Maria Mazilu, de la insolvență, în Asia, făcând „ocolul Pământului” ca să ajungă la ea însăși

Înainte de a-ți răspunde la întrebări, vreau să îți mulțumesc pentru oportunitatea oferită, de a mă aduce în centrul atenției, dar și să salut cititorii: „Bună ziua și bine v-am găsit!” Din anumite puncte de vedere sunt pe modelul clasic și nu pot să înțeleg de ce apelarea pe messenger sau whatsapp exclude salutul! În cazul de față mi se pare că se va crea o apropiere destul de intimă și personală, cititorii vor intra puțin în casa mea (în sensul de viață) și atunci mi se pare firesc să îi întâmpin cu un salut.”

Să îi spunem deci Mariei: „Bună ziua și bine te-am găsit, Maria! Ne bucurăm să te avem alături și să conversăm cumva câte în lună și în stele, la o ceașcă virtuală de vorbe și prietenie!”

 

Copilul și tânăra Maria Mazilu

Maria Mazilu s-a născut la Sinaia, „deoarece la Bușteni nu erau locuri libere la maternitate”. Până la 7 ani, a crescut la Bușteni, la bunica din partea mamei.

Maria se declară un fel de Mowgli modern, pe variantă feminină, ceea ce înseamnă că a crescut foarte aproape de natură și asta și-a pus amprenta pe felul său de a fi.

Casa bunicii mele era la marginea pădurii, lângă un râu, la poala Vârfului Caraiman. Nu am avut parte de alte animale decât un câine în lanț, cum era în anii ’70 și o pisică în casă, dar proximitatea pădurii unde ne jucam de-a războiul sau de-a nemții în poieniță, plimbările lungi de pimăvară când mergeam cu bunica la cules de fragi, cântatul păsărelelor dimineața (bunica îmi deschidea geamul să le aud), sunt lucruri care n-au rămas doar frumoase amintiri, ci au devenit parte din mine.

Cam ca aproape toate poveștile copilăriei de atunci și Maria avea să fie luată de părinți de la bunici, la vârsta de 7 ani, ca să meargă la școală. Ea, fetița crescută în natură, urma să se mute de tot în București, un loc plin de betoane unde copiii se jucau pe asfalt, printre blocuri. 

Nu mai era verdeață, de fapt nimic din lumea pe care o știam, nu se regăsea acolo! Atunci am trăit o dezrădăcinare, care m-a afectat toată viața. Pentru mine Bucureștiul a fost o cușcă în care mi s-a frânt libertatea!

A rămas foarte legată de Bușteni și Mamaie, cum îi spune bunicii, astfel că a revenit la ea în absolut toate vacanțele, inclusiv în vremea studenției și mulți ani după. Mamaie este mentorul ei spiritual, moral și sufletesc. Chiar și astăzi, este locul în care simte cele mai puternice emoții. Se simte ocrotită, fericită, fără a avea un motiv anume.

În București a urmat gimnaziul, apoi Liceul ”Gheorghe Lazăr” și Facultatea de Drept a Universității București.

 

Jurnalistică sau Drept?

Povestea interesantă începe de aici. Astfel, Maria avea înclinații literare încă din adolescență: în timpul liceului a mers la cenaclul literar ”Săgetătorul” sau la olimpiade de limba și literatura română. După treapta a II-a a optat pentru secția de Uman a liceului, iar când a venit vremea facultății, a schimbat brusc direcția și a ales Dreptul.

Dacă la prima încercare, când se luptase cu 14 concurenți pe un loc, nu fusese pregătită (se cerea și istorie, materie care nu-i era dragă deloc și pentru care se pregătise doar cu 4-5 luni înainte), la următoarea a reușit să înlăture cei 18 cu care concura pe un loc.

Această pauză a avut și o parte bună, deoarece în răstimpul dintre cele două admiteri a ajuns să colaboreze printr-o întâmplare frumoasă la canalul România Tineret. Într-o zi, Doamna Geta Adam, redactor la canalul România Tineret, s-a plâns mamei Mariei (angajată la Serviciul Fonotecă al Radiodifuziunii Române) că a rămas fără invitat într-o emisiune. Povestindu-i, doamna Adam și-a amintit de Maria și talentul său la scris.

Maria Mazilu a fost astfel invitată să intre în direct la emisiunea cu tema „Eva la 19 ani”. A trebuit să pregătească un eseu pe tema asta, emisiunea a fost un succes, iar ea a rămas acolo pentru următoarele luni.

Oamenii voiau să vorbească cu mine, să îmi spună despre ei. Pe adresa redacției mi-au venit sute de scrisori de la oameni, oameni maturi, nu adolescenți, care îmi povesteau supărările lor. Erau din diferite zone și orașe ale țării. Parcă văd și acum scrisoarea unui domn din Basarabia, care îmi povestea cum își pierduse fratele în război și mă ruga să îl ajut să îl găsească. Atașase și o poză veche, îngălbenită, cu fratele când era mic.

Deși s-a gândit că i-ar fi plăcut să aibă o astfel de meserie, nu și-a pus problema să dea la Jurnalistică.

 

Lecțiile învățate din partea negativă a vieții de antreprenor

La patru ani de la absolvire și fără niciun fel de experiență managerială, Maria Mazilu a pus bazele propriului birou de insolvență. 15 ani a trăit pe propria piele multe din situațiile neînțelese ca angajat. 

Am luat totul de la zero. A fost un zero absolut pentru că m-am lansat într-un domeniu aflat el însuși la început în România. Nu aveam practică din care să mă inspir în aplicarea legii, procedura abia atunci se punea pe picioare. Am participat la redactarea primei Legi a insolvenței (64/1995), ca și la actele constitutive ale asociației de profil. Că a fost greu, este puțin spus. Parte din dificultatea situației o poate înțelege doar cineva care a trecut prin așa ceva. Și ca să fie lucrurile și mai grele, că se pare că mie așa-mi place, am făcut singură totul, ani buni.

Fiind la început, singură, Maria se zbătea să facă rost de clienți. Îndeplinea procedura, atât scriptic, cât și al cercetării pe teren și al prezenței în instanță și se ocupa și de contabilitate. Judecătorii, singurii care te puteau numi în dosare, adică să îți dea clienți, nu prea se uitau la ea. 

Locuiam cu chirie și chiar dacă biroul meu era la mine în garsonieră, tot aveam de acoperit cheltuieli lunare. Am avut noroc că locuiam în garsoniera vărului meu care mă lăsa să îl plătesc o dată la câteva luni și că părinții mei nu țineau cont de interdicțiile impuse de mine (nu voiam să accept niciun fel de ajutor) și îmi aduceau mâncare. Altfel, nu știu ce aș fi făcut. De multe ori am vrut să renunț, nu vedeam nicio perspectivă.

După 4 ani, și-a permis primul colaborator. Era student. Atunci a fost și momentul în care Maria a înțeles responsabilitatea sa față de angajatul ei. Pe lângă motivația principală a muncii fiecăruia, banii, ea și-a dorit să fie un exemplu bun, să îl motiveze. Așa și-a amintit lucruri citite în cărți motivaționale și aplicându-le, a reușit să crească o relație sănătoasă angajat-angajator.

Maria a continuat să se zbată pentru a-și crește și mai mult reputația, pentru a obține lucrări. Cu timpul, biroul a crescut și s-a format o echipă faină, al cărei unic scop a fost binele și succesul afacerii.

Trecuseră vreo 10 ani de când întemeiase biroul, când a simțit primele semne de nemulțumire. În pofida satisfacțiilor profesionale, nu se regăsea în ceea ce făcea. Simțea că nu mai are niciun control asupra vieții sale.

Ce a contat cel mai mult a fost faptul că îmi lipseau bucuria și emoția de a face. Prin specificul meseriei, dar și al faptului că eram antreprenor, eram prinsă într-un lanț fără sfârșit al problemelor care necesitau rezolvarea mea, al unor oameni care, de cele mai multe ori, depindeau de mine și deciziile mele. Fiecare lucrare nou intrată aducea noi și diverse probleme. Nemulțumirea mea veche de a nu avea lucrări se transformase în cea de a nu mai avea un timp al meu.

 

Despre cum o călătorie ne poate schimba întreaga viață

Și atunci, în acele clipe, a venit cumva și revelația Mariei. Într-o seară obișnuită, când își făcea exercițiile pe bicicletă în fața televizorului, dintr-o dată s-a văzut în sticla acestuia ca-ntr-o oglindă:

Eram un bou care trăgea la jug și lăsa o brazdă în urma lui, fără să știe pentru ce și fără să aibă vreo satisfacție.

A început să caute răspunsuri la întrebările, stările și nemulțumirea ei. Își dorea altceva, dar nu știa ce. Se simțea epuizată, îngrijorată că nu avea nicio pasiune sau abilitate căreia să se poată dedica. 

Și pentru că biroul începuse să funcționeze chiar și fără prezența ei, a început să călătorească. Citise prin cărți că în astfel de momente e bine să faci ce-ți place. Au fost călătorii scurte, aproape de casă, apoi tot mai departe.

În Asia de Sud-Est mi s-a întâmplat ce nici nu visam: m-am regăsit. Fără să urmez vreun retreat, fără să iau parte la vreun curs de yoga, fără să fac nimic special. Îmi trăiam experiențele descoperirii de turist. Copleșită fiind de atâta natură, liniște, sălbăticie, de-a lungul șederii mele am început să scriu impresii pe facebook. Era 2014, rețeaua nu ajunsese la popularitatea de azi, dar pentru mine era modalitatea cea mai simplă de a-i face și pe alții părtași la ce trăiam.

Postările Mariei au început să fie foarte citite. Schimbarea a venit în momentul în care Brad Florescu, românul care cu ani în urmă își lăsase jobul și plecase din țară doar cu o valiză pentru a trăi și explora Thailanda, îi urmărea postările pe facebook. După ce călătoria ei s-a încheiat, a întrebat-o dacă nu vrea să scrie un articol despre toată experiența sa?

Articolul „Două luni în Asia. Ieșirea din labirint” publicat pe Tedoo.ro a fost lung dar de mare succes. Maria îmi povestește cum, din cauza numărului mare de vizitatori, a căzut serverul de două ori în câteva ore! A fost momentul declanșator care a făcut-o să renunțe complet la meserie și și-a lansat propriul blog. Acestea erau lucrurile care îi făceau cu adevărat plăcere – scrisul și călătoriile!

Am mai avut nevoie de aproape doi ani de zile ca să renunț la birou. Aveam o răspundere, nu puteam lăsa oameni și lucrări baltă pur și simplu. Iar de ușor nu a fost ușor pentru că am întâmpinat și oarece rezistență din partea părinților. Doar că nu am vrut să aud pe nimeni! Uitasem cât de grele sunt începuturile, important era să fac ce-mi place. Am avut nevoie de un ocol mare prin viață ca să ajung la mine. Îmi place să spun: „lung a fost drumul către mine!”

 

„Frământările unui pisoi salvat”, cartea cu două chipuri și o surpriză desecretizată

„Frământările unui pisoi salvat”, prima sa carte, este doar aparent cu și despre pisici. Încă de la lansare, Maria Mazilu a prezentat-o ca pe o carte cu două chipuri: pentru copii, o istorie cu pisici, plină de tâlcuri, pentru adulți, povestea unor îndoieli și căutări personale. 

S-ar putea crede și că a folosit pisicile pentru că ele conduc internetul și sunt un produs de succes, dar este complet fals. Cartea nici măcar nu a fost premeditată, ea scriindu-se cumva aproape singură, ca urmare a unor căutări personale ale Mariei.

În capul meu, vorbesc cu animalele de mică. Primul pisoi pe care l-am avut la București a fost când aveam 19 ani și chiar vorbeam cu el. Părinții râdeau de mine, îmi spuneau că Thomas nu înțelege, că mă prostesc, dar nu m-a afectat. Asta era convingerea mea. Când am avut cei trei pisoi în preajmă, povestea s-a legat de la sine. La început sub forma unor postări pe facebook, într-un miniserial intitulat „Jurnal de bonă”. Părinții plecaseră pentru câteva zile și mi-i lăsaseră în grijă. Interesant cum ei, care cu ani în urmă râdeau de viziunea mea asupra animalelor, ajunseseră să îi trateze pe Grigore, Ilie și Bumbi ca pe niște copii. Aveau paturile lor, cu așternuturi făcute din cârpe, saltea din burete îmbrăcat, noaptea nu dormeau afară. Prietenilor de pe facebook le-au plăcut relatările mele cu cei trei, așa că m-au îndemnat să scriu o carte. În nici 3 luni, m-am apucat de ea.

Pentru cei care nu au citit „Frământările unui pisoi salvat”, am să prezint pe scurt, personajele principale. Trei pisoi au fost aruncați în albia unui pârâu și salvați de părinții Mariei. Primii au fost Grigore și Ilie care aveau doar câteva zile, erau mici cât o palmă, nu aveau nici ochi. La o distanță de doi ani și jumătate – Bumbi, care după estimările medicului veterinar avea aproape două luni.

Bumbi era extrem de speriat, plângea de răsunau împrejurimile. Cu cât tatăl Mariei încerca să se apropie mai mult de el, cu atât mai mult Bumbi se îndepărta. Se suise într-un pom de pe malul apei și deși îi era foame, nu se lăsa ademenit.

Ca să îl prindă, tatăl Mariei s-a suit și el într-un pom apropiat, din care era să cadă. Până la urmă a reușit să-l prindă și să-l aducă acasă, unde a fost acceptat de îndată de ceilalți doi. Aceasta este partea reală a cărții, ne spune Maria zâmbind.

Pentru că umanizez foarte mult animalele, văzându-l pe Bumbi cel negru, cum este și se comportă, l-am asemuit mie în vremea copilăriei și a adolescenței. Așa că am făcut din el personajul central, iar în blana lui m-am ascuns eu, cu fricile, îndoielile, nesiguranțele și căutările mele. Atât în realitate, cât și în carte, Ilie și Grigore sunt familia lui pisicească, dar ei nu sunt corespondenții părinților mei. Ilie are multe din trăsăturile bunicii mele, dar în fiecare dintre ei se regăsesc bucăți mari din mine. Spre surprinderea cititorilor, voi recunoaște că cei trei pisoi nu sunt ai mei. Ei sunt ai părinților, care i-au salvat și crescut, iar eu, am dorit să scriu această carte, deoarece a fost ceva care a venit de la sine. A devenit însă un succes în mediul online și un debut al meu în plan scriitoricesc.

 

Maria Mazilu și povestea ei de dragoste, Valencia

Momentan, Maria Mazilu trăiește în Spania, mai precis în Valencia, unde s-a mutat în iulie 2016. A făcut o pauză de un an și ceva pentru a-și lansa și promova cartea.

A revenit în Valencia în toamna anului 2018. Aici este implicată într-un nou proiect personal, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

Proiectul s-a născut din dorința de a aduna la un loc informații folositoare celor care vor să viziteze orașul sau care vor doar să afle informații utile și frumoase despre el.

De asemenea, Valenciana își propune să promoveze destinații, tradiții și evenimente din cadrul comunității și despre care ghidurile turistice vorbesc mai puțin.

Călătorind am învățat foarte multe lucruri despre mine. La primele scunfundări am învățat că atunci când am o frică, soluția nu e să fug de ea, ci să o țin de mână și să o înfrunt, făcând fix acel lucru. Ascensiunea pe Muntele Kinabalu, 4095 m, în care am plecat nepregătită din toate punctele de vedere, m-a învățat cum să rezist atunci când simt că nu mai pot. A fost pentru prima dată în viață când am fost aproape să cedez psihic. Atunci am inventat și expresia: chiar și atunci când nu mai poți, tot poți puțin! Să fiu perseverentă dacă îmi doresc cu adevărat ceva, chiar și când realitatea îmi este potrivnică, am învățat din întâmplarea cu delfinii în Marmaris, Turcia.

 

Cuvânt de încheiere

Cu Maria Mazilu ne vom regăsi cu siguranță în alt reportaj sau articol. Atât de multe lucruri frumoase mi-a relatat ea aici, încât nu aș avea cum să le pot scrie pe toate. Așa că, le voi scrie altă dată.

Maria Mazilu este exemplu acela clar ca lumina zilei, de voință, perseverență și viziune. Deși aproape nimic planificat, alegerile ei au așezat cumva aproape perfect un puzzle poate prea împrăștiat până atunci.

Concluzia? Maria Mazilu continuă să fie un avocat. Al ei. Al vieții, fericirii și bunăstării sale sufletești, morale, spirituale, materiale, pentru care pledează aproape perfect.

Este de asemenea un antreprenor sclipitor. Știe să stipuleze cumva, aproape involuntar, momentul cheie și face pasul în față, fără nicio temere. Un vizionar frumos, care iubește oamenii, pisicile, animalele, natura și călătoriile. Numai pentru atât și tot merită să îi călcați pragul virtual!