Istoria gastronomiei și ospitalității românești, alături de Cosmin Dragomir

Cosmin Dragomir este un jurnalist pasionat de gastronomie, fondatorul primei reviste online dedicată istoriei gastronomiei și ospitalității românești, GastroArt.

 

Cosmin se declară un moldovean dezrădăcinat și mutat la București de aproape 20 de ani – „fix categoria cea mai hulită aici pe lângă Dâmbovița.”

Și moldovean și sărac nu sunt cele mai fericite ipostaze pentru a reuși în viață. Adică a fost greu, dar foamea e cea care îți dă ghes, care te împinge, să îți asumi lucruri pe care alții, din comoditate, nu le-ar face. Așa am reușit, am luat în cârcă sarcinile grele și cumva am răzbit. Focșaniul și cariera se intersectează într-un singur punct. Iar ăla e esențial.

A plecat fără regrete și s-a detașat complet de tot ce era acolo. Altfel, acum sigur era alt om, „habar nu am dacă mai bun, dar nu sunt genul de individ care să se uite în spate și să se întrebe de mii de ori dacă a procedat bine.”

Cosmin Dragomir ia lucrurile ca atare, încearcă să învețe din greșeli, dar nu o să îl vedeți smulgându-și părul (oricum se tunde foarte scurt – spune chiar el) din pricina vreunei decizii proaste. Aia a considerat atunci că e ce trebuie, așa că își respectă decizia.

Și de data aceasta, fără să fi știut măcar de unde își trage seva și își are rădăcinile, iată, că iarăși mă întâlnesc, întâmplător au ba, cu Focșaniul meu de pe Milcov și cu un focșănean autentic, hotărât și deosebit de inspirat în tot ceea ce face.

 

În cel rol se regăsește cel mai bine Cosmin Dragomir?

Sunt jurnalist în continuare. Până la urmă asta mi-e meseria de bază și domeniul pe care îl stăpânesc cel mai bine. Doar că acum fac un alt fel de jurnalism, unul de nișă, în care combin istoria, antropologia ba chiar și sociologia cu gastronomia. Dar rămân jurnalist pentru că nu sunt nici istoric, nici antropolog, nici sociolog deși mi-aș dori mult. Se vede asta din ceea ce scriu, dar mai ales din lipsa unor metode științifice de abordare. Poate că e mai bine așa, abordarea academică este de cele mai multe ori inhibatoare, iar eu nu mă adresez doar specialiștilor ci, mai ales, publicului larg.

Practică și jurnalismul gastronomic de vreo zece ani, iar freelancer a devenit atunci când a hotărât că o să își plătească facturile din cercetarea istoriei gastronomiei. Nu a fost ușor, pentru că în afară de el, nimeni nu a crezut că acest lucru e posibil, dar cei apropiați l-au lăsat să își facă de cap.

Știau că dacă mă lămuresc singur am puterea reconversiei rapide. Am câștigat acel pariu și îmi pare tare bine.

Uneori, chiar dacă nimeni nu crede în noi, trebuie să ne urmăm visurile și să încercăm. Niciodată nu se știe unde ne pot duce pasiunile și cum se pot împlini!

 

GastroArt și istoria gastronomiei românești

GastroArt este prima revistă on-line dedicată istoriei gastronomiei și a ospitalității românești. Dacă o răsfoiți, vă veți putea delecta cu articole de istorie gastronomică universală și sute de rețete din manuscrise vechi (caiete de rețete) din perioada interbelică sau după.

Proiectul Gastroart.ro este un demers bine-venit și deosebit de inspirat, prin care Cosmin Dragomir încearcă acoperirea unei nișe ignorate atât de către instituțiile publice cât și de o însemnată parte a celor care activează în domeniile de profil.

Cred că era al treilea blog lansat. Toate celelalte au murit încet, sigur și în anonimat. Așa că am mai băgat o fisă, cum se zice. În aprilie împlinește patru ani și, chiar dacă în ultimul timp l-am lăsat nițel de izbeliște, el rezistă și, din când în când îmi oferă soluția rapidă de a comunica ce vreau. Gastroart.ro e o revistă virtuală dedicată cercetării istoriei gastronomiei și a ospitalității românești. Ulterior am înființat și editura omonimă specializată în reeditarea de cărți vechi de bucate, dar și tipărirea unor volume contemporane. Anul acesta este dedicat editurii așa că pregătesc niscaiva surprize.

Cosmin Dragomir aduce așadar în discuție istoria gastronomiei românești, un element deși foarte important, ignorat de prea multă lume, inclusiv de autorități. 

Identificase o mână de oameni care se ocupă cu povestea asta, dar mai toți o făceau fie „la scara lor” cum zicea în copilărie, adică pe plan local, fie în medii academice, cu acces restricționat sau greu de obținut, fie laolaltă cu alte domenii astfel pierzându-se din mesaj.

Era nevoie de o voce unitară, de cineva care să trâmbițeze și să o facă, de la început, direcționat, concentrat și care să aibă know-how-ul de a se face vizibil. S-a întâmplat să fiu eu ăla.

 

Cosmin Dragomir, GastroArt: „Nu o să vedeți japonez rușinat că sushiul nu e o invenție niponă.”

Deoarece am navigat puțin pe GastroArt și am văzut foarte multe rețete, manuscrise vechi, am fost curioasă să știu cum reușește Cosmin să le adune și să închege această istorie a gusturilor, aromelor și mâncărurilor.

Aș compara povestea asta cu pescuitul. Ai în față o baltă mare și puțini pești. Dar ca să găsești peștii trebuie să arunci de multe ori în gol. Bibliografia (istoriografia) culinară românească suferă de inaniție. Extrem de puține volume, studii specializate. Așa că ne rămân toate celelalte înscrisuri sau cercetări ale patrimoniului gastronomic imaterial. De la memorii, la presa de pe timpuri, de la arhive la poveștile bunicilor totul are potențial de informare.

Mulți spun că românii nu au o tradiție proprie în gastronomie și că majoritatea mâncărurilor sunt „importate”. A devenit cumva un trend să negăm orice este românesc… Stând de vorbă cu cineva care s-a documentat și scrie despre aceste lucruri, am pus eu întrebarea care îi frământă pe foarte mulți și care a devenit cumva destul de des discutată: Are România o bucătărie tradițională?

Ține de noi dacă vrem să fim mândri sau vasali. În primul rând aproape nimeni nu face diferența dintre tradițional și autentic iar mulți consideră că doar autenticul purist este cel care contează. Ei bine, nu e așa. Toate gastronomiile sunt multiinfluențate dar ceilalți nu fac atâta caz pe speța asta. Nu o să vedeți japonez rușinat că sushiul nu e o invenție niponă. O să vedeți doar japonezi mândri că au preluat acel preparat și că l-au adaptat, cizelat, ridicat la rang de artă. Ne încăpățânăm să vorbim de faptul că Burebista nu mânca sarmale, în loc să discutăm despre unele rețete de sarmale apărute la noi și care sunt cu totul și cu totul speciale. Și, pentru a mia oară, spun: tradițional înseamnă consumat cu frecvență timp de mai multe generații. Normal că avem o bucătărie tradițională, normal că avem și o gastronomie românească ca sumă de preparate regionale. Când vorbim de o ciorbă sau de o tocană nu trebuie să ne ducem la homo-sapiens și să invocăm faptul că nu noi am descoperit fiertul, friptul, coptul. Ci trebuie evidențiem faptul că acea ciorbă, că acea tocană ne este specifică.

Fiecare avem o mâncare preferată. Eu una, iubesc nespus sarmalele și mereu încerc să diversific, să combin și, indiferent cum ar fi, mereu îmi este dor de gustul copilăriei.

Venind vorba de sarmale, Cosmin Dragomir scrie momentan o enciclopedie a sarmalelor din întreaga lume și speră ca anul acesta să o termine.

Cât despre mâncarea preferată însă, mi-a răspuns că regăsesc răspunsul într-o „istorie povestită de George Sion în volumul Suvenire Contimporane, readusă în prim plan de regretatul Neagu Djuvara. Pe scurt este povestea lui Dincă, țiganul bucătar școlit la Paris care a grăbit dezrobirea etniei în Moldova. Este fabuloasă !”

Cât despre sfaturi, a spus că nu se pricepe să le dea, dar ne-ar ruga să învățăm să ne mândrim cu preparatele bunicilor noștri.

 

Cuvânt de încheiere

De când l-am descoperit pe Cosmin Dragomir, îi răsfoiesc foarte des platforma și încerc să găsesc cele mai bune cuvinte care ar putea să descrie acest vulcan de emoții și inspirație.

Cosmin este un om exuberant și hotărât, care nu se teme să încerce, să exploreze, să eșueze, să reia de la capăt și să își recunoască tare și răspicat punctele forte sau slabe. A fost un blog, au fost două? Asta este! Al treilea sigur este cu succes. Ca în povești! Și da, cifra trei i-a adus nu doar succes, dar i-a fost cumva ghid către profunzimea jurnalistului care este și i-a pus degetul pe pasiunea despre care, nici el nu credea că este atât de bine înrădăcinată în el.

Poate că întâmplarea deloc întâmplătoare a venit așa, ca o spicuire de un gând, dar categoric, ea nu a fost ceva nou pentru el. Ca să scrii astfel despre tradiții culinare, gastronomie și istoria gastronomiei, să răscolești sate, arhive pentru a găsi, fie și ca pescarul, sursele, este nevoie nu doar de energie și inspirație, dar de dedicare și o curiozitate creatoare!

Mulțumim, Cosmin Dragomir că ne arați o altfel de istorie a românilor, una care poate nu spune cum ne-am format, dar categoric ne arată cum s-au născut rețetele și mâncărurile atât de dragi nouă, dar și celor care ne calcă pragul țării!