Își asista părinții la concerte, îi admira atunci când studiau, iar acum, Renato Lupu împarte scenele lumii cu ei. Din dorință proprie, s-a lăsat călăuzit de muzică. Atmosfera din sânul familiei l-a determinat să performeze mai ușor și rapid. Se simte bogat sufletește pentru că a ales să facă ceea ce îi place, chiar dacă, din păcate, departe de casă. De două decenii este adoptat de o altă țară, Turcia, unde este muzician-trompetist și în același timp profesor de trompetă la Conservatorul de Stat din Ankara – Universitatea Hacettepe.
Provine dintr-o familie de muzicieni, mama fiind oboistă, tatăl trompetist. Acum, colaborează de mulți ani cu orchestra Bilkent Symphony, unde cântă împreună cu părinții săi. Au avut turnee în Germania, Ungaria, Rusia, Kazakhstan, Turcia, alături de dirijori și soliști renumiți.
România nu este o țară deloc săracă atunci când vorbim de talente. Are parte de oameni care strălucesc prin ceea ce fac și întreprind. Unii au părăsit-o din varii motive, dar asta nu ar trebui să-i împiedice să-și etaleze aptitudinile cu diferite ocazii în țara lor natală.
Pe meleagurile noastre, Renato a avut doar un singur concert la Teatrul Național din București cu cvintetul Golden Horn Brass din Turcia.
Dezvăluiri despre primul concert pe care l-a susținut
În sânul familiei, prin modelul pe care l-au afișat părinții săi, i-a fost transmisă dorința de a face săpături adânci pentru a afla mai multe despre universul muzicii și a instrumentelor muzicale, cât și despre impactul pozitiv pe care le au acestea asupra omului.
Curiozitatea i-a fost satisfăcută la început cu ajutorul pianului. A început să ia lecții private de la șapte ani, dar nu se gândea la acea vârstă că va ajunge să-și dezvolte o carieră în domeniul muzical.
Mai apoi, a dezvoltat o pasiune pentru trompetă. Odată ajuns în Turcia, relația tată-fiu s-a transformat în relația profesor-fiu.
Renato Lupu, alături de tatăl și mentorul său
Ipostazele în care se aflau nu a generat un drum foarte lin. Renato își aduce aminte de primele ore, deloc ușoare din cauza încăpăținării sale. Acum, fiind și el profesor, îl înțelege că dorea doar binele elevului său.
Prin mult exercițiu, perseverență, sârguință și muncă continuă, a ajuns să susțină și primul concert în clasa a VI-a alături de orchestra de studenți ai universității Bilkent. Emoțiile nu au lipsit, dar cel ce i-a fost stâlp permanent, i-a dat forța necesară pentru a trece peste ele.
Îmi aduc aminte că așteptam în culise să vină rândul meu și aveam mâinile reci de la emoții. Tata m-a încurajat înainte și mi-a spus să mă concentrez la partitura mea și să am contact vizual doar cu dirijorul, să nu mă uit la public ca să nu mă încurc. L-am ascultat și am avut succes la concert, abia când am terminat și a început lumea să aplaude, m-am simțit relaxat, dar și foarte onorat să fiu pe scenă. De atunci am „microbul” pentru scenă.
Renato Lupu, pe scenă cu artiștii pe care îi admira la TV
Se diferenția față de ceilalți copii de vârsta lui cântând la pian la serbările școlare sau dansând la Clubul Copiilor. A dorit să se integreze în grupuri ce desfășurau activități artistice și să progreseze în această sferă. Poate unii băieți preferau să dea cu șutul în minge în spatele blocului, dar copilul Renato alegea să aibă ocupații mai creative.
Părinți, profesori, artiști, toți pot contribui la formarea noastră interioară. Pe unii, îi zărim în spatele ecranelor de televiziune și ne impresionează experiența pe care o au, deși târziu apucăm să-i cunoaștem în carne și oase.
Renato Lupu, însă, nu-și imagina că artiștii pe care-i aprecia și îi lua ca exemplu în cariera sa muzicală, vor ajunge să-i fie colegi pe scenă. Și-a dat voie să viseze că o să crească mare ca ei și cu multă muncă, i-a ajuns din urmă.
S-a ghidat după o deviză de la care nu s-a abătut nicio clipă în traseul său profesional: Întodeauna se poate mai mult, trebuie să crezi că poți!
Ce sentimente îl încearcă pe Renato Lupu ca profesor
Trompeta a ajuns să-i fie cel mai bun prieten, să-l relaxeze atunci când zilele îi sunt mai grele și solicitante. Nu doar atât, dar l-a disciplinat. A trecut de calea spinoasă a repetițiilor până a ajuns să stăpânească perfect instrumentul, moment care-i oferă imensă bucurie.
Pe Renato Lupu îl găsim în ipostaza de profesor din anul 2013, dar a luat contact cu catedra pe când era student. Făcea ore în privat și împărtășea din cunoștințe.
Momentan, are o clasă de șapte cursanți, de la elevi de clasa a V-a până la studenți de conservator. Exclamă despre ei că sunt studioși, au rezultate frumoase de care este mândru, la rândul său. Impropriu spus „la catedră”, căci se află printre ei și le exemplifică cu trompeta, pentru a crea o legătură emoțională puternică și pentru a ușura actul instructiv-educativ.
Energia bună nu lipsește. De răbdare, nici nu trebuie să mai pomenim. Fără îndoială, este secretul unui demers didactic eficient.
Este mulțumit în interior că întrunește calitățile pe care trebuie să le aibă un profesor și că odată cu acestea, și-a câștigat respectul în societate.
Despre asemănări și deosebiri între sistemul de învățământ românesc și cel din Turcia nu a putut să facă referire, căci încă nu a avut șansa de a face carieră la noi în țară. Este chiar unul dintre regretele pe care le poartă în suflet.
Impresii despre România și Turcia – țara natală și țara gazdă
Din anul 2000 locuiește în Turcia, după ce a finalizat școala generală în România. A continuat studiile în Ankara.
Primul an nu a fost tocmai ușor. Se înțelegea la școală cu noii prieteni și noii profesori în engleză și semne.
În același timp, s-a pregătit pentru examenul de intrare la Școala de Arte – Bilkent. Mama îl pregătea la solfegiu și pian, tata la trompetă. A intrat cu notă maximă la clasa de trompetă a tatălui său.
Turcia este a doua casă. România înseamnă tradiții și obiceiuri. Deși Renato Lupu este plecat de două decenii din țara natală, gândul î-l duce mereu la sărbătorile de iarnă, la zilele în care mergea cu colinda cu orga la braț, la bunătățile românești. Atunci când dorul este mare de bunica sa este și mai apăsător.
Nu se dezice de o promisiune făcută, aceea de a se întoarce acasă în fiecare vară, să-și petreacă concediul cu cei dragi. Simte un gol atunci când este departe de rude, de locurile natale, de prietenii ce au mai rămas.
Trompetistul Renato Lupu a avut chemare spre această latură artistică, astfel încât încurajează pe toți să creadă în darul pe care-l moștenesc, să-l fructifice și să facă tot ceea ce este necesar. Munca și talentul merg întotdeauna împreună.
Dacă ar fi să o ia de la capăt, tot trompeta ar alege. Este de părere că muzica menține sufletul tânăr.
Duce tradiția familiei mai departe și speră să i se ofere posibilități cât mai multe de a fi prezent pe scenele românești alături de părinții săi. Un „da” hotărât va spune întotdeauna atunci când va primi invitația de a performa alături de orchestrele din România.
Lasă un răspuns
Tu ce părere ai?Lasă un comentariu!