Olavy Theodor Pecou

Uneori, poveștile se întâlnesc într-un spațiu al lor. Un asemenea spațiu îl reprezintă o creperie-băcănie bretonă din București. O „ambasadă” a Bretaniei prin decor, atmosferă, mica bibliotecă alcatuită exclusiv din cărți despre Bretania și multe altele. Laolaltă cu starea de bine și de bun gust se află legendele bretone – de altfel pasiunea celui care deține această creperie: Olavy-Theodor Pecou, povestitor cu o viață…de poveste.

 

Olavy-Theodor Pecou a trăit 22 ani în străinătate. Cei mai mulți, 11 la număr, i-a petrecut în Bretania. A fost corporatist, s-a reîntors în România și anul trecut a deschis creperia unde soția sa, româncă, este chef. Cei doi au început prin a se forma în meseria de „crepier”, în Bretania, unde in vara anului 2017 au urmat o formare personalizată la „Ecole Creperie Le Roïc”.

Însuși numele creperiei este „de basm”. Nominoë este primul rege al Bretaniei, „Tatăl Patriei” („Tad ar Vro”) cum îi spun bretonii, cel care a unificat Bretania.

Clătite sărate făcute din făină de hrișcă bretonă bio, fără gluten, clătite dulci, salate, omlete, gofre, cidru artizanal breton – elaborat în cea mai veche cidrărie artizanală bretonă încă în activitate (brut, dulce și bio – toate trei premiate cu medalia de aur la ultimul Concurs Agricol de la Paris), bere artizanală românească, toate pot fi găsite aici.

După cum spune Theodor, „dacă ai un vis și îl urmezi cu pasiune, este imposibil să nu reușești, oricât de greu ar fi”. Uneori, căile basmului pot fi nebănuite…

 

Cum se mai fugea din România în 1982? Ne povestește Theodor Pecou!

A ajuns în Bretania pe când avea vârsta de 7 ani și 10 luni. De fapt, părinții săi (pe atunci cu numele de familie real Petcu, pe care mai târziu l-au „franțuzit“) au fugit din România în 28 iulie 1982 și au ajuns, după diverse pățanii ale drumului, în aspra Bretanie. Ca un arc peste timp, Olavy-Theodor Pecou povestește:

În mintea mea (și în versiunea oficială a părinților mei), urma să mergem cu mama în Libia, să-l vizităm pe tatăl meu (care lucra acolo pe un șantier, în calitate de expert contabil) și apoi să ne întoarcem cu toții în țară, după vreo 4 săptămâni și un circuit prin Libia, Tunisia, Italia, Austria și Ungaria.

Părinții mei pregătiseră însă totul, ca să nu ne mai întoarcem (maică-mea ascunsese de pildă certificatele noastre de naștere, de căsătorie și ceva valută în dublurile hainelor), iar în Italia, în loc să „facem dreapta” spre Austria și Ungaria, am făcut stânga, spre Franța.

Cât despre mine, bine că nu știam nimic despre planul lor, altminteri probabil că nu am fi ieșit niciodată din țară. La aeroportul Otopeni, după ce trecusem toate controalele, țin minte și acum cum m-a tras de o parte un ofițer de Securitate, să mă întrebe: „Ia spune tu puștiule, unde te duci așa?”. Iar eu, în mintea mea de copil, i-am răspuns: „Mă duc în Sahara și mă voi întoarce cu o cămilă !…”

Trebuie adaugat că în Italia au depus actele pentru azil în SUA și Canada, unde mai aveau rude. Dar formalitățile mergeau greu. Atunci au întâlnit o altă familie de români în gara Termini din Roma, care le-a sugerat să meargă în Franța.

Au trecut granița în Franța clandestin și prima noapte în Nisa au dormit pe o bancă de autobuz, împreună cu alți imigranți. Theodor își amintește că francezii din Nisa nu sunt prea prietenoși cu străinii. S-au oprit atunci prin vreo șapte hoteluri, însă nu au fost primiți deoarece niciunul dintre ei nu vorbea engleză. Mama lui mai știa ceva italiană, însă pur și simplu i-au refuzat.

Aici a început povestea lui Theodor Pecou, fost Teodor Petcu. Au ajuns la o tabără de refugiați din sudul Bretaniei, într-un mic sat de pescari, Piriac-sur-Mer, apoi au primit o locuință socială la Saint-Nazaire, pentru ca mai apoi să se mute în Nantes. Bretania, cu oamenii aspri, dar buni, l-a cucerit definitiv.

A terminat școala, a terminat facultatea, a fost angajat de grupul Renault. În câțiva ani a devenit cel mai tânăr director de marketing din grupul Renault din toată lumea. Avea 25 de ani.

 

Care este cea mai frumoasă amintire din Bretania?

Theodor este de acord cu faptul că părinții au plănuit această plecare în primul rând pentru el, pentru a-i asigura un viitor într-o țară liberă. Asta cu atât mai mult cu cât familia lui avea „origini nesănătoase”, conform terminologiei în vigoare la acea vreme.

Bunicul său patern, „chiabur”, fusese omorât la puțin timp după preluarea puterii de către comuniști. Toată averea sa a fost confiscată. În același timp, bunicul din partea mamei fusese dat afară de la locul de muncă și retrogradat ca „muncitor necalificat”. Motivul? Refuzase să devină membru al partidului comunist, atitudine pe care a păstrat-o toată viața.

Amintirea lui cea mai frumoasă este din primăvara anului 1984. Avea 9 ani și jumătate, era în clasa a treia și locuia la Saint-Nazaire, un oraș de cca. 70.000 locuitori, situat pe malul Oceanului Atlantic și totodată pe malul drept al fluviului Loarei, cel mai lung din Franța.

Atunci a participat și a câștigat la turneul regional de șah “tournoi de la presqu’île guerandaise” (regiunea din acea parte a Bretaniei, cu centrul istoric la Guerande, o superbă cetate medievală, care și-a păstrat în întregime fortificațiile, și de unde provine și cea mai apreciată sare de mare din Bretania, “sel de Guerande”).

Faptul că a reușit să termine primul a fost o mare mândrie pentru Theodor: El, micul imigrant român sosit nu demult în Franța, a câștigat!

În Bretania, am trăit între 1982 și 1993, când am plecat la Reims, unde am absolvit un MBA (cu ultimul an petrecut în Spania, cu o bursă Erasmus). M-am întors însă cu regularitate pe acele meleaguri, unde ai mei obișnuiau după Revoluție să petreacă toamna, iarnă și începutul primăverii, în timp ce ultima parte a primăverii și vara, o petreceau în țară. La Nantes, ultima capitală a ducilor de Bretania (Naoned în limba bretonă), am făcut inclusiv o practică de câteva luni în timpul studiilor. Este o regiune de care am rămas profund atașat, cu atât mai mult cu cât ne-a primit și ocrotit, pe mine și pe ai mei, la vreme de restriște și de pribegie, dar și pentru că are o puternică identitate, o bogată cultură, gastronomie și istorie (iar eu sunt pasionat de istorie!), și totodată o natură și o geografie deosebite.

Acestea sunt probabil motivele pentru care, împreună cu Dana, soția sa, s-a gândit să facă în România un mic colț de Bretania. Au devenit astfel practic primii „ambasadori” ai acelei regiuni deosebite în țara noastră, acest termen fiindu-le sugerat de mai mulți oaspeți care au trecut pragul micii lor prăvălii.

Olavy Theodor Pecou

Olavy Theodor Pecou în creperia Nominoë

 

A refuzat cu îndârjire să vorbească altă limbă decât româna acasă

Theodor a făcut tot ce a putut pentru a-și păstra identitatea. Acasă, cu părinții, a refuzat întotdeauna să vorbească altă limba decât cea română, chiar dacă mama lui a încercat în repetate rânduri să îl facă să vorbească în franceză cu ea, pentru a o ajuta să învețe mai repede.

El a conștientizat însă foarte repede că, dacă făcea asta, urma să își uite limba maternă – ceea ce era exclus.

În sinteză, despre mine, aș spune că mă simt în primul rând român (aici îmi sunt rădăcinile și aici au fost sădite, în primii ani de copilărie, acele valori și principii care mă definesc, chiar dacă am conștientizat acest lucru mult timp după aceea), dar și francez (școala și facultatea le-am făcut în Franța, iar grupul Renault, în care am lucrat 15 ani, este cel care m-a format din punct de vedere profesional) și în același timp și breton. Bretania fiind regiunea în care am trăit cel mai mult în Franța, iar acea regiune (celtică) fiind un ținut în multe privințe aparte, în comparație cu celelalte regiuni ale Franței.

Cât a lucrat pentru Renault, Theodor Pecou a avut legături cu Egipt, Arabia Saudită, Emirate, Liban, Siria. A stat la Istanbul până în octombrie 99, când l-au trimis la București, pentru că, fiind român, putea să le fie mai de ajutor în țara natală.

Cu toate că mai vizitase România după Revoluție, în vacanțe, abia când a locuit aici și-a dat seama că pur și simplu și-a găsit locul în care vrea să trăiască.

În 2002, Renault l-a retrimis în Franța să lucreze, însă i-a fost foarte greu la Paris, de unul sigur. A fost exact pasul de care avea nevoie pentru a demisiona și a se repatria definitiv. Se întâmpla în 2008, iar de atunci nu a mai părăsit locuința din București, și speră că nici nu o va mai face vreodată.

În România, Theodor Pecou a mai lucrat și la Romtelecom, apoi la Automobile Bavaria, până să se hotărască să își deschidă clătităria.

Eu m-am simțit mereu foarte legat de țara mea. Când începeam anul școlar în orice școală din lume, mă prezentam și spuneam mereu: Mă numesc cutare și sunt român. Am plecat din țară cu două cărți de citit pentru timpul verii, atât. Și astea au fost singurele mele cărți în limba română: „Tarzan” și Alexandre Dumas – „După 20 de ani”.

Theodor mai spune că s-a întors și a rămas în România pentru că a simțit chemarea țării natale. Aici s-a născut, aici a copilărit, aici a primit acele învățături pe care obișnuim să le numim „cei 7 ani de acasă”. Și tot aici își odihnește strămoșii.

 

Ce va face pe viitor în România

După 22 de ani trăiți în diverse țări (începând cu Franța, bineînțeles, dar nu numai) și 20 de ani munciți în corporații și multinaționale, ambițiile lui pentru viitor pot părea modeste unora:

Să trăiesc în țara în care m-am născut, România, să-mi cresc aici copiii, să dezvolt activitatea prăvălioarei noastre bretone, din care, împreună cu familia, să trăim într-un mod decent, să popularizez pe meleagurile noastre zestrea unui ținut deosebit și totodată drag sufletului meu, Bretania, atât din punct de vedere gastronomic, cât și muzical, cultural, istoric, să aduc modesta mea contribuție la dezvoltarea țării și societății noastre, prin intermediul acestei mici afaceri, dar și prin împărtășirea experiențelor umane, academice și profesionale pe care viața mi le-a dăruit.

Olavy Theodor Pecou

Mesajul lui Theodor Pecou pentru români și România

Theodor Pecou crede că noi, românii, putem avea un trai decent în țara noastră. Mai crede că România dispune de multe atuuri, naturale dar și umane, și că atât economia cât și societatea se pot dezvolta și pot evolua într-un mod rapid, vizibil, frumos și armonios, însă cu câteva condiții.

În primul rând, românii, îndeosebi cei mai educați, activi și în măsură să contribuie la dezvoltarea țării, să nu mai plece pe capete în străinătate. Cei care au plecat, mai de mult sau de curând, să revină în țară, pentru a fructifica experiența acumulată în afară. Aici, Theodor este convins că există mult mai multe oportunități profesionale și de afaceri decât în occident.

Pentru asta însă, o condiție esențială este ca oamenii care au plecat, sau se gândesc să o facă, să se simtă cetățeni respectați și în siguranță la ei acasă.

Acest lucru va fi posibil doar dacă acei oameni vor avea încredere în sistemul nostru de sănătate, în sistemul nostru de educație, într-o infrastructură locală decentă, care să nu le pună viață în primejdie la fiecare deplasare prin țară, într-o justiție independentă și un stat cu adevărat de drept, și într-un final într-o administrație și niște autorități publice care să fie cu adevărat în slujba cetățeanului care le plătește, și nu, așa cum din păcate avem impresia uneori, invers.

Totodată, pentru ca societatea noastră să evolueze în direcția dorită, Theodor mai crede că este nevoie de nivelul de educație și conștiința civică a fiecăruia dintre noi, dar și de solidaritatea dintre noi.

Iar noțiuni de multe ori abstracte, dar esențiale pentru o viață armonioasă într-o societate democratică și pluralistă să devină palpabile în viața noastră de zi cu zi, deoarece statutul de cetățean liber implică atât drepturi cât și obligații, ceea ce mulți concetățeni omit:

Respectul față de celălalt (conform principiului „libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt”), respectul față de mediul înconjurător, grijă față de țară și zestrea pe care le-am primit moștenire de la înaintași, și mai ales față de ceea ce vom lăsa moștenire urmașilor noștri, apărarea instituțiilor fundamentale pentru un stat de drept, fără de care nicio societate modernă nu se poate dezvolta cu adevărat.

 

Un mesaj pentru noua generație

Da, are și așa ceva. Pentru tinerii din țara noastră. Îi îndeamnă să pășească în viață cu hotărâre, încredere și credință, să-și asculte întotdeauna acea „voce interioară” (cel mai bun sfetnic după părerea lui), indiferent de ceea ce spun oamenii în jurul lor.

Să rămână întodeauna credincioși valorilor și principiilor care îi definesc – printre cele mai importante lucruri în viață. Să fie întotdeauna mândri că sunt români (de țară și poporul în sânul căruia s-au născut, de rădăcinile și înaintașii lor), indiferent de locurile prin care îi vor purta pașii vieții.

Și, conchide Theodor Pecou, cu frumusețe în glas, sens și exprimare:

Iar după ce colindă lumea mare, precum Ulise, să regăsească drumul casei, adică drumul țărișoarei noastre!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *