Mario Lup

În centrul orașului medieval, casele stau strânse una-ntr-alta, sprijinindu-se, parcă, să nu cumva să cadă. Sub vremi, sub vremuri. Ferestrele, înalte și înguste, lasă să se vadă multitudine de orhidee, aliniate cuminți în calea luminii. Orașul cu orhidee. Și cu artiști. La doi pași de cel mai mare liceu al Mediașului, Liceul ”Stephan Ludwig Roth”, un om hăruit scoate aripi, și cântec, și imateriale forme din lăuntrurile calde ale lemnului și le arată lumii, altfel decât le știm. Oamenii le privesc, le admiră, le simt povestea, fiecare în felul său. Și pleacă. Dar se întorc, iar și iar. Ca semn că nu uită nici zborul, nici poezia, nici ceea ce-i ține vii și-i adună, mereu: frumosul. Revelat dintr-o bucată de lemn de măiestria lui Mario Lup, unul dintre zecile de artiști plastici autodidacți din Mediaș.

 

Pivnița cu dălți

E mic tare atelierul amenajat de Mario în pivnița casei. Pe o masă lungă, lângă perete, stau aliniate școlărește uneltele cu ajutorul cărora lemnul e transformat în artă. Sunt zeci, de toate dimensiunile și formele.

În capăt, o menghină specială ține strâns bucata de lemn la care Mario lucrează. E greu de spus ce nume va avea forma finală, obiectul de artă ce va îmbogăți colecția personală a artistului.

Mario Lup a primit în copilărie primul set de dăltițe, chiar de la tatăl său. La un moment dat, lua meditații de la un profesor de matematică, un sas care sculpta în timp ce el rezolva probleme.

Profesorul făcea sculptură plană, pe plăci din lemn de tei, iar micul Mario trăgea cu ochiul la ce făcea. Cam prin acea perioadă, a început să își conceapă propriile modele.

Am căutat și am înnobilat rădăcinile cu forme ciudate, create de natură, care păreau că așteaptă să fie descoperite și puse în valoare. Am descoperit apoi scoarța de pin, care e foarte interesantă, are culoarea mahonului și e străbătută de niște vinișoare, e dispusă în straturi de nuanțe diferite. Am făcut tot felul de obiecte decorative, am confecționat seturi de șah, apoi mărgele din sâmburi de piersică, care erau foarte la modă într-o vreme. Mai păstrez câteva dintre lucrările de-atunci și cred că pe unele dintre ele nici acum nu le-aș putea face mai bine.

Într-adevăr, în pivnița-atelier, câteva obiecte pirogravate sunt așezate pe o etajeră, lângă bancul de lucru. Poate ca Mario să nu uite cum a început totul.

E foarte albă bucata de lemn din menghină. Mâna artistului o mângâie întâi încet, o desface din strânsură și-o învârte în lumină, căutând imperfecțiunile ce trebuie domolite cu dalta sau șmirghelul.

Pare un dans pe o muzică doar de el știută, pentru că aici, în pivnița-atelier, doar liniștea e cea căreia-i e permis să-i stea alături când lucrează. Dalta. Ciocanul, de lemn și el. Și iarăși mâna, conturând dansul adormit, neștiut, în bucata de lemn de tei. Universul întreg ascuns aici, căci pentru nimeni altcineva nu mai e loc.

 

Lucrări izvorâte din dragoste și muzică

Nu mai pun nici o întrebare. Cu toate acestea, povestea continuă. Sau sunt doar gândurile lui Mario Lup, plecate pe furiș, să nu-i tulbure liniștea.

La ceva vreme după ce am terminat facultatea, la Brașov, lucrurile mi s-au așezat cât de cât în viață și m-am reîntors la artă. Doar ca spectator, însă. Și astfel am cunoscut un sculptor, Adrian Matei, care m-a încurajat să mă apuc și eu de sculptură. Nu știu…Mă simțeam în stare, dar poate aveam nevoie de un imbold ca să mă și apuc de lucru.

”Sărutul” e prima lucrare. Desigur. Cum altfel decât cu iubirea să fi început cu toatele? Și, pentru că muzica, dansul sunt alte pasiuni declarate ale sale, multe din lucrările sale sunt din această zonă.

Orgă, cimpoi, harfă, saxofon, trompetă, ”Cartea de muzică”, până și ”Sunetul muzicii” sau ”Femeia-vioară”, cu toatele și-au găsit chip, un alt chip în imaginația artistului medieșean.

Poate cea mai expresivă dintre toate, însă, ”Lira”. Mâna stângă, între degetele căreia corzile perfect aliniate ar putea scoate, la simpla atingere, sunete tainice. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Lemnul, așezat cu grijă în cea mai realistă poziție, ca nu cumva nervurile, fibra acestuia să deseneze linii nefirești pe degetele înlemnite. Uneltele au desenat, cuminți, până și o manichiură îngrijită, așa cum se cade unui cântec ce va să se nască de câte ori privirea îi va atinge nemișcarea.

Mario Lup

Sărutul

Mario Lup

Femeia Vioară

Mario Lup

Cartea de muzică

Mario Lup

Vioara-Flacără

Mario Lup

Lira

 

Mario Lup: ”Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel!”

Continui să-l privesc cum lucrează. Și-l ascult răspunzând, calm, tuturor întrebărilor pe care i le adresasem înainte de a coborî în pivnița aceasta micuță, sală de nașteri pentru poveștile abia ghicite dinlăuntrul plin de taine al lemnului.

Îmi confirmă ce știam. Sunt foarte mulți artiști autodidacți în zonă. Înainte de 1989, erau foarte puțini, dar cei mai mulți s-au simțit mai liberi să creeze abia după Revoluție. Există ceva nativ aici, lumea e mai preocupată de frumos, de a scăpa de viața asta zbuciumată. Oamenii își caută liniștea, fiecare în felul său.

Treptat, acești artiști s-au regăsit, s-au influențat, s-au încurajat. Unii și-au cultivat talentul și pasiunea, cum e cazul regretatului Emil Mureșan, la alții au rămas latente. Pentru Mario Lup, sculptura e un mod de a trăi, de a se exprima, ceva ce simte că trebuie să facă.

„Trebuie acesta e al tău sau, cumva, exterior?”, întreb.

E al meu. Toată mișcarea artistică mă pasionează, îmi doresc să expun, să arăt și altora ce fac, îmi doresc să transmit și copiilor, generațiilor viitoare ceea ce fac, să le insuflu drag de frumos și convingerea că pasiunile nu sunt ceva inutil, ci ceva care ne definește în viață. Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel! Ar putea să pară că sunt egoist, dar nu e așa. Încerc să împărtășesc ceea ce mă bucură. Mi-ar plăcea să particip la expoziții și în afara Mediașului sau a județului Sibiu, dar e mai dificil, pentru că timpul meu liber e limitat.

 

Un inginer proiectant, sculptor în timpul liber

Mario Lup e inginer proiectant, iar asta îl ajută foarte mult în pasiunea sa. Când pregătește o lucrare nouă, își face întotdeauna schițe, cu rol orientativ.

Nu trăiește din sculptură, ba chiar spune că nu crede că, în România, la ora actuală, acest lucru ar fi posibil. Este autodidact, nu are studii de specialitate.

Este autodidact, nu are studii de specialitate. Poate că o facultate de profil l-ar fi ajutat să studieze exemple internaționale în sculptură, asta pentru că în România sunt prea puține repere. De la Brâncuși, îmi spune, foarte puțini au excelat în acest domeniu, sau cel puțin pe care să-i simtă el aproape de suflet, ca stil vorbind.

Nu îi pare însă rău, deoarece, foarte probabil, facultatea l-ar fi îngrădit într-o anumită măsură. Or Mario Lup și-a dorit tot timpul să fie cât mai original posibil. Se mai întâmplă, uneori, ca ceva din ce a mai văzut, chiar și subconștient, să ajungă și în lucrarea sa finală. Iar asta, cu siguranță nu este o copie.

Prefer forme mai înălțătoare, stilizate, dar nu neapărat foarte abstracte, indescifrabile. Las întotdeauna un anumit grad de înțelegere a ceea ce fac, pentru că imaginația fiecăruia e liberă să dea un nume și propriul înțeles fiecărei lucrări. Trebuie să venim cu idei noi, nu vreau să copiez pe nimeni, n-ar mai avea nici un sens. Cu adevărat important e ceea ce creezi tu, modul în care reușești să-ți transpui ideea într-o operă de artă care să spună și altora ceva.

Se-ntoarce iar la bucata de lemn alb la care începuse să lucreze. Îmbrățișare refuzată? Desprindere? Zbor dublu? Mă întreb ce nume îi va da când va fi gata. Unul curat și simplu, cu siguranță, lângă care să rămână loc pentru gândul fiecărui privitor.

 

Pasărea Phoenix

Toată zbaterea românilor de după Revoluția din 1989, Mario a resimțit-o ca pe o incapacitate de a-și asuma libertatea, zborul pe care ne-am câștigat dreptul de a-l încerca.

Mi s-a părut că suntem, cumva, în situația de a tot da din aripi, a încerca să zburăm, dar cineva ne toarnă constant plumb în papuci, țintuindu-ne la sol.

Așa s-a născut ”Pasărea Phoenix”, o altă lucrare interesantă, în două expresii diferite.

Prima, o combinație între lemn, piatră și metal topit. Stilizată, maiestuoasă, Pasărea Phoenix ocrotește, între aripi, oul de piatră, semnul renașterii sale, al zborului cel nou, născut din lava fierbinte ce o va fi ars cândva, deasupra căreia se ridică fără de tăgadă.

Cea de-a doua, o Pasăre Phoenix liberă, în zbor, cu aripile întinse intenționat disproporționat, acoperind victorios toată cenușa din care a renăscut. O pasăre cu trup de om, ridicându-se, alb și curat, deasupra negrelor vremelnicii. Cenușa, focul și pasărea/zbor, trei esențe diferite de lemn, ilustrând prin culoare ceea ce rămâne nespus prin formă.

Mario Lup

Pasărea Phoenix I și II

În căutarea unei lumi mai frumoase

Îmi imaginez fiecare lucrare ca pe o hologramă, tridimensională. Mă ajută foarte mult faptul că lucrez în proiectare, îmi fac întotdeauna niște schițe, dar au doar un rol orientativ. Dacă la pictură poți repara ce ai stricat tot adăugând culoare, în sculptură nu poți să revii; pentru că materialul înlăturat nu mai poate fi pus la loc. Uneori, lucrarea, chiar finalizată, pare inexpresivă. Prima care o vede e soția mea, Monica, ea e un critic pretențios, care simte exact ce am vrut să spun și-mi spune ce lipsește ca lucrarea să aibă suflet. Atunci, fac ultimele retușuri, finisând totul cu precizie, pentru a da viață lucrării.

Îl mai întreb pe Mario Lup în ce măsură lucrările sale se nasc din suferințe, din zbateri, așa cum spun, îndeobște mulți dintre artiștii lumii. Îmi împărtășește doar parțial această părere.

Momentele de creație sunt momente extreme, ori de suferință, ori de bucurie. De foarte multe ori, visez că zbor și visele acestea îmi dau o stare de grație, din care se nasc lucrările mele. E un sentiment de înălțare, vreau finețe, măiestrie, bucurie, trăiesc plăcerea de a vedea oamenii împreună, împărtășind gesturi tandre.

Se spune că lumea e rezultatul gândurilor și al dorințelor noastre. Și cred că lumea lui Mario și a medieșenilor care-l cunosc și-i admiră lucrările devine încet, încet una mai frumoasă și datorită stărilor sale inefabile, transpuse cu talent în ineditele sale sculpturi.

 

Sursa foto: Arhiva personală

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *