Liana Alexandru

A fost om de radio, apoi a intrat în casele oamenilor de la pupitrul știrilor din postura de prezentatoare TV. A realizat un documentar de impact despre lumea justiției de la noi și, de ceva vreme, s-a dedicat scrierii de cărți pentru copii. Cert este că niciodată în aproape două decenii de când am întâlnit-o prima oară, din postura de colegi la Realitatea TV, Liana Alexandru nu și-a pierdut vreo clipă gingășia aparte care a făcut-o să intre în inimile românilor, dincolo de evenimentele transmise prin prisma profesiei sale.

 

Liana a crescut de mică pe scenă. A început să vorbească destul de devreme și reținea poeziile cu ușurință. În plus, a rămas din copilărie cu entuziasmul de a urca pe scenă. Deși era cam timidă, mama sa a încurajat-o să apară în fața oamenilor, să meargă la concursuri și să participe la spectacole.

A urmat cursuri de balet, cu multe reprezentații și competiții prin țară și a făcut parte dintr-o trupă de teatru, unde a jucat alături de „niște colegi extraordinari, unii dintre ei fiind astăzi actori remarcabili”, după cum povestește Liana Alexandru.

S-a imaginat mereu în fața oamenilor, mai ales că spre finalul liceului, a prezentat cumva în joacă primele știri de televiziune într-un studio improvizat în laboratorul de informatică al Colegiului Unirea. Dar, îi plăcea și să citească, iubea gramatica, a fost olimpică la română, iar o vreme s-a gândit că ar trebui să facă actorie.

În cele din urmă, a dat la filologie, convinsă că facultatea îi va deschide multe oportunități. Și chiar așa a fost.

 

Liana Alexandru: „Mama îmi e model, orice aș face, de tenacitate și lucru bine făcut!”

Nu se gândea în timpul facultății că ar putea urma un asemenea traseu profesional, ci mai degrabă se imagina la catedră, predând generațiilor următoare magia cuvintelor așezate potrivit în fraze, pagini și cărți. Dar în anul trei, i-a apărut o oportunitate ce a îndreptat-o spre radio. Astfel, a ajuns în biroul BBC unde-și avea redacția Uniplus și a dat o probă. A rămas acolo patru ani și a învățat presă în cea mai bună redacție românească de la acea vreme, după cum afirmă chiar Liana, care a transmis știri pentru Uniplus Radio.

După terminarea facultății și obținerea masterului în lingvistică, a dat o probă la Realitatea TV, care era la început de drum. Au urmat 7 ani la Realitatea în anii săi cei mai frumoși, apoi 7 ani la Digi24, un proiect la construcția căruia a participat. În total, 18 ani de presă, pe care Liana Alexandru îi rezumă sublim:

Am iubit radioul, dar m-a cucerit televiziunea. Radioul e mai prietenos, te miști într-o lume mai blândă cu echipe restrânse în care oamenii se pot aduna repede ca-ntr-o familie. Televiziunea e o industrie monstruoasă, acaparatoare, cu zeci de echipe în care, dacă nu performezi, dai peste cap tot mecanismul. Aș spune că radioul scoate în evidență ce e mai bun în om, dar televiziunea arată omul așa cum e.

Liana Alexandru

Cu o asemenea carieră în spate, a venit firesc și întrebarea legată de personajele care i-au șlefuit personalitatea și au contribuit, într-un fel sau altul, la omul care este astăzi.

Fiecare om are în etapele importante ale vieții pe cineva care întoarce privirea către el. Aceste priviri sunt oglinzile în care poți proiecta cine ai putea tu să fii. Nu e suficient să ai un model. Când ești copil trebuie ca adultul să întoarcă privirea către tine ca să-ți poți vedea imaginea în conturul unui om mare în care crezi, iar pentru mine aceste oglinzi au fost mama și profesorii din școală. Mama mi-e model orice aș face, de tenacitate și lucru bine făcut; apoi, e profesoara de română din liceu, Daniela Plăiașu, un reper de gândire critică și filolog cu anvergură universitară; dar și profesorul de robotică Adi Colin, un formator de oameni pasionați, care mi-a deschis drumul spre televiziune cu acel mic studio TV improvizat în laboratorul de informatică al liceului nostru. Mai târziu, au fost oamenii din redacția BBC și profesioniștii din televiziune cu care am avut onoarea să lucrez. Dar, indiferent ce parcurs aș fi avut la un moment dat, repere permanente mi-au fost cărțile. Ele ne oglindesc cu generozitate și ne arată feluri nebănuite de a fi.

În cele aproape două decenii petrecute în mass-media, Liana Alexandru a trăit experiențe cu totul deosebite, și frumoase și mai puțin plăcute, dar care conturează farmecul televiziunii: când te cocoți pe o clădire dezafectată ca să transmiți live cele mai bune imagini cu un arestat de la tribunal, când ai primul breaking news din viața ta și acela durează durează 5 ore, când te prinde un cutremur în direct și trebuie să rămâi în platou ca să transmiți chiar despre asta, când faci primul talk-show și-l întrebi de la obraz pe politician: „ați furat?”, când ai în platou un premier din pricina căruia ți-ai pierdut un post și vezi cum îi transpiră palmele când îi pui tu o întrebare, când lansezi o nouă stație de știri și ai emoții ca la primul jurnal din viața ta, când afli că a murit ultimul rege al românilor și mergi în fața Palatului Regal ca să dai jurnalul de prime-time la minus câteva grade C, iar colegii îți oferă hainele lor ca să nu îngheți de frig.

Live-ul are aceste fațete, pune împreună binele și răul. Poți să fii ridicol și sublim în aceeași transmisiune, penibil și salvator în același timp. Să fii live și să vorbești liber în fața a mii, poate zeci, sute de mii de oameni e cea mai spectaculoasă capcană în care poți să cazi. Știi că fiecare emisie e o groapă, însă, doar din ea te poți înălța.

 

În inima ei, nu a plecat nicio clipă din televiziune

Cu toată adrenalina pe care i-o oferea televiziunea, Liana Alexandru a simțit, la un moment dat, că este cazul să schimbe macazul și să încerce altceva. Avea nevoie de timp să scrie, să se exprime, să învețe lucruri noi

Își dorea să urmeze cursuri de actorie, să-și întindă aripile dincolo de „colivia de sticlă”, după cum ea însăși declară. Dar, cel mai mult avea nevoie de timp pentru copilul său.

Am muncit în lumea presei aproape două decenii, nu am cunoscut alt ritm de viață decât acesta frenetic al știrilor, breaking-news-urilor și news-alert-urilor. Am atins vârful de câteva ori în cariera mea și am stat acolo mult pentru că am muncit cu pasiune. Dar când mă gândeam că asta e tot, simțeam de fiecare dată că pot mai mult. Un adult poate alege oricând o nouă cale să-și împlinească pasiunile, dar un copil nu poate opta, crește exact așa cum decid pentru el părinții. Și eu mi-am dorit mai mult pentru fetița mea.

Foto credit: Bogdan Prodan

După aproape o jumătate de viață petrecută pe sticlă, era cumva de așteptat ca microbul televiziunii să își facă simțit efectul și să apară ideea unei întoarceri la vechea dragoste. Dar chiar Liana a înlăturat orice dubiu privind un posibil come-back:

În inima mea, n-am plecat nicio clipă din televiziune. Doar că toată energia creativă mi-am pus-o în scris și în proiecte personale. Ca să comut, ar trebui să am un resort motivațional foarte puternic și nu am simțit asta, chiar dacă am avut propuneri să revin.

 

De la televiziune la cărți pentru copii, via un film documentar

La puțin timp după plecarea din televiziune, în 2019, Liana Alexandru a realizat un documentar cu un impact deosebit despre justiția din România, „Oamenii Dreptății”. Filmul a fost făcut la inițiativa lui Doru Toma de la Leaders for Justice, împreună cu Monica Lăzurean Gorgan și Andrei Gorgan, echipa care a realizat și documentarul Acasă.

Acești profesioniști s-au adunat pro-bono ca să încurajeze o altă perspectivă asupra justiției din România. A rezultat un film de interviuri în care oameni tineri din justiție vorbesc despre profesia lor și culisele ei cu toată onestitatea. Scopul a fost să arate oamenii din spatele actului de justiție pentru ca publicul, dar și viitorii profesioniști să capete o mai mare încredere în sistem și să vadă că se petrece, totuși, o schimbare de paradigmă în justiția noastră.

 

Filmul a avut impact, a rulat la festivalurile de la noi și continuă să fie material documentar pentru generațiile actuale de studenți din România sau din Republica Moldova, grație programului Leaders for Justice.

După ce s-a făcut auzită, apoi văzută, Liana Alexandru poate fi, de curând, și citită, datorită poveștilor scrise pentru copii. Totul a pornit când a început să îi citească fetiței sale, Selona.

Ca absolvent de filologie, a fost uimită de lipsa de literatură din aceste cărți: stilul sărăcuț, lipsa unei voci narative autentice ori fragilitatea ideilor; în general, subțirimea textelor pentru copii și kitsch-ul de import care acoperă, altminteri, bunele intenții ale autorilor.

M-am gândit că cei mici merită mai mult, iar părinții nu trebuie subestimați ca cititori. Intenția mea a fost să spun lucruri care vor defini viitorul acestor copii, chiar dacă dor și sunt acum ignorate, în povești care să aibă farmec, să îmbogățească magia și să le dea cititorilor speranță. Iar într-o piață cu multe traduceri, cred că avem nevoie și de autori români pentru copii.

Liana a publicat deja trei cărți pentru copii: Băiatul care nu credea în Moș Crăciun, Cea mai frumoasă noapte. Cea mai frumoasă zi și poemul în versuri „Nebunul Semn și Vrăjitoarea de Necuvinte”.

Toate abordează câteva dintre cele mai apăsătoare teme ale lumii actuale, precum: singurătatea copiilor și felul în care evoluează natura din jur din pricina schimbărilor climatice, diversitatea naturii umane și criza generată de pandemia de coronavirus.

 

Liana Alexandru, despre cărțile sale:

„Prima poveste publicată, ‘Băiatul care nu credea în Moș Crăciun’, este o metaforă a abandonului. Ea poate fi citită cu sensul ei propriu pentru că spune povestea simplă, dar universală a copilului care nu poate crede în magie pentru că nu are o familie. Dar are și o cheie simbolică pentru că vorbește despre singurătatea din noi la orice vârstă și sentimentul părăsirii.

Am folosit aceeași temă și în povestea ‘Cea mai frumoasă zi’ unde vorbesc despre Merry, fetița care crește și așteaptă Crăciunul doar cu bunica, o situație în care sunt zeci de mii de copii în România, azi. Nici nu realizăm ce impact uriaș are asupra societății faptul că atâția copii cresc singuri și rămân peste timp cu nedezlegate traume. Eu strecor aceste teme dureroase în scrieri care să emoționeze, să stârnească empatie, dar și să amuze, să aducă bucurie și, în cele din urmă, să producă lumină.

Când pandemia m-a abătut de la planurile mele, am scris și un poem în versuri, publicat online la Humanitas Junior, ‘Nebunul Semn și Vrăjitoarea de Necuvinte’. E o joacă alegorică despre un virus care dă lumea cărților peste cap, interzicându-le autorilor să mai scrie și împiedicând formarea poveștilor. Ca de fiecare dată, le-am atribuit copiilor rolul cel mai important, salvator. Dar ei nu pot salva nimic dacă îi lăsăm singuri. Trebuie să le oferim timp și să fim alături de ei ca să crească în echilibru.”

 

Nu e bine să calci pe urmele nimănui…

Privind înapoi la viața sa, Liana Alexandru nu crede că există vreo cale de ieșire din ce-a urzit până acum. Oricum ar fi fost, aceasta ar fi conținut literatură, teatru și televiziune, nu neapărat în această ordine. Cert este că în 2021, își dorește să poată așterne pe hârtie cât mai multe din ideile de povești care nu-i dau pace.

M-am gândit că dacă aș fi făcut actorie, poate aș fi râvnit la televiziune, ori dacă aș fi început cu scrisul, aș fi continuat cu teatrul. Nu știu, dar ce mă bucură nespus este că școlile pe care le-am urmat, Colegiul Unirea Focșani, Facultatea de Litere din București și Școala de Duminică de la UNATC mi-au deschis frumos toate aceste drumuri.

La final, am întrebat-o pe Liana Alexandru dacă are un mesaj de transmis celor care doresc să îi calce pe urme, fie ca jurnaliști sau ca autori de cărți pentru copii. Foarte elegant și grațios, așa cum ne-a obișnuit prin prezența sa de pe micul ecran, a oferit un răspuns valabil pentru oricare dintre noi, indiferent de activitate:

Nu e bine să calci pe urmele nimănui, frumos e să-ți poți defini cât mai repede propriile urme. Eu vreau să pot admira înainte urmele celor care au găsit vreodată un rând sau o rostire a mea care să-i inspire. Ce-i spun fetiței mele le voi spune tuturor. Să citească cât mai mult și să-și urmeze pasiunile. În spatele oricărui succes autentic stă un om care continuă să citească și să se instruiască și după ce-a ieșit din școală.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *