Și fotbalul românesc are un Pele: Gabi Balint

Când îl asculți pe Gabi Balint povestind, ai senzația că auzi versiunea pentru secolul XX a celebrelor „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă în minunata lectură a lui Mihail Sadoveanu. Dincolo de analizele excelente pe care le face acum la TV din postura de specialist și de talentul său narativ de necontestat, Gabi Balint este omul care a participat, fie ca jucător sau ca antrenor secund, la cele mai mari succese din istoria fotbalului românesc.

Mai mult chiar, el a înscris cele mai importante goluri în cele mai importante momente pentru sportul-rege de la noi: în finala de la Sevilla din 1986, când am câștigat Cupa Campionilor Europeni, dubla împotriva Danemarcei din 1989, care ne-a readus la un Campionat Mondial după 20 de ani, și în poarta campioanei mondiale, Argentina, la Coppa del Mondo 1990, în remiza care avea să ne ducă în premieră în optimile de finală ale unui turneu final.

Poate părea un clișeu, dar Gabi Balint chiar s-a născut cu mingea la picior. Asta pentru că tatăl său, un fost jucător și, ulterior, antrenor al echipei locale din Sângeorz-Băi, și-a dorit din tot sufletul să aibă un băiat pe care să-l facă fotbalist.

De aceea, 3 ianuarie 1963 avea să devină cea mai fericită zi din viața seniorului familiei Balint întrucât atunci s-a născut fiul său, căruia i-a trasat încă de atunci destinul fotbalistic, numindu-l Gavril Pele. Practic, era aproape imposibil ca cineva cu numele Pele să nu joace fotbal la cel mai înalt nivel.

Povestea unui nume de renume mondial

„Pele era în mare vogă în acea perioadă. Era foarte greu de aflat ceva despre fotbaliștii străini la noi, nu era televiziune, nu erau ziare sau reviste de afară.

Dar s-a nimerit, cum era atunci, ca tata să îl vadă în timpul Campionatului Mondial la un televizor cu o antenă ce prindea ungurii, cu care a mers peste dealuri, și s-a îndrăgostit de el. Și și-a spus că dacă va avea un băiat, o să-i pună numele Pele și o să-l facă fotbalist.

A fost foarte fericit când a fost sunat și a aflat că are un băiat. Apoi, când a mers să îmi facă certificatul de naștere, cel de la primărie nu prea era de acord cu numele ăsta.

– Domne, ce nume e ăsta? Cum se scrie?, l-a întrebat omul de acolo.

– Domne, scrie cum îți spun eu. P, E, L, E. Așa cum auzi!, i-a răspuns tata, care s-a cam luat cu el un pic. Știi cum erau comuniștii, cum gândeau, dacă am probleme că scriu un nume …

Mie, sincer, mi-a fost cam rușine cam tot timpul când se citea catalogul: Balint Pele Gavril sau când ieșeam în public și trebuia să spun și prenumele ăsta, mi-era un pic greu să-l spun. Pentru că mi se păra o chestie aiurea, ca și cum astăzi ai pune numele unui erou din filme, gen Superman.

Tot timpul îi spuneam tatălui meu: de ce mi-ai pus numele ăsta?! Lasă că o să vezi, că e cel mai mare fotbalist! Și l-am văzut la Campionatul Mondial din 1970. Nu o să uit imaginea aceea când a fost purtat pe brațe după ce Brazilia a câștigat Cupa Mondială.”

Astfel, Gabi a avut un balon la picioare încă dinainte de a învăța să meargă și dragostea sa pentru fotbal a venit ca un lucru cât se poate de natural. Iar Gavril Balint senior nu a avut doar rolul de părinte și de inițiator în tainele fotbalului pentru fiul său. El a fost și primul antrenor al lui Gabi la echipa Hebe Sângeorz-Băi, căreia i-a pus bazele alături de fratele său geamăn și de câțiva prieteni.

Gabi Balint, cu mingea la picior, încă de la 11 luni

După ce a deprins tainele fotbalului din joaca neîntreruptă cu mingea, fie că era făcută din cârpele mamei sau una adevărată, fie afară sau în casă, Gabi a făcut primii pași în fotbalul organizat sub comanda tatălui său, la echipa de juniori a lui Hebe.

Talentul său l-a propulsat rapid spre Luceafărul București, clubul care aduna cei mai valoroși tineri fotbaliști din țară și locul unde s-a dospit Generația de Aur a fotbalului românesc. Gabi Balint a fost unul dintre membrii primei generații de la Luceafărul, ajungând în Capitală în 1978, anul înființării clubului.

Gabi Balint a călcat apăsat cu crampoanele pe locul netezit de tatăl său cu șenilele

După un scurt periplu la Gloria Bistrița, echipa-fanion a județului său, Gabi a trecut la Steaua, în 1981, după ce a impresionat într-un meci din Cupa României, împotriva Universității Craiova, disputat la Sibiu, pe un teren impracticabil, dar în care i-a ieșit totul. A fost momentul în care au pus ochii pe el și Steaua, și Dinamo, și Craiova.

A ales, însă, gruparea din Ghencea, împins de fostul lui antrenor de la Luceafărul, Costică Toma, dar, mai ales, de dorința tatălui său de a-l vedea îmbrăcând uniforma militară, mai ales că și el făcuse armata în Ghencea, la tanchiști. Astfel, pe unde odinioară Gavril Balint senior a trecut cu șenilele tancului, avea să calce cu crampoanele Pele al nostru.

Când a auzit de Steaua, tata nu a mai vrut să audă de nicio altă echipă, și Real Madrid de ar fi fost! Pe el îl interesa că eram la armată și armata era ceva serios, că mă va disciplina, că primeam un grad … Așa l-a și luat colonelul Nanciu, care atunci era șeful secției de fotbal la Steaua. L-a chemat la el în birou la București și l-a întrebat: Tovarășe Balint, ce salariu aveți? Tata avea vreo 1600 de lei. Aa, noi îi dăm băiatului dumneavoastră 2500 de lei, îl facem și sergent major, nu face armata și mai are și prime de joc și poate să câștige și 5000 – 8000 de lei pe lună! Așa că am ales Steaua!

Medaliat cu bronz la Campionatul Mondial de tineret

Ajuns în Ghencea în 1981, Gabi Balint a bifat încă din primul său an o performanță-unicat în istoria fotbalului românesc, medalia de bronz la Campionatul Mondial de tineret din Australia, într-o echipă în care mai străluceau Romulus Gabor, Mircea Rednic și Ioan Andone.

Astfel, Balint este omul cu cele mai multe prezențe la Campionatele Mondiale și Europene din întreaga istorie a fotbalului românesc, fiind implicat atât ca jucător sau antrenor secund în perioada noastră de apogeu în sportul-rege, statistică adusă la cunoștința sa de bunul său prieten, Regele Gică Hagi.

În Australia, Balint, Rednic și Augustin Eduard au fost singurii jucători de câmp care au jucat toate minutele. A fost o adevărată aventură, un vis greu de imaginat, pentru că nu se gândeau să ajungă atât de departe.

Olanda renunțase la participare, iar ei au ajuns la turneul final pentru că au câștigat o… tragere la sorți, împotriva Portugaliei! Au avut o grupă grea, cu Italia, Brazilia și Coreea de Sud, apoi cu marea favorită Uruguay în sferturi și cu Germania în semifinale.

Am câștigat cu mult noroc în fața Uruguay-ului, dar am pierdut pe nedrept cu Germania, am avut o bară, am intrat în prelungiri și ne-au dat un gol. Dacă am fi jucat noi finala cu Qatar, o și câștigam! A fost o mare performanță, dar în perioada aceea, nu s-a tratat așa cum ar fi trebuit. Nu s-a transmis la televizor, iar în ziarul Sportul, apăream doar într-o mică rubrică, pentru că era Tovarășu’ în sus, Tovarășu’ în jos …

De pe Everestul fotbalului, la un pas de o retragere nedorită

Gabi avea să cunoască deplina consacrare la Steaua, alături de care a cucerit cinci titluri de campion și trei Cupe ale României, dar, mai ales, Cupa Campionilor Europeni, după ce a înscris unul dintre golurile victoriei împotriva Barcelonei, alături de Lăcătuș, și Supercupa Europei.

Dar chiar în plin elan, Balint a fost, la un moment dat, pe punctul de a renunța la fotbal! La doi ani după acel triumf colosal, numărul 10 din finala de la Sevilla devenise numărul 16, o rezervă de lux, care înscria aproape ori de câte ori antrenorul Anghel Iordănescu apela la el, dar care nu se simțea deloc în largul său cu acest statut.

Steaua a vrut să renunțe la unul dintre mine și Majearu, să ne trimită la Sibiu, la schimb cu un jucător de la Inter. În momentul acela, am vorbit cu Ion Alecsandrescu, șeful secției de fotbal, și i-am spus: Dacă merg la Sibiu, nu contați pe mine că faceți vreun schimb că eu mă las de fotbal! Steaua pentru mine înseamnă totul și cu asta, basta. Nu știu care a fost părerea antrenorilor, dar țin minte că Valentin Ceaușescu a spus clar: Balint nu pleacă! Mie mi-a părut rău și de Majearu, care îmi era prieten, și nu merita nici el să plece. Dar așa a fost să fie! Acum, nu știu dacă m-aș fi lăsat chiar de fotbal, dar așa am gândit atunci.

Când îți este scris să intri în istorie, nimic nu te poate opri

Și bine a fost că așa s-a întâmplat. În 1989, Gabi Balint avea să semneze o dublă de senzație împotriva Danemarcei, în meciul decisiv pentru calificarea la Cupa Mondială din Italia. Grație lui, “tricolorii” au ajuns la un Mundial pentru prima dată în ultimii 20 de ani. Însă, totul a fost posibil datorită destinului!

Am avut noroc că s-a accidentat Cămătaru și nu aveau cu cine să joace în atac. Eu nu mai dădusem gol la națională de vreo patru ani și nu mai participasem de vreo doi ani la nicio acțiune a lotului, nu mai eram selecționat, eram într-un con de umbră. Atunci, m-am gândit că trebuie să fac ceva! Tot timpul, am crezut în destin. Mi-am zis: m-au chemat, e ultimul meci, e joc de calificare și am și șanse să joc. Și mi-a ieșit totul!

Balint nu este doar marcatorul celor mai importante goluri pentru fotbalul românesc. El a înscris și cel mai controversat gol din istoria sportului-rege de la noi, în acea finală de Cupa României din 1988, împotriva lui Dinamo, când steliștii s-au retras de pe teren, după ce reușita lui Gabi a fost anulată pe motiv de ofsaid.

Apoi, la Coppa del Mondo, Gabi Balint a fost, iarăși, salvatore della patria în partida contra campioanei mondiale, Argentina, la capătul unei noi perioade mai puțin faste.

În Italia, am fost un pic nedreptățit la început, dar pot eu să mă supăr vreodată pe domnul Ienei sau pe Iordănescu? Meritam să joc pentru că înainte de Mondial am făcut turnee cu meciuri amicale în care am fost bun, am dat goluri și chiar în ziua meciului cu URSS, am vorbit cu domnul Ienei și mi-a spus că o să joace cu mine, că sunt în formă, să fiu pregătit, dar, pe urmă, la stadion, s-au schimbat lucrurile. Dar poate așa a fost să fie! Dacă intram atunci și jucam prost sau dacă aș fi fost titular în meciul contra Camerunului, poate nu mai jucam după aceea.

Dar Gabi a profitat la maximum de șansa primită. Golul lui, înscris împotriva echipei marelui Diego Maradona, chiar în templul său din Napoli, a făcut ca România să ajungă în premieră în optimile de finală ale unui turneu final.

Prețul succesului poartă în spate o tristețe imensă

După Coppa del Mondo, a urmat un adevărat exod al celor mai importanți fotbaliști români în străinătate. După o așteptare destul de lungă, Balint a ajuns la Real Burgos, o nou-promovată din Spania.

A devenit un hit instant, după ce a înscris două goluri în chiar primul său meci, într-un turneu la Vigo, câștigat de Burgos. Ulterior s-a transformat în cel mai prolific fotbalist din istoria clubului în La Liga, cu 28 de reușite în 83 de partide.

Eu rămăsesem un pic de căruță după Cupa Mondială. În Italia, am fost în discuții cu Karlsruhe, din Germania, dar nu s-a concretizat nimic. Pe urmă, toți ceilalți din echipa aia au semnat, Hagi la Real Madrid, Lăcătuș la Fiorentina, Răducioiu la Bari, Gică Popescu la PSV, Sabău la Feyenoord… Numai eu nu îmi găseam! M-am întors acasă și am mers cu Steaua în pregătire. Costică Ștefănescu era antrenor și eu devenisem căpitanul echipei. Când ne-am întors din Belgia și Olanda, la aeroport, m-a așteptat Giovanni Becali cu Minguella, un mare impresar din Spania, omul care i-a adus la Barcelona pe Maradona, Stoicikov, Romario și Messi. M-au întrebat dacă vreau să merg în Spania. Nici nu am stat pe gânduri. Îmi doream mult să plec și simțeam că nu mai am ce să dau pentru Steaua. În plus, la o echipă mică, e mult mai ușor să te remarci.

Dar toate oportunitățile primite în carieră de-a lungul timpului și toate acele momente de maximă bucurie au avut un preț uriaș, pe care Gabi a trebuit să-l plătească în plin avânt. La 30 de ani, a trebuit să își încheie activitatea de fotbalist din cauza unei accidentări la menisc.

Asta este cea mai mare nenorocire care se poate abate asupra unui fotbalist, să fii nevoit să te retragi nu pentru că ești bătrân, ci pentru că nu mai poți, când ți-e lumea mai dragă, când ești în cea mai bună formă. E ca atunci când vine cineva și îți spune: Îți dau, dar vezi că o să-ți iau mai încolo. Vrei să-ți dau, știind la un moment dat că o să-ți iau? Și tu zici: Dă-mi! Pe urmă, mă penalizezi, dacă așa e în viață.

Gabi a trecut repede peste această dezamăgire și a rămas în perimetrul fotbalului, îmbrăcând imediat haina de antrenor secund al echipei naționale. Cu toate acestea, și acum, la un sfert de secol distanță, amintirea retragerii încă îl mai răscolește.

Visez, uneori, că trebuie să intru pe teren și nu îmi găsesc tricoul sau ghetele, nu pot să ajung acolo, iar un psiholog mi-a spus că asta este din cauză că m-am lăsat brusc.

Gabi Balint – un caracter puternic atât ca jucător, cât și ca antrenor

Privind retrospectiv asupra carierei sale, Gavril Pele Balint punctează foarte bine regretele sale și are un sfat pentru toți tinerii care aspiră la glorie, rugându-i să învețe din greșelile sale.

Eu am fost mai mereu nemulțumit de viața mea fotbalistică pentru că sunt sigur că puteam mai mult. Acum, le tot spun fotbaliștilor tineri aceleași lucruri pe care mi le-au spus și mie alții, cum era Gică Constantin, atunci când am venit la Steaua. Dar ziceam și eu: lasă, ce vine ăsta cu teorii de când se juca cu plasă pe cap și cu chiloții până la genunchi, când să mă odihnesc sau când să fac recuperare, știu eu mai bine! De fapt, știi pe naiba și e bine să asculți de oamenii cu experiență și să nu pierzi vremea pentru că e timpul scurt ca fotbalist. De aceea, am amărăciunile mele câteodată. Și eu am fost de vină când am fost rezervă pentru că Iordănescu îmi cerea să fac și faza defensivă, dar mă încăpățânam să fiu numai ofensiv, voiam numai la pomană, să dau goluri.

Din rolul de secund, Gabi Balint a lucrat cu cei mai mari antrenori români ai tuturor timpurilor, Anghel Iordănescu, Emeric Ienei și Mircea Lucescu, experiențe care l-au ajutat enorm, ulterior, când a devenit și principal.

De la Ienei, a învățat cum să comunice cu jucătorii, cum să și-i apropie, să mențină un echilibru întotdeauna la echipă. Mereu apar jucători indisciplinați și trebuie să îi mai și ierți pe cei care greșesc, obligându-i astfel să îți dea mai mult. Cum foarte frumos spune Gabi, să umbli la coarda sensibila. La inimioară.

De la Iordănescu, a învățat meticulozitatea de a pregăti fiecare detaliu, iar de la Lucescu – cum să lucreze cu tinerii, ce înseamnă să îți impui jocul, să lucrezi mult pe faza ofensivă.

La fel ca și pe teren, Balint a avut o personalitate puternică și ca antrenor, astfel că nu a acceptat niciodată compromisurile. Experiențele din trecut îl fac să nu se mai gândească la a prelua vreo altă echipă în viitor.

Chiar dacă a avut și rezultate notabile, precum promovările în Liga 1 cu Sportul Studențesc și CSU Craiova, sau clasarea pe locul secund cu Timișoara, după ce a fost la o repriză de titlul de campion.

Am decis să nu mai antrenez. E frumos să fii antrenor, îmi lipsește de multe ori asta. Dar nu m-am nimerit să fiu și mulțumit sufletește pe unde am fost antrenor.

Gabi Balint mai are, însă, multe de oferit fotbalului și vrea să transmită din vasta sa experiență copiilor din localitatea natală, Sângeorz-Băi. Când se va retrage la el acasă, în Ardeal, i-ar plăcea să facă acolo o grupă de juniori.

Deși a avut o carieră destul de scurtă ca fotbalist, cu un destin care i-a dat aproape totul, dar cu unele poticneli, pentru a-i lua apoi aproape totul, Gavril Pele Balint a știut să meargă mai departe cu demnitate și încredere, făcându-și loc în marile momente ale istoriei fotbalului românesc.