Portret de actriță: Olimpia Săpunaru, în lumea oglinzilor
Pe Olimpia Săpunaru am cunoscut-o în urmă cu mai mulți ani, aproape întâmplător, în timpul unui eveniment în Focșani. Aparent o personalitate simplă, firească, Olimpia este departe de a fi un om obișnuit. Nici nu are cum. Categoric, nașterea sa a venit cumva sortită să ne înfrumusețeze spiritul. Că asta face Oli! Atinge, modelează și înfrumusețează în noi părți ale sufletului.
Când este prezentată cuiva, este actrița Olimpia Săpunaru. Dar ea nu mai joacă de vreo 10 ani, dacă nu și mai mult, deși cumva în toată activitatea sa de acum, tot o prestație pe scenă ar fi. O scenă chiar mult mai mare, deoarece pe ea cresc altfel de artiști și oameni. Din lutul trăirilor ei.
Când mă prezint eu, spun, de cele mai multe ori, că sunt mașinistul, omul de la lumini, sunet, scenograful, omul responsabil cu mișcarea scenică, regizorul și abia apoi actorul și ce-oi mai fi eu, că îmi place și să meșteresc lucruri de mână. Acopăr goluri, cum ar veni și golesc preaplinuri totodată, acolo unde se cere, din diferite nevoi (artistice). Spectacolele pentru copii, cu copii, îmi ocupă tot timpul.
Când spune spectacole pentru copii, nu se referă la ceva ușor sau la simple maimuțăreli. Unele se nasc din „ateliere Cehov”, altele din simpla vizionare și rememorare a unui film clasic. Nu le planifică, ele vin să sprijine sau să satisfacă întreaga comunitate. Fără să știe cât pansament adaugă ea, prin fiecare scenetă, pe rănile noastre.
Una dintre specializările sale este cea de păpușar-marionetist. Cândva, spune Olimpia Săpunaru, o să aprofundeze mai mult acest teritoriu, mai ales că îi place să își folosească mâinile creativ. Așa s-a născut proiectul „Almanahe Handmade”.
Arta este menită să ne înfrumusețeze viața. Este o oază de frumos în care poposim din când în când, cu sufletele și mintea obosite de avalanșele zilei, care ne iau pe sus, ne obosesc și ne fac să uităm să trăim. Mergem la Teatru deoarece acolo ne delectăm. Respirăm cultură, artă. Actul artistic este asemeni unui medicament care tratează unde nimeni altcineva nu reușește!
Și totuși, politicul ajunge uneori și aici. Își bagă coadă și distruge. Nasc răfuieli personale cu artiștii, cu managerii, pun bețe în roate. „C’așa-i în tenis!”, vorba marelui Toma Caragiu. Asta s-a întâmplat și cu Olimpia.
De 15 ani am ieșit din Sistem sau m-a „scuipat” el. Sau ambele, că nu m-am dumirit încă. Posibil să fi contribuit și eu, în egală măsură la „libertatea-mi”. Asta înseamnă că, dacă nu sunt în mișcare mai tot timpul, nu produc!
Dar vorba aia: „ce nu te ucide te face și mai puternic”, sau în cazul Olimpiei și mai productiv, ea lucrează de vreo câțiva ani la un „Dicționar de mișcare” sub formă de poeme. Odată cu libertatea, a năpădit-o lirismul mai mult decât o făcea pe când nu era atât de slobodă. În pauzele de „alergat”.
„Când vine vorba de fericire,
eu sunt propriul meu telegraf.
Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele
de pace ori război,
pe care mintea-mi le-ar putea produce.
Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi.
Unele n-ajung,
fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie,
încât inventează voit un poștaș aiurit
care e dispus să se rătăcească.”
Independența i s-a manifestat din primii ani de viață. Părinții ei au creat acest context favorabil pentru Oli, iar ea a profitat.
De aceea, nici nu pot fi compatibilă cu un teatru alimentat de Primărie și controlat printr-un „corp de control” care verifică, din când în când, prezența la repetiții și chiar în spectacole. E hilar, știu! Fiindcă pe „corpul ăla” nu-l recomandă nimic altceva decât culoarea politică. Îți imaginezi cum sună „Cațavencu este?!” “Absent! Nu a ajuns încă, e la spital!”
O și văd interpretând și zâmbesc. Olimpia este spontană, exuberantă. Artistul acela care poate scoate din tine emoții pure, vii. Te lasă cumva cu gura căscată. Ea este actriță și când umblă pe stradă, când fumează, când bea un suc. Pur și simplu se vede. Face din toate fără să vrea, evident, sau să știe, un act artistic. Mai ales când râde șăgalnic. Personal, regret că nu e pe scenă. Ar fi un privilegiu!
Deoarece Olimpia nu este un om sau actor care să se compromită, a devenit de mai mulți ani colaborator al Casei de Cultură “Leopoldina Bălănuță” din Focșani, unde încearcă, pe cât e posibil, să construiască o lume în care nu o poate atinge politic, nimic. Și construiește de câțiva ani, ce n-au construit alții în zeci!
Evident că e utopic fie și numai gândul, dar cel puțin iluzia că sunt departe (și mai greu de atins) e un bun adjuvant în creație, în creativitatea-mi. În lumea mea, cu cât ești mai hăituit, cu atât creezi mai abitir. Mie (cu accent puternic pe „mie”) mi se întâmplă așa, nu decretez acu vreo lege a firii.
Lumea Olimpiei este alcătuită din mulți copii și foarte puțini adulți. Pentru ei, ea este Oli. Nu „doamna”, nu „profa de actorie”.
Dimineața, la trezire, îmi beau cafeaua și îmi ia cel puțin două ore. În timpul ăsta, încarc la loc, lucruri, ființe, tancuri, stări etc pe care le-a amorțit somnul. Dar tot la sfârșitul zilei înțeleg că e și mult balast. Și tot așa, zi după zi. Pe scurt, Olimpia-omul de „azi” e influențat de puternicul „ieri” și firavul „mâine”. Așa cum e și firesc.
Deoarece așa cum evidențiez, Olimpia Săpunaru nu este absolut deloc ca alții, ea cred că nu este alcătuită ca noi din oase, sânge, carne, ci din metafore, scenete, visare și multă spontaneitate.
Atelier de Teatru TREIspreZECE (căci bănuiesc că la acest proiect te referi) e un timp mai degrabă, decât un spațiu. Pe care îl contorizează, sper, cei care beneficiază de el, adică copiii împreună cu care descopăr logica „facerii” unui personaj care conduce, din aproape-n aproape, spre ceea ce numim noi, profesioniștii, „prezență” scenică. 13 este un număr și atât! Nu mi-am propus să sfidez ghinionul.
Mai înainte de asta însă, spune Oli, descoperim împreună „prezența” în lume. Ea consideră că teatrul e mai mult decât se arată el în ochii unora. Teatrul ar putea fi privit și ca o oglindă, în care să te privești, dar e și zid, prin care poți să treci dacă vrei. Fiindcă îți dorești, nu pentru că îți ordonă cineva.
Sunt oglinzi și oglinzi, mai mult sau mai puțin metaforice, dar cea care derivă din teatru e fermecată și nu are dimensiuni fixe. Arta, în general, nu are! Și astfel, Olimpia mă fascinează. Reușesc să deslușesc și zidul și oglinda. Și pe ea, un altfel de Alice. Cea care ne introduce în lumea magică a artelor și teatrului.
Aici aș adăuga că de aceea și trece neobservat, din lipsă de interes, faptul că, oricare dintre noi poate deveni un artist plastic. Ia un creion în mână și răsucește-l între degete! Nu devine o morișcă, grație iluziei optice?! Imaginează-ți o lume plină de artiști, unii veritabili. Ți-ar plăcea?! Mie da. Desigur, aleși, pe sprânceană, de „corpul de control” al lui Dumnezeu, că de celelalte corpuri (și minți) și de alegerea lor mă tem. Și mă voi teme și de-acum înainte.
Existența atelierului la care poate participa oricine, fără preselecții, i se datorează prietenei sale de „suferințe artistice” (și nu numai!), Oana Andrei, “interfața” Casei de Cultură. Un om bun la suflet ca pâinea lui Dumnezeu, așa cum spune Olimpia și așa cum ar trebui să existe mai mulți în lume.
Atelierul va exista atâta vreme cât se vor găsi doritori să își petreacă timpul liber altfel. El, atelierul, e ceva de sine stătător, dar e comparabil cu o gară. Unii pleacă, alții vin, alții se întorc, alții se despart definitiv. Unii sunt începători și „învață să-și lege singuri șireturile”, adică devin un pic independenți. Alții sunt experimentați, colaborând cu teatre sau chiar cu lumea filmului.
E un loc destul de liber, unde poți să îți manifești în voie personalitatea și să conștientizezi manifestările omenești, învățând să le folosești în mod conștient. E unul dintre locurile care o reprezintă și o bucură dar în același timp, o și întristează. Nu se poate fără amândouă! N-ar renunța nici la bucurie, nici la întristare fiindcă doar împreună alcătuiesc OMUL.
Deoarece omului creativ îi stă bine să își ocupe timpul frumos, Olimpia Săpunaru face de toate: teatru, poezii, participă la concursuri de blogging creativ și, iată, aflu că s-a pus și pe bloggingul de călătorii.
Tot împreună cu Oana Andrei, o ființă deosebită, implicată, care mereu și-a dorit să schimbe imaginea urbei în frumos, Olimpia a construit STEV JUNIOR acum doi ani. De 37 ani, Stagiunea Teatrală a Elevilor Vrânceni (STEV) e cel mai stabil proiect cultural al Focșanului, adresat liceenilor.
De 25 ani, Olimpia este implicată în STEV. Acum, fenomenul s-a extins și pentru elevii de gimnaziu și cumva, în mintea Olimpiei, dacă le vor ține „balamalele”, ușile STEV s-ar putea deschide și claselor 1-4, dar și grădinițelor.
Până aici, am cunoscut-o pe Olimpia Săpunaru, ființa practică. De felul în care se desfășoară în idei e responsabil însă proiectul scriitoricesc „Almanahe Handmade”. Un blog unde Olimpia se transformă în Alma…
Datorită Almei pot să văd cum gândeam acum 10 ani și cum am evoluat. În scris sau prin scris, devin un om și mai liber. Și mai periculos, aș adăuga, fiindcă un om care gândește prea mult miră, bucură prea puțin și sperie. De aici și până la a fi înlăturat de societate, nu definitiv, ci cât să începi să te îndoiești de tine e un foarte mic pas. De aceea scriu! Ca să-mi amintesc de mine, în caz că cineva ar încerca să mă facă să uit.
Almanahe, acum Alma Naher (care s-ar traduce „lângă suflet”), poate deveni o cușcă în care să te simți propriul prizonier. Poate și de aceea, a apărut și Ocale, un blog de călătorii.
Scrisul, dincolo de spiritual, mi-a adus și ceva palpabil, material, un domeniu „punct ro” plătit pe 10 ani, o excursie de o săptămână în Egipt și multe altele. Mulțumită “SuperBlog”, un proiect de blogging creativ al unor oameni frumoși și inspirați. Trebuie să recunoaștem, măcar din când în când, că materialul susține spiritualul mai abitir, chiar dacă avem senzația că spiritualul se îmbogățește mai frumos în lipsuri.
Denumirea „almanahe” a fost inspirată din greșeala de exprimare a unui primar. E celebră povestea, spune Olimpia și nu o mai reia. Împrumutând greșeala, a vrut s-o transforme în altceva. A luat-o ca pe o provocare. Contează în „gura” cui ajunge cuvântul, în cele din urmă… orice cuvânt!
Olimpia Săpunaru a ajuns actriță din întâmplare și, zice maică-mea că bâiguiam ceva despre asta și în copilărie. Cam până pe la 4 ani, când a murit Toma Caragiu. Atunci a murit în mine și dorința. Cel puțin în aparență. Odată cu el murise și teatrul meu, săracul. Viața are însă metodele ei de-a te contrazice și un timp am fost actriță, ceva mai târziu… Și, poate mă mai fac, cine știe?!
Cariera Olimpiei Săunaru ca actriță nu e vastă. Ea spune că nu știe să aibă la activ mai mult de 10 roluri.
Și știu și de ce! Pentru că, împreună, cele două spectacole, ating mai bine dimensiunile realității absurde pe care suntem nevoiți să o trăim cu toții. Teatrul e și mai puțin serios de atât. Și e bine că e așa! Alienarea umanității e un subiect delicat. Dar eu nu uit să mă joc niciodată! Și nici să mă plimb în aer liber. Actoria care trece prin stomac duce spre cabotinism, de cele mai multe ori. Cea care trece prin toate mădularele e toxică și îmbolnăvitoare și, deși a doua variantă pare mai neprietenoasă, o prefer. Să exersezi pe “pielea” ta cum să fii alt om e un dar fantastic de SUS. Te ajută să devii un om mai bun! Numai că trebuie să ți-o și dorești.
Recomand o cafea pe zi, în orice anotimp, o mamă ca a mea și prieteni puțini. Puțini, dar prieteni! Dau și iau! Niciodată forțând! E un schimb! Nu am mentori, fiindcă e periculos să te ghideze mintea altuia. De aceea nici nu îmi doresc să devin unul și sunt atentă în relația mea cu copiii altora.
Îi place somnul. Și mulțumește că ne e dat. Ne obișnuiește, puțin câte puțin, că n-o să mai fim la un moment dat, spune Oli. Ceea ce creează un îndestulător confort psihic.
Am învățat și am simțit că, oricât de sus s-ar ridica capul cuiva, picioarele îi rămân la fel de jos ca ale mele. Și că iubirea nu e doar un sentiment, e forța supremă. Păcat că nu avem curajul s-o încercăm decât în condiții cât mai favorabile. Există și altfel de iubiri, pe care o să le las nesupuse lentilei acum, din tot felul de considerente, dar mai ales din acela că nu suntem toți oameni.
Nu suportă bine sfaturile, așa încât nu le dă. Dar este de acord cu intervențiile. Cu alea mici. Când sunt observate derapaje.
Olimpia spune zâmbind că nu este genul de om care ține o „dietă” în ceea ce privește oamenii. Îi ia așa cum sunt și-i tolerează fără să facă eforturi în a-i îndepărta pe cei care-s toxici.
De obicei, se îndepărtează ei singuri. Efort minim, eficiență maximă!
Unii reușesc, alții nu, spui tu! Dar reușitele pot fi și mincinoase, precum eșecurile pot fi adevărate și e de filosofat mult pe tema asta. Aș avea totuși un amendament la temă. Dacă ai reușit ceva, uită, dar continuă! Dacă ai eșuat în ceva, uită, dar continuă! Uitarea nu înseamnă întoteauna excludere sau extirpare, ci poate fi acel liant și aliat care ne face să rămânem umani. Încă!
Nu există vieți perfecte, spune Olimpia care nu crede în perfecțiune.
Verbul “a perfecționa” e altceva. Cine hotărăște că un om sau o acțiune e mai perfect/ă decât altul/alta? Putem admite că există mai mult ca perfectul? Nu timpul de conjugare! Eu zic că nu putem. Ca să poți lua hotărârea că cineva se arată perfect și chiar e, atunci e musai să fii mai mult decât perfect, nu?! Ori, e utopic! Ești atât cât ești, trăiești pe bucăți și încerci să te apropii de perfecțiune. Dar e un drum infinit! Obositor, ipocrit… Cu toate astea, dacă aș fi în locul lui Dumnezeu un minut, n-aș schimba nimic din ce e acum. În dreptul meu! Viața e pentru fiecare un experiment, cu bune, cu rele, extrem de particular. Minutul e o sumă de povești intercalate. Cum aș putea să cred că e nevoie de un ghid comun atoatecuprinzător?!
Va informam ca acest site utilizeaza cookies. Prin utilizarea acestui site, sunteti de acord cu utilizarea acestora. Va rugam sa va informati in prealabil despre datele colectate de acest site citind Politica de confidentialitate.