Marian Tudor, preotul-părinte pentru zeci de copii și familii sărmane

Marian Tudor s-a născut pe data de 19 ianuarie 1978, în satul Mesteacăn, comuna Vizantea-Livezi, județul Vrancea, într-o comunitate de oameni simpli, onești și săritori, unde se organizau șezători la care venea jumătate de sat.

A avut o copilărie frumoasă alături de fratele și cele două surori ale sale, el fiind cel mai mare. Mama sa era casnică, iar tatăl muncea de cele mai multe ori cu ziua.

Marian Tudor își amintește cu nostalgie povestea părinților săi, care s-au căsătorit de tineri și nu au avut nici casă, fiind nevoiți să locuiască o vreme între niște ziduri fără acoperiș și fără ferestre. Acest lucru, o îndemna mereu pe mama sa să îi împingă către învățătură, pentru a nu trece în viață prin greul prin care a trecut dumneaei.

Cu toate că se descurcau greu (am realizat târziu asta) au făcut în așa fel încât să nu simțim prea multe lipsuri! Nu prea aveau bănuți să ne dea pentru pachețel la școală, dar în fiecare dimineață când ne trezea avea pregătite gogoși calde sau turte pe plită umplute cu marmeladă ori susane (miez de nucă, cu zahăr topit) și nelipsitul ceai numai bun de băut. Mă gândesc și acum – oare la cât se trezea??? Erau oameni simpli dar chibzuiți. Tata, priceput fiind, ne confecționa o mulțime de jucării din lemn, puști, pistoale, arcuri, cristei, berjă (un fel de sanie care mergea pe iarbă).

Își permiteau să le mai facă și câte un cadou uneori, iar acestea au devenit cele mai frumoase amintiri din copilărie pentru părintele Marian.

Ziua când am primit acordeonul sau bicicleta, nu o voi uita niciodată. Nu mai spun că mama m-a învățat să cânt la acordeon „Radu mamii, Radule” și atât de mândră a fost de mine când în clasa a treia am cântat pe scena școlii, la serbarea de sfârșit de an, acea melodie! Tot satul m-a aplaudat! De bicicletă nu mai zic, îmi venea să o țin lângă mine în pat pe timpul nopții!

Pentru acestea însă, toți copiii trebuiau să participe la munca din gospodărie, fiecare având sectorul său de activitate. Unul îngrijea de văcuță, altul de căprițe… Ajutau și la curățenie, cărau apa de la fântână deoarece era mult de spălat, iar când era vreun iarmaroc, munceau câteva zile bune înainte ca să poată merge cu toții.

 

Planul de acasă nu se potrivește mereu cu al tău, ci cu al Domnului

Deaoarece și-a dorit de mic să devină polițist, Marian Tudor a dat examen la școala de subofițeri de la Câmpina. Deși a știut toate răspunsurile, nu a promovat examenul. Probabil Dumnezeu a știut mai bine care aveau să fie planurile Sale cu părintele, de i-a închis portița atunci.

La scurt timp, mama s-a îmbolnăvit de cancer și s-a stins fulgerător. Visul cel mai frumos al mamei era ca băiatul să devină preot.

Înainte să plece la ceruri, am făcut un legământ, iar Dumnezeu mi-a fost alături! Mi-a îndeplinit toate dorințele și îmi îndeplinește tot ce-I cer!

După această pierdere, a urmat o perioadă foarte grea. Nu e ușor să îți pierzi mama, indiferent cât de mare ești. Nu există vârstă la care să fii prea mare pentru a fi copilul mamei. Salvarea și alinarea lui Marian Tudor a fost mătușa sa, care l-a tratat ca pe fiul său, sprijinindu-l să devină preot.

În ultimul an de facultate, a plecat împreună cu soția în Italia, la muncă, unde a stat până în anul 2008 când s-a întors acasă și a făcut cerere la Arhiepiscopie pentru a primi parohie. În decembrie 2009, a fost hirotonit preot la Buzău, comuna Glodeanu Siliștea, satul Cârligu Mare.

 

Drumul spre Glodeanu și încercările unui preot

Zilele de dinaintea Nașterii Domnului, îl prind pe Marian Tudor în diverse posturi și trăiri. De la gândul că este greu, până la gândul că este acolo unde trebuie, pe toate le-a încercat. La fel a început și drumul său către ceea ce avea să devină.

A ajuns în Glodeanu Siliștea pe o vreme capricioasă, pe un drum pe care putea circula doar o mașină și ăla străjuit de pereți de doi metri de omăt. A rămas înzăpezit cu mașina, iar asta l-a ajutat să își cunoască primii enoriași, înarmați cu lopeți ca să îl scoată din zăpadă. Surpriza cea mare însă, a fost casa parohială.

Casa parohială era praf, pereți crăpați unde sufla vântul prin toate colțurile, sobe care abia stăteau în picioare, șoarecii și șobolanii aveau autostrăzi ca la Beijing, toaleta în curte, apă doar la fântâna din curte (nu exista apă potabilă în sat). Greu! Am intrat apoi în Biserică și mi-a plăcut mult. Biserica este foarte mare și frumoasă și poartă hramul Sfânta Filofteia.

A sunat-o mai apoi pe soția sa, i-a descris condițiile și, spre surprinderea sa, minunata doamnă l-a încurajat enorm. I-a amintit că așa cum au luat-o de la zero în Italia, unde după ce au plătit chiria în avans au mai avut bani doar pentru două linguri, două furculițe și două farfurii, tot așa vor reuși și acum!

Părintele Marian Tudor nu credea că soția sa va fi de acord să se mute împreună cu fetița lor de doar un an și opt luni. A doua zi, Valentina a fost acolo și niciodată nu și-a arătat dezamăgirea, pentru a nu-l descuraja.

Viața de familie a început prin vânătoarea de șoareci, vreo 24 în câteva zile. Au reparat soba, au amenajat o bucătărie micuță și au conceput un duș cu un bidon urcat în pod și care îi mai inunda când uitau să oprească hidroforul.

 

Prima întâlnire cu enoriașii și pașii faptelor bune

După vizita casei parohiale, părintele a pornit prin sat după cum e obiceiul înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului. Tare mirat a fost să observe că foarte multe case aveau porțile încuiate. În spatele lor erau oameni extrem de sărmani.

La slujbe veneau doar 10-15 persoane și niciodată copii. Aceștia stăteau pe ulițe, mulți dintre ei dezbrăcați, fără încălțăminte adecvată, tremurând de frig. I-a invitat la Biserică și a început să îi cunoască.

Văzând lipsurile cu care se confruntau am încercat să găsesc soluții. Prima dată de la prieteni și cunoscuți, apoi am scris despre situația de acolo pe un forum. Au început să sosească pachete prin poștă cu hăinuțe, încălțăminte, jucării etc. Am hotărât împreună cu copiii să facem scrisori către Moș Crăciun și ne-am apucat de scris. Ce credeți că au scris copilașii în scrisori? Majoritatea cereau moșului alimente, cartofi, ulei, ceapă, orez, zahăr și dulciuri. Prea puțini au îndrăznit să ceară și câte o jucărie.

Dar Moșul a fost bun și chiar mult mai darnic. Pe lângă ceea ce ceruseră ei, le-a adus multe altele pe deasupra. Soseau colete din toată lumea, înclusiv din Emiratele Arabe. Împreună cu niște oameni deosebiți, Marian Tudor a reușit să construiască o cantină unde veneau la prânz 30 de copii.

Și nu s-a oprit aici. I-a dus pe copii în excursii la munte și la mare. A făcut rost de calculatoare, televizoare, aparate electrocasnice pentru toate familiile.

A construit trei case pentru familii cu mai mulți copii și plătea abonament pentru școală, transport sau intenat, unde era cazul. Unul dintre aceștia, care provine dintr-o familie cu 8 frați și care nu avea nici un viitor, este deja student la litere în București!

Și uite așa, învățăm a câta oară încă, despre faptul că bunătatea la unii oameni este o stare de spirit, un fel de a fi. Ajutorul nu este altceva decât un privilegiu al celor care înțeleg că ne naștem responsabili pentru toți cei de lângă noi care nu au șanse potrivnice lor.

Când ajutăm pe alții, alegem de fapt să deschidem poarta unui destin și să pășim către eternitate.

 

Întoarcerea acasă, pe plaiuri vrâncene, la Găgești

În 2016 s-a eliberat o parohie în vecinătatea satului său natal. Atunci, părintele Marian Tudor a simțit că este vremea să se întoarcă acasă. Își dorea foarte mult să fie mai aproape de familie și locurile copilăriei sale. S-a rugat, iar Dumnezeu nu S-a lăsat așteptat și i-a îndeplinit ruga.

Aici a luat-o de la capăt cu faptele bune. Din nou, a adus copiii la Biserică. Dacă la început le oferea alimente pentru acasă și câte o masă în fiecare Sâmbătă, după un timp a reușit să înființeze și aici un centru social. Cu aceiași oameni care l-au ajutat și la Buzău.

În centrul de la Găgești sunt găzduite mame fără adăpost sau victime ale violenței domestice. Acum locuiesc patru mame și nouă copii. Tot aici, vin zilnic 25 de copii din comunitate pentru a primi masa de prânz și pentru a fi ajutați la teme.

Aici găsesc hăinuțe, încălțăminte, rechizite și orice au nevoie pentru o o copilărie decentă. Îi duc la medic, le cumpăr medicamente, le plătesc abonamentele celor care merg la liceu, aproape tot ceea ce făceam și pentru copiii de la Buzău. Retrăiesc împreună cu ei acele bucurii din copilăria mea, atunci când reușesc să îi fac fericiți oferindu-le o bicicletă, o jucărie, o pereche de încălțăminte nouă. Încă nu am oferit un acordeon, dar promit să o fac!

Iar eu, părinte, îmi doresc să vă bucurați când de la acel acordeon se va auzi „Radu mamii, Radule”. Sunt convinsă că, de sus, mama va cânta cu îngerii în cor și se va bucura de toată bucuria dumneavoastră!

În toate aceste activități, Marian Tudor a implicat toată familia sa, care ajută fiecare cum poate. Nu că ar fi necesitat muncă de lămurire. Nici gând!

Fetele mele când se trezesc mă întreabă „hai, mergem la centru??” Cea mare, Mădălina, care are 11 ani, ajută copii la teme, le dă sarcini să citească și ține evidența cărților citite de copii. Cea mică, Sofia, care are 5 ani, ar rămâne la centru și peste noapte – atât de mult îi place. Suntem aici o mare familie și sper să o ținem așa mulți ani!

Dacă mai trebuie să vă conving, deși știu sigur că nu este cazul, părintele își dorește să construiască aici și un așezământ de bătrâni, dar și o casă de tip familial pentru copiii abandonați. Și-ar dori să fie amândouă în aceeași curte, pentru ca cele două categorii de persoane să poată interacționa și să se poată sprijini reciproc.

Și eu cred părinte, deoarece astfel de gânduri nu se poate să nu ajungă la Dumnezeu, iar odată ce au ajuns acolo, va găsi EL îngerii de care este nevoie aici pe pământ. Unii, pentru că nu au aripi, se numesc simplu: oameni de bine! 

Puteți contribui și voi, cu donații, pachete sau alimente. Orice poate fi gătit, spune Marian Tudor.

Asociația Sofia
Cont Ron – RO45BTRLRONCRT0435895701
Cont Euro – RO92BTRLEURCRT0435895701
SWIFT: BTRLRO22
CUI: 38847178
Adresa este: Comuna Bolotești, sat Pietroasa, strada Soarelui, nr. 2.

Am avut o campanie în care rugam oamenii să ne ajute cu un leu pe zi și ne-a ajutat mult, dar aveam nevoie de 365 de persoane dispuse să doneze câte un leu pe zi pentru a putea hrăni 30 de copii. Am reușit să găsim doar 90 de donatori! Buni și aceștia, dar ne descurcăm din ce în ce mai greu, dat fiind că pe zi ce trece vin tot mai mulți copii și alimentele sunt puține (mai ales pe timp de iarnă).

 

Cuvânt de încheiere

În final vreau să vă spun că nu aș fi reușit să fac nimic din toate câte v-am povestit dacă nu aș fi fost înconjurat de OAMENI deosebiți, de OAMENI care au înțeles porunca iubirii lăsată de Domnul Hristos! Iubiți-vă unii pe alții și Dumnezeu vă va iubi pe fiecare dintre dumneavoastră! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Niciodată nu mi-a fost greu să mă exprim. Pentru mine, a scrie este ca și când aș respira. De data aceasta, simt că nimic din ce aș spune, nu ar fi suficient pentru a exprima ceea ce vreau să ajungă la inimile voastre!

M-am repetat de nenumărate ori: Iubirea este cheia cu care deschidem toate căile, porțile și lumile! Chiar și cele mai întunecate. Iubirea este cea care ne leagă, care ne aduce aproape, care sparge tipare, bariere, granițe și dărâmă prejudecăți. La iubirea aceasta, nu putem ajunge decât iubind, decât deschizându-ne sufletul către oameni!

Este foarte ușor să judecăm sărăcia, familiile numeroase sau femeile care își părăsesc căminul din diverse motive, unul fiind violența în familie. Totuși „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” – Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 7

Mai greu decât a judeca și a arunca piatra este să ne aplecăm inima și sufletul la cei care au nevoie de noi. Să îi înțelegem și să le fim alături. Pentru că suntem responsabili unii de alții. Cu toții! Ca într-o familie mai mare, în care printr-o anume conjunctură a sorții, ne regăsim.

Părintele Marian Tudor este întruchiparea omului simplu, frumos, care nu a uitat niciodată cine este și de unde a plecat, care a fost modelat din lutul acela sacru al unei familii înțelepte și iubitoare de oameni. Vatra satului și tristețile vieții par a fi mereu ingredientele celor mai minunați oameni.

Părintele Marian Tudor este omul care sfințește nu doar locul, dar și sufletele oamenilor, pe care îi întâlnește și îi atinge cu harul și frumosul din el, în calea sa prin viață. Întâlnirea cu un astfel de om, nu poate decât să schimbe și să te schimbe.

Părintele Tudor este el însuși o Biserică! O Biserică ridicată din inimă către inimi, din credință și iubire!