Născută într-o familie de seamă, cu un tată jurnalist foarte cunoscut, Denisa Udroiu îşi duce viaţa de mulţi ani la Paris. A studiat jurnalism la București, comunicare la Paris, marketing la Helsinki şi antreprenoriat online în Statele Unite. A primit şi câteva premii literare, a fondat şi condus propria revistă, dar a participat şi la proiecte ale Uniunii Europene. Semnatara unor corespondențe pentru nenumărate posturi de radio, Denisa organizează ateliere de relaxare, creativitate si încredere în sine. A sponsorizat câţiva copii din Peru şi România şi acum participă activ la diverse acţiuni caritabile pentru migranţii care ajung în Franţa.
Denisa Udroiu locuieşte în suburbiile Parisului. Este plecată din ţară de la vârsta de 25 de ani şi a învăţat să se descurce în fiecare ţară în care a lucrat până acum – în Finlanda, în Suedia sau Statele Unite.
De anul trecut, de când s-a îmbolnăvit de Coronavirus, suferă enorm şi iese din casă doar dacă este imperios necesar. Spune că boala a transformat-o, că după două zile mai bune urmează una mai proastă în care pur şi simplu nu ştie ce face şi unde se află. A fost la mai mulţi medici la Paris, dar cu toţii i-au spus că boala se află numai în capul ei.
Ce are ea este o problemă a ţesutului conjunctiv, care e localizată peste tot – în vasele de sânge, în fiecare organ, în articulaţii, în tendoane, în piele. A ajuns de două ori la urgenţe si spune că a fost foarte rău tratată. Asta ca să nu se mai spună că doar sistemul sanitar din România este bolnav…
Sistemul de sănătate din Franţa este absolut depăşit şi inuman. Vorbesc aici şi de orgoliul medicilor, care nu recunosc că sunt lucruri pe care ei nu le cunosc pur şi simplu. Acest „Nu aveţi nimic!” l-am auzit şi în Romania şi în Franţa. Chiar şi medicul meu de familie începuse să-mi spună asta, cu toate că eu am o suferinţă vizibilă. Pentru mine cel mai important este calitatea vieţii, şi nu lungimea ei…Aşa că mă aflu într-o situaţie delicată, în care caut soluţii singură, fără medici.
Jurnalistă cu ştate vechi, Denisa Udroiu lucrează acum în cadrul unei asociaţii care se ocupă de migranţi. Când a plecat din România, după ce a lucrat la un mare cotidian, a ajuns în Franţa şi a făcut tot felul de lucruri. A obţinut, însă, o bursă care i-a permis să continue studiile la facultatea de mass-media şi comunicare, a urmat nişte cursuri în relaţii internaţionale şi apoi a făcut un master la Institutul de limbi străine – profilul oriental.
Lucrul cu azilanţii sosiţi în Franţa i-a deschis mintea, dar şi sufletul. A observat de prea multe ori că sunt disprețuiți în mod gratuit. De cele mai multe ori, acești oameni au o înţelepciune net superioară care le dă o forţă extraordinară de a lua lucrurile aşa cum sunt.
Povesteşte că majoritatea copiilor sau adolescenţilor care vin în Franţa intră în şcoli profesionale unde sunt învăţaţi meserii precum dulgher, măcelar, brutar, tamplar, constructor. Meserii grele, spune Denisa, unde se plăteşte puţin şi se munceşte foarte mult. În plus, după un timp relativ scurt, mare parte din ei devin incapabili să mai lucreze. Pe scurt, devin persoane cu handicap.
Pot să afirm fără să mă înşel că există o aroganţă a politicienilor, care se uită de sus la aceşti amărâţi care au venit să câştige o pâine fugind de razboaiele pe care le-au început şi le susţin tot conducătorii europeni. Franţa, cel puţin, este una dintre marile vânzătoare de arme din lume.
Prin activităţile pe care le întreprinde, Denisa Udroiu susţine ideea de apreciere a omului indiferent de clasa lui socială, culoare sau educaţie. Militează zilnic şi împotriva violenţei emoţionale, verbale sau fizice, foarte prezente în societatea de astăzi.
Este, în acelaşi timp, „părinte de substituţie” pentru adolescenţii care sunt departe de familiile lor, pentru a le da repere morale şi a le oferi încredere şi sfaturi. Subiectul discriminării reprezintă ceva de suflet pentru ea. A trăit în ţări cu totul diferite – în România, Franţa, SUA, Canada sau Anglia şi peste tot a întâlnit rasism în diverse forme.
Denisa mai vorbeşte şi despre violenţa împotriva femeilor, minorităţilor şi copiilor, pentru că se confruntă personal cu asta. Ar putea povesti ore în şir despre violeţa familială, dar şi culturală şi transgeneraţională – transmisă inconştient de la părinţi la copii. Are această violenţă chiar sub ochii ei, pentru că o vede aproape zilnic la vecinii ei.
Se vorbeşte foarte puţin despre violenţa împotriva bărbaţilor. Am trei vecini care suferă teribil din cauza ţipetelor şi a ironiilor soţiilor, dar şi a lipsei de apreciere. Am auzit vorbe foarte urâte care li se spun de către soţii şi care au o atitudine dispreţuitoare la adresa lor.
Din familie a dobândit şi a cultivat o curiozitate nebună pentru locuri noi, dar şi pentru experienţe de viaţă. Uitându-se în urmă, aceste experienţe i se par riscante, chiar dubioase.
A dormit în deşert pe nisip, a fost în familii musulmane, a călătorit foarte departe, dincolo de Cercul Polar, până în Insula Spitzbergen. Toate au determinat-o să pună preţ pe cu totul alte lucruri decât era obişnuită în România – unde era fascinată de putere, de avere, de poziţii sociale. Ce o impresionează acum este calitatea umană, sinceritatea, oamenii de cuvânt.
Refuză cu fineţe să spună foarte multe despre familia ei. Cât timp a lucrat în România, a avut impresia că nu este respectată pentru ceea ce reprezenta ea, ci pentru faptul ca tatăl ei era un jurnalist si un scriitor foarte cunoscut.
În familia Udroiu nu se bârfea şi povesteşte că a învăţat să-şi folosescă timpul liber mergând la expoziţii, muzee, concerte, la balet sau la sala de pictură. Nu îi place să vorbească prea mult nici de tatăl ei, despre care spune că datorită lui a ajuns ceea ce este acum. A învăţat foarte mult de la el, de la perseverenţa acestuia, de la capacitatea sa de a urmări doar lucrurile care contează cu adevărat.
În Franţa, ca femeie divorţată şi fără copii, Denisa Udroiu se simte absolut liberă sa fie cine vrea şi cum vrea. Dacă în alte societăţi s-ar pune presiuni să stea mai mult pe lângă casă sau să aibă urmași, nu o deranjează deloc că în Franţa nu are vreo poziţie socială sau o avere. În schimb, poate fi extrem de vocală și îi pune la colţ de fiecare dată când are ocazia pe politicienii din Hexagon:
Politicienii francezi au gestionat foarte prost această criză sanitară generată de Covid-19. Sunt dezinformaţi şi, mai ales, sunt atraşi de profituri financiare. Dar probabil că ei sunt supuşi şi unor presiuni de către marile laboratoare farmaceutice. Una peste alta, guvernul francez a ieşit foarte prost din această criză sanitară. Dar mai cunoaştem noi şi alte cazuri…
Când e întrebată ce este, Denisa Udroiu se declară „cetăţean al lumii”. A dobândit atât de multe contacte cu oameni sau asociaţii, încât poate spune că este chiar un cetăţean al lumii. În Franţa, locuieşte într-un cartier cu foarte multă violenţă şi unde drogurile sunt la ordinea zilei.
Românca îşi duce viaţa într-un mic orăşel, „lipit” de Paris. Pe jos face undeva la 5 minute ca să intre în limita administrativă a capitalei Franţei. Saint-Antoine este cunoscut drept „capitala drogurilor”, locul preferat al celor din showbizz pentru a-și procura marfă de cea mai bună calitate.
Cine sunt traficanţii? Păi sunt şi vecinii mei! Sunt oameni care vin în Franţa cu familii numeroase, în care sunt şomeri, sau în care tatăl nu mai există. Sunt foarte mulţi taţi, migranţi, care după ce ajung aici îşi abandonează familiile. Adicţia de droguri, de băutură, de sex, de bani, de dulciuri, de mâncare, toate sunt existente aici. De fapt, ele sunt o afecţiune a sufletului. Acest lucru denotă emoţii foarte puternice, care nu au fost lăsate să iasă la suprafaţă. Toate au o explicaţie – lipsa educaţiei.
De peste doi ani, Denisa este unul dintre oamenii de bază ai asociaţiei pentru care lucrează şi care se ocupă de migranţi şi de cei săraci. Asociaţia româncei găteşte şi împarte mâncare la peste 250 de oameni o dată pe săptămână. Astfel de asociaţii sunt foarte numeroase în Franţa pentru că, din cauza pandemiei, oamenii au fost pur şi simplu lăsaţi să moară de foame…
După ce a plecat din România, în 1993, Denisa Udroiu a continuat ca jurnalist liber profesionist, pe contracte foarte scurte. A colaborat cu Radio France International, cu BBC – secţia română, din nou cu RFI – tot secţia română. Nu a renunţat, însă, la proiectul de suflet – Radio România Actualităţi, unde este corespondent de câţiva ani de zile.
În ultimii ani, Denisa a publicat două cărţi în limba română: despre căderea turnurilor gemene din America (11 Septembrie, o zi obişnuită), dar și despre un subiect la fel de dureros – relaţiile interumane şi violenţa din familii (Măştile Vii).
Nu sună foarte modest, dar cea mai mare realizare a vieţii mele sunt eu însumi. Faptul că mi-am modificat cultura, stilul de viaţă, că mi-am lărgit mintea pentru a o elibera de rasism şi de vanitate, spune totul şi mă face extrem de mândră şi fericită.
Denisa a învăţat foarte multe de la anumiţi oameni cu care a intrat în contact. Pentru ea, aceștia sunt speranţa şi zidul împotriva lăcomiei, corupţiei şi absurdului.
A văzut, în ultimul an, cum întregi reţele de voluntari şi donatori s-au organizat pentru a schimba ceva mai cu seamă în pandemie. De la ei a învăţat cum să reacţioneze, dar pe de altă parte a înţeles că ei sunt oameni obişnuiţi care nu tac şi nu se supun.
„Existenţa fiecăruia din noi e importantă. Fiecare dintre noi contăm, chiar dacă nu ne dăm seama!”. Cu aceste cuvinte a încheiat Denisa Udroiu convorbirea noastră, purtată câteva minute prin intermediul online-ului.
Va informam ca acest site utilizeaza cookies. Prin utilizarea acestui site, sunteti de acord cu utilizarea acestora. Va rugam sa va informati in prealabil despre datele colectate de acest site citind Politica de confidentialitate.