Mărturisiri de la bordul avionului cu pilot Laura Roman despre aventura de la pupitrul știrilor până deasupra norilor

Laura Roman nu a cunoscut sensul cuvântului „limite” atunci când a fost vorba despre visul său. Drumul prin viață nu a fost unul lin din cauza schimbării frecvente a mediului de viață, dar a ajutat-o să fie femeia puternică de azi. A învățat că reușita personală se bazează pe ceea ce își dorește fiecare, nu pe ce vor alții. A terminat Facultatea de Jurnalism, a activat în domeniu din timpul facultății și cum presa nu te răsplătește pe măsura muncii depuse, după lungi căutări ale sinelui și cu noi aspirații, s-a îndreptat spre aviație. Acum, este pilot pe aeronavele ATR ale companiei Tarom.

 

A privit mereu greutățile vieții ca pe o evoluție, de cele mai multe ori ca pe un semn că nu a luat-o în direcția potrivită.

Din timpul facultății și-a căutat de lucru. Pentru o perioadă scurtă de timp, căci era vorbitoare de limba franceză, a fost ghid pentru turiștii care veneau să viziteze Palatul Parlamentului. În domeniul presei a petrecut mai mult timp la radio, însă la un moment dat și-a găsit chemarea ocupând un post de prezentator de știri.

Una dintre lecțiile prețioase pe care și le-a luat din meseria de jurnalist a fost să nu renunțe niciodată. Zis și făcut. Azi, Laura Roman este acolo unde visa să fie: la comenzile unui avion. Momentan, pe locul din dreapta. Dar, dacă va purta cu ea voința și determinarea de care a dat dovadă până acum, trecerea la funcția de comandant va fi doar o etapă firească în evoluția ei profesională.

Invitata mea declară că un acasă al ei nu poate să spună că a avut cu adevărat. Totodată, cu serviciul actual, dormitul în hoteluri a devenit un lucru obișnuit, fie că sunt zile de simulator sau rămâneri în curse.

Aflăm mai multe detalii despre meseria de pilot, dar și despre activitățile pe care le-a întreprins înainte, în România sau în afara ei. Povestea sa este specială prin împletirea întâmplărilor.

 

Copilăria – un cuvânt încărcat de amintiri

Laura Roman declară că este cu valiza după ea de mică. Drumul vieții, că a vrut sau nu, a dus-o și peste hotare.

Adresa de pe buletin este pe București, dar au fost ani din viața sa, mai exact, în perioada copilăriei, pe care i-a petrecut în Belgia, respectiv Maroc. Părinții săi au lucrat la ambasadă, au fost detașați în acele țări, iar Laura a trebuit să-i urmeze odată cu aceste ocazii.

Copilăria petrecută în ambasadă m-a maturizat mai repede, a trebuit să înțeleg niște situații pe care un alt copil de vârsta mea nu le-ar fi conștientizat în mod obișnuit.

Tânăra își aduce aminte că acea copilărie adevărată lângă bunici, la țară, ea și-a petrecut-o departe de casă, în curtea ambasadei din Bruxelles. Uneori singură, alteori cu ceilalți copii, cățărată într-un liliac sau jucând badminton.

Bunicii sunt niște îngeri păzitori, care au mereu o vorbă caldă și bună și ne ocrotesc cu gândul. Nu pentru puțini dintre noi încă ne sunt vii momentele petrecute în brațele lor.

Cu un strop de nostalgie pe care îl simt dincolo de rânduri, amintirea Laurei cu al său bunic pe când avea trei ani încă îi este proaspătă:

Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le păstrez este aceea când am stat, probabil, ultima dată pe genunchii bunicului meu, pe care l-am iubit foarte mult. Pe atunci aveam 3 ani și când venea în vizită își punea de fiecare dată o bomboană sau un biscuite în buzunarul de la piept și mă chema la el în brațe. A fost ultima dată când l-am văzut, el prăpădindu-se la scurt timp după.

 

Belgia și Maroc văzute prin ochii tinerei Laura Roman

A fost un copil vesel, deși își schimba des colectivul din pricina slujbelor părinților săi. Uneori retrasă, doar cât să-și ia răgaz pentru a se acomoda cu noul mediu și într-atât cât să evalueze noul anturaj.

Trei ani a locuit în Belgia. A fost un șoc social și cultural destul de puternic, chiar și pentru ai săi părinți. În 1991 când au plecat din România, valorile occidentului erau departe. Totul era diferit.

Imaginati-vă cum era la vremea aceea să vezi atâtea magazine, pline cu de toate, nu mai zic de hypermarket, așa ceva nu exista la noi. Aveai atâtea sortimente dintre care să alegi, pe când în România abia începuseră să se umple alimentarele. Raionul de jucării nu aducea nici pe departe cu ceea ce văzusem eu în librăriile din București. Oamenii erau sociabili, relaxați, cu fruntea descrețită, în haine colorate. Străzile foarte curate, altfel de arhitectură.

Dacă în Belgia a învățat franceza și flamanda, în Maroc a luat câteva meditații pentru a citi și a scrie în arabă. Pe lângă limba ce îi era necunoscută până atunci și care a fost o surpriză pentru ea, și țara o descoperea altfel. O altă civilizație, o altă religie, peisajele deosebite, vegetația impresionantă o îndeamnă pentru o nouă vizită, reîntorcându-se acum în trecut.

Arhitectura specifică te fura cu totul când ieșeai pe stradă. Chiar dacă erau condiții mai mizere, rata de analfabetism extrem de ridicată și sărăcia foarte prezentă, oamenii erau mai sinceri și mai omenoși. Nu exista să vii la școală cu ceva și să nu împarți cu toată lumea. Într-un final rămâneai cu un dumicat, dar așa era cutuma. Clasele erau segregate, doar cu fete sau doar cu băieți. Unele săli nu aveau nici geamuri, dar nefiind iarna cu adevărat acolo, te-ncălzeai cu o haină în plus.”

 

A devenit omul de azi datorită experiențelor

Laura spune despre ea că a devenit suma experiențelor sale. Fiind atât de diverse, uneori are impresia că a trăit mai multe vieți într-una singură. Și pentru că s-a format în urma unui cumul de factori, aceștia includ inevitabil și situațiile dificile.

În schimb, i s-a dovedit că intuiția feminină nu o înșeală niciodată, iar impresia despre oameni la prima vedere este de cele mai multe ori corectă.

Pe parcursul său a învățat că nu trebuie să urmezi un tipar anume. În primul rând, spune ea, trebuie să fii împăcată cu alegerile pe care le-ai făcut, indiferent cât de grele sau corecte au fost la momentul respectiv.

Un alt aspect este faptul că a renunțat de mult la ideea că trebuie să le ai pe toate în același timp sau că e necesar să faci ceva, doar pentru că așa vor ceilalți.

De mică a fost descurcăreață. Nu a fost prima din clasă, dar printre primii cinci. În ochii părinților a fost un copil ascultător, cuminte, deloc risipitor, ba chiar punea câțiva bănuți deoparte. Și cum în sânul familiei primim cea dintâi educație, puterea exemplului feminin i-a creionat traseul Laurei.

Mama mea fiind educatoare de profesie, a avut grijă să pornesc cu valori solide și sănătoase în viață. Bunica mea dinspre mamă a lucrat zeci de ani în Poliție și a insistat mereu asupra faptului că oamenii trebuie să fie corecți și să repecte legea, și dacă vrei ca ceilalți să te respecte, trebuie ca tu însuți să fii un om de onoare. Mama Ana, așa cum o știam toți, a fost un om cu suflet mare și ne spunea mereu „Lasă, mamă, puțin de la mine, mai mult de la Dumnezeu” și asta cred că m-a făcut atât de dornică să ajut atunci când pot în viață asta, fără să aștept nimic în schimb. Tot de la ea și din experiența personală am învățat că oricât ai ajuta, tot se vor găsi nemultumiți.

 

Ce și-a luat frumos pentru suflet Laura Roman din meseria de jurnalist

Perioada studenției a fost plină de miraje. Și-a permis să viseze ca orice studentă care încă nu știa ce obstacole presupune practicarea meseriei de jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, dar realitatea a fost alta la finalul anilor din facultate. Mulți dintre colegii săi au găsit de lucru foarte greu, ulterior orientându-se către altceva.

Laura a lucrat mai mult la radio. Iar după radio a descoperit lumea de la pupitrul știrilor, dar și universul producției tv de divertisment.

Mă acaparase atât de tare, încât lucram și 14 ore pe zi fără să-mi dau seama când trecea timpul. Erau perioade când plecam dimineața devreme și mai ajungeam seara la 23, iar a doua zi o luam de la capăt. Am avut ocazia să cunosc mari artiști, mi-o amintesc în mod deosebit pe Stela Popescu cu care mai plecam uneori la filmări. O femeie de o bunătate și un respect față de cei din jur cum rar mai văzusem până atunci din partea unui artist de talia dânsei.

În același timp, începuse să nu se mai simtă împlinită în această zonă. Idealurile sale nu mai coincideau cu realitatea din structurile media, dar cu siguranță nu regretă anii petrecuți în redacții. Meseria de jurnalist a învățat-o să vorbească cu oamenii, în special cu cei dificili, să-și stăpânească emoțiile și să nu renunțe.

Ca reporter, a dat ochii cu realități dure, cu oameni necăjiți de-a dreptul, care suferă de boli ce nu cruță sau a căror case li s-au dărâmat în urma unor viituri. După astfel de situații, în colțul tău ajungi să-ți spui că ești un om norocos și că viața te-a ferit de greutăți. Lecția prețioasă pe care și-a însușit-o și cea care azi a vorbit fără ocolișuri despre acest tărâm.

 

Mărturisiri despre dorința de a deveni pilot de aviație

Primul gând s-a născut când era mică, la primul zbor avut în compania părinților săi. 

În jurul vârstei de 21 de ani, pe la finalul facultății, a încolțit ideea de a face un master la Lyon în domeniul producției televizuale. Pentru prima dată Laura zbura singură cu avionul, cu o companie low-cost. Atunci, probabil, s-a reaprins flacăra dorinței de a cunoaște acest orizont.

Am simțit că poate am nevoie de altceva, să-mi găsesc un job stabil, într-un domeniu în plină expansiune, așa cum era aviația atunci. La întoarcere mi-am depus cv-ul la compania cu care zburasem, eventual pentru ceva de lucru în aeroport. După un timp am fost sunată și mi s-a oferit un post în alt departament, am luat-o de la zero, și m-am trezit făcând muncă de birou. Fiind o persoană activă, singurele momente de care mă mai bucuram erau când mai plecam la vreun târg de turism, la înființarea de noi puncte de vânzări sau în prospecții turistice.

În timp, a cunoscut toată flota, a descoperit tehnologia complexă pe care o presupune un avion și viața de zi cu zi a celor ce îl operează.

Școala de aviație a durat destul de mult. Pentru cei cu posibilități financiare ea poate fi terminată și în 2 ani. Tânăra pilot a început-o în 2010, iar abia în 2016 a finalizat-o. Deoarece este o pregătire foarte costisitoare, a fost nevoită să lucreze în paralel pentru a-și plăti cursurile.

Îi este recunoscătoare celui ce îi este partener de viață pentru tot sprijinul acordat și îi mulțumește prin felul unic: reușita și poziția din momentul prezent.

Totul a culminat cu ziua în care, după alte probe și examene, Laura Roman a fost admisă la Tarom pentru postul de copilot ATR. Este poziția pe care o ocupă și astăzi, după trei ani, o încununare a întregului său efort în toți acești ani.

 

Pilot Laura Roman – o femeie într-o lume a bărbaților

Au fost oameni din jurul ei care i-au spus că s-a înhămat la ceva nebunesc, care până la urmă s-au obișnuit cu ideea. Părinții au luat în serios intențiile tinerei abia atunci când au văzut că aceasta mergea zilnic la meditații pentru matematică și fizică în vederea începerii școlii.

Apoi, a urmat mutarea sa în Eforie Nord vreme de 5 ani pentru a face școala de aviație. Aceea a fost confirmarea pentru părinți că nu „se joacă” cu deciziile luate și că ele sunt de neclintit.

Îi poartă și azi grija, dar Laura menționează că aviația este un mijloc de transport sigur și își iubește meseria. S-a integrat foarte bine în colectiv, mai ales că nu era singura femeie din echipă și poate a fost un avantaj. După un anumit timp și mai ales în perioadele aglomerate, colegii au devenit un fel de a doua familie. Atunci când pleacă spre avion sunt o echipă, indiferent că sunt doar femei sau doar bărbați, sau echipaj mixt.

Avem cu toții aceeași datorie – siguranța pasagerilor și ducerea la bun sfârșit a misiunii de zbor. O bună cooperare între noi ca membri de echipaj este esențială.

 

Aviația NU este singurul lucru îndrăzneț

Viața este o călătorie spre o destinație necunoscută. Până la frumoasa vârstă de acum, Laura simte că a trăit mai multe vieți într-una. Nu aș contrazice-o.

De la copilăria petrecută în țări străine, întoarcerea acasă la studii și echivalarea acestora, drumurile cu trenul la Brăila la bunica, anii petrecuți în facultate ca student la Jurnalism, joburile multiple din timpul acesteia, ca mai apoi să guste din meseria de jurnalist, până la funcția de pilot (cu tot ce implică) pe care o deține cu bucurie mare în suflet, nu a fost cale ușoară.

Inițierea în cursurile de aviație au necesitat eforturi de toate felurile. Nu se plânge, dimpotrivă. Se simte cea mai norcoasă că și-a găsit drumul în viață și că Dumnezeu o ține sănătoasă pentru a se bucura în continuare de tot ce are în jur.

Nu uită că a făcut oprire prin 2011 și la emisiunea „Vrei să fii milionar”. A fost printre primii participanți de la reluarea emisiunii și chiar dacă era obișnuită cu munca de platou, a avut mari emoții să nu greșească. În cele din urmă, a plecat acasă cu o sumă mare de bani.

Altădată, se hotărâse să plece în Hong Kong să-și termine școala și apoi să se angajeze la compania lor aeriană de stat. Găsise chiar și apartament, dar între timp au impus condiția cetățeniei și a trebuit să renunțe fără voia ei.

Dacă ne întrebăm în ce constă puterea femeii, eu zic să ne uităm la Laura Roman. Este exemplul viu care ne-a oferit prin povestea sa o groază de învățăminte. Azi am vorbit despre pasiune, perseverență, sacrificii și ambiție fără ocolișuri.

Nu vreau să folosesc prea multe clișee în scriere, dar din moment ce istorisirea tuturor întâmplărilor din viața unui om încurajează pe alții, o să continui să o fac.