Vlad Stroescu

O ființă decăzută din Rai pasionată de ciclism care a dorit să devină psihiatru pentru privilegiul nemaipomenit de a primi cât mai multe povești cu oameni. Un îndrăgostit de fotografie instagramabilă din care transpare căutarea de necunoscut, explorarea, nevoia ocazională de a se apropia de oameni prin îndepărtarea la fel de necesară, de ei. Un reprezentant al pelicano solitudinis (nevoii de solitudine) prin sondarea psihicului uman și a sufletelor celor mai încercate. Un om care se teme cel mai tare de a nu răni din neatenție. El este Vlad Stroescu, psihiatrul care crede că sănătatea mintală este prerogativul oamenilor liberi și că aha-urile din orice criză, deși revelații zguduitoare și adevăruri sperate în ochii cărora mulți dintre noi am privit lung, după o noapte bună de somn devin subiectul ignoranței noastre prin acoperirea lor cu straturi groase de nimicuri.

 

Încep să cred că sănătatea mintală devine din ce în ce mai inaccesibilă, mai ascunsă, nouă, celor care o căutăm cu obstinație. Celor care ne impunem să fim zen exact atunci când nu putem fi. Căci dacă lucrurile ar fi stat altfel, nu am mai avea nevoie să ne impunem nimic, nu?

Oare nu cumva, cu cât ne-o dorim mai tare, cu atât se îndepărtează de noi, aruncându-ne într-o stare gonflat-optimistă fundamentată doar pe anxietate și negare?

Dacă Vlad ar avea prerogativele dumnezeiești pentru a gândi 10 porunci dedicate muritorilor, iată care ar fi acelea:

  1. Nu te supăra pe oameni.
  2. Întârzie din când în când la întâlniri. În răstimpul de întârziere multe lucruri interesante ți se vor întâmpla.
  3. Alege cărțile după inimă, nu după cap.
  4. Fă sport.
  5. Înduioșează-i pe oameni.
  6. Îmbracă-te frumos și dă-te cu parfum.
  7. Nu lua hotărâri mari, lasă-te tu luat de ele.
  8. Apără-i pe năpăstuiți.
  9. Nu omorî degeaba nicio insectă.
  10. Fii mereu și peste tot un bun și neîngâmfat ucenic.

Pe fondul lor am dezvoltat un dialog din care am învățat multe. Despre mine. Despre viață. Despre ieri, azi și mâine.

Calmitate, stare de bine, introspecție, acceptare. Asta simt de fiecare dată când citesc articolele lui Vlad Stroescu și la fel au stat lucrurile în interacțiunea avută pentru acest material.

 

Rolurile pe care le joacă Vlad Stroescu zi de zi

În spiritul acestei calmități cu ajutorul căreia pare că își țese întreaga-i viață, își amintește copilăria timpurie într-un mod aproape neobișnuit, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri la Pucioasa, orașul bunicilor lui.

E iarnă, iar eu sunt în curte. De-abia am învățat să merg. Vine tatăl meu, tânăr, zâmbitor, îmbrăcat în haina lui verde-militar, cu glugă, și zice că mi-a adus pătuțul de la București. Apoi sunt în casa veche, cu mama și bunica, și sunt foarte îngrijorat de absența tatei. Bunica îmi spune că e în beci, taie lemne. O scenă simplă și concretă, fără nicio semnificație, simbolistică sau altă formă de corupție intelectuală. Doar o bucată de viață proaspătă, văzută prin ochii de prunc.

O dioramă a prunciei care azi stă față în față cu un adult căruia îi plac precum nimic altceva, poveștile. Mult timp medicina i s-a părut mai degrabă o superstiție grandomană a celor care se cred „chemați” să vindece, decât o chemare prin care cultura arhaică se alătură celei ultramoderne a dovezilor raționale.

Crede că medicina există tocmai pentru că este o chemare. Dacă lucrurile ar sta altfel, ar deveni repede o „meserie insuportabilă și mult prea traumatică”.

Muncă, muncă, multă muncă este necesară pentru a ajunge la adevăr, mai cu seamă când e vorba de psihicul omului. Tumultul interior cel mai puternic pentru Vlad Stroescu provinde din diferența dintre rolurile sale de tată și de medic pe care încearcă să le aducă împreună cât mai armonios alături de cei dragi.

„Compromisul” de la viața de familie îl reprezintă zorii dimineților duminicale, atunci când pedalează pe bicicletă sute de kilometri pentru a se întoarce acasă un tată mai bun, mai înțelept, mai răbdător. Este nevoia personală de spațiu care ține cont de nevoile celorlalți de împreunătate.

Crede că esențial în a reuși aducerea laolaltă a mai multor roluri în viețile noastre de adult este conștientizarea faptului că ele funcționează și separat: când ești părinte, nu ești doar părinte, ci un om cu bucurii, nevoi, emoții, oboseli … la fel cum atunci când ești adult, nu ești doar adultul care face orice îi trece prin cap, ci și un om responsabil de angajamentele asumate spiritual de cei dragi. Împreună și separat.

 

Prea mulți suferim de sindromul impostorului

Eu și cu siguranță și alți locuitori din zonele urbane puternic traficate, am fost printre cei care am luat liniștea lunilor aprilie-mai ca pe un basm. O pauză binemeritată de la infernul zilnic de gălăgie pe care societatea noastră l-a construit. Însă profesioniști ca Vlad Stroescu au văzut și ce se ascunde în spatele acelei liniști, în care panica i-a făcut pe mulți oameni să se teamă până și de vizitele uzuale la doctor și în care anxietatea (teama de necunoscut) a luat locul fricii (teama de ceva concret).

Mai mult, acest context a fost asezonat cu teorii conspiraționiste, un drog care alungă durerea și lipsa de sens de moment. Conspiraționismul menține un cerc vicios al adicției pentru că se bazează pe povești de-a gata, foarte ușor de prizat, cu efect imediat și care generează și mai mult nonsens. Chiar dacă avem cu toții nevoie de povești pentru vindecare și echilibru, dacă nu suntem atenți, ajungem să credem în variantele lor delirante.

Perioada pandemiei l-a afectat prin constatări personale asupra comportamentului oamenilor din jurul său, a pacienților, a prietenilor, a familiei. Brusc simțindu-se extrem de util prin profilul său de activitate și, deci, recunoscător pentru a fi putut continua să muncească și să contribuie la societate, a concluzionat că acest roluri sociale, aceste joburi la care ne-am angajat cu toții sunt un fel de chirie pe care trebuie să o plătim pentru a ocupa în mod util un loc sub soare.

Mai mult, a ajuns el însuși să considere că „nu va mai fi niciodată la fel“, deși această constatare nu reprezintă mai mult decât „un strigăt nejustificat de teamă, mai degrabă decât profeția la care poate am sperat în secret“. La fel cum viitorul incert ne poate bloca în anxietate, tot așa xenofobia, un fenomen exacerbat în crize sociale, crede Vlad că își trage seva dintr-o teamă profundă de necunoscut.

Dator din calitatea sa de medic să se concentreze pe teamă mai degrabă decât pe obiectul ei imediat, în perioada pandemiei i-a fost anihilat parțial sindromul impostorului de care suferim mulți dintre noi. Având ocazia de mai mult timp liber, a constatat că pentru a ne putea face cu adevărat utili celorlalți, pentru a ne găsi un sens și un loc în lume, avem nevoie de timp să respirăm, să ne plimbăm fără țintă și fără ceas pe drumuri neumblate și să lăsăm timpul să treacă în favoarea noastră. Iar aceasta e de făcut mai ales pe timp de pace, nu doar în criză.

Viața ni s-a mutat în ultimele luni (dacă nu era deja de ani buni) în online într-o proporție foarte mare, fără însă a lăsa prea mult loc dialogului. Trăim suprapuneri zilnice de monologuri alături de oameni care au, ca și noi, profunda nevoie de a fi ascultați … dar nu e nimeni pe contrasensul dorinței noastre naturale.

Dacă ne leagă ceva este dorința de a ști cum va arăta ziua de mâine când azi arată rău și dorința unui azi perpetuu când totul merge perfect. Doar că realitatea, oricât de mult ne-am dori să o schimbăm, arată un pic altfel, se sustrage promisiunilor propagandistice și e mult mai aproape de noi dacă doar ne deschidem simțurile: discursuri pline de ură legate de muncitorii imigranți care revin acasă, judecățile de valoare, împins la coadă și nerespectarea regulilor de distanțare, condamnările morale împrăștiate pe social media, discreditarea regulilor și autorităților, stigmatizarea socială a celor care, desi precauți zi de zi, au fost expuși la virus sau chiar transformarea în campanii de auto-promovare a celor care au fost testați pozitiv.

Riscul cu orice cușcă de zăbrele e că nu știi niciodată de care parte a zăbrelelor ești, s-ar putea tu să fii cel privit și judecat, în timp ce privești și judeci pe alții.

 

Vlad Stroescu: „Îi folosim pe cei dragi, iar ei, pentru că ne iubesc, se lasă folosiți”

Desigur, omul nu este doar un animal generos. Vlad Stroescu ne spune de studii despre empatie și altruism care au concluzionat că generozitatea autentică intervine doar atunci când

răsplata altruismului * gradul de înrudire genetică > costul altruismului.

Nu sună chiar bine să auzim despre noi că suntem generoși doar cu cei la care ținem și că, în anumite contexte, putem ajunge la gesturi psihopatice cu străinii. Nu ne este niciunuia ușor să ieșim în afara noastră pentru a ne observa limitările, comportamentele adesea egoist aberante, intoleranța … dar după ce trece primejdia și ne găsim bula care să ne reconfirme exact ce nu dorim să privim în ochi, uităm. Sau cel puțin ne facem că nu există și că dacă alții fac la fel, e scuzabil și pentru noi.

M-a cutremurat o idee a lui Vlad care surprinde, probabil, 99% din neîmplinirile noastre relaționale de zi cu zi:

Ne ventilăm angoasele unde ne e mai ușor, mai confortabil să o facem, și asta e mai mereu cu oamenii dragi. Da, îi folosim pe cei dragi, iar ei, pentru că ne iubesc, se lasă folosiți. Apoi, poate nu ne mai iubesc, dar tot se lasă folosiți pentru că perspectiva asupra vieții lor s-a îngustat și nu mai știu cum să iasă din capcană, nici măcar cu imaginația. În final, unii oameni rămân uniți doar de frică, și se folosesc unii pe alții într-o spirală a nefericirii. Văd adesea cupluri, familii, în care rațiunea, empatia, luciditatea, s-au stricat atât de mult încât totul e un delir, și oamenii sunt în derivă, foarte departe de orice țărm al realității. Orice intimitate e o mică derivă, dar nu degeaba ne e frică de intimitate, e un sâmbure de adevăr în temerea noastră. Uneori mă gândesc că de asta sunt filosofii, cei mai mari dintre ei, oameni singuri, au prea multă prezență de spirit.

M-am întrebat cât de șubrede sunt uneori prezența noastră de spirit, gândirea critică, luciditatea, reperele de zi cu zi, astfel încât să ajungem să ne transformăm oamenii din imediata noastră apropiere în instrumente prin care să ne traversăm frustrările și pe care să-i privăm voit de bunul nostru simț. De empatie. De răbdare. De seninătate și suflet.

Se pare, însă, că bunul simț, cel de care ne e dor adesea, este acolo, este printre noi și transcede chiar și cele mai profunde psihozele. Este rezistent și nu depinde de slăbiciunile noastre intelectuale, spirituale ori emoționale.

Există diferențe notabile între femei și bărbați, dar nu legat de bunul simț, ci din alt punct de vedere – al empatiei. Pentru că femeile sunt statistic mai empatice decât bărbații, ele dezvoltă mai des depresii, însă formele cele mai grave apar la bărbați.

Ce a învățat Vlad din contactele avute cu depresia este că aceasta minte cu nerușinare și induce în eroare.

Sănătatea mintală nu e un sistem de iluzii care se prăbușesc în depresie, ci invers, depresia e un set de iluzii, uneori delirante, despre cum universul e gol și guvernat de vină, disperare și moarte. Universul e un loc fertil și minunat, și viața e făcută să prospere, de una singură, fără să fie împinsă de la spate ca bolovanul lui Sisif.

În același timp, însă, mentaliștii, acei pasionați ai minții și ai logicii lucrurilor, fie ei femei sau bărbați, sunt victime sigure ale lipsei de antrenament pentru pauzele obligatorii de la gândit. Deși „un om inteligent va răspunde temerilor încordându-și intelectul, articulând în cele mai fine detalii scenariile de coșmar pe care instinctele le înfățișează conștiinței, creându-și labirinte arborescente, fractali ai anxietății“, a ne pune pe mut gândurile poate fi un dar ceresc. Dar cum să facem asta? Răspunsul lui Vlad este că doar încercând să fim nu doar mai performanți de la o zi la alta, ci și mai buni la suflet.

 

Să fim sinceri întru totul, cu noi și cu cei mici deopotrivă

Conform mai multor tratate de psihoterapie, comportamentele deviante (sau cel puțin considerate dezechilibrate față de normal) ale adulților de azi își trag izvoarele din dezechilibrele părinților lor și reprezintă viitoare condiționări comportamentale pentru copiii lor, adică pentru adulții de mâine. Pe axa timpului, parcă privim un determinism căruia nu îi putem scăpa. Copiii ne simt temerile și ne imită comportamentele.

Totuși, specialiștii găsesc câteva paliere de intervenție, iar Vlad oferă o soluție extrem de simplă (și poate pe atât de complicată) pentru ruperea acestui bulgăre de zăpadă de lanț trofic moștenit.

Este vorba de nevoia de a învăța cum să fim sinceri întru totul.

Prima dată cu noi, cei care uneori facem copii fără să ne fi spus nimeni cât de stresant și greu poate fi uneori. Viața de părinte nu e o bucurie perpetuă și e OK să nu fie așa. Nu trebuie să mimăm fericirea doar ca să nu fim judecați de societate drept părinți răi. Însă poate face o mare diferență în psihicul și sufletul nostru să știm lucrurile astea dinainte și să fim sinceri cu noi când decidem că este momentul să devenim părinți.

Merităm noi înșine să ne mințim mai puțin și să evităm să ne îngropăm apoi de vinovăție atunci când acea voce tainică, ce nu e în stare nici să tacă, nici să mintă, strigă la noi, întrebându-ne de ce naibii suntem așa de nefericiți când, aparent, avem totul.

Și apoi să fim sinceri cu cei mici. Putem fi siguri că nu greșim niciodată dacă suntem onești și deschiși cu copiii noștri pe care, dacă înainte să îi avem, învățăm să fim onești cu noi, nu îi vom împovăra niciodată inutil cu frustrările noastre. Copiilor nu trebuie să le fie teamă de lume și mai ales, de noi, cei care îi călăuzim prin viață.

În copilărie se calibrează raportarea la lume și implicit, frica sau retragerea din fața ei. Oricum, copiii devin adulți și ce nu au înțeles de mici află singuri mai târziu. Dar oare merită acest cost emoțional?

Acestui subiect i se adaugă unul nou, specific nouă, românilor și tuturor statelor în situația noastră: părinții care își cresc copiii pentru export. Desigur că nu este nimic în neregulă să îți dorești tot ce e mai bun pentru copiii tăi. Dar grija față de evoluția propriilor copii într-o țară civilizată, prosperă și educată ascunde bine capcana dezrădăcinării pe care mulți părinți nu o mai iau în calcul pentru că în sufletul lor, rădăcinile sunt oricum putrede. Iar în subsolul acestui gând stă disprețul pe care acești părinți îl au față de ei înșiși. Este o autodisprețuire inconștientă, iar „tot ceea ce inconștient și reprimat riscă să treacă la copil, are șanse să devină problema copilului mai târziu”.

 

Când și de ce să cerem ajutorul specialistului

Suntem obișnuiți din filme să vedem cum psihoterapeuții merg ei înșiși la terapie pe care o consideră un act igienic de care trebuie să beneficieze la rândul lor pentru a-și gestiona mâlul emoțional. Vlad nu face asta (încă).

Cu toate acestea, agrează și recomandă grupurile Balint (sau orice alt tip de suport și supervizare) pentru cei care lucrează în domeniu. Din păcate, însă, în țara noastră a face terapie este încă o combinație nedorită de lux și tabu.

E iresponsabil din partea noastră că alegem să încasăm atât de multe lucruri foarte rele fără nicio supervizare, fără ajutor. E o aroganță să credem că suntem pregătiți de la natură, sau, lăsați-mă să râd, din facultate, să facem față stresului emoțional din profesia noastră.

Nici măcar aceia dintre profesioniști care cu asta se ocupă nu ar trebui să se opereze (trateze) singuri. Un exemplu pe care mi l-a dat Vlad este al unui profesor la Medicină care nu doar că nu se operează (la propriu) singur, dar dacă are nevoie de orice intervenție, o face în altă țară de teamă să nu fie operat de un fost student (echivalentul auto-operației).

În mod cert, nu ne putem aroga dreptul de a ne putea detașa de propria subiectivitate pentru a putea ajunge la luciditate. Momentul maxim de luciditate și de tărie de caracter este cel în care conștientizăm și admitem nevoia de ajutor.

Cât despre tipul de ajutor solicitat sau primit, depinde foarte tare de relația umană care se stabilește între medic și pacient. Teorii și școli de intervenție medicală și terapeutică sunt cu sutele în toată lumea, important este să ne menținem deschiși și să nu o absolutizăm sau dogmatizăm pe niciuna din ele.

 

România versus restul lumii, prin ochii lui Vlad Stroescu

Pandemia, domeniul terapeutic și anxietatea oamenilor, anul 2020, determinismul social, incertitudinea cu privire la viitor, dobânzile bancare și multe altele sunt aspecte cu care se confruntă toate societățile, chiar dacă o fac în mod diferit. Pentru Vlad Stroescu, nu naționalitățile sunt cele care diferențiază oamenii între ei, ci coloana vertebrală a propriului caracter pe care fiecare din noi, indiferent de unde ne tragem și unde decidem să ajungem, îl putem construi după cum ne dorim, îmblânzindu-ne și rafinându-ne temperamentul nativ.

Într-o frumoasă, simbolică și dureros de tristă descriere a diferențiatorilor românilor, Vlad accentuează trauma comunismului, aerul răsăritean pe care îl disprețuim și de care ne temem și dragostea neîmplinită pentru un Occident către care aspirăm perpetuu.

Felul în care s-a intervenit guvernamental în pandemia românească reprezintă, pentru Vlad, un model deloc etic de abordare. Cel puțin în privința personalului sanitar, el s-a bazat pe ordine de mobilizare fără drept de refuz, fără plasă de siguranță pentru medici ca oameni, pentru familiile lor, pentru libertățile lor. Ori medicina ca știință valorificată și reprezentații ei s-ar cuveni să considere că fiecare om e valoros prin el înșuși și reprezintă în sine un scop, nu un mijloc.

Zona noastră de lume este locuită de o societate adolescentă eliberată de copilăria tiranizată de părintele toxic care ne spunea ce trebuie și nu trebuie să facem. Cu transformări, revolte, panici și pasiuni, începem să ne luăm deciziile informat, dar tot rămâne loc pentru dispute adolescentine sub egida drepturilor omului (ex antivaccinismul, un non-subiect de dezbatere, în accepțiunea lui Vlad Stroescu).

Nu crede în cei care susțin că România nu mai are nici o șansă pentru că asta ar presupune că omenirea nu mai are nici o șansă. Dacă ar putea, ar pune toți oamenii pe biciclete pentru a-i învăța civilizația: cum să nu murdărească, cum să nu facă zgomot, cum conviețuim, cum să ne zâmbim unul altuia pe drum, cum să vedem importanța și frumusețea drumului și într-un final, cum să fim bucuroși pentru că putem fi astfel. Plus, are beneficiul major al faptului că a fi sportiv ajută la starea de bine.

Bicicleta e un apogeu al civilizației umane. De acolo, am luat-o în jos, după părerea mea, ne-am pierdut libertatea, am devenit sclavii propriului confort și ne-am pierdut simțul civic, care nu e altceva decât sentimentul că orașul ne aparține tuturor, că țara ne aparține tuturor și că depinde de noi ce facem cu ea.

Vlad Stroescu

Lumea în general, nu doar România, este, în opinia lui Vlad, un loc strâmb care se aranjează periodic prin izbucniri belicoase ori pulsiuni iconoclaste. Este un loc al celor care își doresc mai mult decât ar avea nevoie. De multe ori, dorindu-ne cu obstinație o fericire „statică și bleagă” nu facem decât să ne temem nemotivat de o luptă de care avem mare nevoie și pe care o putem câștiga.

 

Vlad Stroescu: „Să ajungem să trăim fără frică și cât mai puțin singuri”

Mentorii i-au fost întâmplători și aduși de viață în momente însemnate. Tocmai de aceea, crede în intersecțiile întâmplătoare cu însemnătate monumentală. Așa au fost întâlnirile sale cu profesorul de microbiologie din facultate, cu doamna profesor Mioara Rizescu, alături de care a făcut semiologie medicală, cu doctorul Miron Bogdan, profesorul său de pneumologie sau cu doctorul lângă care și-a făcut rezidențiatul.

Se consideră un norocos prin interacțiunea cu toții și validat cum se cuvine prin cuvintele fiicei sale de opt ani, care, atunci când i-a spus că îi este dor de copilărie, i-a replicat „Dar tati, tu ești un copil”.

După ce mi-am însușit sfatul lui Vlad pentru noi toți (și poate, puțin și pentru el însuși), îl las aici și pentru tine, cititorule:

Ideal ar fi să ajungem să trăim fără frică și cât mai puțin singuri. Mulți încercăm să ne tratăm singuri, fără să ne dăm seama (alcoolul amorțește durerea, nicotina calmează presiunea). E important să rezistăm tentației de a intra cu totul în pielea unui rol (erou, salvator, victimă, preot, medic, învățător) pentru că dacă nu reținem că mai întâi de toate suntem oameni și nu doar rolul pe care îl jucăm, ne alienăm. Să contăm pe reziliența noastră, un dar cu care ne naștem, ea însemnând nu să înduri sau să te adaptezi permanent, ci să știi când să te revolți și când să reziști, chiar dacă uneori doar în sinea ta.

Vlad Stroescu și-a dorit să schimbe lumea când s-a făcut medic rezident la psihiatrie. Acum este un tip frământat, anxios, care ar cumpăra biciclete tuturor oamenilor.

Nu are visuri înalte și se teme de schimbare. Când nu vede luminița de la capătul tunelului, reușește să continue mânat de conștiința propriei sale orbiri care îi amintește că, dacă el nu vede ieșirea, nu înseamnă că nu există.

Este un medic ce își dorește să transmită pacienților săi că nimic nu ne desparte la modul real și că suntem cu toții în aceeași barcă. Un om compus din întuneric și lumină care până la final își dorește să se ajute pentru ca lumina să predomine.

Visurile lui profesionale sunt ca, pe de o parte, toți medicii să învețe prima regulă din meserie, aceea de a-i asculta în mod real pe pacienți. În al doilea rând, medicina să ajungă un serviciu public și gratuit.

Dorința lui platonică este aceea de a scrie o carte. Nu știe despre ce, cum, când și nici dacă. Dar e acolo, ascuns bine, un gând lăuntric de peste douăzeci de ani.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *