Ionuț Filișan

Ionuț Filișan ne arată zilnic că poți trăi frumos chiar dacă aparții unui scaun rulant. Secretul fericirii sale este familia pe care și-a construit-o și stilul de viață format. Este jucător profesionist de tenis, campion la nivel național și internațional, antrenor pentru copii în cadrul clubului CS Dinamo. Dizabilitatea nu i-a pus opreliști să nu realizeze ceea ce își dorește.

 

Ionuț a aflat în jurul vârstei de 23 de ani că poți face performanță în sport și într-un scaun cu rotile. Nu a încercat să găsească scuze doar pentru că se află în această situație din cauza unui nefericit accident rutier încă de când era foarte mic.

A rămas fără ambele picioare la doar trei ani pe când copiii aleargă, sunt hiperactivi și se află într-o continuă mișcare și agitație. Accidentul nu l-a oprit să-și vadă de jocurile copilăriei la fel ca ceilalți. Nici măcar nu are imagini în minte sau frânturi cu el de dinainte de accident.

Să cunoaștem povestea unui copil care a învățat să zboare în lumea întreagă fără să aibă vreun manual de instrucțiuni. Nici dram de noroc n-a avut, ci doar voință și determinare.

Noi, restul, am fost extrem de norocoși și rar ne-am spus că am fost preferații sorții. Des, însă, ne-am victimizat și nu ne-am uitat în stânga sau în dreapta să vedem că unii au dat nas cu situații real de grele și au învățat să traiască frumos depășindu-le cu stoicism.

 

 

Ionuț Filișan a dat sens vieții lui indiferent de condiție

Deși provenea dintr-o familie simplă, de etnie rromă, a fost permanent încurajat să învețe. Părinții l-au purtat la școală, l-au învățat ce este respectul față de muncă, față de semeni.

I-au comunicat în permanență că educația este cea mai puternică armă pe care o poate folosi pentru a schimba lumea și percepțiile acesteia.

Nu simte că scaunul rulant i-a îngreunat viață. Are o soție frumoasă, o fiică pe care o prețuiește nemărginit, practică sport de performanță și a obținut rezultate pe care, poate, nu le-ar putea avea alții pe două picioare.

Sunt o persoană simplă care face lucruri obișnuite chiar dacă cei din jur câteodată le fac să pară mai mult. Sunt fericit că am tot ce mi-am dorit în acest moment din viață.

A reprezentat România din 2014 și a ținut în mâini cu mândrie drapelul țării noastre atunci când își auzea numele strigat. Când nu este pe podium și nu-l vede nimeni, îi place să asculte cărți în trafic, să citească benzi desenate, să petreacă timp de calitate cu fetița sa, să se uite în familie la filme.

 

Dizabiliatea nu i-a pus piedici

Ionuț Filișan s-a acceptat și s-a iubit fără să se întrebe prea des „de ce eu, Doamne?”. A mers înainte, și-a văzut de cursul firesc al vieții. A mulțumit de fiecare dată cu glas tare pentru tot ce a reușit să înfăptuiască chiar și cu picioarele amputate. Nu „haina” l-a făcut mare, ci educația primită și credința pusă în Dumnezeu pentru ce urma să vină frumos.

Nu s-a împiedicat de condiția sa fizică. A primit ocheade, a auzit câteva glasuri în primele lui zile de școală, dar cam atât.

S-a integrat în colectiv dând deoparte dizabilitatea sa. Și ceilalți au observat persoana din scaunul cu rotile, nu accesoriul pe care-l purta.

Cred că în clasa 1 am avut un episod de acest gen, era prima dată când eram într-un colectiv și nu am știut cum să mă port și ce să fac. Ne-am bătut în a doua sau a treia zi de școală și după am devenit prieteni foarte buni. De atunci ne-am comportat normal, nimeni nu a mai observat dizabilitatea mea atât de tare și chiar luam parte la jocurile de echipă și năzbâtiile colective.

Ionuț mărturisește că a avut tot timpul oameni pe lângă el care l-au susținut și au sperat în el. Părinții l-au ajutat să se simtă ca un copil normal și nu au făcut diferențe între el și fratele său.

Cred că au avut mai mult o anumită reticență despre cum o să fie viitorul meu într-o Românie nu foarte obișnuită cu persoanele cu dizabilități. Mă deranjează mai mult părinții care își ceartă copiii că se uită la mine sau că mă întreabă ce am pățit.

 

Ionuț Filișan, un campion prin definiție

A studiat cu plăcere în cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine. A fost mereu fascinat de alte culturi. Nu a activat niciodată ca profesor într-o școală, deși a urmat modulul psihopedagogic. A lucrat ca traducător pentru o perioadă de timp chiar dacă părinții îl voiau notar.

Părinții mei au fost oameni simpli, mama casnică și tata la începutul anilor ’90 a fost negustor. Mama m-a încurajat cel mai mult să învăț și să îmi continui studiile. Ea tot timpul a considerat că educația este singurul mod de a avansa. Părinții mei nu avut acces la studii superioare, amândoi provenind din familii numeroase, ambii au 10 clase terminate.

În privința accesibilizării și a deplasării, s-a întâmplat cu mașina. Dârz până la final. Mai grea a fost deplasarea înăuntrul facultății pentru că nu era lift funcțional. S-a ajutat în acea perioadă de proteze, având posibilitatea să alterneze între proteze și scaunul rulant.

Până la 23 de ani nu auzise că se poate practica sport de performanță și într-un scaun cu rotile. Nu a fost ușor să găsească pe cineva să-l antreneze. Sporturile în România cu persoane cu dizabilități nu sunt promovate și nici paleta de oameni care să le practice nu este foarte largă.

La început am lucrat cu o antrenoare care lucra la o fundație din București și avea anumite cunoștinte despre desplasarea în scaun rulant necesare pentru tenis. După am început să lucrez cu niște antrenori de tenis care și-au dat silința să învețe și despre tenisul în scaun rulant ca să mă poata ajuta cât mai mult.

Din 2014 și până în prezent, a fost în lotul național de 6 ori. A fost și căpitanul echipei naționale unde s-au clasat pe locul 5 la ultimul campionat regional, o clasare extraordinară pentru echipă.

Individual a participat în aproape toată Europa și în Africa de Sud, iar cele mai importante trofee le-a obținut in Croația, Lituania și Grecia.

Cea mai semnificativă înfrângere a mea din care am învățat cred că cel mai mult a fost în 2019 la Bucuresti, la un turneu internațional, împotriva unui austriac, numărul 35 în toată lumea. Am pierdut 63 36 63. Este meciul care mi-a rămas în cap aproape punct cu punct. În acel meci am înțeles că pot să lupt de la egal cu oricine și atâta timp cât sunt pe teren am o șansă de câștig.

 

Ionuț Filișan – om frumos, tată, soț, antrenor

A câștigat pariul vieții sale, acela de a-și face un rost în lume în pofida faptului că aparține unui scaun cu rotile. În prezent, ca job full-time, Ionuț Filișan este antrenor în cadrul Clubului Sportiv Dinamo. De patru ani se află printre copii, antrenând la început în sistem de volantariat doar de două ori pe săptămână.

Cred că cel mai important apelativ este „om” urmat îndeaproape de „tată” și „soț”. Le mulțumesc mai ales părinților și soției care m-au sprijinit tot timpul și m-au încurajat. Sunt mulți cărora le sunt recunoscător pentru ajutorul lor și pentru sfaturile lor la momentele potrivite. Fetiței mele îi promit că o să o susțin în ceea ce o să își dorească să facă și că o să o sprijin cu tot ceea ce pot.

Ionuț Filișan nu are două picioare, dar are o inimă puternică și bună. Împarte bucurie, bunătate și lecții de viață prețioase.

Puterea sa este nemărginită, iar noi ceilalți, ar trebui să apreciem mai mult ce deținem în prezent.

A ales să-și trăiască viață fără să se vaite. A ales să construiască din puțin. A ales să zâmbească în loc să se plângă. A ales să rămână rațional și echilibrat, în timp ce alții se clatină la prima cărămidă picată. A ales să pășească doar înainte lăsând prejudecățile deoparte, iar gândurile să-i rămână senine.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.