Mihai Leu

Mihai Leu (51 de ani) este primul român care a cucerit titlul mondial la box profesionist, versiunea WBO, în 1997, când l-a învins pe panamezul Santiago Samaniego. Ulterior și-a păstrat Centura în fața irlandezului Michael Carruth, fiind nevoit apoi să renunțe la box din cauza unei accidentări.

 

Leu a fost neînvins la profesioniști în cele 28 de partide jucate. În 20 de ani de box, a avut 220 de meciuri la amatori și profesioniști și doar 10 înfrângeri la amatori. Primul meci pierdut a fost al 63-lea din carieră!

Povestea lui Mihai Leu este una de film de Oscar. Ajuns campion mondial de juniori în 1987, el a fugit din țară pentru că se simțea constrâns și nerespectat de regimul comunist. A ajuns în Germania după aventuri pe care le veți descoperi în rândurile ce urmează, a trecut la profesioniști și a cucerit titlul mondial.

După retragerea din box, s-a apucat de automobilism, devenind campion național. În 2014, a fost diagnosticat cu cancer la colon. A suferit mai multe operații, iar de anul trecut a revenit pe circuit!

Ca orice tânăr sportiv, Mihai Leu avea idoli. A citit cărți despre Cassius Clay și despre marii boxeri ai vremii, dar și despre marile personalități precum Napoleon Bonaparte. A devenit un învingător pe ringul de box, precum Napoleon pe câmpul de luptă.

Mihai e căsătorit cu o italiancă, Anna, pe care a cunoscut-o când boxa în Germania. Cei doi au un băiat, Marco (25 de ani), acesta practicând snowbording-ul și fiind pasionat de sporturile extreme.

 

A început cu tenisul, dar și-a bătut un coleg și a trecut la box!

Mihai Leu a făcut mai întâi înot de la 4 ani, apoi s-a apucat de tenis de câmp, iar pe la 9 ani a trecut la box. Dragostea pentru acest sport i-o insuflase bunicul său, un brăilean pasionat de box.

Am fost prima dată la un meci de box cu bunicul meu, el fiind brăilean, iar boxul la Brăila era sportul numărul 1. După aceea, am fost într-o sală de box cu un unchi de-al meu. Eram la tenis și l-am bătut pe un coleg, nu pe terenul de joc, ci cu pumnii. Antrenorul era plecat, mi-a fost teamă că mă ceartă sau că mă dă afară și m-am dus la box.

 

Părinții l-au susținut să facă sport

Mihai provine dintr-o familie foarte bună, cu multe finanțe și pe timpul lui Ceaușescu. Se ocupau de restaurante, lui Mihai nu îi lipsea nimic, putea fi „un băiat de bani gata”, cum se spunea și pe atunci, dar…

Mulți spuneau că nu am cum să fiu boxeur pentru că există legenda aceea că trebuie să fii sărac ca să practici acest sport. Cred că ambiția nu ține de situația materială a cuiva, ci pur și simplu de caracterul omului.

Minți deschise, părinții lui l-au orientat către sport. La început nu s-a gândit nimeni că va face performanță, dar aceștia s-au bucurat că nu stă toată ziua în fața blocului, să bată mingea. După aceea, chiar l-au susținut și l-au lăsat să aleagă între sport și continuarea studiilor.

Mihai Leu

Mihai Leu: „Ar fi bine să încurajăm copiii să nu mai stea toată ziua la calculator. Trebuie motivați să facă și sport.

La 12 ani, a avut norocul să fie remarcat de un mare antrenor de box, Eustațiu Mărgărit. Acesta l-a văzut pe Mihai și și-a dat seama că e un talent înnăscut. Imediat, l-a luat sub aripa sa.

Domnul profesor Mărgărit vorbea foarte mult cu mine. Am început să prind gustul, să merg la turnee de copii, am început să câștig și mi-a plăcut când am văzut că muncind poți să câștigi… Prima idee pe care a încercat să mi-o insufle antrenorul meu a fost că în viață totul este posibil, doar că trebuie să îți dorești cu adevărat și să muncești pentru asta.

La 13 ani, a câștigat o competiție la Motru, apoi primul turneu internațional, în Polonia, unde a luat și trofeul pentru „Cel mai tehnic boxeur”, un concurs cu 150 de pugiliști din 15 țări.

Mihai a făcut Liceul de matematică-fizică din Hunedoara, avea gânduri de facultate, voia să dea la Științe Economice. S-a mutat la București și a studiat la Liceul Gheorghe Lazăr, unul din cele mai bune din București, dacă nu cel mai bun.

Dar, între timp, devenise de două ori campion național la juniori, fusese convocat la lotul național și, împreună cu familia sa, trebuia să decidă: sport sau școală.

Era clar că nu mergeau amândouă. Tatăl său, un tip poate puțin mai dur, i-a spus: „Ceea ce faci, să faci ca lumea. Fă ce vrei, dar să faci bine.” Împreună au ales să meargă pe drumul sportului, iar Mihai Leu a rămas la box.

Era clar că nu mergeau amândouă. Tatăl meu a fost un om poate puțin mai dur. Mi-a zis: ceea ce faci, să faci ca lumea. Fă ce vrei, dar să faci bine. Am hotărât să mergem pe drumul acesta al sportului și am rămas în box.

 

Fuga din țară pe timpul lui Ceaușescu

În 1987, a devenit campion mondial de juniori. Era student, avea mașină, primise apartament în București, dar, așa cum se caracterizează, a fost întotdeauna o fire mai rebelă și nu a acceptat niciodată să fie condus de cineva.

Nu îi plăcea deloc de exemplu că nu avea voie să discute cu străinii. Că în fiecare deplasare, era un om care avea grijă să nu cumva să se depărteze prea mult de grup, să nu se gândească la străinătate.

Mihai își amintește o întâmplare definitorie de la întoarcerea din Cuba, unde el și Francisc Vaștag deveniseră campioni mondiali de juniori:

Ni s-au confiscat la vamă casetofoanele pe care ni le-am luat. Bine, a doua zi ni s-au dat înapoi, dar în momentul în care ni s-au confiscat, am zis: bă, campion mondial, n-am vorbit urât de țară, nu m-am gândit la nimic, până la urmă casetofoane cumpărate, plus că vameșa m-a întrebat: Ce ai în geantă? și am zis: Nu mai scoateți, am două casetofoane. Eu fiind copil, la 19 ani, m-am gândit: sunt campion mondial, cum să-mi ia casetofoanele? Mi-a aruncat ceva de genul: Nerușinatule, nu știi că nu ai voie cu așa ceva? Ăla a fost unul dintre momentele care m-au făcut să iau decizia ca la următoarea ieșire din țară să nu mă mai întorc.

A rămas în Grecia, în Patras, la Balcaniada din 1987. Iar de aici începe aventura! A plecat la Atena, s-a dus la restaurantul „București”, în cartierul Kalithea, le-a zis celor de acolo că e român și că vrea să rămână în Grecia. I-au dat să mănânce și un tip l-a luat la el acasă!

A plecat în Franța ascuns într-o ladă dintr-un TIR, nu avea acte și doar vreo 700 de dolari în buzunare. A ajuns la restaurantul „Mon Jardin” în Paris, unde se strângeau românii și, de acolo, l-a luat acasă un tip care se ocupa cu blănuri furate. După vreo trei zile, acesta i-a zis: „Mai bine pleacă de aici, pentru că locul tău nu e lângă noi”.

 

Relansarea din Germania

A ajuns în Germania, unde avea o mătușă, la Kaiserslautern. A mers la o sală de box. Nu s-a înțeles cu acel club, dar așa au început să afle unii și alții că Mihai Leu, proaspăt campion mondial de juniori, se află în Germania. A ajuns la Bayer Leverkusen, după ce a fost găsit de antrenorul Valentin Szilaghi, care a sunat pe la toți românii din zonă!

A început să boxeze la Bayer, a primit cetățenie germană în 36 de ore… A boxat în campionatul Germaniei. Primul campionat l-a pierdut în finală, prin KO. Era un copil de 19 ani, n-avea pic de experiență, dar a devenit în primul an acolo vicecampion al Germaniei. Apoi de două ori campion.

La un moment dat, nu mai avea nicio motivație, pentru că îi bătea pe toți, iar ofertele de la profesionism tot apăreau. Mihai Leu și-a început cariera de boxeur profesionist în 1991 – o carieră excepțională, care putea fi și mai mare dacă nu ar fi fost marcată de multe accidentări și pauze foarte lungi.

 

Mihai Leu a luat titlul mondial boxând cu o singură mână!

În 1997 a boxat pentru titlul mondial, versiunea WBO, în compania panamezului Santiago Samaniego, care avea 24 de victorii, dintre care 20 prin KO. În repriza a treia, lui Mihai i s-a rupt tendonul care ține mușchiul de la mâna stângă! A boxat așa încă 9 reprize, și a câștigat!

Doctorul care m-a operat apoi a zis că toată viața nu își va putea explica acest fapt, cum am boxat nouă reprize cu tendonul rupt… Dacă te uiți pe DVD, se vede cum mi-a căzut mușchiul, pur și simplu nici eu nu îmi dau seama, dar de asta spun că, dacă omul își dorește cu adevărat, poate să treacă peste orice. Eu sunt dreptaci, dar dădeam cu stânga 70% din meci. De asta m-am și lăsat de box. Dacă mă loveam la dreapta, boxam fără nicio problemă, dar stânga era arma mea de bază. Eu cu stânga am câștigat tot.

Acea accidentare i-a grăbit din păcate retragerea din box. A mai urmat o singură luptă împotriva irlandezului Michael Carruth, în urma căreia și-a păstrat centura mondială. S-a văzut nevoit totuși să-și încheie cariera, neînvins la profesioniști, cu 28 de victorii, dintre care 10 prin knockout.

Mă bucur pentru orice copil care face box, în mod special, și sport, sunt mult mai puțini decât erau înainte, dar cred că în viață, nu numai în sport, nu există imposibilul. Trebuie să îți dorești, dar trebuie și să fii dispus să faci tot ceea ce trebuie pentru a ajunge până acolo. Și nu e suficient doar să îți dorești.

Mihai Leu

 

Dragostea pentru automobilism, moștenită de la tatăl său

După ce s-a lăsat de box, Mihai Leu nu avea stare. Împlinise 30 de ani, era tânăr, se plictisea toată ziua în casă, voia adrenalină.

S-a apucat de automobilism, pentru că avea microbul ăsta în sânge. Tatăl lui fusese campion național de circuit de viteză, iar lui Mihai i-au plăcut mașinile de mic. Chiar dormea în mașină!

Mașina cu care merg acum – un Ferrari 450 – este frumoasă, spectaculoasă. Pentru cursele pe care le avem noi în țară, mașina are o cutie de viteză cu rapoartele foarte lungi. Este grea. Sunt mașini în fața mea care nu sunt așa de frumoase, nu costă atât de mult, dar sunt mai performante, mult mai ușoare, cutii de viteză cu rapoarte foarte scurte, care le ajută să aibă un demaraj foarte bun. De exemplu, mașina mea are 7 trepte, eu a 6-a și a 7-a nu am schimbat niciodată, nu am avut unde.

Cea mai mare viteză prinsă într-o cursă? 250 km/oră în Poiană, pe o anumită porțiune. Iar la drum: 330 km/oră în Germania, pe autostradă, acolo unde nu există restricții de viteză!

Mihai Leu

În zece ani de curse, s-a răsturnat cu mașina în fiecare an din primii cinci, câte o dată! Apoi, tot mai rar.

 

Meciul cu boala: psihicul, extraordinar de important!

În 2014, lui Mihai Leu i s-a depistat un cancer la colon. A fost operat de patru ori și a revenit în meciul vieții de fiecare dată. Ba chiar, anul trecut, a participat din nou la o cursă de automobilism, ieșind pe locul 6!

A fost, poate, cea mai urâtă etapă din viața sa, una din care, însă, ca întotdeauna, Mihai a luat cu el partea plină a paharului. Și-a confirmat prietenii vechi și și-a făcut unele noi. Cel mai important, a realizat încă odată cât de important este mentalul unui om:

Chiar m-a întrebat odată cineva care a fost cea mai urâtă înfrângere pe care am avut-o. Din 220 de meciuri, am pierdut 10. De ce să mă gândesc la cele 10 pierdute, când am peste 200 câștigate? Mă gândesc cu mare plăcere la curse, mă gândesc la familia mea. De ce să mă gândesc la o perioadă urâtă din viața mea?

 

Îi dădeau lacrimile când îi cânta imnul

Mihai Leu crede că sportivilor din ziua de azi le lipsește mentalitatea de învingători și mândria de a reprezenta România, calități pe care el și sportivii dinainte de 1989 le aveau.

Nu este prima dată când ni se reconfirmă cum tentațiile prea multe, posibilitățile materiale stau în calea dorinței de a face sport de performanță. Mihai Leu rămâne totuși încrezător că mentalitatea oamenilor se va schimba în bine.

Noi aveam altă mentalitate. Când plecam la turnee, antrenorii ne motivau foarte bine, nici nu contau banii, nu ne gândeam la așa ceva. Ne doream să câștigăm, ne doream să cânte imnul României pentru noi. Să cânte imnul când ești acolo, pe locul 1, mi se pare ceva extraordinar!

L-am întrebat dacă avea emoții când îi cânta imnul. Mi-a răspuns instant:

Oooo, îmi dădeau lacrimile! Este ceva incredibil. Suntem români, e normal. Și țin cu România când joacă orice națională, fotbal, baschet, handbal, orice sport. Așa ce m-am consumat când s-a accidentat Cristina Neagu…

Mihai Leu

Mihai Leu: „În viață, totul este posibil! Trebuie să îți dorești cu adevărat și să muncești pentru idealul tău!”

Dar când a câștigat Simona Halep turneul de la Roland Garros, ce ai făcut?

Să știi că nu mă exteriorizez foarte tare. La orice meci, și dacă sunt fericit, nu se vede foarte tare, și dacă sunt necăjit, la fel. Poate pentru că am făcut sport… De exemplu, când primești un pumn de la un adversar, nu ai voie să îi arăți acestuia că te-a afectat lovitura lui. Probabil că m-am învățat cu disciplina asta interioară. Nu exteriorizez ceea ce simt la momentul respectiv.

 

Încă e implicat în box

Mihai Leu n-a rupt total legăturile cu sportul care i-a adus imense satisfacții. Este președinte de onoare al Federației Române de Box și arbitrează meciuri pentru titlul european. Chiar vineri a avut un astfel de meci la Londra. Vorbește în continuare cu pasiune despre acest sport.

Chiar și în condițiile grele pe care le-am avut, eu zic că rezultatele sunt bune. Avem campioni europeni la tineret. Apoi, faptul că-l avem pe Vasile Câtea (n.r. – președintele Federației Române de Box) în Comitetul executiv al Confederației Europene de Box reprezintă un pas important pentru boxul nostru. Este și un semn din partea conducerii boxului european că ne acceptă lângă ei și că nu suntem dați la o parte. O perioadă s-a simțit asta.

O amintire din 2016, desprinsă parcă tot din filme, de această dată cu mafioți. Se afla la cântarul oficial al unui meci de box în Irlanda. În sală au intrat mai mulți tipi mascați și înarmați cu mitraliere. Au deschis focul, era o reglare de conturi între două bande mafiote!

Am trăit-o și p-asta, ca să zic așa… Eram cu spatele la cel care a tras. I-am văzut, erau mascați, cu automatele în mâini. Dacă-ți zic ceva, nu mă crezi. Iubita unui prieten de-al meu a alunecat pe gresie și a căzut când fugeam din sală. M-am oprit, am ajutat-o să se ridice, am luat-o de mână și am tras-o afară.

 

Final

Și pentru că este o fire pozitivă, optimistă, i-am cerut lui Mihai, la finalul întâlnirii noastre, să ne dea o speranță pentru sportul românesc actual, ajuns în degringoladă.

Ceva a început să se mai miște. Am auzit că se vor face grădinițe cu program sportiv, parcă e mai multă implicare decât înainte. Domnul Țiriac a mai adunat așa mai mulți sportivi, să-și spună părerea. Eu zic din 2003, chiar dacă nu este toată lumea de acord, că sportul nu poate fi condus de la București, de la minister. Dacă s-ar da bazele sportive autorităților locale, acestea ar putea să le crească mult mai mult. Eu cred că descentralizarea ne-ar ajuta mult. Ministrul Sportului are timp să meargă să vadă cum arată terenul de baschet de la Botoșani? Sau terenul de volei de la Bistrița? Nu are! Dacă la Bistrița este un antrenor de volei care se ocupă, poate sta pe capul primarului și al președintelui Consiliului Județean. În fiecare județ s-ar dezvolta disciplinele unde există oameni dornici să facă ceva.

 

Sursa foto: arhiva personală

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *