.

Astfel de lucruri nu prea se întâmplă prin alte părți. Dacă apare un derapaj, responsabilii sunt îndepărtați urgent și dați dispăruți. La noi, vinovații evidenți ai nemerniciilor din 10 august 2018 sunt bine mersi, pedepsiți chipurile cu alte funcții…

De ce nu se poate? Pentru că sistemul, așa-i? Pentru că sunt toți impregnați cu răutate și cu interesul personal. Cei de bună credință nu prea sunt lăsați să se manifeste, pentru că întotdeauna șeful șefului are o solicitare de sus și ai să vezi ce pățești dacă nu te supui…

Toți trebuie să dispară, dar toți! De la antrenorul care pretinde o atenție, astfel încât copilul tău să facă performanță, până la baronul local a cărui soacră este cea mai bogată din județ.

O să spuneți că nu avem pe cine pune în loc. Apăi nici nu vom avea vreodată, dacă nu ne (auto)educăm să fim diferiți. Și dacă nu avem răbdare și încredere într-un proces sănătos. Biancăi Andreescu i-au trebuit zece ani să transforme pasiunea în rezultate. Zece ani…

Dar de unde să apară acest proces? De unde să ne inspirăm și cum adaptăm la specificul nostru? În mintea mea, tot plasez oameni de ispravă în diverse poziții-cheie. Sunt o mulțime care și-ar dori și pot face lucruri, dar în alte condiții. Nu în cadrul acestui sistem, pe care, trebuie să înțelegem o dată pentru totdeauna, tot noi l-am creat, prin indiferență și prin practici nesănătoase, preluate de la alții. Pentru că toți fac așa, hai să facem și noi…

Ce nu pot eu pricepe…

Ce nu pot eu înțelege este cum putem privi atât de degajați când apar situații de acest gen. Ne uităm, ne văităm că nu se face nimic și ne întoarcem la ale noastre. De cele mai multe ori, procedăm și noi la fel, că e mai important să ne fie nouă bine.

Măi, omule, dar tu ce faci ca să schimbi starea de fapt??? Ia să te taxeze cineva, dar rău de tot, că dai sau ceri șpagă…

Veți spune că nu sunt bani și că încercăm și noi să ne descurcăm cum putem. Ba da, oameni buni, România este o țară bogată, doar că banii sunt cheltuiți greșit. Și aici, peștele tot de la cap miroase.

Ne învârtim într-un cerc vicios, de care aparent nu mai scăpăm. Și ne uităm pasiv cum fenomenul Andreescu ia amploare. Acesta, printre multe alte fenomene, care nici măcar nu sunt chiar așa greu de eliminat.

Bianca Andreescu oferă dragoste și recunoștință celor care au sprijinit-o necondiționat. În România, federația nu a făcut prea multe lucruri pentru Simona Halep și celelalte fete. Ia să vedem, ce învățăm din asta?

Noi, ne facem datoria și evidențiem acele proiecte care merită replicate. Acei oameni de elită care ne pot inspira să facem lucrurile diferit. Voi ce exemple demne de urmat oferiți?

Sursa Foto