Salex Iatma

Salex Iatma e un actor, scenarist, scriitor și muzician din noul val de tineri care deja și-au confirmat valoarea. A devenit celebru mai întâi datorită romanului publicat la o prestigioasă editură pe vremea când încă era elev de liceu, apoi ca scenaristul care a adus primul film românesc pe Netflix. 

 

Salex Iatma s-a născut pe 8 mai 1988 în Buftea și a fost mereu pasionat de partea artistică. Așa a ajuns să facă teatru, regie, muzică, să publice un roman și să fie azi unul dintre tinerii valoroși care fac performanță în domeniul artei cinematografice.

 

Cine este Salex Iatma și ce vrea el să schimbe în mentalul colectiv prin filmele sale? Ce ar trebui să știe despre dumneavoastră o persoană care încă nu vă cunoaște?

Sunt un om pasionat. Nu m-aș descrie cu mai multe cuvinte.

Nu mi-am propus niciodată să schimb pe cineva prin filmele mele. Vreau doar să dau o perspectivă diferită anumitor situații, să îl ajut pe omul care își oferă 90 de minute în cinema sau în fața micului ecran, să iasă din cotidian și să mediteze cu mine asupra unor momente excepționale din viața închipuită a unor oameni cu care ne identificăm.

Persoana care urmează să ma cunoască ar trebui să știe doar să nu întârzie. Punctualitatea este momentul zero al unei relații.

 

Care sunt cărțile, artiștii, filmele și oamenii care v-au format? Care sunt valorile după care vă trăiți viața?

Asta mi se pare o întrebare extrem de grea pentru că nu e un proces conștient la mijloc. Sunt cărți și filme pe care le-am citit/văzut și de care am uitat complet. Ani mai târziu, m-am surprins lucrând piese sau scenarii cu aceeași temă și cu o optică similară.

Din procesul conștient al formării mele artistice aș putea să spun că face parte “Bătrânul și marea” a lui Hemingway. Găsesc aici o preocupare constantă a existenței mele: călătoria omului în universul credinței. Lupta mea constantă cu acea parte din mine care vrea să aducă la mal ceva concret, ceva măreț, edificator. Neliniștea chiar anxioasă a unei călătorii de care uit mereu să mă bucur. Procesul meu de creație agresiv și dăunător celor care mă iubesc. Mă zbat, mă lupt cu peștele și uit de mine si de ceilalți. Ajung la mal cu un schelet, sunt dezamăgit și apoi o iau de la cap. Dacă aș continua să spun ce simt față de această operă aș scrie mai mult decât opera în sine. Și probabil aș sfârși ca autorul, așa că mă opresc 🙂

Valorile după care mă ghidez sunt: punctualitatea, respectul față de munca celorlalți și respectul față de idei autentice.

 

Am înțeles că ați avut o trupă de gothic metal, Inopia. Care e povestea ei?

A fost extrem de multă pasiune acolo. Atât de multă că s-a încheiat cu două căsătorii în interiorul trupei :)). Alexandru Dăscăloiu, toboşarul, s-a căsătorit cu flautista Irina Dăscăloiu, iar vocalul Ştefan Ion s-a căsătorit cu Georgiana Ion, basista noastră.

I-am iubit şi respectat mult pe aceşti oameni alături de care am trăit patru ani excelenţi şi, când s-au mutat şi au plecat la casele lor, în oraşele lor, nu am găsit puterea necesară să îi înlocuiesc. Ăsta a fost finalul. Şi dacă nu a schimbat nimic în lumea muzicii dar a format două familii, mă declar fericit.

Am un singur regret legat de trupa Inopia. Înainte de despărţire am compus un cântec pe versurile lui Ştefan Augustin Doinaş, “Mistreţul cu colţi de argint”. A fost, cred, cea mai bună piesă a noastră şi nu am apucat să o cântăm decât o dată. Mi-am promis că într-o zi o să-i adun pe toţi să o înregistrăm. Dar mă tem că piesa asta o să fie mistreţul care mă va doborî. Regretul meu etern.

Rămân însă pasionat de sunet în cea mai simplă formă a lui. Cred în puterea lui vindecătoare, în puterea lui de a comunica sentimente fără cuvinte. Mi se pare cea mai mare invenţie a omului, sunetul artistic. Mai mare decât roata şi focul la un loc.

Metalul mi se pare o revoluţie a muzicii pentru temele pe care le pune în discuţie, pentru preocuparea autentică a metalistului faţă de societate. Cel mai bun exemplu pentru mine este System of a Down, care e o trupă ce a susţinut campanii umanitare, proteste la adresa războiului inutil şi inegal între armate şi popoare.

Aş aminti Rage Against The Machine, care transmit o dorinţă extremă de a ieşi în stradă şi a-ţi susţine cauza. Îmi plac şi trupe mai obscure cum ar fi Edge of Sanity sau Obituary. Nu aş putea să fac o listă. Sunt doar primele trupe care îmi vin în minte acum. Dacă aş răspunde din nou, ar fi alte trupe.

În ceea ce priveşte oamenii care au prejudecăţi, îi înţeleg. E o coajă dură de care trebuie să treci să ajungi la sâmburele, la esenţa acestui gen. O faci doar dacă ai preocuparea şi disponibilitatea emoţională necesară. Oamenii trebuie să vină spre gen şi nu genul spre oameni. Eu pot doar să le transmit că există valoare autentică în muzica metal spre deosebire de alte genuri care au o coajă moale şi uşor de pătruns, dar nu au sâmbure.

Salex Iatma

Salex Iatma

 

Care a fost punctul zero când ați știut că toată veți avea o viață artistică?

Aveam şase ani. Eram la o înmormântare cu străbunica mea. Murise Gheorghișan. Avea vreo 90 de ani. Era o zi tristă dar nu era tragedia zilei. Toată lumea plângea pe rând. Se oprea o băbuţă, începea alta. Organizat, de la stânga la dreapta în jurul sicriului. Îţi venea rândul să plângi, plângeai, nene. Că doar nu ai venit să mănânci coliva omului şi să-i bei ţuica degeaba. Cam două minute de bocit. Poate mai puţin, dar nu mai mult. Şi plânsul cam venea spre mine.

Am simţit presiunea de a spune ceva. M-am agăţat cu mâna de sicriu, că aşa văzusem că e mişcarea scenică standard şi am început: “Un’ te duci, tu măăăăăă, Gheorghișaneeeee, măăăăă! Cine mai dă la raţe, măăăăă cine le mai strigă pa bătăturăăăă?” Înmormântarea a devenit show de comedie în secunda următoare. O băbuţă a comentat cu lacrimi în ochi: “Ţaţo Sando, pe-ăsta trebuie să-l faci actor”.

Nu mi-a mai ieşit din cap de atunci. Mai târziu un pic, visul meu s-a cizelat. Am aflat că şi mama a avut visul ăsta, mi l-a insuflat, apoi am cunoscut-o pe Mihaela Munteanu întâi profesoara, apoi, soţia mea. De acolo am mers doar în acest sens.

 

”Afară nu este nici un anotimp”, e volumul de proză scos de Humanitas pe vremea când erați în liceu. Care e povestea lui? Cum a ajuns el să fie publicat de o editură prestigioasă?

În primul rând am scris acel roman ca o terapie. Treceam prin momente grele, încercam să procesez despărţirea părinţilor mei în timp ce mă luptam cu hormonii adolescenței. Încercam să înţeleg lumea şi aşa o înţelegeam atunci, cu personajele şi situaţiile care s-au născut ca să îmi domolească trăirile mele extreme, contrastante. Încercam să înţeleg Timpul şi mă tem că L-am înţeles. Mă bântuie de atunci. Mă fac că nu îl văd, dar îmi suflă în ceafă şi aşteaptă ceva de la mine. Încerc să spun că era şi este o preocupare autentică.

Nu o luam ca pe scrierea unui roman spre publicare. Era o exorcizare făcută acasă, noaptea când nu aveam somn şi mă simţeam bântuit de ceva ce nu avea formă, era bun şi rău deopotrivă. Sau pe băncile şcolii când nu găseam sensul în ceea ce se predă la şcoală.

Întâi i l-am citit Mihaelei Munteanu care s-a îndrăgostit de el. Eu îl uram. Nu pentru că era prost ci pentru că ieşise din mine. Şi aveam ceva cu mine. Îmi reproşam ceva. Nu ştiu ce îmi reproşam cum nu ştiu nici acum. Mihaela a insistat că e minunat. Am început să o cred.

Am dat romanul şi mamei mele şi noului meu tată. Mama s-a îndrăgostit şi ea de roman, tatăl meu cel nou n-a vrut să vorbească cu mine din cauza finalului. L-a enervat, l-a durut, l-a frustrat finalul. Dar l-a acceptat până la urmă. Am râs împreună. Şi am iubit toată familia împreună ceea ce ieşise din mine. Eram mândru că toţi erau mândri de mine. Şi era de ajuns. Nu voiam mai mult. Terapia avusese succes.

 

Știu că ați vrut să-l scoateți pe cont propriu, ceea ce era destul de rar în acea perioadă. Ce recomandați unui tânăr debutant? Editură sau pe cont propriu? Care-s argumentele?

Da. Am vrut. Şi mai bine că nu am făcut-o. Aşa cum spuneam, pentru mine era de ajuns că am spus ce aveam de spus. Nu mă vedeam romancier la vremea aia. Dar s-a întâmplat ceva: am fost la un spectacol de teatru al lui Florin Zamfirescu. Înainte de piesă, era o lansare de carte: “Catifea” a actorului Florin Zamfirescu. Am citit-o dintr-o răsuflare. Am găsit un univers al dragostei în toate formele ei şi un element comun care m-a legat de atunci de cel care avea să-mi devină profesor, mentor şi prieten absolut: elementul comun erau corcoduşele.

În momentul ăla mi-am dorit să vorbesc cu el, dar mi-a fost ruşine să vin în altă zi la teatru şi să-l felicit. M-am gândit că nu are nevoie de felicitările mele. Mă simţeam prea mic să îl reţin cu aşa ceva. Mihaela mi-a spus să-i trimit romanul meu să-l citească. Am tremurat. Voiam din tot sufletul. Aveam nevoie de confirmarea unui suflet pe care îl înţelegeam. Pe care îl stimam, pe care voiam să îl cunosc.

Mihaela i-a trimis romanul. Domnul Zamfirescu s-a îndrăgostit de roman. Mi-a scris prefaţa şi, când a auzit că vreau să îl public pe cont propriu, cred că a vrut să mă cârpească. A zis că aşa ceva trebuie trimis în primul rând la Humanitas. Nu mi-a venit să cred ce aud. L-a trimis chiar dumnealui la editură. Foarte puţin timp mai târziu, mă întâlneam cu editorii. Se publica. Eu dădeam examenul de bacalaureat.

Salex Iatma

Salex Iatma

Ce le recomand debutanţilor? Să creadă în ei. Eu am avut norocul să creadă alţii în mine, dar e noroc. Dacă oamenii amintiţi nu ar fi fost lângă mine, romanul ar fi murit în sertar.

În ceea ce priveşte publicarea la o editură sau pe cont propriu, chiar nu ştiu. Nu prea înţeleg fenomenul în contextul actual, în care avem spaţiul virtual inundat de opere iar oamenii petrec mult mai mult timp acolo decât în librărie.

 

Actor, scenarist, muzician sau scriitor? În care postură vă simțiți cel mai bine? Ce șanse sunt să publicați un nou volum de proză?

Mă gândeam la un moment dat să îmi fac o carte de vizită pe care să scrie: “Salex Iatma – creator”. Şi când oamenii mă întreabă “Ce creezi?” să le răspund “Ce-ţi trebuie”.

Mă simt cel mai bine când termin un scenariu de film. E cel mai fericit moment din viaţa mea artistică. Nici aplauzele pe scenă şi nici autografele pe stradă nu mi-au oferit mulțumirea pe care mi-a oferit-o cuvântul “Sfârşit” pus la 5 dimineaţa pe ultima pagină a unui scenariu. Momentul în care am mai câştigat o luptă cu mine. În care am adus la mal încă un schelet de care m-am bucurat. În care am crezut cu toată fiinţa mea că asta a fost. Asta am vrut. Am câştigat. Apoi, se face 6, recitesc ce am scris şi îmi dau seama că trebuie să mă urc în barcă şi să o iau de la cap. Altă călătorie, alt peşte, alt schelet.

Ca muzician mă simt cel mai liniştit. Când creez o coloană sonoră uit să fumez. Ore întregi. Mă scufund în sunet. Mă emoţionez eu pe mine şi apoi trăiesc în teroare până când văd reacţia primului ascultător.

Cel mai mare examen muzical al meu a fost în faţa lui Florin Zamfirescu. M-a rugat să îi realizez coloana sonoră pentru spectacolul “Adunarea Femeilor” de Aristofan. După ce am terminat l-am sunat şi am fixat o întâlnire pentru următoarea zi. În noaptea aia n-am dormit. Când m-a îmbrăţişat şi mi-a pus mâna pe creştet părinteşte şi mi-a spus “E perfect” am simţit cea mai mare recompensă de când m-am apucat de muzică.

În calitate de actor îmi place să mă joc. Să descopăr posibilităţile unui text fără să îl forţez sau să îl aduc la mine, la nevoile mele. Să îl potenţez. Însă acum iubesc mai mult actoria din perspectiva pedagogică. Predau la Centrul Cultural Buftea unor copii talentaţi şi redescopăr actoria odată cu ei. Sunt, de patru ani, în proces de reîndrăgostire de această vocaţie.

Da, am să mai public romane. Dar pentru asta îmi trebuie o altă viaţă. Un alt fel de viaţă. De aşezare. O altă optică. O altă atmosfera. Lucruri care or să vină. Nu prea curând, dar or să vină.

 

Jucați și teatru sau ați rămas doar la film? Care sunt problemele cu care se confruntă un actor care nu este angajat într-un teatru mare? Cum se pot rezolva aceste probleme ca independent?

În teatru nu am ajuns până acum. Am avut o experienţă care m-a consumat atât de tare încât am renunţat înainte de premiera unei piese la care lucram. Sunt dependent de actoria de film, în schimb. Ideea că poţi lăsa spectatorul să se apropie de tine prin aparat atât de mult încât să îţi vadă cele mai mici gesturi, cele mai fine, cele mai nuanţate, mă face să nu mă pot dezlipi de forma asta de expresie în favoarea exprimării pe scenă. Sunt meşteşuguri diferite, iar eu iubesc mai mult adevărul din film decât pe cel din teatru. Mult mai mult.

Problemele teatrului mare sau mic, sau independent vă spun sincer că mă depăşesc. Nu fac parte din fenomen şi mi-e greu să îl înţeleg. Orice părere ar fi o presupunere.

 

Cum vedeți conceptul de teatru jucat în spații neconvenționale și ce șanse are un actor să câștige atenția publicului într-un astfel de spațiu?

Aici, în schimb, am avut câteva experienţe în calitate de muzician. Da, am văzut actori care au folosit rampa teatrului în spaţii neconvenţionale pentru a ajunge în teatre mari şi am văzut actori care au jucat doar ca să rămână conectaţi la meşteşug.

Publicul acestui tip de teatru este un câştig. Este un public mai preocupat de fenomen, este un public poate chiar mai informat şi mai dispus să aprofundeze teatrul. Unul căruia poţi să îi livrezi mesaje mai profunde şi forme de expresie mai curajoase, inedite.

 

Teatrul își câștigă tot mai greu public, în timp ce filmele atrag constant sume frumoase de bani. Care e explicația și ce se poate face pentru a se schimba această situație?

Nu am o explicaţie legată de teatru dar pot să vă spun că filmul românesc nu generează sumele pe care ni le imaginăm. Un actor, de exemplu, nu poate trăi cu un film pe an şi în cazurile cele mai fericite atât apucă să joace.

Un scenarist nu poate efectiv să scrie mai mult de un scenariu calitativ pe an, iar vânzările nu îţi asigură traiul pe un an de muncă. Un regizor, la fel. Lucrurile stau extrem de prost. Am auzit poveşti de la actori care au luat premii mari la festivaluri şi au cheltuit mai mult pe costumul de covorul roşu decât au primit pe film.

Filmul românesc e în mizerie din punct de vedere financiar. Filmul românesc nu produce. Nu aduce profit pe care să îl poţi reinvesti. Nu există industrie. Publicul larg fuge de filmele româneşti. Iar publicul dedicat e mult prea mic ca să susţină eforturile financiare necesare unui film.

De doar câţiva ani au început să reapară filmele de public şi în mare parte doar în zona idependentă. Și asta datorită unor oameni curajoși, producători independenți cum sunt cei cu care am lucrat și eu, Alin Panc, Alexandru Pop, oameni interesați cu adevărat de fenomen, dispuși să riște și să facă eforturi considerabile. Dar procesul de recâştigare a publicului este unul lung, care are nevoie de susţinere financiară din partea autorităţilor. Sunt semne că vine această susţinere, dar mici. Mult prea mici.

 

Dacă ar fi să alegeți un loc special unde să filmați un film, care ar fi acela și de ce?

Într-o casă la “sfârşitul pământului”. Acolo aş crea un film cu oameni care se dezbracă de toate rigorile societăţii şi îşi îmbrăţişează întreaga lor fiinţă cu tot ceea ce ne face să fim deopotrivă mândri şi să ne fie şi ruşine de noi.

Ar fi un film violent din punct de vedere emoţional în care aş vrea să văd personaje adevărate, care nu au nimic de ascuns şi au o singură şansă de a fi fericiţi: adevărul despre sine cu orice preţ. Ceea ce îi va face nefericiţi până la urmă.

 

Care sunt regizorii preferați și ce ați învățat de la ei?

Îl iubesc pe Kubrick pentru felul său de a se reinventa la fiecare film. De a înţelege un univers atât de vast al emoţiilor şi situaţiilor. Mi se pare un artist complet cu adevărat. Unul care nu se iubeşte pe sine în artă şi iubeşte arta în sine. E idealul meu.

Îl urăsc pe Lars von Trier pentru faptul că mă face să nu mai fiu om timp de trei zile după ce văd un film de-al lui. Mă agresează, mă pune în fața unor emoţii care mă sfâşie, mă modifică şi nu îmi place deloc ce îmi face. Dar este un geniu şi asta fac geniile. Te schimbă. Oricât l-aş urî nu pot să nu-i văd filmele.

 

Ce ați dori să observe cel/cea care vizioneaz un film creat de dvs?

Aş vrea să vadă adevăr. Să creadă ce vede şi să uite că se uită la un film. Să se simtă martor. Asta e cea mai mare realizare a unui artist.

 

”Pup-o, mă!” e o comedie lansată recent care se bucură de un real succes. Care e povestea ei?

Una foarte simplă. Alin Panc şi Alexandru Pop şi-au dorit multă vreme un film românesc autentic, emoţional şi comic. Au căutat scenarist pentru asta până m-au cunoscut pe mine prin Camelia Popa cu care mai lucrasem înainte şi în calitate de actor şi de scenarist.

Am vibrat la aceeaşi frecvenţă şi m-am apucat de scris. Filmul a avut reacţii bune pentru că întreaga echipă a avut o vibraţie bună, pozitivă care s-a regăsit în realizarea filmului.

Salex Iatma

Salex Iatma, scenaristul care a adus primul film românesc pe Netflix

 

Ați făcut primul film românesc care a ajuns să fie difuzat pe Netflix. Cum s-a ajuns la performanța aceasta?

În momentul în care ai succes de casă încep să conteze din ce în ce mai puţin lucrurile pe care le aminteam mai devreme. Netflix este interesat nu doar de Ghinionistul, mai nou negociem şi pentru ”Pup-o, mă”. Suntem în discuţii extrem de avansate. Eforturile filmului independent românesc se văd mai bine din afara ţării, din păcate.

 

Una dintre cele mai mari provocări pentru un artist în zilele noastre este obținerea finanțării pentru realizarea oricărui proiect la care visează. Ce sfaturi ați da unui tânăr care vrea să se îndrepte spre cariera artistică?

Să-şi caute producător. Nu poţi să le faci pe toate. Am încercat. Te consumă şi te face să vrei să renunţi.

Să fie sigur, în afara oricărei urme de îndoială, că vrea să facă asta. Arta îţi cere mult mai mult decât îţi dă. Dacă poţi trăi cu puţinul pe care ţi-l dă, fă-o! Dacă nu, renunţă.

Arta nu te alege pe tine, tu o alegi pe ea şi se poartă în consecinţă. E rea cu tine mai tot timpul, te face să te îndoieşti de tot ce crezi şi te pedepseşte când oboseşti. Renunţă la tine imediat dacă îţi dai timp de odihnă. Te consumă tot timpul. Nu te lasă nici o secundă. Poţi fi fericit doar dacă înţelegi lucrurile astea şi procesul ăsta e ceea ce cauţi în viaţă.

 

Cum arată elita României în zilele noastre și care sunt modelele pe care credeți că ar trebui să le urmeze societatea românească?

Cred că suntem într-o mare criză de modele. Nu doar în România, ci în întreaga lume.

Elita ar trebui să fie în rândul academicienilor noştri care, fără să generalizez, în loc să emită judecăţi de valoare, emit judecăţi politice părtinitoare. Care îşi aliniază părerile după statistici în loc să emită păreri care să le schimbe.

Elită avem în toate domeniile. Avem oameni buni, pasionaţi, cu rezultate pe măsură. Dar nu pot fi modele într-o societate structurată de nevoi primitive. Pentru că acum suntem primitivi în nevoi.

 

Ne puteți spune câteva dintre planurile de viitor? Ce filme mai pregătește Salex Iatma?

Am un proiect de suflet pe care îl tot amân pentru că am nevoie de timpul despre care vorbeam. Un film despre un eveniment istoric trecut cu vederea. Nu vreau să spun mai multe acum, dar voi spune tot ce ştiu la momentul potrivit.

1 răspunde
  1. Andrei
    Andrei says:

    Din păcate nu este primul film românesc ajuns pe Netflix! E frumos că se face PR, atât scenaristului, cât și filmului, dar totuși să păstrăm proporțiile realității.
    Primele filme românești pe Netflix sunt Selfie, Selfie 69 și Suge-o Ramona.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *