Este vineri seara, la ora la care până și traficul din Militari s-a liniștit. În timp ce Bucureștiul se pregătește de weekend, într-o hală din curtea Politehnicii este mare agitație: vreo 40 copii, cu vârste cuprinse între 9 și 19 ani, încep o nouă noapte albă de distracție prin muncă. Ei sunt AutoVortex și, sub îndrumarea domnului profesor Ionuț Panea, construiesc (aproape) cei mai tari roboți din lume la categoria lor de vârstă!
Să ne înțelegem, totuși – e foarte mult spus domnul profesor Ionuț Panea. Vi l-am prezentat așa pentru că asta este „în acte” – profesorul coordonator AutoVortex.
Pentru toți copiii însă, de la mic la mare, el este Ionuț – fratele mai mare, părintele din timpul liber. Este profu` lor de gașcă, cel care îi îndrumă și le arată lucruri practice, utile pentru viitorul lor.
Pentru respectul cu care îi tratează, pentru aplicabilitatea noțiunilor sau spiritul de competiție, Ionuț îi depășește detașat pe ceilalți dascăli cu care copiii se întâlnesc la școală!
În 2 ore cât am stat la AutoVortex, nu am auzit o dată persoana a 2-a plural. Eu, un necunoscut cam de vârsta șefului, am fost tot timpul Mihnea. Păi aduceți-vă aminte, voi când aveați vreo 12 ani și vă întâlneați cu unul de 34 – cam câte mustrări primeați de la părinți?
Am crezut că nu există dovadă mai mare de maturitate și dezinvoltură, însă m-am răzgândit repede când am primit turul hub-ului de la Ioana, o fată de maxim 16 ani. Fără să vreau, gândul m-a dus la Mirela Nemțanu, CEO-ul care acum câteva luni îmi prezenta casa HOSPICE.
De ce? Pentru că nu am sesizat diferențe prea mari. Ușurință în exprimare, voce relaxată și sigură, mici poante perfect plasate… De fapt, nimic nu mă mai miră – am întâlnit mulți tineri excepționali în ultima vreme și cred că pot trage o concluzie. Elevii din ziua de azi sunt cu mult înaintea celor care chipurile ar trebui să îi pregătească pentru viață.
Cum a apărut AutoVortex
Prin anul 2011, Ionuț Panea era un simplu asistent universitar în ASE, doctorand în management. Pasionat de tehnologie dar nu în mod excesiv, cu prea mult timp liber, încerca să-și găsească o provocare. Nimic din trecutul său nu anunța ce avea să urmeze.
Motivația a venit de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” Voluntari, prieten de familie. Școala Americană din Pipera lansase un concurs de robotică, el formase o echipă și avea senzația că doar Ionuț îl putea ajuta.
Nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă robotică. El, însă, m-a încurajat, de parcă ar fi avut vreo legătură: ”Nu mai ții minte când mi-ai instalat Windows-ul? Sigur o să te descurci!” Mi-am spus să încerc că tot nu aveam altceva mai bun de făcut. Am aflat că formase echipa pe criteriul cunoașterii limbii engleze, doar-doar nu se vor face de râs… Erau copii cu medii în general slabe, însă cum necum ne-am pus pe treabă și am câștigat acel concurs.
Datorită acelei victorii, echipa lui Ionuț Panea a reprezentat România la o competiție internațională. Au mers în America, s-au plimbat, s-au distrat și au și obținut un premiu important. Iar de atunci, nu a mai fost cale de întors!
I-am simțit cum devin mai curajoși, cum crește încrederea în forțele proprii. Mi-am spus că e păcat să ne oprim aici și am rămas alături de acea echipă. Astăzi, elevi de liceu fără prea mari perspective urmează cele mai bune facultăți din lume.
Robotica în licee, astăzi
Treptat, echipa s-a dezvoltat. Mai cu ajutor de la rude, mai de la prieteni sau vecini, numărul creștea și rezultatele de asemenea. Mulți ani, Ionuț a alergat prin licee pentru a găsi elevi cu atitudinea potrivită, însă vremurile acelea au apus de ceva timp.
Acum, echipa numără 84 membri, toți din București sau Ilfov, iar cererile de înregistrare vin în număr tot mai mare. Recrutarea se face pe baza unui test de cunoștințe și… cam atât. Importantă e dorința de a face proiecte inedite în timpul liber, nu neapărat aplecarea spre tehnologie.
Sistemul e foarte simplu. Copiii mici învață de la cei mari, se dezvoltă treptat și înțeleg cum se construiește un robot competitiv. Când „veteranii” depășesc vârsta maximă de 19 ani și se îndreaptă spre facultate, are cine să le ia locul, cu același succes.
La nivel de licee în România, sunt 150 echipe de robotică active, fiecare cu câte 10-15 membri. Un liceu din țară formează una, maxim două echipe, iar obiectivul este ca acești copii să se îndrepte spre știință, într-un mod diferit de orele de clasă.
Unele licee participă la faza națională, însă nu au nicio șansă în fața celor de la AutoVortex. De altfel, din România doar grupul construit de Ionuț Panea poate alinia nu mai puțin de 4 echipe competitive.
În plus, AutoVortex este singura echipă din lume cu 7 calificări consecutive la Campionatul Mondial de Robotică! Cel mai bun rezultat – medalia de argint, obținută la Mondialul din 2017.
De ce acești copii trebuie să ajungă la Campionatul Mondial de Robotică
Campionatul Mondial de Robotică se organizează mereu în SUA. De altfel, echipele americane sunt imbatabile, dar organizatorii nu asta urmăresc, să își învingă de fiecare dată adversarii.
Scopul lor este ca cei mai buni din toată lumea să învețe să se descurce într-un mediu competitiv. Marile universități americane descoperă talente și își recrutează studenți din rândul participanților la Mondiale. De-abia din facultate, copiii vor trece la lucruri serioase și vor construi roboții viitorului.
Pentru elevul de liceu, totul este încă o joacă, dar una cu miză. Ca să ajungi în America și să fii văzut de cei care contează, ai de participat la o mulțime de concursuri, desfășurate prin toată lumea.
Oricine participă la Campionatul Mondial, este deja câștigător, datorită unui sistem complicat de calificare trecut cu brio.
Aproape toți cei care au trecut pe la noi sunt înscriși la cele mai bune universități din lume. Doar 3 au rămas în România. Nu pot spune despre ei că au fost cei mai buni la învățătură, și totuși își dezvoltă cariera acolo unde contează, doar pentru că lumea bună ne-a văzut cum îi batem măr pe participanții din orice altă țară!
Pentru că, da, nu e deloc o exagerare. În afară de americani, nu există echipă în lumea asta care să nu fi simțit forța AutoVortex! Toate concursurile sunt câștigate fără probleme, indiferent dacă se țin în Australia, Africa de Sud, Rusia sau Coreea.
Copiii se distrează, își fac prieteni de nivelul lor, creează valoare și călătoresc. Și totuși, bineînțeles că nu toată lumea vede asta cu ochi buni…
Provocări și frâne ale unui proces educațional unic
Am bătut la ușile tuturor corporațiilor din Pipera și nu numai, fără prea mare succes. Avem 3 sponsori și cam atât. Prin alte țări se poate, la noi nu. Noi facem aproape cei mai buni roboți din lume la nivel de liceu, însă în fiecare an trăim cu stresul că nu putem alinia o echipă. 90% din buget este asigurat de părinți, care fac eforturi supraomenești în speranța unor perspective mai bune pentru copiii lor.
Într-un an, AutoVortex participă la 3-4 concursuri, în cele mai exotice colțuri ale lumii. O echipă are 15 membri, iar drumul, cazarea și mesele pentru o săptămână se ridică undeva la 1800 Euro de persoană. Premiile sunt medalii și trofee, niciodată bani, iar asta nici măcar nu e cea mai mare problemă…
Paradoxal, elevii care provin de la licee mai slab cotate sunt priviți cel mai bine în cancelarie. În schimb, pe la liceele importante din București nu prea se motivează absențele.
Noi reprezentăm România, iar profesorii spun că pierdem vremea și mergem în vacanțe. Cu astfel de reacții, e foarte ușor să îmi explic de ce copiii se îndepărtează de ei. În fiecare an îmi spun că renunț, dar mă uit la ei și nu pot.
Cu această ocazie, am să vă mai dau un detaliu, din dorința de a sublinia mai bine fantastica atmosferă din hub-ul AutoVortex.
Cum să porți o conversație cu Ionuț Panea în mijlocul hub-ului
Cred că, în total, eu și Ionuț am dialogat maxim 45 minute. În rest, Ionuț Panea a jucat rolul prietenului care le știe pe toate, al mentorului ce răspunde la toate dilemele.
Copiii vin, stau și ascultă ce se vorbește, apoi se scuză că întrerup și pun câte o întrebare. Tu, musafir, nu ai cum să te superi, pentru că înțelegi imediat că ei nu au timp de pierdut. Au venit acolo să programeze, să construiască, nu să rămână blocați doar pentru că șeful stă cu unul de vorbă!
Deci, dacă ajungeți vreodată la AutoVortex (și vă doresc din inimă să o faceți!) să nu vă mirați dacă Ionuț își va muta deseori atenția de la voi. Copiii aceia depind de el și de respectul cu care îi tratează.
Tu stai și înregistrezi tot ce auzi! Cum ar fi, de exemplu, următorul dialog, purtat în mai multe reprize, între un Ionuț Panea îngăduitor și… mezinul David Iorga, de 9 ani aproape împliniți:
– (un fel de icebreaker, după ce se uită la mine ușor vinovat că întrerupe): Ionuț, dar ce tare e telefonul tău! Tot nu mă lași să mă uit un pic pe el?
– David, hai că te las altădată, nu acum că sunt ocupat.
– Hai, te rog!!!
– NU!!!
– Bine, atunci te rog să-mi spui unde găsesc un controller și cum să-l folosesc…
– David, du-te la Ducu, spune-i să ia cheia de la mine de pe birou, să-ți dea un controller din dulapul din colț.
– (după vreo 5 minute, David, întors spășit) Ionuț, dar să știi că Ducu nu are timp de mine… Of, vreau să programez!
– Spune-i că am zis eu să-ți monteze controller-ul pe robot!
Imediat, „seniorul” Ducu (cam 17 ani) se conformează, David obține ce își dorea, și îi văd pe ambii în fața unui laptop, lucrând… ei știu mai bine ce. Iar după alte 5 minute, suntem întrerupți de David Nițu de data asta, 10 ani, care spune: „Ionuț, dar pot să vin și mâine? Mai scap și eu de teme…”
Bob și Fuki, primii roboți lansați de AutoVortex
Cu asemenea anturaj, e clar că Ionuț Panea nu are timp să se plictisească. În fiecare după-amiaza, 84 copii vin și lucrează în hala de la Politehnică.
Vinerea și sâmbăta, fiind weekend și neavând teme pentru școală, încep pe la 8 seara și pleacă mereu la 3-4 dimineața. Cei care vin sâmbăta, nu mai vin și vinerea, și invers. Duminica, hub-ul este închis, cel puțin în teorie…
De fapt, cum scapă de ore sau teme, toți se grăbesc cum pot spre AutoVortex. Cum se termină programul cu familia, vin încântați la școala care le asigură viitorul. Nu există duminică în care hala să fie încuiată.
Aici e viața lor cea mai frumoasă, aici se simt apreciați. Părinții pot avea încredere că sunt într-un mediu sănătos.
Cât despre Ionuț Panea, la ora la care scriu aceste rânduri pregătește câteva surprize, pe care le putem urmări prin site sau pagina de Facebook.
De peste un an, îi dezvoltă pe Bob și Fuki, primii roboți sociali lansați către piață. Fuki, de exemplu, va merge în acele locuri unde noi nu putem ajunge, va plăti bilete de intrare la conferințe sau spectacole și va ocupa un scaun, iar noi vom putea urmări totul printr-o cameră instalată în ochiul său.
Întrebarea e, suntem noi cu adevărat pregătiți să susținem acest demers fabulos? Altfel decât prin felicitări în social media și cuvinte care nu ajută la mare lucru?
Acest proiect nu ar fi posibil fără părinți absolut speciali. Cât îi vor mai putea sprijini necondiționat?
Lasă un răspuns
Tu ce părere ai?Lasă un comentariu!