Rodica Manciu

Rodica Manciu este absolventă de Conservator la București, solistă profesionistă la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” în Suceava, iar mai apoi, la Ansamblul „Rapsodia Română” din București. Doamna Manciu este de asemenea fondatoarea Grupului de tradiții și obiceiuri românești „Șezătoarea” al Asociației „San Lorenzo dei romeni”.

 

Absolventă de Conservator, păstrătoare de tradiții, interpretă. Asta ați aflat despre Rodica Manciu, dacă nu o cunoașteți deja.

Cine este dumneaei dincolo de aceste deosebite titluri? Un om cum rar mi-a fost dat a cunoaște! De aceea, am simțit să o aduc în fața voastră, pentru a vă bucura și voi, de un om delicat, talentat și bun ca pâinea caldă!

Întrebându-mă cine sunt, îmi vin în minte vorbele lui Creangă: iaca sunt „o bucată de huma însufleţita” născută la 10 aprilie 1958 pe plaiuri sucevene, în Plopenii din coasta Sucevei. Părinţii mei, Ioan şi Teodora, oameni gospodari şi respectaţi în sat, m-au avut pe mine şi pe sora mea şi s-au străduit să ne crească bine ca să fim „în rând cu lumea”, aşa cum le plăcea lor să spună. Naşii mei, Viorica şi Ştefan, m-au încreştinat în credinţa ortodoxă, îmbrăcându-mă după botez într-o cămăşuică naţională, cu binecuvântarea de a ajunge „vreo artistă”.

 

Rodica Manciu: „Memoria copilăriei îmi pare că nu se șterge niciodată”

Își amintește cu mare drag de tatăl ei, cum se ducea cu noaptea-n cap la servici. Când era acasă, îi stătea mult pe aproape căci orice treabă ar fi făcut prin curte, pe la șură ori prin grădină, cânta, dar mai ales fluiera. Când termina de fluierat ştia că a terminat treaba şi că vine la masa ori că era mânios pe careva.

Aveam vreo 3-4 anişori şi…parcă mă văd şi-acum stând pe pragul casei, lângă tata, care bătea păpuşoii pentru a pregăti grăuntele de dus la moară şi mă învaţa să „spun” poezia “Rodica” de Vasile Alecsandri, apoi s-o cânt. Când recita tata: “Purtând cofiţa cu apă rece,/ Pe ai săi umeri albi, rotunjori,/Juna Rodica, voiosa trece…”, îmi părea că poezia îmi aparţine şi-i despre mine, aşa că am învăţat-o în mare grabă şi o recitam aproape în fiecare zi, dar mai ales când venea la noi vreun musafir (fără să aştept prea mult rugată!). Memoria copilăriei îmi pare că nu se şterge niciodată.

A crescut pe lângă fusta mamei, iar sora sa Virginica era „responsabilă” de ea, când părinţii erau plecaţi cu treburi la oraş. Mama era mai severă, nu avea timp de cântat sau de fredonat, dar asta nu însemna că nu îi plăcea muzica. Doamna Rodica Manciu se uită și astăzi cu drag pe un caiet cu cântece populare culese de mama, în tinerețea ei.

 

Educația, profesorii și iubirea pentru artă – drumul perfect spre muzica folclorică

Avea 5 ani când a auzit vestea că a murit Maria Tanase. Îi asculta cântecele cu urechea lipită de difuzorul bunicii, ca să le audă mai bine.

Dacă la început spunea că vrea să se facă „femeie de casă” când va fi mare, vocea Mariei Tănase a deturnat-o complet spre muzica populară.

Văzând sora mea că o luasem în serios „cu cântatul”, mi-a făcut o listă de vreo 40 de cântece, pe care mi-a spus că trebuie s-o cânt măcar de 2-3 ori pe zi, dacă vreau să ajung mare. Şi am luat-o în serios; mă suiam pe pragul înalt al casei (pe care mi-l imaginam ca o scenă!) sau mă duceam în casă, în faţa oglinzii şi cântam până mă săturam. Mi-amintesc că primul cântec pe care l-am cântat la serbarea de sfârşit de an, în clasa întâi, a fost cântecul Ilenei Sărăroiu, „Satule, vatră frumoasă,/ Departe mai sunt de casă…””. Şi ca o predestinare, când am crescut mare, am plecat departe şi chiar… foarte departe de casă. Acea serbare a fost primul examen pe care l-am trecut cu bine.”

După aceea, în fața sătenilor n-a scăpat nicio serbare la care să nu cânte şi nicio vară în care să nu repete lista cu cântece. Mai târziu, după ce părinţii au adus lumina în casă, tatăl artistei a cumpărat primul lor radio cu pick-up şi vreo 5 discuri ale unor cântăreţi mari la acea vreme.

Eu nu mai puteam de bucurie căci toată ziua ascultam muzica populară. Pe atunci s-a încuibărit cântecul în sufletul meu şi aşa am pornit să-l iubesc… Îmi pare că, pornind de la o serie de întâmplări şi ajutată de o conjunctură favorabilă (tata, bunica Talita, mama şi sora mea), alături de talentul dăruit de bunul Dumnezeu, am început să construiesc un vis.

Încă de la grădiniță, doamna Rodica Manciu a avut norocul de o educatoare iubitoare de activități artistice. Apoi, școala elementară și medie au reprezentat un suport foarte important în formarea sa pentru viitor.

Învăţătoarea şi profesorii de la școală au încurajat-o și susținut-o foarte mult, înţelegând că pentru eleva lor, cântecul era o mare bucurie.

În acei ani, ţin minte că a fost un mare spectacol la Căminul Cultural din sat, cu iubita şi scumpa noastră, Doamna Sofia Vicoveanca şi Ansamblul Ciprian Porumbescu. A fost ceva extraordinar care m-a impresionat pentru toată viaţa, având mai târziu bucuria să particip la spectacole alături de Domnia Sa.

După liceu, a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă (3 ani), secţia canto popular, unde a avut-o ca profesoară pe Doamna Sandu Constanța – unul din marii săi susținători. Tot la Școala de Arte, doamna Manciu a studiat şi cobza (alţi 3 ani).

 

Din biografia doamnei Rodica Manciu

În anul 1980, obținea primul său trofeu – locul 1 la Festivalul ”Steaua Litoralului” de la Constanța, unde a reprezentat județul Suceava. Juriul acelui concurs a fost format de Maestrul Tudor Gheorghe și de un reprezentant al Ministerului Culturii. A fost momentul care i-a oferit încredere, a determinat-o să se dedice întru totul muzicii populare.

Spre norocul său, în luna septembrie a aceluiaşi an, se organiza concurs pentru un post de solist de muzică populară la Ansamblul “Ciprian Porumbescu” din Suceava. Încrezătoare în forţele sale, s-a prezentat la concurs şi a fost selecţionată pentru a fi angajată la ansamblu.

De aici, a început adevărata sa „șlefuire” în domeniul spectacolului şi cântecului popular, alături de colegii ansamblului: solişti, dansatori şi orchestră.

Tot în această perioadă, a continuat să studieze cobză, sub îndrumarea virtuozului cobzar, Nicolae Pășnicuț. În orele de pregătire profesională frecventa şi lecţii de dans popular.

Am înţeles că pregătirea unui spectacol şi a turneelor ascundeau mii de ore de căutări, pregătire şi emoţii pentru a ajunge apoi să cânţi cinci minute în faţa publicului, trăind experienţe unice, pline de satisfacţii. Am participat la multe spectacole ţinute în satele şi oraşele tării, unde am descoperit bucuria pe care ţi-o poate dărui cântecul, scena şi spectatorii. Toate aceste experienţe mi-au dat curaj şi m-au făcut să nu mă opresc şi să continui drumul ales.

Au început colaborările cu Televiziunea Română, fiind invitată în emisiunile Doamnei Marioara Murărescu la Tezaur Folcloric şi în Emisiunile de Folclor ale redactorilor: Alexandru Fabian, Ion Filip, Niculina Merceanu, Teodora Popescu.

 

În anul 1986 a participat la Bucureşti la concursul tinerilor interpreţi de muzica populară, unde a fost clasificată pe locul I la “Superlativele anului”. În același an, se muta definitiv la București, alături de soțul său, Dragomir Magdin.

Nu a trecut mult timp până să își câștige un loc în cel mai mare ansamblu al țării la acea vreme – ”Rapsodia Română”. Până la desființarea acestuia în 1990, doamna Manciu a colindat țara în lung și-n lat, alături de cei mai cunoscuţi interpreţi de muzica populară şi actori din acea vreme. Serbările ”Scânteii Tineretului”, conduse de poetul Lucian Avrămescu, poartă un loc special în inima sa, deoarece a „prins aripi” datorită numeroaselor colaborări unde s-a întâlnit cu public tânăr, dornic de folclor.

După Revoluție, doamna Rodica Manciu a intrat cu brio la Academia  de Arte “Luceafărul” din Bucureşti, Secţia Conservator. Dintre profesorii care i-au marcat cei 5 ani de studiu îi enumeră pe prof. Dan Buciu, prof. Doru Popovici, prof. Liviu Brumariu, conf. dr, prof. Gheorghe Oprea sau prof. Iolanda Miricioiu.

Am enumerat aceste nume, nu doar din respect şi preţuire pentru Domniile lor, dar şi pentru a sublinia faptul că am avut şansa să cunosc persoane şi personalităţi deosebite, care mi-au luminat privirea şi gândirea. E cea mai mare avere să cunoşti în viaţa oameni „mari” şi mai ales, să reuşeşti să înveţi ceva de la ei.

 

A plecat din România, din iubire pentru un italian

După terminarea studiilor, fiind singură în Bucureşti, a cunoscut un italian, între ei legându-se o poveste frumoasă de dragoste. Cum ansamblul era desfiinţat şi nu mai avea un loc pentru a cânta, a ales să plece în Italia cu viitorul soţ.

Despărţirea de casă, de părinţi, de ţară a fost tare grea, ne spune distinsa solistă, dar a plecat convinsă că va reveni foarte curând înapoi. Realitatea a fost alta… Ajunsă acolo, s-a simțit un: Nimeni!

Credeam că voi rămâne „eu” și că voi continua, măcar în parte, să fac același lucru. Dar n-a fost așa… Nu după mult timp, am înțeles că de fapt se întâmplase ceva, că trebuia să accept o mare schimbare a vieții mele. Arătând o filmare de-a mea unor persoane italiene, am văzut că de fapt nu-i interesa cântecul și tradițiile mele. Atunci am trăit prima mea mare înfrângere. M-am simțit un preș de la ușa intrării în casă (nici măcar preș în casă!) și m-a cuprins o mare mâhnire. Eram „nimeni” și încercam să-mi caut resursele care să mă salveze.

Într-o perioadă în care românii erau prea puțini în Italia, singura alinare a fost Giorgio, fiul său mult dorit. Cu timpul, s-a văzut nevoită să învețe să fie și mamă, și tată pentru el…

Singură într-un oraș străin, Rodica Manciu și-a găsit de lucru ca mediator cultural. A început să caute Biserica pentru a se putea sprijini pe credință și rugăciune, căci timpul măsura doar munca și vegherea pruncului, dar nu-i recunoștea neliniștea sufletului.

Avea nevoie de clipa rugăciunii în fața sfintelor icoane, de mirosul de tămâie, de cântecele bisericești, răscolind amintiri despre tatăl său, care cântase în strană, la biserica din sat.

Încet, încet, în umbra lumânărilor aprinse, îmi părea că întrevăd prispa casei părintești, „chipul” țării, iar straiele de sărbătoare ale unei bucovinence din biserică m-au făcut să mă cred acasă. Ochii mi s-au umezit, iar inima a început să suspine în tăcere, simțind acel fior care înlocuiește orice altă mare bucurie. Apoi am început să vorbesc tot mai mult cu lumea, care, știind că sunt mediator, îmi cerea tot felul de informații ori mă oprea ca să-mi povestească lucruri din viața lor. Asta m-a făcut să încep să dăruiesc din timpul meu liber, ca voluntară, implicându-mă în activitățile de la Centrul de ascultare „Sfântul Laurențiu” din Torino, de pe lângă Biserica „Sfânta Cruce”.

 

Șezătoarea românească din Torino

Aflând că un grup de doamne, îngrijitoare în familii de italieni, se întâlneau la centrul lor de duminică, după Sfânta Liturghie, i-a venit un gând: „Dacă m-aș întâlni duminică după-amiază cu aceste femei, încercând să povestim, să cântăm împreună și să îmbrăcăm costumul popular?”

Cu binecuvântarea părintelui paroh, Lucian Roșu, grupul a primit numele de „Șezătoarea”. Grupul organizează întâlniri culturale, aducând satul românesc, cu tradițiile și obiceiurile străvechi, mai aproape de niște suflete înstrăinate și încărcate de dorul de acasă.

Chiar dacă era și este de 20 de ani, deja, departe de casă, doamna Rodica Manciu s-a reașezat pe făgașul inimii sale. A găsit cel mai bun mod de a face viața sărbătoare, organizând evenimente culturale, de multe ori alături de renumiți artiști veniți să aline inimilor celor care bat străinătatea. Unul dintre ei a fost Grigore Leșe, spectacol la care au venit peste 400 de români, în sala Teatrului din Torino. 

Ziarul din Piemonte a vorbit de un alt eveniment cultural, „Pasărea măiastră a muzicii românești”, spectacol dedicat Mariei Tănase. Cu acest prilej s-a tras un semnal de alarmă celor care trasmit generațiilor următoare valorile poporului român.

Am o durere pe care dacă îmi veți permite, o voi împărtăși. Unii dintre noi se joacă de-a cântatul. Se joacă aș spune cu folclorul. Cântă cu gura dar nu cu sufletul. Orice cântăreț ar trebui să știe că slujește cântecului și nu invers. Sunt destui care învață câteva „bucăți” de efect, le mai adaugă două trei strigături, un costum lucrat la arta modei și… fuguța după părăluțe. Pus pe vocea cântărețului însetat de succes, cântecul se urâțește. Fără să simtă mirosul durerii și al bucuriei sufletului, cântecul nu rodește!

 

Diplome și recunoașteri pentru activitatea doamnei Rodica Manciu

Rodica Manciu

Pentru toți acești ani, în care s-a dedicat cântecului tradițional românesc, folclorului și artei, tezaurului folcloric, Rodica Manciu a fost răsplătită cu mai multe diplome și premii. Amintesc doar câteva dintre ele:

– Diploma de Excelență, pentru ampla activitate desfăşurată în domeniul promovării culturii şi tradiţiilor româneşti în afara graniţelor ţării, acordată de către Consulatul Român la Torino (2015)

– Distincția Meritul Bucovinei, în semn de apreciere pentru întreaga activitate, în anul Aniversării Centenarului Marii Uniri, din partea Consiliului Judeţean Suceava (2018)

– Diploma de excelență, pentru păstrarea tradiţiilor strămoşeşti şi promovarea folclorului bucovinean, din partea Primăriei Municipiului Suceava (2019).

– Diploma de excelență,  pentru contribuția de excepție adusă de-a lungul timpului la promovarea valorilor de tezaur ale cântecului popular bucovinean, în calitate de ambasador al acestuia pe toate meridianele lumii, din partea Consiliului  Judeţean Suceava şi din partea Ansamblului Artistic Profesionist „Ciprian Porumbescu” în prag de 65 de ani de aniversare (2019)

 

Cuvânt de încheiere

Să fii departe de casă, este poate una din cele mai grele încercări ale vieții. Sigur, nu toată lumea poate înțelege asta, iar mulți ne întreabă pe noi cei care batem cu inima grea de dor alte meleaguri: „Da ce vă ține acolo? Veniți acasă!”. Mulți am veni zburând, dar sunt lucruri în viață care nu depind de noi. Sunt rostuite de Ceruri!

Un rapsod extraordinar, cu o dulceață bucovineană în interpretare, cu jale și plâns în strunele cobzei, Rodica Manciu este de departe una din marile valori ale tezaurului folcloric românesc. Un nume de marcă, alături de toate marile nume ale scenei folclorice!

Cum am cunoscut-o? Printr-o întâmplare pe care o socotesc nu doar fericită, dar binecuvântată! Și am înțeles din prima clipă că trebuie să scriu despre Doamna cu Cobza. Despre Doamna care râde și plânge când atinge corzile acestui instrument ce devine magic sub degetele sale, sub gândurile sale. Un instrument îmblânzit și vrăjit de o pasiune și o iubire imensă atât față de tradiții, cât și de Români și muzică!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *