Marian Năstase despre sociologia românească – acel sfetnic înţelept ţinut în întuneric și nu foarte bine hrănit!

Marian Năstase are o figură de…necunoscut. De soul rebel. De clumsy… De fapt, e sociolog. E una dintre persoanele acelea inteligente care nu ies în evidență. Un fel de om de știință al sociologiei, deși sună oarecum pleonastic (eram tentată să spun platonic – scuzat fie-mi simțul straniu al umorului).

Marian V. Năstase are licență și doctorat în Sociologie și studii post-universitare în domeniul „Relații Internaționale” la S.N.S.P.A. Printre interesele sale manifestate în sfera academică se numără: Sociologia Cunoașterii, Psiho-sociologia consumatorului și Managementul resurselor umane.

În zona corporatistă s-a ocupat preponderent de recrutare – selecție de personal, analiza muncii (job analysis), employer branding, evaluarea performanțelor profesionale etc.

Cum și-a transformat nevoia de cunoaștere în profesie?  Nu a reușit pe deplin – așa zice. Traiectoria nu a fost una liniară, simplă și nu este nici acum. Nu se simte pe deplin sociolog, chiar dacă pe diplomele lui de studii apare cuvântul „sociologie”. Acest cuvânt provenit din curioasa însoţire a unui termen latin – socius (tovarăş, asociat) cu altul din limba greacă – logos (ştiinţă, teorie).

Chiar dacă a finalizat câteva proiecte de cercetare, a publicat o lucrare cu caracter sociologic și mai urmează și altele. În același timp, poate spune că și-a folosit aceste cunoștințe multe și cam rara avis în joburile de asistent universitar, în cele de specialist în domeniul resurselor umane și, evident, în proiectele de cercetare și pe parcursul studiilor doctorale.

Fără aceste cunoștințe și competențe ar fi fost, practic, imposibil să ducă la bun sfârșit respectivele joburi. În toată această poveste, sociologia a fost și va rămâne o parte importantă a ceea ce putem numi subconștientul lui profesional.

Sociolog din dorința de a înțelege ce se întâmplă în jurul lui

De ce a ales sociologia în viață? A fost o nevoie. O nevoie personală de a înțelege lumea în care trăiește. Nu a fost un plan de carieră, nu a fost o tradiție a familiei.

Această nevoie a fost determinată în bună măsură de contextul social autohton al anilor `90 (în Decembrie `89 avea 13 ani), un context caracterizat de multe surse de neliniște socială: mișcări de stradă, agitație politică, privatizări/ falimente ale unor mari întreprinderi de stat, restructurări ale sistemului de învățământ șamd.

Pur și simplu, voia să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui, dincolo de ceea ce putea el percepe sau de impresiile și ideile vehiculate în familia lui. Bănuia că descifrarea unor fapte, evenimente sociale curente nu are cum să fie realizată în absența înțelegerii contextului, a unui fundament teoretic și a unor modalități specifice de investigare.

Inițial a crezut că Istoria sau Filosofia îi pot da astfel de răspunsuri.

Ulterior, am auzit că există și Sociologia, un domeniu al cărui unghi de abordare răspundea cel mai bine nevoilor mele: sintetiza informația istorică și se apropia cu o lupă mai mare de o problemă socială palpabilă decât o face filosofia, fără a face însă abstracție de niciuna dintre aceste categorii de informații. Pentru mine, a fost un prilej de a înțelege că una este este să îți definești conceptele, să faci o măsurătoare și să tragi o concluzie și alta este să faci, pur și simplu, o afirmație oarecare referitoare la un eveniment, fenomen social.

Marian Năstase: „Mi-a fost foarte teamă să nu pornesc o construcție strâmbă”

L-am cunoscut acum câțiva ani, pe când lucram la Evenimentul Zilei. Venise să îl ajutăm în acțiunea sa de colectare a datelor ce aveau să constituie în cele din urmă o lucrare remarcabilă (pentru mine și pentru alții poate, pentru o sumă de oameni s-ar putea insignifiantă): volumul „Sociologia în societate” lansat anul acesta la librăria Cărturești. E despre cultura sociologică în contextul cunoașterii, științei și informațiilor utilizate în spațiul public.

„O diagnoză corectă a reușitelor, dar și a desincronizărilor existente între nevoia de informație sociologică existentă în societatea românească, felul în care este ea utilizată și felul în care este transmisă”, după cum avea să se exprime conf. univ. dr. Dan Petre referitor la acest volum.

Anyway, l-am intervievat pe acest om, pe Marian Năstase și am aflat niște lucruri…simple. Sper să vă fie de folos.

In primul rând am dorit să știu acum, peste ani, la ce i-a trebuit lui să vină să scotocească prin mințile noastre de jurnaliști și la ce i-a folosit. Marian povestește:

Cartea pe care am scris-o este, în fapt, teza mea de doctorat. Parcurgând toți pașii necesari și respectând toate rigorile academice, am ajuns la o durată de aproximativ 4 ani. Cea mai mare parte a timpului l-am alocat efortului de documentare. A fost foarte important să știu cum să pun problema. Mi-a fost foarte teamă să nu pornesc o construcție strâmbă. A urmat conceperea instrumentelor de cercetare și apoi colectarea datelor, care a fost o etapă mai scurtă temporal, dar cea mai dificilă.

Dificultatea a constat, evident, în abordarea respondenților – jurnaliști!

Intram în spațiul lor fizic și sufletesc, le ceream să își ia din programul lor (de obicei, foarte încărcat) și, nu în ultimul rând, le ceream informații referitoare la felul în care își fac meseria. Din fericire, nu am întâmpinat prea multe refuzuri și am încercat să mă pliez cât mai mult pe cerințele lor de loc și timp. Au fost, cu totul, 100 de întâlniri mai mult decât reușite cu oameni diferiți de felul în care ți-i desenează radioul, televizorul sau pagina scrisă a ziarului. M-am gândit chiar să scriu o carte separată despre toate aceste întâlniri, în care să pun toate poveștile, glumițele, situațiile comice din aceste întâlniri.

Profesia asta, sociologia, încotro?

Partea tehnică – procesarea, interpretarea datelor și concluziile – a fost mai simplă decât celelalte, dar nu banală. Este partea vizibilă în care dai cercetării forma sa finală. Este o parte în care riști, dacă nu ești atent, să pui acoperișul pe lângă casă sau să îi lași fisuri care să afecteze întreaga construcție.

Se poate vorbi despre o carieră în sociologie? Îl întreb deoarece la evenimentul de lansare a cărții sale am înteles ca ar fi pe lista „profesiilor pierdute”. Că sociologia se află într-un fel de Jurassic Park al profesiilor.

Se poate vorbi, dar nu este tocmai ușor. Experiența personală și povestirile cunoscuților dovedesc că nu este ușor. ”Jurassic Park” îmi pare o etichetă oarecum nemeritată. Chiar și numai din perspectivă temporală, sociologia are, ca domeniu de sine stătător, o istorie de aproximativ 170 de ani (în România are o istorie, deloc liniștită, de aproximativ 100 de ani), o perioadă aproape nesemnificativă în raport de istoria milenară a matematicii și fizicii. E adevărat, în lumea asta există și moarte infantilă, dar zic să-i mai dăm, totuși, o șansă! După cum spuneam, problema este pe de-o parte, a locului pe care sociologia și sociologii să și-l găsească, pe de altă parte a societății (românești) care să înțeleagă și să asimileze produsele, rezultatele cercetării unui astfel de domeniu.

Una dintre concluziile finale ale cercetării lui Marian Năstase este că, în pofida faptului că sociologia este suficient de bine conturată ca domeniu ştiinţific, informaţia sociologică „ajunge” într-o măsură destul de mică la potenţialii beneficiari în societatea românească.

În mod efectiv, în zilele noastre, absolventul de Sociologie își găsește loc de muncă preponderent în cercetarea de piață, în domeniul resurselor umane și în domeniul asistenței sociale (protecția copilului, probațiune șamd.). Chiar și aici ajunge să concureze cu absolvenții de marketing, psihologie șamd. Din păcate, nu mai avem un Gusti care să îi adune pe sociologi.

După cum vedeți, nu am menționat și domeniul cercetării fundamentale (mai precis, institutele de cercetare), unde subfinanțarea creează, se pare, dificultăți serioase atât în ceea ce privește numărul locurilor disponibile, cât și în numărul proiectelor, capacitatea de culegere a datelor șamd. Faptul că aceste institute sunt slab finanțate de către statul român poate fi înțeles, de asemenea, în cheia felului în care societatea, în general și mediul decizional, în mod specific, asmilează acest domeniu.

Dacă ar fi să încerce o personificare a sociologiei, Marian ar spune că aceasta apare ca un sfetnic despre care se ştie că e înţelept (nu se ştie prea bine în ce constă această înţelepciune), ţinut într-o încăpere marginală şi întunecată a cetăţii, în haine ponosite şi, mai ales, nu foarte bine hrănit!

România vorbește la telefonul fără fir

Și ce facem cu acest sfetnic? Îl ținem în viață cu chiu, cu vai?

Pornesc de la rezultatele unei cercetări pe care am efectuat-o pe tema felului în care este asimilată informația sociologică de către potențialii săi utilizatori. În cazul respectivei cercetări am constatat că există desincronizări semnificative, că în mare măsură tot ceea ce înseamnă sociologie ajunge într-o manieră distorsionată la „client”. În fapt, îmi pare că întreaga societate românească este angrenată în acest „sport” al telefonului fără fir, în care ceea ce vorbim este înțeles diferit de celălalt. Nu cred că sunt departe de adevăr atunci când spun că una dintre nevoile actuale ale societății românești este să reînvețe să vorbească aceeași limbă, adică să dea aceleași semnificații cuvintelor pe care le folosește.

Ca orice profesie, cea de sociolog trebuie sau ar trebui să răspundă unei necesități sociale. Așa cum medicul răspunde nevoii de însănătoșire ale oamenilor, tot așa și profesia de sociolog trebuie sau ar trebui să-și justifice existența prin faptul de a răspunde unei anumite necesități a societății.

În scurta sa istorie românească, sociologia/cercetarea socială și-a găsit un loc semnificativ atât în mediul universitar, cât și în efortul efectiv de construcție a societății.

Marian ne oferă exemplul perioadei interbelice, când sociologia aîncercat și, într-o măsură semnificativă a răspuns, nevoii de cunoaștere a întregii societăți românești proaspăt unificate, în tot ceea ce a însemnat „cadrele și manifestările” sale. Care este însă această necesitate, mai generală sau mai specifică, pe care o satisface sociologia în prezent? E greu de spus.

Percepția curentă pare să fie legată de o utilitate limitată, îndeosebi în zona sondajului de opinie politică.

Marian Năstase: „Noi, românii, să vorbim aceeași limbă…”

Îi adresez tipul de întrebare de care îi este cel mai teamă: „Spre ce crezi tu, ca sociolog, că ne îndreptăm noi românii, din punct de vedere sociologic? Românii, România”.

E tipul de întrebare de care îi e cel mai teamă pentru că nu poate da un răspuns care să fie în același timp corect științific și mulțumitor pentru cititor. În plus, este o întrebare care de obicei este pusă „bătrânilor”, specialiștilor foarte experimentați. Iar în ceea ce îl privește, nu se găsește încă acolo. Totuși, pentru a nu lăsa întrebarea fără un răspuns, Marian Năstase spune:

Nu știu încotro ne îndreptăm, dar știu că una dintre nevoile pe care le avem noi, românii, este să reîncepem să vorbim aceeași limbă. Adică să ne asigurăm că am înțeles cât mai bine ceea ce a vrut să ne transmită celălalt. Asta nu înseamnă neapărat să fim de acord, ci doar să ne asigurăm că acordăm cuvintelor pe care le folosim aceeași semnificație…

Sunt tentată să îi răspund, la final, OK. Dar îmi aduc aminte că, pe lumea asta, aproape nimic nu e OK. Sociologic vorbind…