Ivan Patzaichin, marele campion care nu se dă bătut niciodată

Una dintre primele mele amintiri despre marii eroi olimpici este legată de Ivan Patzaichin și de felul în care a refuzat să se dea bătut, vâslind cu un ciot pentru a termina cursa și, mai apoi, pentru a cuceri aurul zeilor nemuritori, la Munchen, în 1972. Dar oare câți dintre noi ne-am gândit sau ne-am întrebat ce anume l-a împins pe marele Ivan să nu renunțe? Ce forță interioară l-a făcut să meargă mai departe și, mai ales, cum a ajuns până în acel moment.

După întâlnirea cu uriașul nostru campion, am realizat că acest OM deosebit ar fi performat în absolut orice domeniu pentru că este plămădit dintr-o fibră specială. Ivan Patzaichin este un învingător de-a pururi, întrucât succesele fabuloase din arena sportivă au fost continuate cu aceeași trudă și ambiție și în viața de după sport, prin promovarea tradițiilor și a valorilor românești autentice.

Ivan Patzaichin s-a născut pe 26 noiembrie 1949 la Mila 23, un mic sat de pescari lipoveni, cu 150 de familii, situat în Delta Dunării. Astfel, pescuitul era singura lui opțiune, mai ales că își dovedise priceperea încă din copilărie.

Eram pescar fruntaș, îi luam pâinea lui taică-meu pentru că el a fost fruntaș în sat multă vreme. De aceea, de-a lungul carierei mele, am lucrat cu profesionalism și responsabilitate la tot ce mă apucam. Și orice aș fi făcut, probabil că aș fi făcut la același nivel.

La 16 ani, era deja ajutor de pescar cu acte în regulă, dar ca orice copil, visa să facă altceva. Răspunsul a venit într-o zi când a văzut în presa care ajungea în sat cu o întârziere de câteva zile cum trei consăteni de-ai săi, Serghei Covaliov, Vicol Calabiciov și Atanase Sciotnic, au devenit campioni mondiali la kaiac-canoe, în 1966. Așa că și-a zis că ar putea și el să ajungă la fel, mai ales că vâslitul era singurul mijloc de transport chiar și pentru copii: „Dacă voiam să merg la verii mei peste drum să mă joc cu ei, trebuia să merg cu barca”, își amintește cu nostalgie Ivan Patzaichin.

Ivan Patzaichin, vâslind alături de tatăl său. Sursa foto: Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23

Ivan Patzaichin și canoea, o relație tumultuoasă încă de la început

Astfel, când cei trei campioni au venit acasă în concediu, i-a rugat să îl înscrie și pe el la acest sport, cu toate că nici nu știa cum se numește. Nu văzuse până atunci cum arată cu adevărat o ambarcațiune, știa doar că se vâslește și că e într-o barcă. În martie 1967, când campionii mondiali formați la Mila 23 s-au întors din nou, i-au adus scoaterea din producție timp de o lună de zile ca să dea o probă la clubul Dinamo.

Pentru un copil de 16 ani din Deltă, a fost ceva neobișnuit să vadă mașini și blocuri la București, mai ales că el mai fusese doar cu vaporul până la Tulcea sau Sulina. Dar partea cea mai grea a fost când a trebuit să facă cunoștință cu „obiectul muncii”.

Ce credeam eu nu semăna deloc cu realitatea. Eu am plecat cu gândul de a fi campion, dar canoea nu a fost deloc prietenoasă cu mine. Să cazi de nu știu câte ori din barcă și să faci atâtea băi pe zi în luna martie, nu era plăcut deloc. Nu înțelegeam eu de ce nu mă acceptă barca și atunci, fostul campion olimpic din 1956 de la Melbourne, Simion Ismailciuc, care era antrenor secund, s-a urcat cu mine în barcă și mi-a arătat câteva lucruri foarte simple: să îți ții echilibrul, să vâslești pe o parte și să mergi drept.

Ivan Patzaichin a prins, însă, repede secretul canoei și a impresionat în următoarele două săptămâni, astfel că i-a fost prelungită scoaterea din producție. Un an și jumătate mai târziu, devenea campion olimpic, la Ciudad de Mexico, în 1968.

Sufletește, victoria din Mexic a fost cea mai frumoasă. Poate și pentru că întotdeauna prima medalie de aur e cea mai dulce. Și pentru că mexicanii erau prietenoși, calzi, petrecăreți. Era prima mea Olimpiadă, aveam 18 ani și jumătate, și să te trezești în acele momente când toată lumea te felicită a fost ceva deosebit.

A vâslit cu un ciot pentru realizarea visului său

Deși satisfacția era extraordinară, multă lume a pus succesul pe seama lui Serghei Covaliov, nimeni altul decât unul dintre acei trei campioni de la Mila 23, care l-au făcut pe Ivan Patzaichin să își dorească și el o carieră în canoe. Și atunci, gândul său a plecat deja spre Olimpiada de la München pentru a câștiga și la simplu, ca să demonstreze tuturor că este un campion adevărat. S-a pregătit timp de patru ani special pentru olimpiadă, iar în timpul acesta, a devenit și campion european și mondial.

Însă, toată munca depusă se putea duce pe apa lacului din Bavaria, unde pagaia cu care vâslea Ivan Patzaichin s-a rupt imediat după startul din serii. A urmat o cursă devenită emblematică pentru cariera Amiralului, dar și a Jocurilor Olimpice de la München.

Visam, pur și simplu. Și dacă mă trezeai la 12 noaptea, știam ce am de făcut din 50 în 50 de metri, cum să fac să câștig și să n-am probleme. Toți sportivii care se prezentau la start aveau și o rezervă pentru că pe vremea aceea, pagăile și padelele erau făcute din lemn, nu din carbon precum astăzi. Știam că dacă ți se întâmplă ceva neprevăzut în primii 25 de metri, trebuie să ridici pagaia deasupra capului și se oprea cursa. Am ridicat-o, dar nefiind ruptă de tot, ci doar o pală, și rămânând un ciot, probabil că arbitrii nu au văzut bine sau, poate, nici nu au vrut să vadă. În momentul acela, am zis că am ratat visul meu de patru ani și, ridicând pagaia deasupra, din alunecare, am depășit cei 25 de metri și mi-am dat seama că nu se mai poate opri cursa. Toată lumea plecase și arbitrii, după ei, au făcut valuri multe și mă chinuiam să nu mă răstorn, pentru că asta era problema și să nu ies din culoar. Am încercat să termin cursa cu ciotul ăla și am ajuns la vreo opt minute la finiș, când ceilalți făcusera deja și dușuri. Tribunele erau în picioare, iar oamenii mă aplaudau.

Sursa foto: Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23

Însă, problemele au început tocmai după terminarea cursei. Asta pentru că, în buletinul oficial, a apărut cu abandon întrucât juriul, cunoscând valoarea sa, a considerat că a abandonat, după ce a ajuns cu zece minute întârziere.

Ivan Patzaichin a făcut contestație și, după o zi și o noapte, a fost acceptat în recalificări, unde a câștigat lejer, la fel ca și în semifinale. Apoi, în finală, s-a impus într-o manieră atât de clară încât pe ultimii 50 de metri, a ridicat vâsla la tribune și a salutat el publicul de data asta.

Eșecurile l-au făcut pe Ivan Patzaichin un campion și mai mare

Momentul de cotitură al carierei sale s-a produs la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, când și-a pierdut pentru prima dată încrederea în propriile-i forțe.

La plecare, i-am promis soției că vin ori campion, ori nimic. De fapt, i-am zis că voi fi ori prinț, ori cerșetor. Era primul an de căsătorie și voiam să îi demonstrez cine sunt. În schimb, în cursă, am ratat în sensul că la jumătate, la 500 de metri, eram pe locul doi, iar în față era rusul Yurcenko, care avea peste cinci secunde avans, cam trei bărci și am zis că e imposibil să îl mai prind. Practic, atunci, am cedat cursa. Până la urmă, rusul nu a câștigat, ci croatul Matija Ljubek, care era pe patru la jumătatea cursei. Deci, aveam toate șansele, dar am terminat pe locul cinci pentru că am pierdut ritmul și am început să mă blazez puțin.

Dezamăgirea a fost atât de mare încât Ivan Patzaichin s-a gândit să se retragă din activitate, la numai 27 de ani. Timp de șase luni nu s-a urcat în barcă și a făcut un curs intensiv de antrenorat.

În timpul acesta, soția, antrenorii și toți oamenii din echipă îl încurajau să continue. Orgoliul lui Patzaichin a fost atins cel mai bine de jurnalistul Vasile Tofan, care a scris un articol cu un titlu motivant pentru el: Ivan va învinge din nou.

Atunci, mi-am dat seama ce înseamnă echipa. Chiar dacă tragi de unul singur la simplu, totuși contează cei din jurul tău, care te susțin. Până și portarul de la club îmi spunea mereu: Haideți, domnul Ivan, că încă sunteți puternic. Așa că a urmat perioada mea cea mai strălucită din carieră, pentru că din 1977 până în 1984, nu am venit în niciun an fără aur.

Ce începea rău, se termina cu bine

Astăzi, când vorbim de Ivan Patzaichin, imediat îi asociem numele cu o legendă a sportului românesc, care a cucerit patru medalii de aur și trei de argint la Jocurile Olimpice, opt medalii de aur, patru de argint și nouă de bronz la Campionatele Mondiale și un titlu european. El a pus punct carierei sale extraordinare după Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984, retrăgându-se din sport așa cum a început, cu un titlu olimpic.

Nu m-a luat valul și de fiecare dată, am vrut să le demonstrez celor din jurul meu, de multe ori chiar și prietenilor noi pe care mi-i făceam după fiecare competiție, că prietenul lor încă este campion. Întotdeauna, am luptat pentru bucuria de a le arăta celor de lângă mine că încă sunt un învingător. Am avut mereu gândul să nu plec din sport înfrânt, am vrut să mă retrag în glorie.

Foarte puțină lume știe, însă, că Ivan Patzaichin nu a început nimic cu dreptul. La primul său Campionat Național, a venit pe locul 2, dar a fost descalificat. Apoi, la prima regată internațională la care a participat, a terminat pe primul loc, însă a fost descalificat, după ce îl învinsese pe campionul olimpic de atunci pentru că arbitrii au zis că a depășit cu pagaia culoarul.

La prima lui cursă din Mexic, la simplu, a condus 900 de metri și a vrut să vadă unde sunt adversarii, dar în momentul acela, s-a dezechilibrat și a înțepenit.

Apoi, în 1982, când deja devenise prizonierul propriilor sale succese, a terminat prima cursă pe locul trei, ceea ce pentru noi, atunci, era o înfrângere.

Era o rușine să vii cu medalia de bronz acasă. Așa că mai aveam o șansă în cursa de 10 000 de metri de a doua zi. După 300 de metri, s-a produs o busculadă de ne-au spart barca și chiar ne scufundam. În momentul ăla, am dat un pumn în spărtură, și având pompă în barcă, am continuat cursa, am prins plutonul și am și câștigat. De fiecare dată, am avut ceva probleme, dar întotdeauna am luptat ca să realizez ceva, chiar dacă a trebuit să reiau totul ca să câștig ceea ce mi-am propus. Chiar și acum, în echipă, când dăm de greu sau nu se realizează ceva, și se mai pleoștește echipa, atunci fac: Alo! Acum începem! Ăsta e momentul! Haideți!

Ivan Patzaichin, campionul cu statuie

Ivan Patzaichin a continuat să aducă glorie României și din postura de antrenor al lotului național. I se datorează peste 150 de medalii la cele mai importante competiții, oferind numeroși campioni olimpici, mondiali și europeni.

Mulți dintre sportivi mă acuzau că e mult de muncă și mereu le spuneam că dacă ar fi fost așa de simplu să devii campion olimpic sau mondial, nici nu i-aș chinui pe ei, mi-aș aduce cei mai buni prieteni și familia să iasă campioni. Dar îți trebuie muncă și, mai ales, sacrificii.

Sursa foto: Oana Radu Turcu

În 1990, lui Ivan Patzaichin i s-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de Platină, cea mai înaltă distincție a Mișcării Olimpice. Iar ca o recunoaștere a performanțelor sale incredibile, clubul Dinamo a ținut să îl imortalizeze și într-o statuie așezată chiar la intrarea în incinta stadionului. Ivan, un om de o modestie incredibilă, nu a dorit asta.

Mai târziu, am înțeles gestul de a arăta tinerelor talente care intră pe poarta clubului să vadă un exemplu că se poate ajunge până departe. Să îndrăznești să visezi ceva, dar după aceea trebuie să lupți pentru ce ai visat.

Tot în acest sens, de a servi drept model inspirațional, Ivan Patzaichin a scos în 2012 și o carte de benzi desenate în limba română și engleză, „Poveștile mele adevărate”, varianta în engleză fiind lansată la Londra cu ocazia Jocurilor Olimpice. Asta pentru ca orice copil să aibă dreptul să viseze la ceva, dar în spatele acestui vis, trebuie să vină și o ambiție extraordinară de a munci, de a te dărui, de a ajunge acolo unde ți-ai propus, după cum spune chiar marele nostru campion.

Sursa foto: Matei Buta

Iar cel mai bun exemplu că Ivan Patzaichin este un simbol impunător al țării noastre a fost evidențiat de gestul Președinției României de a-i oferi cadou Papei Francisc, cu ocazia vizitei în țara noastră, o pagaie semnată de el și o minge cu autograful lui Gică Hagi.

Întoarcerea la tradiții prin promovarea valorilor și produselor românești

Dar Ivan Patzaichin nu înseamnă doar un sportiv exemplar care a făcut mereu cinste țării, ci și un om special, preocupat de promovarea tradițiilor și valorilor României.

Ceea ce am realizat se datorează faptului că am trăit într-o comunitate extraordinară, unită și cu oameni deosebiți de la care am învățat ce înseamnă să îi respecți pe cei din jurul tău și să respecți munca. Lucrul ăsta m-a ținut tot timpul în priză și, de fiecare dată, m-am mândrit cu locurile acelea. După ce m-am retras din activitatea sportivă, m-am gândit să fac și eu ceva pentru comunitatea de acolo

În sensul acesta, a creat o fundație cu scopul de a ajuta dezvoltarea locală din regiunea Deltei Dunării. I-a asociat și un brand, Rowmania, pentru a putea susține financiar asociația și a inventat canotca, o combinație între lotcă, unde vâslești cu spatele, și canoe.

Văzând agresivitatea vapoarelor puternice de pe Dunăre, am zis să venim cu o alternativă la ce se întâmpla, o bicicletă a apelor. Delta avea deja o ambarcațiune, lotca pescărească, dar este greoaie, întrucât cară și marfă. În canotcă, stai cu fața, ca în canoe, și ai alt contact cu natura și priveliștea. În plus, este mai ușoară, mai frumoasă și mai ușor de manevrat. Acesta este un exemplu de cum putem păstra tradițiile. Toată lumea se gândește că pentru a păstra tradițiile trebuie să ne întoarcem în timp cu 100 de ani. Nu, canotca noastră este un exemplu viu că tradiția se poate adapta la nou.

În același timp, Ivan Patzaichin a promovat prin proiectele sale gastronomia și turismul local în Deltă și, totodată, pescaturismul, pentru a veni în sprijinul celor care își câștigă pâinea din această activitate. Practic, este o altă formă de pescuit: pescuiești mai puțin, produci mai mult, câștigi mai mult, presiunea e mai mică la pescuit, după cum spune chiar fostul pescar fruntaș, Ivan Patzaichin.

Totodată, el a înființat și o linie vestimentară, Patzaikin, inspirată din natură, plecând de la ideea că noi, românii, am fost cei mai mari exportatori de cânepă până în 1989, dar acum șapte-opt ani, nu mai aveam nimic. A căutat materiale din care să facă o pălărie, un tricou, un pantalon, cu care să se poată vâsli în barcă, iar în 2012, a îmbrăcat lotul olimpic pentru Jocurile de la Londra.

Noi nu mai aveam nici topitorii, nici țesătorii, majoritatea s-au închis. Până acum, e important că au început să crească culturile de cânepă. Eu sper ca în următorii ani să reușim să devină cânepa așa cum era pe vremuri pentru că multă lume știe cum cânepa românească era una dintre cele mai bune în lume, fibra din cânepa românească era cea mai lungă din lume. Avem niște atu-uri frumoase, dar trebuie să facem ceva cu ele și să le readucem în atenție.

Dacă România este o țară frumoasă, un mare merit îl are, cu siguranță, Ivan Patzaichin prin tot ceea ce a făcut și face în continuare, în ciuda obstacolelor pe care le are de depășit, pentru promovarea valorilor noastre autentice.

Așa să rămână în memoria noastră Ivan Patzaichin

La puțin peste doi ani de la publicarea acestor rânduri, ne vedem nevoiți să ne luăm rămas bun de la o adevărată legendă a României. Ivan Patzaichin va rămâne în memoria noastră ca un câștigător, în sport și în viață. Vrem să credem că România nu îl va uita, după ce se vor fi terminat tonele de cerneală dedicate acestei suferințe.

Fericiți sunt cei care au avut oportunitatea să schimbe măcar o vorbă cu Ivan Patzaichin. Printre ei, colega noastră Roxana Roseti, realizatoarea unui dialog de excepție în 2009 care nu a văzut niciodată lumina zilei. Până acum.

Împreună am considerat că aici este locul perfect pentru a îl arăta pe marele campion așa cum a fost el. Un om simplu, dedicat sportului, familiei, oamenilor pe care i-a iubit, aflat parcă mereu în antiteză cu grandoarea specifică celor cu performanțe similare.

În cele ce urmează, aflăm despre pasiunile copilăriei, dragostea pentru câini și oameni, sau povestea de iubire cu soția sa. Descoperim particularitățile sportului cu vâsle, primim dovezi de bun simț și caracter.

Să ne imaginăm un zâmbet în inima lui Ivan Patzaichin, de fiecare dată când va vedea, de acolo de unde este, o mostră de caracter inspirată din povestea sa de viață.

Condoleanțe și putere familiei, precum și tuturor celor care l-au simțit aproape.

Echipa Elita României