Ștefan Dinu este fotograful care are puterea să te întoarcă în timp prin portretele realizate pe sticlă. După 12 ani de avocatură, Ștefan a devenit fotograf specializat în ambrotipie, tehnica fotografică numită și „regina portretelor”. El este cel care declanșează fotografiile cărora nu le putem da like, love and share. Allkimik fiind singurul atelier de fotografie alternativă din România.
Atracția lui Ștefan față de obiecte manufacturate s-a cristalizat, cel mai probabil, după liceu. Chiar și în copilărie, prin pădurea de la țară, manufactura instinctiv obiecte și totemuri.
După liceu însă, a stat un an acasă, fără să dea examen la vreo facultate. Atunci s-a angajat într-un atelier unde lucra la strung și la mașina de găurit sau frezat.
În contextul lucrului cu instrumente periculoase, erai obligat să dai toată atenția activității. Momentele acelea de atenție te ajutau să creezi obiecte, să îți exerciți vocația divină latentă, aceea de a crea ceva, de a modifica mediul și chiar pe tine.
Când și-a dat demisia de la atelier și a început pregătirea pentru examenul la Drept, a lăsat în urmă un om extrem de dezamăgit: maistrul lui, un inginer pasionat care îi zicea să se uite în jur și să decidă singur dacă lumea are nevoie de mai multă vrăjeală sau de oameni care să facă treabă. Era foarte dezamăgit de opțiunea lui pentru avocatură. Mai ales după ce fusese martorul pasiunii cu care făcea piese și subansamble la strung.
Nu s-a mai regăsit și atunci…
Trecerea de la avocatură la fotografie nu a fost ceva brusc. Fotografia era pasiunea lui de pe la 18 ani, când și-a permis primul aparat mai serios. Folosea fotografia pentru a contrabalansa latura mai agresivă, masculină, necesară unui avocat de instanță, cu o activitate mai pasivă, contemplativă, feminină.
La un moment dat nu m-am mai regăsit în activitatea de avocat, pe care o practicasem cu multă plăcere și succes. A fost, cred, o combinație de lipsă de identitate cu genul de oameni și moravuri cu care eram înconjurat în lumea justiției, dar și de o saturare cu energia negativă cu care te încarci inevitabil în domeniul insolvenței. Momentul a coincis și cu nașterea băiețelului meu, la creșterea căruia am contribuit încă din primele zile, împărțind sarcinile cu soția.
Și pentru că fotografia nu presupunea neapărat atâta încărcare emoțională și de timp ca avocatura, s-a hotărât să facă din pasiune un business. Și a deschis împreună cu Alex Spineanu atelierul Allkimik, în urmă cu 9 ani.
În acea perioadă, mulți erau convinși că digitalul a înlocuit complet filmul și că atelierul specializat doar pe fotografie chimică este un moft, împotriva trendului. Timpul le-a dat însă dreptate, mulți fotografi întorcându-se la film total sau parțial și mulți tineri sunt curioși să încerce.
Într-un fel, pe lângă faptul că atelierul oferea servicii de nișă, la început nu aveau nici măcar nișa. A trebuit să și-o construiască, susținând din fonduri proprii atelierul în primii ani.
A trecut, brusc, la alt nivel
Fascinația pentru obiect este și motivul pentru care mi-am vândut echipamentul digital de mii de dolari, la doar două luni după ce am developat primele mele diapozitive, trase în condiții grele în India. Când am interacționat pentru prima dată cu o imagine analog în mod nemijlocit, doar privind cadrul printr-o lupă, am decis pe loc că orice fotografie pe care o voi mai face, trebuie să fie diapozitiv. Am considerat că, în ceea ce mă privește, digitalul și-a îndeplinit scopul didactic și pot trece la nivelul următor.
De la developat propriile diapozitive, până la ambrotipie nu au fost decât câțiva pași. Făcuți în sens invers cronologic, curios fiind de ce a existat înainte de ceea ce făcea atunci.
Martor la deteriorarea calității fotografiei în favoarea facilitării acesteia prin trecerea de la film către digital, s-a întrebat dacă nu cumva acest pattern a existat și în trecut. Așa a descoperit ambrotipia – o mare surpriză pentru că, din punct de vedere al impactului vizual, nu are rival în nicio altă tehnică ce i-a urmat.
De când au deschis atelierul, Ștefan Dinu și asociatul său au fost martorii unui reviriment al fotografiei analog, nișa crescând ușor, dar stabil. Dificultatea cea mai mare constă în faptul că impactul vizual al unei fotografii analog nu poate fi apreciat în forma lui digitală.
Văzuse multe „ambrotipii” pe calculator și i se păreau drăguțe. Când a văzut prima placă pe viu, la Institutul Cultural Maghiar, a fugit până acasă să cumpere tot ce îi trebuie pentru a putea face și el. Impactul vizual a fost teribil și a fost racolat de această tehnică pe loc.
Ce este ambrotipia și cum reînvie Ștefan Dinu fotografia „reală”
Ambrotipia a mai fost numită „regina portretelor”, iar această realitate este facilitată de două elemente specifice ale acestei tehnici. În primul rând, placa se prepară și finalizează pe loc. Față de plăcile uscate sau filmul foto, ambrotipia are un strat gros de argint care redă imaginea în profunzime.
În al doilea rând, expunerea lungă de aproximativ 10 secunde înregistrează mai multe microexpresii, în final pe placă înregistrându-se o medie, o sinteză a tuturor expresiilor adunate în timpul expunerii. Dacă te gândești că o fotografie modernă, pe film sau digital înregistrează cam o sutime dintr-o secundă, un portret pe placă umedă înregistrează 1000 de astfel de secvențe și le comprimă într-o singură imagine.
Trebuie să recunoaștem că există deja un trend internațional de revenire la analog, atât în fotografie, cât și în muzică. Chiar renașterea Ambrotipiei face parte dintr-un curent care se numește Antiquarian Avantgarde și care și-a propus reînvierea mai multor tehnici alternative de fotografiere sau printare. Această reîntoarcere nu are la bază nostalgia după alte vremuri, ci aprecierea calităților pe care aceste tehnici le au astăzi, în comparație cu noianul de imagini digitale cu care suntem bombardați zilnic.
De altfel, mulți artiști fotografi contemporani care folosesc tehnici alternative preferă subiecte actuale sau chiar conceptuale, nespecifice perioadei în care ambrotipia a fost practicată pe scară largă, adică între anii 1850 și 1900.
Ștefan Dinu: „Suntem obligați să reușim aici, în România”
Astă-vară, Ștefan a avut plăcerea să facă parte din proiectul „Făuritori de Craft”. Proiectul a constat într-o serie de tururi organizate prin București, unde făuritori de craft din diferite domenii au deschis ușile atelierelor, iar oamenii au avut ocazia să se lase inspirați din munca lor de zi cu zi.
Allkimik a făcut parte din turul dedicat fotografiei. În cadrul vizitei la atelier, Ștefan a povestit despre istoria tehnicilor fotografice și a făcut o demonstrație de ambrotipie. Evenimentul a avut loc la atelierul care se află la câteva sute de metri de locul în care s-a născut, în zona Unirii.
Mi s-a spus, eu nu îmi mai amintesc, că m-am născut la Spitalul Brâncovenesc acum 43 de ani. Poate tocmai de aceea iubesc orașul ăsta și aici mă simt acasă, chiar dacă de câțiva ani a devenit un pic nelocuibil, neprietenos. Îmi place mult să călătoresc, dar îmi place la fel de mult întoarcerea acasă. Tocmai de aceea suntem obligați să reușim aici, cu toate dificultățile inerente vieții de antreprenor în România.
De altfel, colegul lui, Alex, și-a petrecut mare parte din copilărie și adolescență în Canada, iar după ce a venit pentru un master de studii politice, a rămas acasă. Nu a mai fost nici în vizită în Canada, iar în final s-au întors și părinții lui acasă, în România.
Cea mai frumoasă amintire pe care o am din copilărie…nu este neapărat foarte populară. Cu cel mai mult drag îmi amintesc momentul în care părinții mei s-au despărțit. Sună ciudat, dar ăsta este adevărul. Le mulțumesc părinților mei, pe care îi iubesc foarte mult, că nu au rămas împreună pentru noi, eu și fratele meu mai mare, ci mai degrabă s-au despărțit pentru noi, pentru a ne putea bucura de un pic de liniște și de părinți echilibrați.
Fotografia, între frică și iubire
Dar, dacă s-ar întoarce în timp, ar fotografia singura amintire plăcută cu toată familia, undeva pe malul Dunării la plajă, lângă gura de vărsare a Argeșului, lângă Oltenița. Nu își aduce aminte nimic din ce s-a întâmplat acolo, avea 4 sau 5 ani, dar își amintește că erau toți fericiți.
Din punctul ăsta de vedere există un spectru de motive pentru care vrei să faci o fotografie, la un capăt aflându-se „frica”, iar la celălalt capăt „iubirea”. Orice fotografie ai făcut sau o să faci va avea un resort mai aproape de frică sau de iubire. Mai aproape de dorința de a fixa un moment în timp de teama de a nu-l pierde sau de teama că nu se va repeta, sau mai aproape de iubirea pe care o simți pentru acel moment sau acel vizual.
Mai îmi spune că pasiunea lui este tirul cu arcul. Mai și sculptează. Îi plac lucrurile făcute de mâna omului.
Ștefan Dinu: „Nu îmi dau seama de unde am apărut, pentru că am impresia că am fost mereu Aici. Nici încotro mă îndrept nu aș putea să spun precis, însă știu că vreau și pot să fiu din ce în ce mai fericit. Și mai știu că ține doar de mine și nu de context.”
Ștefan Dinu spunea undeva că dacă nu moare de foame și e fericit, e OK. E și acesta un secret al supravuiețuirii artistului în lumea talibană…
Lasă un răspuns
Tu ce părere ai?Lasă un comentariu!