Articole

Iulia Zamfir Lemneria

Un proces de creație izvorât din simplitate și dragoste pentru natură. O schimbare profesională din pasiune pentru lemn. Despre curajul de a renunța la tot și a-ți construi propriul drum în viață prin antreprenoriat, cu creatoarea de bijuterii din lemn Iulia Zamfir, posesoarea brandului LEMNeria.

 

Din dragoste pentru natură

Soarta a vrut ca Iulia Zamfir să se nască în București. Totuși, nu s-ar putea spune că este foarte atrasă de zumzetul orașului și de facilitățile vieții urbane.

Mai toată copilăria și-a petrecut-o în comuna Botești din județul Argeș, un loc desprins parcă din poveștile cu zâne. Un loc special în care liniștea, oamenii autentici și frumusețea peisajelor te îndeamnă la visare. Poate de aceea afirmă adesea că zgomotul și agitația orașului o obosesc teribil.

A studiat dreptul pregătindu-se ani la rând pentru o carieră în avocatură. A promovat examenul final și a realizat… că nu dorește să profeseze. Într-o fracțiune de secundă a renunțat la tot, fără a avea niciun moment de ezitare. Puțini oameni pot face o schimbare atât de radicală.

Pentru Iulia, toți acei ani n-au mai contat și s-a decis să se dedice în întregime unei pasiuni ce se afla de mult în interiorul său. O pasiune pentru lemn și natură, pentru simplitate și frumusețe.

Ideea pe care mă bazez în timpul creației înseamnă simplitate și frumusețe. Principii după care trăiesc, principii ce s-au regăsit pe tot parcursul copilăriei mele.

 

LEMNeria – Bijuteriile migălite de Iulia Zamfir

Aflându-se în căutarea unor bijuterii mari, voluminoase, care să transmită o poveste, Iulia Zamfir a descoperit că acestea nu se regăsesc în ofertele producătorilor autohtoni. Așa că a ales să și le creeze singură. Și ce material poate fi mai potrivit pentru un accesoriu natural și autentic decât lemnul?

Deși este rar întâlnit în lumea bijuteriilor, nefiind considerat un material prețios, pentru cei ce doresc să iasă din sfera superficialului lemnul poate fi un element sublim care să completeze ținuta unei doamne.

Un copac are viață, el simte, este în mijlocul furtunilor, este alinat de razele soarelui, miresmele florilor, cântecul păsărilor și strigătul animalelor. În plus, un copac este atât de măret, iar să porți un accesoriu dintr-un material care a trecut printre atâtea…mi se pare sublim.

Iulia crede că iubirea sa pentru lemn se datorează în mare parte reliefului zonei în care și-a petrecut copilăria. A fost înconjurată de pădure și își alină sufletul purtând o parte din pădurile copilăriei sale în fiecare zi. Printr-o broșă, un colier, o pereche de cercei…

Astfel, redescoperindu-și latura artistică, fiind încurajată de prieteni și cunoștințe, Iulia Zamfir a înființat brand-ul de bijuterii LEMNeria. Sau, cum îi place să spună, s-a apucat de confecționat bijuterii „migălite”.

Lemneria

Iulia Zamfir: „În locul în care timpul are altă dimensiune, vântul te alină și păsările dau mereu concert, în natură.”

LEMNeria reprezintă visul meu care a capătat formă materializată, liberatea sufletului de a acționa și acea prezență din viața mea care mă face să fiu liberă, chiar daca timpul a căpătat o alta dimensiune de când conturez acest vis, am puterea, răbdarea și voința de a merge mai departe.

 

Inspirație și motive tradiționale în bijuterii LEMNeria

Prin bijuteriile sale, Iulia încearcă să transmită un mesaj, să dea formă unor idei. Spune că adesea, când apare o persoana care apreciază bijuteriile, îi recomandă o anumită piesă deoarece regăsește în trăsăturile persoanei elemente la care s-a gândit când a conceput acel obiect. Cumpărătorii, în mod evident, sunt extrem de încântați și chiar cumpără acea bijuterie recomandată.

Spre deosebire de alte arte, în lumea bijuteriilor talentul este mesajul pe care vrei să-l transmiți. Restul este doar tehnică. O tehnică pe care oricine o poate stăpâni exersând îndelung. Dar nu acesta este secretul…acea piesă trebuie să fie specială pentru cel ce o poartă, iar asta ține de creație.

În majoritatea bijuteriilor Iuliei, se poate vedea o influență tradițională discretă. Cusăturile manuale, modelele și formele aplicate pe baze din lemn minimaliste ilustrează subtil valori ale portului popular românesc, valori adaptate zonei urbane.

Acum suntem în ascensiunea acestei arte populare, dar este o ascensiune superficială, deoarece ne place pentru că așa este trendul. Ca să fie o ascensiune profundă, trebuie să întelegem de ce este valoroasă arta noastră populară. Anul trecut a fost un an de bombardare cu ideea de”tradițional” fiind centenarul, iar acum, majoritatea oamenilor, neavând o bază profundă, cred că or să treacă la ignorarea sa din cauza suprasaturației.

Iulia Zamfir Lemneria

„Fă rai din ce ai” – Iulia Zamfir

Iulia Zamfir îi recomandă oricui să facă orice lucru în mod temeinic. Fără grabă și fără superficialitate, chiar dacă acest lucru necesită mai multă muncă și un timp îndelungat. Doar așa o persoană se poate dezvolta armonios pe plan personal și profesional, doar așa un om se va simți împlinit.

Este important să fim curioși, autentici și să ne dezvoltăm multilateral. Să creștem continuu și să dezvoltăm o gândire critică. Altfel riscăm să cădem pradă foarte ușor influențelor sociale ce nu ne sunt tocmai benefice.

Sunt extrem de mulți tineri care nu se cunosc cu adevărat și nu știu care este vocația lor adevarată, tineri care se lasă pradă influențelor exterioare. Le-aș recomanda să duca ei înșiși lupta de cunoaștere, deoarece sistemul educațional nu are nici cea mai mică implicare în ceea ce privește acest aspect. Astfel ajungem să nu ne placă ceea ce facem și să nu avem puterea de a o spune la momentul potrivit, apoi se ajunge la multe frustrari.

Prin LEMNeria, proiectul său de suflet, Iulia dorește să înfrumusețeze viața celor din jurul său, să aibă contact cu oamenii dintr-o altă postură decât i-ar fi permis o carieră de avocat. A reușit acest lucru prin forțe proprii cu resursele pe care le avea la acel moment. Tratează provocările ca lucruri firești și se adaptează din mers. Secretul? Dedicare totală și multă multă pasiune.

În rest, se consideră o persoană simplă, pasionată de lectură, de oameni, de tot ceea ce este frumos. Iubește să descopere lucruri noi, orice, o stradă nouă din București, o casă veche, un restaurant bun, un magazin necunoscut. Toate aceste lucruri o încarcă cu energie și o fac fericită.

Pentru viitor, Iulia Zamfir și-a propus să călătorească cât mai mult prin natură, să descopere tainele munților să-și găsească timp pentru citit. Profesional dorește să dezvolte brandul LEMNEria și să-l folosească pentru a se putea implica în activități umanitare, de voluntariat. Să devină astfel un lucru bun care să ajute oamenii estetic și spiritual.

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Chef Jakob Hausmann a venit pentru prima oară în România în anii ‘90 și s-a îndrăgostit de loc și de oameni. A înființat acum mai bine de 20 de ani restaurantul Mica Elveție și gătește cu pasiune pentru oaspeții săi, exact cum ar face-o pentru familie și prieteni. Autor a 4 cărţi de bucate, a avut de-a lungul vremii numeroase apariții în presă și colaborări cu reviste de specialitate și show-uri gastronomice.

 

Pasiunea cu care gătește și multiplele specializări, printre care una în gastronomia moleculară și o alta în bucătăria fusion, i-au adus numeroase premii, însă cel mai drag îi este ”Distincția pentru arta culinară – Mihai Eminescu”, prin care i s-au recunoscut meritele pentru întreaga activitate.

Susține valorile simple, de care ne îndepărtăm pe zi ce trece tot mai mult. Mâncarea bună și bucuria de a o savura alături de cei dragi trebuie să fie niște constante în viața noastră, a tuturor. Întoarcerea la tradiție, la mersul la piață, utilizarea ingredientelor locale, de sezon, în locul celor importate de peste mări și țări, sunt tot atâtea mesaje pe care chef Hausmann dorește să le transmită tuturor celor ce-i calcă pragul.

Așa a luat naștere campania #masăbunăîmpreună, în cadrul căreia personalități cu vizibilitate în mediul online și offline vin la Mica Elveție pentru a lua cina cu familia și prietenii, arătându-și astfel susținerea și oferind un exemplu de urmat.

Jakob Hausmann s-a născut la Steckborn, în Elveția. Bucătăria a avut întotdeauna un rol important în familia sa. Mama avea obiceiul să gătească cu o sumă mică de bani, o mâncare gustoasă din ingrediente de sezon.

Pentru tatăl lui, în schimb, nu era atât de important prețul, ci doar să pregătească un preparat special, fiind un mare gurmand. Chef Jakob Hausmann își amintește:

Tata era genul de om care putea să conducă sute de kilometri într-o zi, doar ca să se bucure de gustul inegalabil al peștelui proaspăt pescuit din Thurgau, de savoarea unui risotto și a polentei în regiunea lacului Ticino și de un saucisson de veau (cârnat de vițel) la Lausanne.

 

Chef Jakob Hausmann: ”Să fii bucătar e o meserie grozavă: poți să aduci atâta bucurie în viața oamenilor”

Duminica era ziua când familia Hausmann primea prieteni în vizită, iar părinții găteau împreună pentru musafiri.

Îi vedeam pe ai mei cât de bine se simțeau pregătind mâncarea și ce aprecieri primeau de la invitați atunci când o aduceau la masă. Uitându-mă la ei, m-am găndit că să fii bucătar e o meserie grozavă: poți să aduci atâta bucurie în viața oamenilor și să fii lăudat pentru asta.

Așa a învățat Jakob Hausmann să aleagă, să curețe și să prepare ingredientele proaspete pe care le cultivau părinții în grădina. Tatăl lui Jakob făcea și din momentul servirii un adevărat spectacol, iar mulțumirea mesenilor era pentru el cea mai mare răsplată.

Visul tatălui meu a fost întotdeauna să fie un mare bucătar și să aibă propriul restaurant. Însă acest lucru nu era posibil pentru cineva cu posibilități financiare limitate, cum era familia noastră. Numai cursurile ar fi costat niște zeci de mii de euro. Pasiunea lui, însă, s-a răsfrânt asupra mea, astfel încât n-am avut nici un moment de îndoială când a trebuit să-mi aleg profesia. Iar niște ani mai târziu, tata și-a văzut visul împlinit, prin mine.

 

Drumul unui mare chef, de la producție de mobilă și fotbal până la adevărata pasiune

A urmat scoala de bucătari în Elveția și și-a făcut ucenicia în mai multe restaurante, încercând să învețe cât mai mult de la toți cei cu care lucra.

Cel mai mult m-a impresionat un bucătar foarte bun, Anton Mosinenn, prieten al șefului meu din vremea aceea. El călătorea prin toată lumea, era peste tot bine primit și iubit pentru felul excepțional în care își făcea meseria. Este și astăzi unul dintre cei mai buni bucătari din lume. De la el am învățat că gătitul este, mai presus de orice, o artă.

S-a căsătorit devreme, la 21 de ani, și a avut doi băieți cu prima soție, Thomas și Sascha. Responsabilitățile erau mai mari, familia avea nevoie de mai mulți bani și de mai mult timp.

Ca orice artă, gastronomia cere sacrificii. Și, uneori, prețul pare prea mare.

Ca bucătar, lucrezi în fiecare week-end, ai mai puțin timp pentru familie și prieteni. Când ești tânăr, libertatea e mai importantă decât meseria, așa că o vreme am plecat din gastronomie.

A fabricat și a vândut mobilă. Ulterior s-a orientat spre vânzări, ajungând să dețină propria firmă în domeniu. În paralel, juca și fotbal semiprofesionist.

Nimic nu-i oferea bucurie asemeni gătitului, însă deschiderea unui restaurant în Elveția ieșea din discuție: visul costa peste 100.000 de euro.

 

De la marea Elveție, la Mica Elveție

În 1991, un cunoscut i-a propus sa investească în România. Din păcate, nu a fost o experiență profitabilă, dimpotrivă. A revenit în Elveția și, pe fondul neînțelegerilor iscate de problemele financiare, în 1995 a divorțat.

Cu puținul capital rămas, s-a întors în România și a deschis o afacere de import-export, fără prea mult succes, însă.

Eram obișnuit cu seriozitatea elevețiană și așteptam același lucru de la cei cu care lucram. Însă, în fiecare lună, nu primeam decât facturi pe care trebuia să le acopăr, nici vorbă de profit. Mi-am dat seama că voi ajunge la faliment dacă nu schimb ceva, așa că am început să caut un om de vânzări.

Un amic i-a prezentat-o pe Crenguța. Avea experiență în vânzări, așa că i-a cerut 1000 de dolari salariu.

N-am vrut să-i dau atâția bani, așa că i-am propus 100 de dolari și comision. A acceptat imediat. După prima lună mi-am dat seama că am făcut o afacere proastă. Era atât de pricepută, încât o plăteam câte 2-3000 de dolari lunar. Mi-am spus că cineva care se pricepe la finanțe atât de bine, nu trebuie pierdut. Așa că am cerut-o de nevastă…

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Crenguța a acceptat și, după căsătorie, având mereu casa plină de prieteni pentru care gătea, vechea pasiune a lui Jakob Hausmann a reînviat.

Îmi era clar că n-am să reușesc într-o afacere în care nu-mi pun sufletul, iar eu simțeam că trăiesc cu adevărat numai în bucătărie. Acolo nu mă gândesc niciodată la bani, ci doar la ce îmi place să fac.

A găsit un partener și așa a deschis restaurantul, unde a lucrat cot la cot, încă de la început, alături de soția lui. El cu gătitul, ea cu toată partea administrativă.

Nu a durat mult și li s-a dus vestea, astfel încât întreaga comunitate elvețiană din București – și nu numai – venea să mănânce la Jakob Hausmann. Tocmai de aceea, nu putea exista un nume mai potrivit decât ”Mica Elveție”.

 

Chef Jakob Hausmann: ”De fiecare dată când pregătesc Raclette, îmi vin în minte mirosul și gustul copilăriei mele”

A încercat să aducă ceva nou pentru clienții români, iar aceștia au îmbrățișat imediat bucătăria elvețiană. Cele mai multe rețete din meniul Mica Elveție sunt moștenire de familie.

De fiecare dată când pregătesc Raclette, îmi vin în minte mirosul și gustul copilăriei mele. Familia mea nu avea mulți bani, așa încât adesea înlocuiam carnea cu brânză. Dar asta nu înseamnă că era mai puțin savuros.

Raclette, fondue, carne pe piatră încinsă sau tartarul pregătit în fața oaspeților sunt preparate – semnătură ale chef-ului care a gătit de-a lungul anilor pentru o mulțime de VIP-uri precum Wesley Snipes, Jean Claude van Damme, Pink, Steven Segal sau Roger Federer.

Prima oară când van Damme a venit la Mica Elveție era înconjurat de bodyguarzi și a vrut neapărat să stea într-un separeu. Regula în restaurantul meu este ca nimeni să nu facă fotografii vedetelor, așa încât nu a fost deranjat. Am mers să-l salut, așa cum fac cu toți oaspeții mei, iar el mi-a spus că auzise că la noi găsește cea mai bună carne din oraș. Cred că nu l-am dezamăgit pentru că, la puțin timp după acea vizită, a venit într-o seară fără bodyguard, iar apoi a venit ca invitat la ziua mea.

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Când vine vorba să gătească, însă, chef-ul de la ”Mica Elveție” o face cu aceeași bucurie pentru vedete sau oameni nevoiași. Restaurantul se află chiar lângă biserica Sf. Anton, astfel încât enoriașii veniți la rugăciune au primit adesea o farfurie de mâncare pregătită de chef Jakob Hausmann, pentru a-și încălzi trupul și sufletul pe durata pelerinajului

Viața este un permanent schimb: dai și primești. Dacă te abați de la regula asta și doar aștepți să ți se dea, strici echilibrul și, de cele mai multe ori, rămâi fără nimic.

 

Chef-ul care ne invită la #masăbunăîmpreună

Experiența i-a arătat lui Hausmann care sunt lucrurile care contează cu adevărat în viață. Vacanțele alături de copii și nepoți, casa plină cu masa-ntinsă în ceasurile de sărbătoare, sunt momente care, puse împreună, alcătuiesc fericirea pentru Jakob Hausmann.

Multă lume m-a întrebat cum de am rămas în România. Ei bine, pentru români, familia e mereu pe primul loc, iar asta a contat foarte mult pentru mine. Am putut prinde rădăcini și e firesc ca ”roadele” să le culeagă tot țara care m-a adoptat acum mai bine de 20 de ani.

Cel mai important este să ne oprim puțin din goana în care pare să ne trăim viața, să ne bucurăm de un fel de mâncare simplu, dar gustos, pregătit cu ingrediente de sezon și să transformăm fiecare masă într-o sărbătoare, având alături prietenii și familia.

Așa s-a născut campania #masabunăîmpreună. Multe vedete și personalități publice aleg să se alăture demersului, să uite de orice obligație de serviciu pentru câteva ore dintr-o seară obișnuită din timpul săptămânii și să ia cina alături de cei dragi, oferind astfel un exemplu de urmat.

Restaurantul meu e precum propria sufragerie, iar toți cei ce-i calcă pragul sunt oaspeții mei. Adesea văd oameni care cu o mână mănâncă, cu alta trimit e-mailuri. Atunci mă duc la masa lor, le iau mâncarea și le spun: ”Văd că sunteți ocupați și e păcat să las mâncarea aici, se răcește. O aduc după ce terminați.” Mulți sunt șocați, dar majoritatea înțeleg mesajul. Până la urmă, viața este despre mâncare și dragoste – una hrănește trupul, cealaltă sufletul. Și e bine să ne luăm timp pentru a ne bucura de amândouă.

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Cu o meserie care-l face fericit și prin care-i face fericiți și pe alții, un restaurant care e mereu plin și unde toți se simt ca într-o mare familie, e loc însă și pentru lucruri pe care chef Hausmann le-ar face diferit acum, dacă ar avea ocazia:

M-am implicat foarte mult în tot ce ține de restaurant, nu doar de bucătărie, și nu aș mai face asta. M-aș dedica artei gastronomice, aș călători mult pentru a cunoaște alte culturi și pentru a integra apoi specificul lor culinar în bucătăria mea și a putea oferi oaspeților nu doar feluri de mâncare bine gătite, ci experiențe gastronomice desăvârșite.

 

* Interviul cu Chef Jakob Hausmann a fost realizat de către Alina Cristea, PR Account Manager Tudor Communication

Cristian Tudorescu

Atunci când auzim de tranzacții la bursă sau de piețele de acțiuni, primul lucru la care ne duce gândul este la grafice în urcare sau coborâre, așa cum tot vedem în filme precum Lupul de pe Wall Street. Însă, situația este mai domoală în realitate, așa cum explică Cristian Tudorescu, unul dintre cei mai cunoscuți experți în piețe bursiere din noul val.

 

De-abia a împlinit 38 de ani, dar are deja o experiență de un deceniu ca antreprenor, lucru care nu este deloc puțin, mai ales dacă ne gândim că și-a început propria afacere tocmai în toiul crizei economice. Este și un apreciat consultant financiar, fiind invitat adesea în cadrul emisiunilor economice de la diferite posturi de televiziune. Este co-fondator al Business Insights și Investors Club, vicepreședinte Dezvoltare Sud la JCI România și organizează webinarii educaționale pe teme financiare.

Încă din liceu, dinainte de a putea vota, îi plăcea să urmărească principalele evenimente politice și economice, mai ales că România anilor ’90 trecea prin transformări importante. A urmat, în mod firesc, ASE-ul, unde a descoperit că îi place zona de investiții și de asumare a unor riscuri.

De aici, investițiile la bursă au devenit atractive pentru el.

Am început să înțeleg logica investițională, dincolo de emoția și spectaculozitatea unor știri despre câștiguri sau pierderi la bursă. Întâi caut să înțeleg ce se întâmplă într-o piață, îmi fundamentez decizia și apoi acționez.

 

În plină criză, Cristian Tudorescu și-a început propria afacere

De pe băncile facultății, Cristian Tudorescu și-a făcut ucenicia, timp de cinci ani, în departamentul de Research al societății de brokeraj Vanguard, actualul Tradeville, unde a observat că îi place să ia decizii de investiții informate. În ciuda faptului că era un boboc în ale meseriei, nu s-a lăsat dus de val, lucru care avea să îl ajute mai târziu în carieră.

La bursă poți câștiga atunci când îți faci temele înainte. Prefer să privesc lucrurile în perspectivă, pe un termen mai lung. Caut să nu cad pradă momentului și de multe ori chiar îmi iese chestia asta!

Apoi, a venit 2009 peste noi odată cu recesiunea, iar Cristian Tudorescu a luat o decizie extrem de curajoasă, dar și riscantă, totodată: să intre în antreprenoriat. A fost un gest intenționat într-o perioadă de cădere economică, pentru a prinde oportunitățile mai de jos.

A vrut să vadă cum e pe cont propriu, cu parteneri și colaboratori. A pornit în zona de investiții și consultanță financiară pentru companii și a cunoscut și momente dificile, pe care le-a remontat ulterior.

Am plătit MBA-ul în viața reală, cum se spune, adică am facut greșeli resimțite pe propria piele. Nu pot spune că am avut situații insurmontabile, ci doar unele interesante, din care am învățat. Sunt câțiva dintre partenerii inițiali care îmi sunt alături și acum și cu care colaborez pe mai multe proiecte antreprenoriale, ceea ce este foarte important pentru mine.

 

Ce înseamnă piața de acțiuni?

A fost una dintre primele întrebări care mi-au venit în cap atunci când am avut în față un expert în piețe bursiere, cum este Cristian Tudorescu, încercând să înțeleg ceva dincolo de limbajul economic codificat și inaccesibil multora dintre noi.

Cât este realitate în ceea ce vedem în filmele de succes de la Hollywood, în care graficele de pe Wall Street ne fac să visăm la posibilitatea de a câștiga foarte mult sau să avem coșmaruri în care am pierde foarte mulți bani.

Poți privi investiția în acțiuni ca pe asumarea unui risc calculat. Este și acea vorbă, „stabilește-ți singur cât ai suporta să pierzi”. Odată ce îți stabilești această limită, tolerezi mai bine riscurile și poti avea câștiguri semnificative, în timp. Acțiunile de pe Bursa de la București au oferit randamente de 10-15% pe an, unele și mai mult. Cele de pe piața americană la fel, au câștiguri de circa 10% în ultimul an. Dacă investești în acțiuni la bursă, cel mai important e sa fii pe un profit bun pentru tine peste 2 sau 3 ani. Dacă ești peste 6 luni, înseamnă mai degrabă că ai avut șansă.

Cristian Tudorescu

Se spune că deciziile bune vin ca urmare a experienței, iar experiența se capătă din deciziile proaste luate. Atunci când vine vorba de tranzacții la bursă, o decizie greșită înseamnă automat pierderi.

Cristian Tudorescu era conștient că pentru a deveni expert într-un domeniu, trebuie să experimenteze ambele fațete, atât cea ale câștigului, cât și cea a pierderii.

Toți cei care activează în investiții, sunt specializați pe anumite zone. Unii sunt mai atrași de a plasa pe termene scurte, cu riscuri mai mari. Fiecare acționează conform propriei psihologii și a apetitului pentru risc.

În schimb, Cristian Tudorescu este priceput la investiții în acțiuni și obligațiuni ale companiilor românești, pe un termen mai lung, cu riscuri medii.

 

O prezență activă la proteste

Cristian Tudorescu nu se limitează doar la propriul business, ci este foarte activ și atunci când sunt organizate mitinguri de protest la adresa actualei conduceri a țării, cum a fost și cel din 10 august 2018. Mai mult, este și foarte rapid în reacții pe rețelele de socializare după câte o declarație pompoasă a guvernanților, combătându-i punctual cu argumente și traducând într-un limbaj accesibil câte o măsură economică mai complexă.

Oamenii își dau seama că unele lucruri sunt șubrede, nu trebuie termeni foarte sofisticați. Semnalez când lucrurile pot derapa din punct de vedere economic. Eu consider că o țară trebuie administrată economic precum o firmă, precum o familie, sau precum ți-ai administra banii personali. Dacă cu banii tăi ești foarte atent, de ce nu ai fi la fel și cu banii țării? Sau cel puțin să avem pretenția de la reprezentanții noștri să fie așa. Stiu că e un demers dificil să influențăm comportamentul unor politicieni, dar e bine să fim activi în a semnala și adresa disfuncționalitățile.

 

Cristian Tudorescu crede într-un viitor mai bun pentru țară

Cristian Tudorescu nu caută pete în cer, iar când vine vorba de economie în general, de evoluția societății noastre, caută argumentele pentru a fi optimist. Culmea, chiar le găsește. Deși trebuie să ne așteptăm la o nouă criză financiară.

La ora aceasta, situația economică a României nu este una gravă, însă este una riscantă. Se poate deteriora dacă s-ar continua măsuri care să dezechilibreze economia. Este acea dorință a noastră, a oamenilor, ca lucrurile să întâmple în 4 ani și nu în 10 ani. Iar politicienii răspund acestei dorințe cu măsuri care ne creează iluzia că putem arde etape de creștere a standardului nostru de viață. S-ar putea să avem surprize în anii următori, când va veni o recesiune. Probabil, va fi mai blândă decât cea de acum un deceniu. Îmi păstrez optimismul evoluției pozitive a României. Doar că vom avea diverse hop-uri de trecut, pe parcurs.

De câțiva ani, Cristian Tudorescu a migrat spre a-i sprijini și pe antreprenori, nu doar pe investitori, având în plan mai multe proiecte de consultanță și mentorat pentru aceștia. Dincolo de proiectele personale, el este unul dintre puținii care privesc înainte cu speranță, dar și cu luciditate.

Cred că România de peste 10 sau 20 de ani va fi mai bună decât cea de acum. Așa cum este mai bună decât cea de acum 20 ani. Cred că de multe ori privim lucrurile prin prisma unor dorințe personale imediate, de aceea apare senzația negativă că nimic nu merge. Când de fapt, multe lucruri merg în România. Uneori vrem să meargă repede, iar asta nu se întâmplă tot timpul.

 

sursă foto: Facebook și LinkedIn Cristian Tudorescu

Dragoș Cristian Gheorghe Sports Business Academy

Dragoș Cristian Gheorghe (37 de ani) este creatorul Sports Business Academy, prima școală de marketing sportiv din Europa de Est acreditată în Uniunea Europeană.

 

E coautor, împreună cu profesor doctor Mihaela Constantinescu, al manualului de marketing sportiv care se predă în ASE. Între 2006 și 2012 a fost manager executiv al clubului Sportul Studențesc.

Pentru proiectele sale unice din zona sportului și a marketingului sportiv a fost inclus în lucrarea „Introducere în Marketing”, de Philip Kotler si Gary Armstrong, doi dintre cei mai mari specialiști în domeniu.

Cristi a făcut parte în 2002-2003 din grupul care a fondat prima organizație studențească de marketing și publicitate, „Advice Students”, contribuind la primele evenimente dedicate studenților în acest domeniu, prin care oameni din publicitate interacționau cu mediul universitar.

Era student la ASE, la Management, iar organizația de care vorbim a devenit una dintre cele mai puternice din România pe această zonă, de marketing și publicitate. După 8-9 ani, oameni plecați din această asociație au ajuns angajați la agenții de publicitate foarte mari, pe posturi de middle și top management în marketing.

Era exact la început, abia se depuseseră actele și se strângeau oameni în echipă. A fost o chimie între noi, ne simțeam bine împreună. A apărut „Advertising Challenge”, un proiect unde au venit absolut toți liderii din publicitate, pe partea de creație, media, proprietari de agenții de publicitate și de aici pur și simplu descoperi că îți plac niște lucruri, te simți atras și începi să construiești.

 

Spunea pe de rost componența echipelor din LaLiga și Liga 1!

Era înnebunit din liceu de sport. Dacă îl trezeai noaptea, îți spunea pe de rost primul 11 al tuturor echipele din LaLiga și Liga I. Urmărea Champions League, ca orice tânăr căruia îi plăceau meciurile spectacol, dar mergea și pe stadioane. Și asta chiar dacă în liceu a jucat mai mult baschet.

Împreună cu un grup de prieteni atrași de fenomen, a construit un plan de marketing cu care a mers la diferite cluburi. Așa a ajuns la Sportul Studențesc. Era deja la master.

Finanțatorul clubului din Regie i-a simțit potențialul și i-a spus fără să se gândească prea mult: „Avem nevoie de niște oameni pe acest segment, tu ești potrivit aici, cum ar fi să te apuci de treabă?” Asta se întâmpla în 2006.

Terminase facultatea de Management și două programe de Master: Comunicații publice în SNSPA și Marketing strategic în ASE.

Dragoș Cristian Gheorghe Sports Business Academy

În două săptămâni, a început treaba la Sportul Studențesc. Se pare că planul arăta destul de bine.

Își propusese să atingă două zone: una de comunicare la nivel local, în perimetrul clubului, însemnând din București, și una la nivel național, cu mai multe tipuri de stakeholders: suporteri, companii, presă…

Era gândit destul de ok și la final aveam o listă de acțiuni, printre care un Reality Show cu Sportul Studențesc. Am fost la PROTV, iar răspunsul a fost corect, mi-au zis că nu este o echipă cu audiență și că nu vedeau niște linii de monetizare, corect iarăși.

 

Cum să-i apropii pe fotbaliști de mass media

Îi veneau continuu idei, dar în România multe dintre aceste idei erau greu de pus în practică. Propusese chiar niște emisiuni de cooking cu fotbaliști, în 2006.

Voia să creeze elemente de atașament între brand, jucător și public. Avea și o idee de apropiere a fotbaliștilor de mass media – „La o cafea cu presa” -, unde era vorba despre o întâlnire „off” între presă și fotbaliști, in ideea că aceste două părți implicate în fenomen trebuie să se cunoască într-o zona de încredere, relaxată.

Conexiunea era între stakeholders, și aici definesc așa: autorități locale, companii, suporteri și presă. Dacă jucătorul nu simte că trebuie să comunice cu publicul, atunci nu transmite nimic.

Entuziasmul era mare. Chiar i s-a reproșat în club că își depășește atribuțiile atunci când a ținut cursuri de comunicare cu fotbaliștii sau ședințe. Finanțatorul i-a reproșat că nu era treaba lui, că s-a implicat prea mult.

Exista pe atunci – spune Cristi – o zonă gri. Se considera că antrenorul este cumva subminat și într-un fel și finanțatorul se simțea subminat, pentru că ei voiau să controleze comunicarea cu sportivii.

Am simțit că le-a fost frică de faptul că ei pot pierde cumva autoritatea. Mi s-a reproșat chestia asta. Unii dintre jucători m-au luat în glumă, unii și acum când mă întâlnesc cu ei îmi spun că am făcut chestia aia care a fost foarte utilă pentru ei.

Pe vremea aceea, fotbaliștii cam fugeau de interviuri, exista o reticență, o frică de camerele de luat vederi. Problema este că nici acum mulți dintre jucători nu conștientizează că au nevoie de comunicare și de imagine. Faptul că dau interviuri după meciuri este ceva normal, dar trebuie să mergi mai departe de zona asta.

Zilele trecute, l-am văzut pe Beckham, care a participat ca endorser la premiul de Formula 1 alături de echipa Mercedes. Asta e o poziționare. El a terminat cariera de sportiv, dar comunică foarte bine.

 

Marii sportivi trebuie să comunice mult cu fanii

Noi avem campioni mondiali, campioni olimpici, câștigători de Cupa Campionilor Europeni la fotbal, la handbal… Nu putem să facem și noi așa ceva, să-i poziționăm pe marii noștri campioni?

Cristian Gheorghe crede că, în primul rând, totul trebuie să plece de la sportiv, el trebuie să simtă. Nu trebuie neapărat să îl solicite cineva. Când începi să trăiești în zona asta, trebuie să fii pregătit să comunici, să fii deschis, să răspunzi pe facebook etc.

Din păcate, încă nu suntem așa de pregătiți în România. Sunt patroni care nu-și doresc să vadă fotbaliști prin presă, nu vor să vadă antrenorii dând interviuri, iar lucrurile se reflectă mai departe în acțiunea de marketing și în poziționarea brandului.

Totul s-a dus în Social Media, unde poți da conținut doar prin ce înseamnă comunicare publică a echipei: jucători, oficiali, antrenori. Dacă nu ai acces la ei, ți se taie cel mai important pivot de comunicare din 2019. Nu poți doar să pui fotografii cu jucătorii echipei și cu faze din meci și un text rece. Nu mai merge!

 

Cei mai vizibili pe Social Media

Când am început să comunicăm pe Social Media, ni s-a părut că este foarte simplu și ieftin, poate de aceea a și crescut zona aceasta foarte mult.

Acum, este nevoie de oameni și specialiști care să fie tot timpul informați. Cristi crede că aceia care au mutat bugete în zona asta sunt vizibili pe partea de Social Media și pe marketing: CSU Craiova, FRF, CSM București, Federația de Handbal.

Din păcate, nu sunt foarte mulți, pentru că „nu mai e vorba doar de un om care are un telefon”. Dacă vrei să ai conținut, trebuie să ai un buget pentru așa ceva și o poziționare clară a brandului. Și trebuie să ai strategii.

Suntem sau nu suntem la distanță mare de ce se întâmplă afară? Cristi consideră că, dacă ne uităm la FRF, care cheltuiește bugete foarte mari, nu am putea spune că suntem departe. Dacă ne uităm la tipare de comunicare, la trend-uri, suntem la ani-lumină.

În Anglia, pentru a mări partea de engagement pe o postare, au pus o semighicitoare: Numește jucătorul care a marcat în finala cu AC Milan din anul… Lăsau puncte-puncte, pentru ca suporterii să completeze în comentarii și au creat engagement. Asta e o idee nouă pe care am văzut-o de curând și o s-o aplicăm și noi pe partea noastră de școală.

La noi, sunt încă federații anchilozate, care au bugete mici comparativ cu restul federațiilor, încă nu și-au configurat o strategie în zona asta.

 

Cum a apărut Sports Business Academy

Dar să trecem la marele proiect al lui Dragoș Cristian Gheorghe, Sports Business Academy. Cum s-a născut singura academie de sports business din Europa de Est?

Plecând de la conducerea clubului Sportul Studențesc, Cristi a fost cooptat în 2012 în cea mai mare companie de management sportiv din România, Sport Evolution Group (SEG). A realizat imediat că nu existau date și cifre legate de Return on Investment prin sport.

A luat-o practic de la zero. Atunci se discuta despre marketing sportiv, dar, explică interlocutorul nostru, realitatea este că la nivel global vorbim despre sport business, adică un complex mult mai mare.

Am creat, alături de Marketer Club, o organizație studențească: Școala de Marketeri în Sport. Din momentul acela, am avut 25-30 de oameni anual cu care făceam aproape toată toamna studii de caz, studii de marketing, cercetări de piață pe zona asta. Veneau numai studenți și lucram cu ei… De aici, am cooptat diverși oameni care au lucrat cu mine în companie.

O parte a rămas în piață și lucrează în poziții destul de mari acum, middle și top management în companii, dar ideea e că an de an începuseră să-și ocupe toată toamna cu acest proiect. La un moment dat, în 2015, și-au spus că, dacă tot își petreceau toamna aici, ce ar fi dacă ar face un eveniment din povestea asta?

Ușor-ușor, am construit povestea Sports Business Academy. Erau vreo 30 de oameni care păreau așa, niște ciudăței, să fii miercurea seara pe lângă Cișmigiu, la Facultatea de Sociologie, când toți erau acasă, iar noi abia începeam treaba. Ușor-ușor, grupul acela a început să se consolideze și am mai pus un an, am mai pus un an, am mai adăugat oameni…

 

Sports Business Academy, ambasador al Leaders in Sports, liderul evenimentelor globale pe zona de sports business

Cel mai important lucru a fost realizat în 2018, când Sports Business Academy a obținut acreditarea la nivelul Uniunii Europene. Tot atunci au fost consolidate câteva parteneriate care începuseră de câțiva ani, cu ASE, cu Universitatea de Educație Fizică și Sport.

Pe plan internațional, au reușit să semneze cu Leaders in Sports, liderul evenimentelor globale pe zona de sports business, cu evenimente în Beijing, Londra, New York și chiar Abu Dhabi. Există de asemenea un parteneriat și la Bruxelles, cu International Football Business Institute.

Cristian spune că, la început, speakerii veneau la SBA mai mult să se laude. Ușor-ușor, după patru ani, ei s-au mutat în zona de conținut, cum fondatorul academiei își dorise de la început.

Există acum prezentări de 40-50 de minute de la fiecare invitat, ceea ce înseamnă conținut de calitate. Invitații vorbesc despre un pachet, de prezentarea unui eveniment, soluțiile pe care le-au găsit, problemele cu care s-au confruntat, studii de caz etc.

În 2018, a fost finalizată și platforma de e-learning. A fost o investiție de timp și de bani consistentă, dar, pentru prima oară în România și în Europa de Est, cei care vor urma cursurile noastre vor putea de la distanță să aibă acces oricând la informații.

 

Dragoș Cristian Gheorghe, coautor al unui manual de ASE

Poveștile s-au ținut lanț pentru Cristian. La școala de marketing au venit în Internship studenți din Anglia.

Diferența este atât de mare între noi și ei, încât am reușit să acumulăm informație, conținut, din zona lor, studii de caz. Nu poți avea acces la ele în Europa de Est, pentru că lumea nu le scrie, iar Mihaela Constantinescu, care este profesor în ASE, undeva în 2014 a început discuția asta și mi-a zis: Cum ar fi să facem un manual de marketing sportiv?

A crezut că a fost o glumă, dar a spus, cu inconștiență: „Da, normal, facem”. A durat cam 8 luni, timp în care cei doi au adunat materiale.

Dragoș Cristian Gheorghe Sports Business Academy

Cristi recunoaște că marele merit îl are Mihaela. A fost un șoc când a văzut pe print proiectul editorial final, pentru că în urmă cu un an era doar o discuție. A ieșit un manual și până la urmă o materie care se predă și acum în anul 3 la Facultatea de marketing.

Noi suntem foarte mândri de acest manual, pentru că, dacă îl comparăm cu ce am văzut în Anglia, suntem foarte aproape. Suntem extrem de aproape, calitativ stăm foarte bine. Sunt câteva elemente pe care le vom întregi în 2019, când facem ediția a 2-a, dar calitatea lui e chiar surprinzător de bună pentru Europa de Est. Eu tot timpul fac evaluarea asta, nu mă compar cu România, ci cu Europa de Est.

Este în primul rând un manual cu studii de caz, cu cifre, pentru că în general în România oamenii, când fac studii de caz, fac niște povești interesante de PR, dar fără cifre – asta o afirmă Cristian Gheorghe.

Sistemul britanic de educație are cifre, „tocmai în ideea de a-ți cimenta și a-ți fundamenta deciziile pe zona de project management, unde vin cu lucruri clare, nu cu povești de PR”.

 

Sfaturi pentru un tânăr absolvent al Facultății de marketing

Ce ar trebui să facă un tânăr absolvent de facultate de marketing pentru a lucra în domeniu și pentru a avea succes? Fondatorul SBA spune că primordial este să îi placă zona asta.

Dacă vorbim de marketing sportiv, trebuie să îi placă sportul, să aibă o afinitate, altfel este imposibil. Apoi, trebuie să fie foarte bine informat, să urmărească tot ce se întâmplă afară, să se uite și în interior, să se uite și în jurul nostru.

Un exemplu dat de Cristian: Sunt foarte multe chestii pozitive la nivel de marketing sportiv în Grecia, cel puțin în fotbal, în baschet. Au și alt public. În Turcia, la fel. După aceea, trebuie să vină cu propria amprentă, adică să aibă idei și să meargă să le propună, fără frică. Unde? „Oriunde consideră că ar putea să dea plusvaloare, chiar dacă la un moment dat pare utopic. Șansa lui este chiar el”.

Sports Business Academy a reușit să strângă majoritatea proiectelor importante. BRD Năstase-Țiriac, Colour Run, McDonalds Player Escort, Sport Arena Streetball Tour, de la toate există materiale și studii de caz. Sunt 150-160 de pagini cu tot ce înseamnă procese financiare în management, marketing, dar acestea nu sunt discutate neapărat în cursuri.

Suntem focusați pe practică și pe conectivitatea între lumea sportivă și lumea reală, pentru că de multe ori poți să cazi în capcana de a sta prea mult cu capul în teorie și a crea o prăpastie între teorie și practică. Noi suntem exact partea de practică, unde oamenii spun lucruri exact așa cum se întâmplă, problemele cu care s-au confruntat. Oamenii care au terminat cursurile la noi au reușit să facă multe proiecte, adică noi cumva suntem și o zonă de antreprenoriat pe sport și ne dorim asta, și ca atare am avut studenți de anul I, anul II care au organizat evenimente, nici nu terminaseră facultatea.

Obligatoriu trebuie să existe pasiune pentru sport. În general, la SBA au venit oameni pasionați, unii care erau deja în industrie, alții care voiau să își lase amprenta, unii care erau la început. Important este că majoritatea fac proiecte astăzi.

 

Exemplul ungurilor: strategie națională pe sport

Ce soluții vede Cristian Gheorghe pentru redresarea și reîmprospătarea sportului românesc? Inițiatorul SBA crede că trebuie să avem o strategie națională clară pe parte de mase-sport, licee, timp liber.

Este indicat să setăm un număr de 5-6 ramuri sportive, în care să investim serios, prioritar, cum au făcut ungurii, și să aducem la nivelul anului 2019 și infrastructura.

Aici e puțin mai complicat, pentru că până la sport sunt alte zone deficitare, nu avem spitale, nu avem drumuri. Educația și cultura ar trebui să fie în același coș cu sportul. Cumva s-a creat o discrepanță, de parcă aceste trei domenii sunt certate între ele, pe când într-o societate sănătoasă și puternică ele trebuie să meargă împreună, sunt conectate. Din nefericire, în România, nu au mers niciodată împreună, nu s-au pus la masă la nicio discuție.

 

„Erorile statistice” Simona Halep și Cristina Neagu

România va avea un tip de performanță, pentru că și acum, după Revoluție, trăiește din niște rezultate care sunt erori statistice, cum le numește Cristian, vezi cazul Halep. România nu a investit mai nimic, nu a făcut nimic, și cu toate astea avem lider mondial la tenis! La fel și Cristina Neagu.

Simona Halep și Cristina Neagu pot fi folosite ca pivoți de comunicare în construirea unei industrii puternice, dar trebuie să existe o unitate în gândire și simțire între clasa politică, lumea sportului, suporteri și media.

Îl întreb dacă nu cumva acești sportivi ar trebui să fie plătiți ca să pornim de la ei cu imaginea, comunicarea și dezvoltarea sportului. E de acord și chiar vede un contract pe un an, doi sau trei, dar mai are o idee:

Sunt niște oameni din sport care au burse viagere și care ar fi putut să facă mai mult sau puteau fi folosiți mult mai inteligent. Cred că sunt soluții!

Așa să fie! Să găsim cele mai bune soluții pentru sport, pentru că am avut și avem talente. Totul depinde de noi.

 

Sursa Foto: Facebook Dragoș Cristian Gheorghe

Olavy Theodor Pecou

Uneori, poveștile se întâlnesc într-un spațiu al lor. Un asemenea spațiu îl reprezintă o creperie-băcănie bretonă din București. O „ambasadă” a Bretaniei prin decor, atmosferă, mica bibliotecă alcatuită exclusiv din cărți despre Bretania și multe altele. Laolaltă cu starea de bine și de bun gust se află legendele bretone – de altfel pasiunea celui care deține această creperie: Olavy-Theodor Pecou, povestitor cu o viață…de poveste.

 

Olavy-Theodor Pecou a trăit 22 ani în străinătate. Cei mai mulți, 11 la număr, i-a petrecut în Bretania. A fost corporatist, s-a reîntors în România și anul trecut a deschis creperia unde soția sa, româncă, este chef. Cei doi au început prin a se forma în meseria de „crepier”, în Bretania, unde in vara anului 2017 au urmat o formare personalizată la „Ecole Creperie Le Roïc”.

Însuși numele creperiei este „de basm”. Nominoë este primul rege al Bretaniei, „Tatăl Patriei” („Tad ar Vro”) cum îi spun bretonii, cel care a unificat Bretania.

Clătite sărate făcute din făină de hrișcă bretonă bio, fără gluten, clătite dulci, salate, omlete, gofre, cidru artizanal breton – elaborat în cea mai veche cidrărie artizanală bretonă încă în activitate (brut, dulce și bio – toate trei premiate cu medalia de aur la ultimul Concurs Agricol de la Paris), bere artizanală românească, toate pot fi găsite aici.

După cum spune Theodor, „dacă ai un vis și îl urmezi cu pasiune, este imposibil să nu reușești, oricât de greu ar fi”. Uneori, căile basmului pot fi nebănuite…

 

Cum se mai fugea din România în 1982? Ne povestește Theodor Pecou!

A ajuns în Bretania pe când avea vârsta de 7 ani și 10 luni. De fapt, părinții săi (pe atunci cu numele de familie real Petcu, pe care mai târziu l-au „franțuzit“) au fugit din România în 28 iulie 1982 și au ajuns, după diverse pățanii ale drumului, în aspra Bretanie. Ca un arc peste timp, Olavy-Theodor Pecou povestește:

În mintea mea (și în versiunea oficială a părinților mei), urma să mergem cu mama în Libia, să-l vizităm pe tatăl meu (care lucra acolo pe un șantier, în calitate de expert contabil) și apoi să ne întoarcem cu toții în țară, după vreo 4 săptămâni și un circuit prin Libia, Tunisia, Italia, Austria și Ungaria.

Părinții mei pregătiseră însă totul, ca să nu ne mai întoarcem (maică-mea ascunsese de pildă certificatele noastre de naștere, de căsătorie și ceva valută în dublurile hainelor), iar în Italia, în loc să „facem dreapta” spre Austria și Ungaria, am făcut stânga, spre Franța.

Cât despre mine, bine că nu știam nimic despre planul lor, altminteri probabil că nu am fi ieșit niciodată din țară. La aeroportul Otopeni, după ce trecusem toate controalele, țin minte și acum cum m-a tras de o parte un ofițer de Securitate, să mă întrebe: „Ia spune tu puștiule, unde te duci așa?”. Iar eu, în mintea mea de copil, i-am răspuns: „Mă duc în Sahara și mă voi întoarce cu o cămilă !…”

Trebuie adaugat că în Italia au depus actele pentru azil în SUA și Canada, unde mai aveau rude. Dar formalitățile mergeau greu. Atunci au întâlnit o altă familie de români în gara Termini din Roma, care le-a sugerat să meargă în Franța.

Au trecut granița în Franța clandestin și prima noapte în Nisa au dormit pe o bancă de autobuz, împreună cu alți imigranți. Theodor își amintește că francezii din Nisa nu sunt prea prietenoși cu străinii. S-au oprit atunci prin vreo șapte hoteluri, însă nu au fost primiți deoarece niciunul dintre ei nu vorbea engleză. Mama lui mai știa ceva italiană, însă pur și simplu i-au refuzat.

Aici a început povestea lui Theodor Pecou, fost Teodor Petcu. Au ajuns la o tabără de refugiați din sudul Bretaniei, într-un mic sat de pescari, Piriac-sur-Mer, apoi au primit o locuință socială la Saint-Nazaire, pentru ca mai apoi să se mute în Nantes. Bretania, cu oamenii aspri, dar buni, l-a cucerit definitiv.

A terminat școala, a terminat facultatea, a fost angajat de grupul Renault. În câțiva ani a devenit cel mai tânăr director de marketing din grupul Renault din toată lumea. Avea 25 de ani.

 

Care este cea mai frumoasă amintire din Bretania?

Theodor este de acord cu faptul că părinții au plănuit această plecare în primul rând pentru el, pentru a-i asigura un viitor într-o țară liberă. Asta cu atât mai mult cu cât familia lui avea „origini nesănătoase”, conform terminologiei în vigoare la acea vreme.

Bunicul său patern, „chiabur”, fusese omorât la puțin timp după preluarea puterii de către comuniști. Toată averea sa a fost confiscată. În același timp, bunicul din partea mamei fusese dat afară de la locul de muncă și retrogradat ca „muncitor necalificat”. Motivul? Refuzase să devină membru al partidului comunist, atitudine pe care a păstrat-o toată viața.

Amintirea lui cea mai frumoasă este din primăvara anului 1984. Avea 9 ani și jumătate, era în clasa a treia și locuia la Saint-Nazaire, un oraș de cca. 70.000 locuitori, situat pe malul Oceanului Atlantic și totodată pe malul drept al fluviului Loarei, cel mai lung din Franța.

Atunci a participat și a câștigat la turneul regional de șah “tournoi de la presqu’île guerandaise” (regiunea din acea parte a Bretaniei, cu centrul istoric la Guerande, o superbă cetate medievală, care și-a păstrat în întregime fortificațiile, și de unde provine și cea mai apreciată sare de mare din Bretania, “sel de Guerande”).

Faptul că a reușit să termine primul a fost o mare mândrie pentru Theodor: El, micul imigrant român sosit nu demult în Franța, a câștigat!

În Bretania, am trăit între 1982 și 1993, când am plecat la Reims, unde am absolvit un MBA (cu ultimul an petrecut în Spania, cu o bursă Erasmus). M-am întors însă cu regularitate pe acele meleaguri, unde ai mei obișnuiau după Revoluție să petreacă toamna, iarnă și începutul primăverii, în timp ce ultima parte a primăverii și vara, o petreceau în țară. La Nantes, ultima capitală a ducilor de Bretania (Naoned în limba bretonă), am făcut inclusiv o practică de câteva luni în timpul studiilor. Este o regiune de care am rămas profund atașat, cu atât mai mult cu cât ne-a primit și ocrotit, pe mine și pe ai mei, la vreme de restriște și de pribegie, dar și pentru că are o puternică identitate, o bogată cultură, gastronomie și istorie (iar eu sunt pasionat de istorie!), și totodată o natură și o geografie deosebite.

Acestea sunt probabil motivele pentru care, împreună cu Dana, soția sa, s-a gândit să facă în România un mic colț de Bretania. Au devenit astfel practic primii „ambasadori” ai acelei regiuni deosebite în țara noastră, acest termen fiindu-le sugerat de mai mulți oaspeți care au trecut pragul micii lor prăvălii.

Olavy Theodor Pecou

Olavy Theodor Pecou în creperia Nominoë

 

A refuzat cu îndârjire să vorbească altă limbă decât româna acasă

Theodor a făcut tot ce a putut pentru a-și păstra identitatea. Acasă, cu părinții, a refuzat întotdeauna să vorbească altă limba decât cea română, chiar dacă mama lui a încercat în repetate rânduri să îl facă să vorbească în franceză cu ea, pentru a o ajuta să învețe mai repede.

El a conștientizat însă foarte repede că, dacă făcea asta, urma să își uite limba maternă – ceea ce era exclus.

În sinteză, despre mine, aș spune că mă simt în primul rând român (aici îmi sunt rădăcinile și aici au fost sădite, în primii ani de copilărie, acele valori și principii care mă definesc, chiar dacă am conștientizat acest lucru mult timp după aceea), dar și francez (școala și facultatea le-am făcut în Franța, iar grupul Renault, în care am lucrat 15 ani, este cel care m-a format din punct de vedere profesional) și în același timp și breton. Bretania fiind regiunea în care am trăit cel mai mult în Franța, iar acea regiune (celtică) fiind un ținut în multe privințe aparte, în comparație cu celelalte regiuni ale Franței.

Cât a lucrat pentru Renault, Theodor Pecou a avut legături cu Egipt, Arabia Saudită, Emirate, Liban, Siria. A stat la Istanbul până în octombrie 99, când l-au trimis la București, pentru că, fiind român, putea să le fie mai de ajutor în țara natală.

Cu toate că mai vizitase România după Revoluție, în vacanțe, abia când a locuit aici și-a dat seama că pur și simplu și-a găsit locul în care vrea să trăiască.

În 2002, Renault l-a retrimis în Franța să lucreze, însă i-a fost foarte greu la Paris, de unul sigur. A fost exact pasul de care avea nevoie pentru a demisiona și a se repatria definitiv. Se întâmpla în 2008, iar de atunci nu a mai părăsit locuința din București, și speră că nici nu o va mai face vreodată.

În România, Theodor Pecou a mai lucrat și la Romtelecom, apoi la Automobile Bavaria, până să se hotărască să își deschidă clătităria.

Eu m-am simțit mereu foarte legat de țara mea. Când începeam anul școlar în orice școală din lume, mă prezentam și spuneam mereu: Mă numesc cutare și sunt român. Am plecat din țară cu două cărți de citit pentru timpul verii, atât. Și astea au fost singurele mele cărți în limba română: „Tarzan” și Alexandre Dumas – „După 20 de ani”.

Theodor mai spune că s-a întors și a rămas în România pentru că a simțit chemarea țării natale. Aici s-a născut, aici a copilărit, aici a primit acele învățături pe care obișnuim să le numim „cei 7 ani de acasă”. Și tot aici își odihnește strămoșii.

 

Ce va face pe viitor în România

După 22 de ani trăiți în diverse țări (începând cu Franța, bineînțeles, dar nu numai) și 20 de ani munciți în corporații și multinaționale, ambițiile lui pentru viitor pot părea modeste unora:

Să trăiesc în țara în care m-am născut, România, să-mi cresc aici copiii, să dezvolt activitatea prăvălioarei noastre bretone, din care, împreună cu familia, să trăim într-un mod decent, să popularizez pe meleagurile noastre zestrea unui ținut deosebit și totodată drag sufletului meu, Bretania, atât din punct de vedere gastronomic, cât și muzical, cultural, istoric, să aduc modesta mea contribuție la dezvoltarea țării și societății noastre, prin intermediul acestei mici afaceri, dar și prin împărtășirea experiențelor umane, academice și profesionale pe care viața mi le-a dăruit.

Olavy Theodor Pecou

Mesajul lui Theodor Pecou pentru români și România

Theodor Pecou crede că noi, românii, putem avea un trai decent în țara noastră. Mai crede că România dispune de multe atuuri, naturale dar și umane, și că atât economia cât și societatea se pot dezvolta și pot evolua într-un mod rapid, vizibil, frumos și armonios, însă cu câteva condiții.

În primul rând, românii, îndeosebi cei mai educați, activi și în măsură să contribuie la dezvoltarea țării, să nu mai plece pe capete în străinătate. Cei care au plecat, mai de mult sau de curând, să revină în țară, pentru a fructifica experiența acumulată în afară. Aici, Theodor este convins că există mult mai multe oportunități profesionale și de afaceri decât în occident.

Pentru asta însă, o condiție esențială este ca oamenii care au plecat, sau se gândesc să o facă, să se simtă cetățeni respectați și în siguranță la ei acasă.

Acest lucru va fi posibil doar dacă acei oameni vor avea încredere în sistemul nostru de sănătate, în sistemul nostru de educație, într-o infrastructură locală decentă, care să nu le pună viață în primejdie la fiecare deplasare prin țară, într-o justiție independentă și un stat cu adevărat de drept, și într-un final într-o administrație și niște autorități publice care să fie cu adevărat în slujba cetățeanului care le plătește, și nu, așa cum din păcate avem impresia uneori, invers.

Totodată, pentru ca societatea noastră să evolueze în direcția dorită, Theodor mai crede că este nevoie de nivelul de educație și conștiința civică a fiecăruia dintre noi, dar și de solidaritatea dintre noi.

Iar noțiuni de multe ori abstracte, dar esențiale pentru o viață armonioasă într-o societate democratică și pluralistă să devină palpabile în viața noastră de zi cu zi, deoarece statutul de cetățean liber implică atât drepturi cât și obligații, ceea ce mulți concetățeni omit:

Respectul față de celălalt (conform principiului „libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt”), respectul față de mediul înconjurător, grijă față de țară și zestrea pe care le-am primit moștenire de la înaintași, și mai ales față de ceea ce vom lăsa moștenire urmașilor noștri, apărarea instituțiilor fundamentale pentru un stat de drept, fără de care nicio societate modernă nu se poate dezvolta cu adevărat.

 

Un mesaj pentru noua generație

Da, are și așa ceva. Pentru tinerii din țara noastră. Îi îndeamnă să pășească în viață cu hotărâre, încredere și credință, să-și asculte întotdeauna acea „voce interioară” (cel mai bun sfetnic după părerea lui), indiferent de ceea ce spun oamenii în jurul lor.

Să rămână întodeauna credincioși valorilor și principiilor care îi definesc – printre cele mai importante lucruri în viață. Să fie întotdeauna mândri că sunt români (de țară și poporul în sânul căruia s-au născut, de rădăcinile și înaintașii lor), indiferent de locurile prin care îi vor purta pașii vieții.

Și, conchide Theodor Pecou, cu frumusețe în glas, sens și exprimare:

Iar după ce colindă lumea mare, precum Ulise, să regăsească drumul casei, adică drumul țărișoarei noastre!

David Deaj

David Deaj are 20 de ani, locuieşte în Cluj-Napoca şi este consultant financiar şi imobiliar. Prin meseria sa ajută oamenii să găsească cele mai bune metode prin care săşi atingă propriile obiective. Tot el îşi ajută clienţii să ia cele mai înţelepte decizii atunci când vor să cumpere sau să vândă proprietăţi.

 

„Ai un vis? Luptă-te pentru el. Îmi place să motivez oamenii. Trebuie să credem mai mult în ceea ce facem”, este una dintre devizele lui David. Cum a reuşit să ajungă la acest nivel încă de acum? E o întrebare foarte bună.

Totul a început încă din copilărie, când şi-a descoperit o pasiune care îl călăuzeşte şi în prezent. Este vorba de muzică. Avea şapte ani şi se afla într-o duminică la biserică, alături de tatăl său. Şi-a dorit foarte mult să cânte în cor.

David Deaj s-a înscris la muzică, fără să le spună părinților

Tata mi-a spus „dacă te faci acum de ruşine, eu nu te mai las să cânţi niciodată”. Şi am cântat, mi-a plăcut, mi-am dat seama că mă descurc. Oamenii m-au felicitat.

În clasa a doua, pe când se afla la ora de sport, o profesoară de muzică i-a întrebat pe copii dacă vor să se apuce de pian sau de chitară. David nu a stat prea mult pe gânduri şi s-a înscris la Şcoala de Muzică.

Decizia a luat-o fără să-şi anunţe părinţii. Îi era teamă că nu va reuşi să ia examenele şi îi va dezamăgi. Nu s-a pus această problemă, era foarte hotărât să-şi atingă acest vis şi a reuşit.

După ce a trecut examenele, a rămas şi cu o amintire amuzantă. În loc de David Deaj, pe listă scria Deaş.

La Şcoala de Muzică a fost admis la vioară însă, dacă ar putea da timpul înapoi, ar fi ales pianul. Perioada care a urmat a fost plină de provocări.

În clasa a doua, am optat pentru opţiunea de a recupera doi ani într-unul. Zi de zi, făceam ore de vioară. Studiam foarte mult ca să fiu la un nivel cu colegii mei de clasă. Când alţii erau în anul trei, eu eram tot acolo, dar cu doar doi ani studiaţi.

Cum a scăpat David Deaj de noduli pe corzile vocale

Se spune că viaţa e plină de suişuri şi coborâşuri, iar David a trăit acest sentiment pe propria piele. În clasa a patra i s-a interzis să mai cânte vocal, după ce i s-au descoperit nişte noduli pe corzile vocale.

A renunţat la vioară şi a trecut pe trompetă, unde a stat doar o jumătate de an. Comportamentul pe care îl avea profesorul i s-a părut prea vulgar şi a renunţat.

Cu toate acestea, David nu s-a dat bătut. Pasiunea sa pentru muzică era prea puternică. A mers la un medic specialist de la clinica de ORL, care i-a recomandat un tratament inedit.

Timp de doi ani, zi de zi, am avut opt foi micuţe cu vreo 50 de formule. Erau combinaţii de litere, vreo patru-cinci, pe care trebuia să le rostesc de cinci-şase ori pe zi. Așa am reuşit să scap de problemă.

În clasa a şaptea, David Deaj s-a transferat de la Şcoala Horea la Liceul Creştin. A început să cânte în corul şcolii, dar şi al bisericii. A avut şi un moment în care a vrut să renunţe complet la muzică.

Privea viitorul şi nu ştia ce să facă. Dar şi de această dată, aşa cum a fost şi când îi apăruseră acei noduli, pasiunea a învins.

David Deaj

Foto: Facebook David Deaj

Concursuri încheiate pe locul 1

Avea o voce foarte puternică, iar prietenii şi cunoscuţii nu îi puteau oferi decât un singur sfat. Să se îndrepte spre canto clasic. Acolo se alegeau şi tenorii, care erau căutaţi pe piaţă în domeniul muzicii de operă.

Cu ajutorul orelor de pregătire alături de profesorul Andrei Țara, David Deaj a fost admis la Colegiul de Muzică ”Sigismund Todiță” din Cluj. Astfel, începea în clasa a 10-a o poveste nouă, care se numea canto clasic muzică de operă.

După ce am început să studiez, îmi era groază. Credeam că nu o să recuperez. Eram în clasa a 11-a, iar ceilalţi începuseră canto din a noua. Acolo e miză să te duci la concursuri, apoi examenele de la final, unde era concurenţă între noi toţi. Mi-am dorit să ajung cât mai departe și am tras foarte tare de mine. M-a ajutat foarte mult faptul că, încă de mic, cântam în cor, cântam în biserică. Asta m-a ajutat ca vocea să-mi fie curată, să nu cad din ton, să-mi învăţ piesele bine.

În clasa a 11-a, David Deaj obține locul trei la primul său concurs. După această experienţă s-a ambiţionat şi mai mult, iar la următoarele a terminat primul. Erau concursuri naţionale şi internaţionale de canto. Nu termina singur pe primul loc, ci împreună cu unul sau doi colegi.

Un moment de cotitură

Nivelul era foarte ridicat. Aveam nişte colegi foarte buni, precum Marius Aron, Iulia Man, Peter Emanuel. Unii au început mai devreme decât mine, alţii mai târziu. Dar erau oameni care se aflau deja sus. Când mergeam la concursuri, era o joacă cu toată această concurenţă dintre noi. De obicei, Marius lua tot timpul locul 1 şi, ori luam şi noi împreună cu el, ori noi luam locurile 2-3 după. Marius şi Iulia sunt şi astăzi la Conservator, la canto clasic.

Fiind la un liceu de muzică și participând la nenumărate concursuri, David Deaj și-a dorit să ajungă și mai departe. Din acest motiv, în clasa a 12-a a început pregătirile pentru admiterea la Conservator.

La un concurs internațional desfășurat în Arad, David a terminat pe locul 1. Era deja foarte mulțumit de tot ce realizase până atunci, dar a venit și un moment de cotitură, unul care îl putea împiedica să-și urmeze visul în continuare.

A trebuit să aleg ceva ce a fost dureros pentru mine. Să accept că va fi foarte greu să am o carieră în muzică în România sau să aleg una din care să câştig nişte bani, să pot să-mi întreţin o familie. Din păcate, în ţara noastră încă se mai merge pe cunoştinţe. Ca să ajungi la Opera Română din Cluj era foarte uşor, dar consta pentru mine ca şi creştin să fac o grămadă de concesii. Eu am o anumită gândire şi, când voi avea o soţie, nu voi putea merge pe scenă să mimez săruturi sau să pipăi alte doamne. Puteam alege să cânt într-un cor, însă nu era o remuneraţie atât de bănoasă. Şi atunci am ales să mă îndrept spre business. Dar am rămas în muzică la biserică. Ajutam copiii să se dezvolte.

Lucrează de la 17 ani

Deși în prezent are altă ocupație, aceea de consultant financiar și imobiliar, David nu a renunțat la ideea de a avea o carieră în muzică. Încercările prin care a trecut până acum l-au ambiționat prea mult ca să se dea bătut. Tocmai din acest motiv, a dat exemplu un alt moment din viața sa.

A crescut într-o familie cu mulți frați, în condiții mai puțin bune și și-a dorit foarte mult să-și ajute părinții. A început să lucreze de la 17 ani, ca bucătar într-un restaurant. Mai târziu, s-a angajat într-un alt restaurant, unde a reușit să ajungă până în poziția de director.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, acum am firma mea, unde activez în domeniul de consultanţă financiară şi imobiliară. Visul meu e deja la un nivel mediu spre ridicat. Dacă visul tău e unul bun, dacă eşti sincer cu tine şi cu ce îţi doreşti, eu cred că nu ai cum să nu reuşeşti. Dacă tu vrei să faci un bine, Dumnezeu te ajută.

Mândria de a fi român

Fiind născut pe plaiurile românești, David și-a arătat de multe ori iubirea față de țara sa prin muzică.

Mi-a crescut inima când cântam cu corul de la Colegiul de Muzică imnul României. Un alt rezultat excepţional a fost în clasa a 12-a, în 2017, când ne-am întors de la Olimpiada Naţională cu premiul 1. A fost o chestie de succes. După mulţi ani, în Cluj s-a adus din nou premiul la Olimpiada Corală.

Pentru tot ce a reușit până acum, David este profund recunoscător părinților săi, celor șase frați, prietenilor, colegilor, șefilor unde a lucrat, dar și lui Dumnezeu.

În încheierea interviului, David Deaj ne-a mai dezvăluit câteva detalii interesante din viața sa.

David Deaj

Foto: Facebook David Deaj

Muzicieni care l-au inspirat:

Cătălin şi Ramona Lup. Tim Timmons din America, de la care am cântat nişte piese. Este o altă trupă care îmi place foarte mult, God’s not bad. Au mesaje creştine prezentate în muzică rock. Ca şi compozitori de muzică, îmi place foarte mult de Nicolae Bretan, apoi Mozart. „Flautul fermecat” a fost una dintre piesele mele de inimă. De Nicolae Bretan îmi place „Rea de plată”. E o piesă care mi-a intrat la suflet.

Voiaj prin Europa cu ajutorul muzicii:

„Am văzut Spania, Italia, Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, Danemarca, Norvegia, Suedia. Cel mai mult mi-a plăcut pe plajele din Spania. Mi-a plăcut mult în Norvegia, în fiorduri.

Am vizitat marile oraşe ale lumii, dar nimic nu se compară cu sentimentul acela când cânţi pentru ai tăi. Cel mai încurajator pentru mine e când cânt în biserică, la oamenii dragi. Cânt de patru ani într-o formaţie de muzică creştină, formaţia Continental. Vara aceasta o să mergem şi în America.”

Puterea nebănuită a muzicii:

„I-am mulţumit mereu lui Dumnezeu, pentru că vocea de la el o am. Împlinirea mea sufletească e când ştiu că atunci când am cântat şi s-au bucurat ceilalţi, s-a bucurat şi Dumnezeu. Versurile au impact asupra mea, asupra oamenilor. Asta înseamnă muzica. Ceva ce mişcă sufletul şi care te duce într-o altă dimensiune.”

Cum îi motivează pe ceilalți:

„Îmi place foarte mult să ţin prelegeri despre asta. Am făcut şi cursuri de leadership şi public speaking. Mi se pare atât de chinuitor să trăieşti o viaţă în care să nu ai niciun vis, niciun scop, niciun orizont. Nu te poţi bucura.

Ai un vis? Luptă-te pentru el. Mi-am dorit foarte mult să fac şcoala de şoferi. Am început, am luat cartea foarte entuziasmat, am făcut chestionare, am trecut examenul şi am ajuns la cel practic. Am căzut de trei ori, dar nu m-am lăsat, pentru că a fost un vis.”

Pasionat și de sport:

„Ca şi ambiţie şi determinare, şi tot ce a reuşit să facă în carieră, îl apreciez foarte mult pe Cristiano Ronaldo. E un om care a pornit de jos, asemănător mie.”

Momente amuzante la serviciu:

„Dacă nu cânt, bat din picioare. Dacă nu bat din picioare, bat cu mâna în masă. Fac ceva ca să se producă muzică în jurul meu. Îmi dă energie şi mă motivează să continui lucrurile pe care le fac.”

Sursă fotografii: Facebook David Deaj

Otilia Magheru Tracia Land

Conceptul Tracia Land a luat naștere în anul 2009, când Otilia Magheru a simțit nevoia să ofere producătorilor o formă de organizare care să îi protejeze în relațiile cu rețelele multinaționale de pe teritoriul României. În același timp, era nevoie de o voce comună sub aceeași „umbrelă”, pentru o comunicare mai bună către clienți.

 

În prezent există o relație comercială cu o rețea de magazine tip super-market, cu care colaborează la dezvoltarea proiectului. E vorba de un format de magazine foarte apropiat de idealul Tracia Land – magazine de proximitate, adresate clienților cu venituri peste medie.

Au obținut deja suportul celor din Federația Națională a Producătorilor de Produse Tradiționale Atestate care i-au susținut în identificarea producătorilor care doresc comercializarea prin intermediul rețelei respective de magazine.

 

Otilia Magheru, omul din spatele proiectului

Înainte de Tracia Land, Otilia Magheru a activat în vânzări de produse food-non food provenite din import, fiind director de vânzări la câteva branduri de produse electronice. Asta se întâmpla prin anii 2002-2004, când piața era într-o mare competiție, fiind în plină efervescență magazine care ofereau posibilitatea de „a cumpăra cu buletinul”.

A urmat apoi o lungă perioadă în care a trecut la produse alimentare din import, până la sfârșitul anului 2008 când a luat decizia să își îndrepte atenția spre produsele autohtone.

Viața Otiliei a fost plină de întâmplări fericite. Începând de la familia în care s-a născut și în care a crescut înconjurată de iubire, traiectoria sa a fost sub semnul norocului.

În școală a avut parte de cei mai buni profesori din Drobeta Turnu Severin, orașul ei natal. În 1988 a plecat la facultate în Timișoara, convinsă fiind că dacă ai încredere în tine poți muta munții din loc.

Faptul că m-am născut în Severin, oraș occidental, privit înainte de anul 1989, am crescut de două ori mai bogată, cum îmi place mie să spun, pentru că am fost de două ori mai informată, privind și alte modele de țară (fosta Yugoslavie și Bulgaria).

În Otilia, se poate depista ușor acel spirit balcanic, de oameni veseli, cu muzica lor și multe obiceiuri comune. Mediul în care s-a dezvoltat a fost prima sa sursă de inspirație. A crescut ascultând muzica difuzată pe programele sârbești: Madonna, Queen, Michael Jackson, Tina Turner, George Michael, muzica pop pozitivă a anilor ‘80.

 

Otilia Magheru a dus Tracia Land la Bruxelles

De ce? Pentru că Bruxelles este capitala Uniunii Europene. Pentru că acolo trebuie să bați gongul dacă vrei să dezvolți un proiect pentru Europa. Din fericire, reprezentanții Comisiei Europene au înțeles acest concept. Cu cei din țară, însă, a fost mult mai greu…

Platforma TraciaLand se adresează producătorilor de produse tradiționale atestate din Balcani, titularilor de mărci de produse locale de excepție, dar și celor care activează în industria turismului. Aici intră produsele turistice care valorifică potențialul local, mai exact a agențiilor din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic.

Inițiatorii platformei sunt interesați în egală măsură să dezvolte împreună cu operatorii locali platforma integrată care să „vândă” atât produse alimentare cât și produse turistice, dar și servicii care pot lua naștere din îmbinarea celor două domenii de activitate, proiecte culturale sau servicii logistice de marketing și publicitate, inclusiv servicii suport pentru membrii săi.

Nu orice produs poate face parte din Tracia Land. În primul rând, acesta trebuie să fie un produs de calitate, certificat, chiar dacă e vorba de un produs turistic.

De altfel, Otilia Magheru și colegii ei sunt într-un continuu proces de identificare a acelor produse turistice care merită să fie puse la dispoziția străinilor interesați să viziteze România.

Otilia Magheru Tracia Land

Otilia Magheru – eveniment lansare Tracia Land

Cele mai mari piedici în realizarea și dezvoltarea proiectului

Slaba digitalizare a mediului economic din România este una dintre cele mai mari probleme în dezvoltarea proiectului Tracia Land, e de părere Otilia Magheru.

Mediul economic din România este împărțit în două mari categorii, și nu mă refer absolut deloc la cei care lucrează la STAT. Pe de o parte sunt cei care lucrează în marea familie a multinaționalelor, familiarizați cu modele organizatorice venite de la companiile mamă, și cei care au creat propriile afaceri tipic românești, fără să aibă o cultură de business. Avem cel mai bun internet din Europa, cei mai buni IT-iști, și totuși, avem cele mai puține companii care să aibă un site de prezentare. Încă se folosesc adrese de yahoo sau gmail. Nu se înțelege încă importanța internaționalizării companiei. Suntem în era digitală, dar în România lipsește digitalizarea.

În ceea ce privește marketingul, producătorii români trebuie să învețe că este un serviciu făcut de către specialiști. Acesta nu poate fi lăsat la voia întâmplării.

Acum, mai mult decât oricând, vorbim de marketing digital, acesta însemnând o companie internaționalizată, produse care se pot achiziționa on-line de pe diferite platforme, iar aceste servicii se plătesc. Conform creatoarei proiectului Tracia Land, mulți producători români încă nu înțeleg aceste lucruri.

 

Mentalitatea cumpărătorului român față de produsele autohtone

După 1989 s-a manifestat o dorință excesivă a consumatorilor români de a cumpăra produse din import. Produsele românești aproape au dispărut.

Cele care au rămas nu au ținut pasul cu normele impuse de comerțul modern. Acestea presupun standardizări multiple pe întreg lanțul valoric, fiind distruse astfel cele existente, de la unități de colectare a materiilor prime la unități de procesare, cât și magazinele de valorificare a produselor românești.

Otilia Magheru îmi dă exemplul lactatelor – produse ultra-fresh, cele mai sănătoase pentru consumul zilnic. Înainte de 1989, România dispunea de un sistem pe care acum alte țări civilizate se străduiesc să îl implementeze.

Laptele era colectat de la ferme și adus la unitățile de procesare, care existau în fiecare oraș. Acestea erau dimensionate la numărul populației, asigurând astfel aprovizionarea zilnică a magazinelor cu lactate proaspete, folosind ambalaje returnabile, cu un format unic la nivel național.

Acum, la fiecare produs lactat consumat, mărim gunoiul prin ambalajul aruncat. Astăzi, în locul fostelor întreprinderi de prelucrare a laptelui există hypermarketuri, dispărând un întreg sistem național care asigura hrana populației.

Prin reclamele tv, consumatorii au fost direcționați către produsele din import. Acestea au alocate bugete uriașe de promovare pentru a cuceri o piață nouă, ne amintește Otilia Magheru.

Cumpărătorul român din 2019 este din nou în căutarea produselor autohtone deoarece a crescut cu ele, dacă ne referim la cei care au peste 40 de ani. În același timp, publicul tânăr este în căutarea produselor locale pentru că este informat și înțelege importanța accesului la produsele locale, naturale, provenite din fermele tradiționale din România.

Atuurile produselor românești în fața celor străine sunt gusturile și rețetele autentice, pur și simplu pe gustul nostru, și nu în ultimul rând, materiile prime folosite, provenite din ferme românești.

 

Punte de legătură cu țara natală pentru românii stabiliți în străinătate

Mulți români care doresc sa se întoarcă în țară nu au siguranța unui sistem care să îi sprijine în dezvoltarea afacerilor. Tracia Land oferă servicii suport prin partenerii săi. Se urmărește o creștere organică a comunităților, atât în țară cât și în străinătate.

TraciaLand nu este doar pentru români. Întreg spațiul carpato-danubiano-pontic se confruntă cu aceleași probleme. Migrarea tinerilor în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit este prezentă în toată regiunea. Prin proiectul acesta, se pot găsi soluții pentru a duce produsele specifice celor din Balcani acolo unde s-au format noi comunități ale celor din Estul Europei.

Otilia Magheru Tracia Land

Otilia Magheru și Monica Irimia (președinte TraciaLand Italia)

Planuri de viitor pentru Tracia Land

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când a fost lansat proiectul, acesta fiind o marcă înregistrată la nivel național și european, pe mai multe clase.

Tracia Land are în plan lansarea platformei de vânzare a produselor din Balcani, undeva în toamna acestui an. Surprize pot apărea în orice moment în ceea ce privește dezvoltarea proiectului Tracia Land. În prezent se așteaptă cu interes răspunsul din partea autorităților pentru realizarea unui parteneriat public-privat ce poate accelera dezvoltarea sinergică a comunităților identificate.

Nu știu cum va evolua acest proiect pe viitor, dar cred că susținând micii producători locali putem avea o viață economică mai sănătoasă.

„Omul sfinţeşte locul” spune o veche vorbă românească din popor. În cazul lui Călin Matieş, această vorbă a devenit un fapt cert şi chiar o stare de a fi. Călin sfinţeşte nu doar locul, ci neamul şi spiritul nostru românesc, prin Pita de Sântimbru, dar mai ales prin dedicarea sa la tot ce înseamnă atitudine şi promovare a imaginii noastre şi a României autentice.

 

Călin Matieş s-a născut pe data de 8 August 1971, la Alba Iulia. A copilărit pe lunca Mureşului în Sântimbru, judeţul Alba şi în Şoimeni, judeţul Cluj.

Numai cine nu a fost, nu ştie cum este Mureşul şi cum sunt ardelenii locului. Oamenii de acolo sunt harnici, primitori, plini de veselie, molcomi şi iubitori de tradiţii şi autenticitate. Nici nu este de mirare că Sântimbrul a crescut un român frumos precum Călin Matieş.

Mama a fost asistentă medicală, iar tatăl maistru turnător. Nu au avut cum să îi ofere prea multe pentru acea vreme, dar l-au sprijinit în tot ceea ce el a decis.

I-au dat sfaturi pline de omenie şi l-au ghidat aşa cum au ştiut ei, în viaţă. Au trăit modest şi simplu, într-un apartament cumpărat în rate şi au călătorit într-o maşină cumpărată şi ea tot în rate.

Acest fapt nu l-a împiedicat pe Călin să urmeze cursurile de la „Liceul industrial nr. 1”, profil electro, „Postliceala finanţe-contabilitate” şi să absolve cu succes „Facultatea de Ştiinte Economice” din Timişoara.

 

De la încărcat de baloţi și săpat şanţuri, la conducerea unei firme cu 1200 de angajați

Călin Matieş îşi aminteşte cum, pentru a nu le fi o povară părinţilor, în timpul vacanţelor lucra la CAP-ul din zonă la încărcat baloţii de paie şi la centrul de seminţe. Nu l-a deranjat niciodată munca de jos, deoarece orice activitate este respectabilă dacă este făcută cu rost şi pentru un scop nobil.

După liceu, a lucrat ca muncitor necalificat pe şantier. În timpul şcolii postliceale a vândut ziare în gările din Alba Iulia, Simeria şi Deva. În facultate săpa şanţuri la Teleconstrucţia, unde era foarte bine plătit, ceea ce l-a ajutat să se suţină în facultate.

A făcut armata la Câmpia Turzii la paraşutişti, iar după facultate a fost director la o firmă italiană de încălţăminte, unde a avut în subordine 1200 de muncitori.

Pita de Sântimbru – produs tradiţional şi ecologic, un brand de ţară ultrapremiat

În timp ce unii aleg să dea naştere unor afaceri în alimentaţie cu tot felul de aditivi şi înlocuitori, în Sântimbru, Călin Matieş a frământat din sufletul său de român iubitor de tradiţii ideea unei brutării ce respectă o reţetă veche de aproape 300 de ani.

În 1998, cu 5000 de dolari, avea să ia naştere faimoasa brutărie de Sântimbru, specializată în produse tradiționale şi ecologice.

Călin Matieș Pita de Sântimbru

Şi dacă este o pâine atât de comună, pe care o făceau oamenii la sate, ce are ea atât de deosebit, veţi spune. Ei bine, tocmai asta este deosebit, faptul că este „ca la mama acasă” şi ne aduce mereu la brutărie să o cumpărăm.

Pita de Sântimbru, aşa cum a denumit-o Călin Matieş, este un produs autentic tradiţional. A primit de două ori distincţia de „Produsul tradiţional al anului”, în 2015 şi în 2017, iar în 2018 a fost atestată ca prima pâine ecologică din România.

Însă Călin Matieș nu s-a oprit la pită. În 2003, reuşeşte să facă prima sa investiţie în cetatea din Alba Iulia. La început doar un spaţiu lăsat în paragină, acesta avea să prindă formă, culoare şi suflet, devenind Pub 13, un restaurant medieval autentic, cu o arhitectură unică în sud-estul Europei şi căruia i-au trecut pragul zeci de artişti, elite şi oficialităţi.

Călin îi enumeră, la întâmplare, pe Florin Piersic, Marcel Iureş, Dorel Vişan, Mircea Cărtărescu, Corina Chiriac, Iris, Direcţia 5, Compact, Holograf, Pavel Stratan, Ionuţ Fulea, Nicolae Furdui Iancu, Ioan Bocşa, Ivan Patzaichin, Cătălin Botezatu, Monica Tatoiu, Virgil Ianţu, Andra & Cătălin Măruţă, Petre Roman, Ataşatul Comercial al Chinei, Primarii din Salonic sau Tel Aviv. Miniştrii, Parlamentari, Secretari de Stat, Reprezentantul Naţiunilor Unite pentru Europa de Est, Consulul onorific al Austriei.

Tot la Pub13, au loc evenimente precum Noaptea devoratorilor de publicitate, AD Show, Stand Up Comedy, Spectacole de Teatru şi Concerte.

În 2006, Călin Matieș atestă nu mai puțin de 7 produse tradiţionale, iar în 2008 reinventează o clădire din Sântimbru într-un Hotel-Restaurant, denumit Rustiq.

Situat la câteva minute de Alba Iulia, într-un ambient care parcă ne întoarce în timp şi ne prezintă viaţa ţăranului şi satului românesc, hotelul de 3 stele include o expoziție etnografică din zona Alba Iulia, care constă în costume tradiționale, unelte și instrumente populare.

Nu în ultimul rând, în anul 2011 se constituie Asociaţia producătorilor de produse tradiţionale, ecologice şi de casă “Alba Transilvania”, unde Călin Matieş este ales Preşedinte.

 

Cine stă în spatele lui Călin Matieş, un nume cu greutate printre marii producători din ţară

La această întrebare, Călin Matieş a răspuns dintr-o suflare, zâmbind natural, firesc şi parcă bucuros că poate să vorbească despre superterii săi adevăraţi: familia!

Am 2 copii minunaţi, o fiică pe nume Alexandra, de 19 ani şi un băiat, pe Ştefan, care are 15 ani. Amândoi sunt la cele mai minunate vârste, când simţi să explorezi viaţa, informaţiile şi să îţi doreşti să le dai viaţă. Alături de mine, mereu, este Alina, frumoasa mea soţie, un om extraordinar şi o mamă de excepţie, care nu doar că îmi înţelege toate deplasările şi plecările de acasă, dar mă susţine şi îmi este cel mai bun prieten!

Călin Matieș Pita de Sântimbru

Pe lângă familie, am vrut să ştiu dacă un om mereu pe drumuri, între brutării, restaurante, evenimente, gale de premiere, invitaţii în străinătate, are timp şi pentru el, pentru pasiunile sale.

Şi ce credeţi? Are! Eu una mă mir cum reuşeşte să se împartă între toate marile sale iubiri şi pasiuni, familia, câinii şi brutăritul. Probabil Călin Matieş funcţionează şi el după vreo reţetă străveche şi magică, deoarece altfel nu îmi explic cum poate fi peste tot.

Călin Matieș Pita de Sântimbru

O altă pasiune a sa, după panificaţie, sunt câinii de rasa Dog German sau Great Dane. Iubitor de animale, Călin are 6 câini acasă pe care nu simte să îi folosească asemeni unui trofeu, ci să se bucure de ei, să le ofere timpul şi afecţiunea sa.

 

Sfaturi pentru cei care vor să facă un lucru frumos în România

Fiind un producător, un român care iubeşte tot ce este românesc, Călin Matieș doreşte ca oamenii să înţeleagă că trebuie să trăiască româneşte, să mănânce româneşte şi să promoveze cât mai mult produsele noastre specifice şi tradiţionale.

Ar trebui să consumăm produse locale, pentru că aşa ne dăm nouă de lucru. Când dumneavoastră cumpăraţi o pită de Sântimbru, salariatul meu poate să meargă la măcelarul din colţ care, la rândul său, va avea bani să plătească fermierului pentru un animal, iar cel din urmă va plăti apoi un ţăran, un cultivator. Dacă nu mai cumpăraţi un produs tradiţional românesc, tot lanţul acesta dispare, pentru că le veţi oferi de lucru fermierului din Franţa, măcelarului din Italia şi aşa mai departe.

Asta spune Călin Matieş de fiecare dată când un jurnalist îi pune această întrebare. Nu pentru că nu ar avea mai multe răspunsuri, dar pentru că aşa doreşte el să accentueze faptul că producţia locală, românească ar trebui stimulată, încurajată şi promovată cât mai mult.

Oamenii trebuie să dea gust şi culoare la orice fac şi oriunde merg. Să nu se teamă să scoată pâinea românească pe masă, cârnaţii şi mezelurile româneşti, brânza, vinul, pălinca şi alte produse. Ele ne reprezintă peste tot în lume şi o fac cu mare cinste chiar, străinii fiind fascinaţi de gastronomia noastră.  

Călin Matieș Pita de Sântimbru

Pub 13

Toată această minunată incursiune în lumea satului românesc, a Ardealului, a pâinii cu suflet, nu poate decât să îmi întărească sentimentul de înrădăcinare şi bucurie a faptului că sunt român. Categoric, Călin Matieş împărtăşeşte acest sentiment:

 Iubesc România şi Românii până la sacrificiul suprem! Mă regăsesc şi mă identific în tot ce este românesc.

Ca un motto personal, Călin Matieş spune că „nu există nu se poate” şi că „orice piedică în calea mea a fost o oportunitate pentru mine”.

 

Cuvânt de încheiere

Cum să pleci uşor de pe tărâmurile Albei, judeţul unde s-au născut poeţii Lucian Blaga cel „mut ca o lebădă”, Agârbiceanu, Stanca, artişti precum Augustin Bena, Carl Filtsch, profesorul şi publicistul Ioan Maiorescu, tatăl celui care va fi Titu Maiorescu şi multe alte portrete reprezentative acestei minunate zone din Ardeal.

Pe lunca Mureşului, deşi au răsărit ghioceii, iarna mai şade un pic, cum îi este datul pe acolo. Nimic nu este mai frumos decât să vezi Mureşul repede curgând şi purtând cu el atâtea poveşti ale copilăriilor şi ale istoriei.

Nu este uşor să ne luăm rămas bun nici de la miresmele copilăriei, ale pitei încropite din făină, maia, apă caldă, drojdie şi sare, pe tăvi de fier unse cu puţin ulei şi coapte în cuptor de cărămidă, cum erau cele făcute de ţigani, tradiţie veche de 100 de ani.

Îţi doresc să ai mereu parte de oameni încropiţi din aceleaşi reţete autentice ca ale pitei tale, Căline! Oameni buni, omenoşi, care să ştie să respecte tradiţiile şi lucrul bine făcut. Cum s-ar spune altfel? Oamenii buni ca Pita de Sântimbru!

Îţi doresc să te bucuri de familia ta frumoasă, să duci tradiţia românească în toate cotloanele lumii şi oriunde vom merge să simţim miresmele pâinii frământate de mamele noastre acasă!

Cornel Amariei

Orice copil este curios, dar câți reușesc să rămână curioși zeci de ani? La doar 25 de ani, inventatorul Cornel Amariei ocupă funcția de Head of Innovation la Continental. Este catalogat de Forbes USA ca fiind unul dintre cei mai influenți tineri din Europa, iar cei de la Real Leaders l-au nominalizat în topul celor 100 de vizionari ai planetei. Este primul român din istorie ales de J.C.I. în Top Ten Outstanding Young Persons of the World – titluri obținute în trecut de personalități precum Elvis Presley sau John Fitzgerald Kennedy.

 

O copilărie scoasă din tipare

Cornel AmarieiCornel Marian Amariei trebuia să se nască în București pe data de 8 septembrie 1993, de Sf. Maria. Întrucât acest lucru nu s-a putut, a venit pe lume o zi mai târziu. Deși niciodată nu a avut două torturi, mărturisește că e un lucru plăcut să ai două zile consecutive cu motiv de sărbătoare.

Copilăria și-a petrecut-o în marea ei majoritate între București, Câmpulung Moldovenesc și Siret. La 20 ani a realizat că era singurul om din universitatea sa ce știa să… mulgă o vacă – o abilitate din ce în ce mai rar întâlnită.

S-a născut într-o familie diferită, ambii părinți fiind persoane cu handicap locomotor – lucru ce a avut un impact major asupra vieții sale, activitățile ce le putea desfășura împreună cu părinții săi fiind limitate. În ciuda handicapului lor, părinții munceau zilnic de la 7 dimineața până seara târziu, asigurând astfel cele necesare pentru Cornel și sora sa. A preluat de la aceștia un set de valori impresionante: ambiția, determinarea și spiritul de sacrificiu.

Cateodată mă luau cu ei și vedeam ce înseamnă să muncești și 16 ore pe zi. De la o vârstă mică am înțeles că viața înseamă să muncești, 16 ore pe zi, 7 zile pe saptămână. Și m-am molipsit și așa am rămas.

Fiind înzestrat cu o sete de cunoaștere incredibilă, Cornel Amariei învăța la 3 ani să citescă. La 7 ani avea deja zeci de enciclopedii citite și realiza primul său site, iar la 14 ani era premiat prentru crearea unui sistem de siguranță a locuințelor.

Visul său din copilărie a fost să-și poată permite să mănânce de 3 ori pe zi la McDonald`s, dar apoi și-a dat seama ca mai are multe alte lucruri de realizat și de completat. Mărturisește de asemenea că până la 25 de ani nu a citit niciodată o carte de povești, doar enciclopedii și articole științifice.

 

Curiozitatea este premisa diversității, diversitatea este premisa creativității și creativitatea este premisa inovației

Încă din primii ani ai vieții, suntem îndrumați spre a privi înainte. Pentru a ne concentra atenția și eforturile către o singură direcție.

Dar inovația și creativitatea înseamnă a lua un lucru simplu din stânga, unul simplu din dreapta și a le pune împreună pentru prima dată. Privind doar înainte, ne va fi imposibil să facem acest lucru, să vedem lucrurile care ne înconjoară.

Orice om trebuie să încerce pe cât posibil lucruri noi. Un hobby, o nouă pasiune, o țară străină, toate acestea ne schimbă profund. Ne dezvoltă creativitatea și ne fac să privim cu alți ochi lucrurile și oamenii din jur.

Deși este cunoscut pentru inventică și antreprenoriat, Cornel Amariei este și muzician. Cântă la 4 instrumente, iar până acum a avut deja 60 de concerte în diferite țări, inclusiv în România și Germania.

Cornel Amariei – 60 de concerte în țară și străinătate

Piloteză mașini de curse, urmează cursurile unei școli de aviație pentru a-și lua licența de pilot, este fotograf și designer industrial. Are în spate 7 ani de înot de performanță, 6 de polo pe apă și a urmat cursurile unei școli de scafandri.

Și-a propus ca până la 30 de ani să viziteze 100 de țări. Are 25 acum și a bifat deja peste 50 de state… Noi credem că va reuși.

Toate lucrurile astea mă ajută foarte mult, atunci când mă lovesc de o problemă nu o mai interpretez doar din unghiul inginerului și a omului de știința ci și dintr-un unghi artistic, dintr-un unghi dat de experiențele pe care le-am avut pe glob etc. De acolo vine inovația, creativitatea, din soluții amuzant de simple.

 

Lumen – primii ochelari pentru nevăzători

Cornel Amariei trăiește pentru a crea și iubește acest lucru mai mult decât orice. Uneori nici nu contează creația în sine – un vers nou, o melodie, o fotografie sau o invenție ce poate schimba viața a milioane de oameni.

Când creația sa este gata, inventatorul… zâmbește. Mai mult decât atât, Cornel adoră să vadă oamenii testându-i invențiile cu zâmbetul pe buze, ascultându-l la concerte sau pe timpul prezentărilor și discursurilor motivaționale de la diverse evenimente. Adoră să aducă fericire celor din jur și să le ușureze viața prin creațiile sale.

Invenția cea mai vehiculată în presa românească pare să fie proiectul Lumen – primii ochelarii pentru nevăzători! O creație uimitoare ce ar putea schimba radical viețile a peste 40 de milioane de oameni.

Deși se află încă în stadiul de prototip, Cornel afirmă că este finalizat în proporție de peste 90%, iar în scurt timp ar putea deveni o realitate palpabilă.

Creațiile lui Cornel Amariei sunt însă la tot pasul. Unele se dezvoltă tacit din motive de proprietate intelectuală, așteptându-și cuminți lansarea triumfală. Altele se bucură deja de o mare popularitate în întreaga lume.

Sunt deja sute de invenții și lucruri frumoase create de cel ce ne conturează practic viitorul, unele chiar înaintea împlinirii vârstei de 18 ani.

De exemplu, în anul 2009, Cornel Amariei înființează primul club de robotică liceală din România – International Computer High School of Bucharest Robotics Club. Deși era doar în clasa a 10-a, Cornel a predat robotica la ICHB timp de trei ani elevilor de clasele 5-12.

Clubul a adus României peste 100 de medalii internaționale în urma participării la concursurile desfășurate în aproape 20 de țări. Obțineau aurul concurând la același nivel cu elevi, studenți și chiar doctoranzi super pregătiți din întreaga lume.

 

…un ceas românesc în Elveția

Din această primă afacere, de succes, am învățat o lecție foarte importantă – mare grijă cu cine începi o afacere. Inevitabil, am închis firma care deja vânduse probabil 1000 de ceasuri în 3 țări.

La 16 ani, aflând despre competiția organizată de Junior Achivement – Company of the Year – concurs ce încurajează elevii să creeze start-up-uri și să lanseze produse pe piață, Cornel înființează Clock Records. Alături de câțiva elevi din clubul de robotică începe să caute o idee bună de business, analizând diverse perspective. Unele dintre acestea au fost dezvoltate ulterior cu succes de alți antreprenori.

Ideea a venit dintr-un lucru aparent banal. Plimbându-se prin casa părinților săi, Cornel a văzut o grămadă de discuri de vinil așezate din întâmplare… lângă un ceas. Astfel a apărut conceptul de ceas în disc de vinil!

A demarat o întreagă linie de producție folosind discuri vinil din România, mecanisme de ceas din China și un ambalaj inedit, realizat din cutii de pizza făcute la comanda cu design-ul lor minimalist.

Prima lansare pe piață a avut loc cu ocazia târgului de carte Gaudeamus 2010, unde Clock Records a primit un mic stand. Estimaseră să vândă măcar 40 de ceasuri în cele 4 zile de eveniment. Le-au vândut însă pe toate în prima zi, iar noaptea următoare au lucrat necontenit pentru a asambla încă 100, vândute integral în ziua următoare. Le produceau cu 30 de lei și le vindeau cu peste 60. S-au vândut sute!

Finala concursului a avut loc la Zürich, în Elveția. Au vândut aproape 200 de ceasuri la prețuri între 150 și 200 de lei.

O co-fondatoare a avut ideea superbă să atârnăm un ceas de vinil Clock Records în centrul gării pe un stâlp. Ceea ce s-a întâmplat a fost incredibil. Elvețienii treceau și se uitau la el pentru a ști ora. Asta ne-a facut foarte mândri deoarece un pic mai sus era un Rolex uriaș ce dicta ora. Însă pentru 2 zile, ora din gara centrală din Zürich era dată de un ceas românesc. Un ceas pe care scrie Clock Records!

 

…și o aplicație mobilă

Un an mai târziu, riscând să rămână corijent la chimie împreună cu un alt coleg, Cornel Amariei a creat o aplicație pentru iPhone ce prezenta într-un alt mod tabelul periodic al elementelor. Cu multe date utile și cu informații folositoare.

Au decis să transforme ideea într-un business, calificându-se în etapa finală a aceleiași competiții – Company of the Year. Posibilitatea de a vedea gratuit o nouă capitală a lumii părea o perspectivă încântătoare, însă în acel an, după zeci de ediții internaționale, finala competiției s-a ținut la București.

Aplicația și compania s-au numit Chemcraft. Programul a fost descărcat în versiunea sa gratuită de peste 200.000 de utilizatori și vândut apoi contra sumei de 0,99$. Au avut o mulțime de clienți.

Nu au câștigat cupa, dar au avut posibilitatea de a purta steagul României în brațe, de pe peluza Casei Poporului până în ultima sală din spate, cea proiectată pentru ca 3 elicopetere să poată ateriza în paralel. Un moment de mare mândrie.

Poate un câștig și mai însemnat este faptul că, din colaborarea cu Apple, a primit și o lecție importantă ca viitor om de afaceri. „Este foarte dificil să lucrezi cu cei puternici”, fiind aproape imposibil să se supună celor peste 400 de reguli ale companiei IT.

Cornel Amariei

O altfel de educație

După terminarea liceului International Computer High School of Bucharest, Cornel Amariei a ales să își desfășoare studiile universitare în Europa, într-o universitate de elită americană – Jacobs University din orașul Bremen. Mărturisește că diferențele între sistemul de învățământ românesc și cel american sunt enorme.

O facultate trebuie să fie grea, dacă nu plângi de supra-solicitare, nu este facultate. Am avut colegi din studii similare peste ocean ce au murit de atac cerebral. Trebuie să fie atât de greu ca doar cei ce merită cu adevărat să primească o diplomă.

A urmat în paralel două facultăți extrem de dificile: Jacobs University și Facultatea de Informatică și Inginerie Electrică. La momentul acela au fost 40 de studenți ce au încercat acest system, din care doar 2 au reușit. Un an mai târziu, această variantă a fost interzisă.

Sistemul de învățământ american practicat în Jacobs University este unul strict. Cursurile necesitau examene săptămânale, examen parțial “mid-term”, examen final și multe teme.

Nota cursului era o combinație între toate, astfel încât să reprezinte efortul combinat pe o anumită perioadă. De aceea, Cornel Amariei este total împotriva formelor de evaluare prezente în sistemul de învățământ românesc.

Sunt complet împotriva acestui sistem tâmpit în care performanța omului la ceva este măsurată într-un singur examen de o oră (eg: Bacalaureat). Nu reprezintă performanța sau cunoștintele omului. Reprezintă mult mai mult cât ai dormit în seara precedentă și ce ai mâncat dimineață….

Un alt aspect demn de menționat îl reprezintă apropierea incredibilă dintre elevi și profesori. Aceștia iau prânzul alături de elevii lor și își petrec adesea timpul liber împreună, organizând excursii și întâlniri colective.

 

Cornel Amariei: „Succesul înseamnă doar ambiție și sacrificiu!”

La fel ca și în cazul celorlalți vizionari. pentru Cornel succesul înseamnă libertate. Libertatea de a trăi, libertatea de a crea lucruri utile pentru cei din jur. Libertatea de a construi un viitor mai bun.

Există o melodie profundă de la Lynyr Skynyrd intitulată Simple Man. Vreau ca viața mea să fie orice dar nu acea melodie. Ironic, îmi place mult să o cânt.

Pentru el nu există o zi obișnuită, de fapt nu există două zile la fel. În fiecare zi încearcă ceva nou, să descopere oameni, locuri și lucruri total necunoscute.

Poate astăzi se trezește, își ia chitara și cântă. Poate mâine îl veți vedea încercând să trezească mii de oameni prin discursurile sale motivaționale.

În altă zi lucrează cu alți oameni incredibili pentru a crea viitorul. Apoi se urcă într-un avion fără să știe în ce colț al lumii îl va prinde seara…

Pentru cei ce doresc să îl asculte, Cornel le spune să nu se oprească niciodată. Să găsească ceva ce le place și să nu înceteze în a lucra spre îndeplinirea propriilor vise. La visul tău nu trebuie să lucrezi doar în weekend. Săptămâna are 7 zile și trebuie să muncești din greu pentru a fi fericit în toate șapte.

Mergeți înspre greu, nu departe de greu. Cu cât este mai mare și mai grea provocarea, cu atât o să creați lucruri mai bune.

Ștefan Mandachi

Într-o societate aflată parcă într-o hibernare spirituală, socială şi civică, avem nevoie ca, din când în când, să se ridice voci ca cea a lui Ștefan Mandachi. Voci clare, care să nu se teamă să spună lucrurilor pe nume şi care să ne ghideze cumva prin întunericul acesta hipnotizant către conştiinţa de sine, iar acolo, să ne trezim din coma aceasta care naşte cei mai gravi monştri ai societăţii: nepăsarea, indolenţa, lipsa de atitudine şi solidaritate!

 

Cu doar 1 metru de autostradă, Ştefan Mandachi a reuşit să mobilizeze în doar câteva zile oameni de afaceri, vedete, artişti şi români simpli

Care este reţeta după care Ştefan Mandachi a reuşit să pună în mişcare într-un timp atât de scurt atât de mulţi oameni, nu ştim, dar putem bănui.

Pe lângă sclipirea artistică şi antreprenorială, cele mai importante ingrediente către un succes garantat, aş spune eu, se adaugă în cantităţi foarte mari frustrarea şi revolta faţă de un sistem politic şi administrativ, care nu reuşeşte sub nicio formă să îşi ţină promisiunile.

Din `89, în accidente au murit peste 60.000 de oameni, cam cât populaţia oraşului Alba-Iulia. Oare câţi ar fi supravieţuit dacă aveam autostrăzi? Ajung în Fălticeni. Nimic. Roman, Bacău. Nimic. Focşani? Zero. Buzău. Nimic. Bun venit în Bucureşti! Nimic , dar nu mă dau bătut. Mă întorc pe partea cealaltă. Brăila, Galaţi, Vaslui, Iaşi, Botoşani. Nimic. M-am întors viu la Suceava. Am condus 1000 de km în mai mult de 16 ore.

Acesta este mesajul din clipul realizat de Ştefan. Un mesaj dur şi crunt. Despre realitatea cotidiană în care ne complacem cu toţii.

Ştefan Mandachi nu s-a mai complăcut. S-a săturat de promisiuni şi de o Românie fără autostrăzi. Şi ce a făcut? A luat atitudine! A lansat o provocare în mediul online către toţi românii:

În data de 15 martie, pentru 15 minute, începând cu ora 15, eu suspend activitatea celor 40 de restaurante. Pentru autostrăzi, fii solidar. Provoacă măcar trei persoane să își întrerupă activitatea! 

Ca să fie şi mai convingător, Ştefan Mandachi a construit 1 metru de autostradă în doar şapte ore, folosindu-se de o echipă profesionistă de 17 muncitori.

Pentru realizarea acesteia, au fost folosite un escavator cu gheară pe roți, un escavator tip macara cu șenile, un buldozer tasator, două camioane cu remorcă, un camion cu betonieră, două microbuze, o vola, șase lopeți, două dreptare, două drujbe, patru ciocane, 4.17 metri cubi de beton, 36 de metri pătrați de plasă de fier, un kilogram de cuie, trei kilograme de vopsea, 36 metri cubi de balastru, opt metri liniari de țeavă rectangulară de fier 10 cm x 10 cm grosime pentru parapeții de protecție șosea și 12 metri liniari de țeavă rectangulară de fier 10 cm x 10 cm grosime pentru susținerea afișajelor și indicatoarelor rutiere. 

În concluzie, s-a putut! În altă ordine de idei şi mai aprofundată, se poate! Şi dacă aş fi şi mai critică aş spune, dar nu se vrea! Pentru că de fapt acesta este adevărul.

 

Cine este Ştefan Mandachi şi ce l-a determinat să pună piciorul în prag sau mai bine spus, în autostradă?!

Am să îl las chiar pe Ştefan să vă spună cine este el. Deoarece o spune frumos şi este necesar să realizăm şi să vizualizăm cât de important este să conştientizezi cine eşti, de unde vii şi unde îţi sunt rădăcinile ca om şi român.

Fără a conştientiza cât de importantă este aparteneţa ta la şi într-un anumit spaţiu geografic-social-politic, nu vei reuşi niciodată să îţi vizualizezi problemele reale şi să simţi să faci o schimbare.

Ștefan Mandachi este un român din satul Sfântu Ilie, Suceava. Aici am copilărit și aici locuiesc. Am copiat carisma pe care o avea mama. M-a influențat consistent chiar dacă nu am fost conștient mult timp de acest fapt. Am încercat mereu să fiu cât mai liber în cadrul familiei. Sunt necăsătorit, am un frate geamăn și un nepoțel de un an.

Ștefan Mandachi

Ştim despre Ştefan deja că deţine lanţul de restaurante de tip fast-food „Spartan“. Mai ştim şi că în februarie 2019, reţeaua „Spartan“ a ajuns la 41 de restaurante în toată ţara, locaţii proprii şi francize, ocupând locul al treilea la categoria restaurantelor tip fast-food din România.

Ştim şi că este un om de afaceri influent, echilibrat, care se dedică în tot ceea ce face şi îi place să se implice în afacerea sa, să verifice, să pună mâna, să fie acolo cu oamenii.

Toate acestea ne povestesc despre antreprenorul Ştefan Mandachi. Şi ne povestesc frumos. Numai un om cu o viziune clară, implicat, dedicat şi inteligent, poate să ajungă aici. Este cu atât mai mult un exemplu de urmat.

Şi totuşi, chiar şi un om ca Ştefan ajunge la o limită. La punctul acela de fierbere, când ţi se pune nodul în gât şi spui cumva: până aici! L-am întrebat ce l-a determinat să facă acest gest şi ce crede el despre mentalitatea românilor în ceea ce priveşte spiritul civic.

Frustrarea, nervii și stresul pe care le-am trăit în sutele de mii de kilometri pe potecile din România. Am hotărât să fac acest gest în momentul în care am fost sigur că sunt mințit cu termene, și amânări care-mi sunau foarte cunoscut.

Mentalitatea noastră este aceea a omului care se complace în zona de confort. Dacă învingem zona de confort redevenim activi și atunci încep schimbările.

Ştefan Mandachi ne cheamă pe 15 Martie, ora 15, să ne alăturăm iniţiativei lui, preţ de 15 minute. Totodată, el ne mai face cunoscut faptul că toţi cei care ne alăturăm manifestului său, putem folosi sloganl #șîeu, ca gest de solidaritate.

Ștefan Mandachi

Haideţi să îl surprindem cât mai mulţi şi să ne unim pentru românii din Moldova noastră dragă!

 

Cum se defineşte şi cum povesteşte Ştefan Mandachi despre evoluţia sa, pasiuni şi crezuri personale în viaţă

Pentru că doar urmărind acel clip, ascultându-l şi privindu-l, nu ai cum să nu realizezi că este un om care face diferenţa, mi-am dorit să îl cunosc pe Ştefan şi altfel. Omul Ştefan, cel dincolo de succes, restaurante, profituri şi lumea afacerilor.

Am descoperit că vorbim de unul şi acelaşi. El este un vizionar în tot ce este. Un om despre care, eu personal cred că şi dacă nu ar vrea, ar fi de succes. Vorba aia: ar da succesul peste el.

Evoluția mea se învârte în jurul a două lucruri: 1- vocația de antreprenor 2- sacrificiile pentru asumarea vocației. Încă din liceu știam că vreau să fiu prosper și liber. Părinții își doreau și ei același lucru însă prin practicarea unei profesii. Tocmai acest lucru mă frustra: de ce să depindă libertatea mea de o profesie? Libertatea nu poate fi parţială. Aşa că în antreprenoriat am găsit o independenţă mărită şi mi-am urmat cursul vieţii. Persoana care m-a susţinut cel mai mult, am fost eu. Am avut grijă să-mi configurez un mediu de oameni care să mă ajute şi să mă dezvolte. Sunt licenţiat în Drept. Premiile luate în şcoală nu m-au încălzit cu nimic.

Am aflat că pasiunea sa principală este cinematografia. A regizat un film de scurtmetraj, a regizat filmul cu un metru de autostradă, a regizat conferința de presă de prezentare a clipului. Îi plac filmele, iubeşte animalele, îi place să asculte muzică şi să citească.

Ștefan Mandachi
Ștefan Mandachi: „Citind obsesiv îți vei descoperi vocația. Descoperindu-ți vocația îți vei trăi viața visurilor tale”

 

Cu alte cuvinte, Ştefan Mandachi ne dă cumva, fără să vrea poate, o lecţie nu numai de atitudine, despre succes, ci şi despre empatie şi modul în care ar trebui să lucrăm fiecare la noi înşine, la construcţia noastră atât exterioară, cât şi interioară şi intelectuală. Nu putem fi un tot dacă ne segmentăm şi nu tratăm fiecare aspect cu seriozitate şi cu aceeiaşi măsură.

Apoi l-am întrebat ce sfaturi ar da el oamenilor despre viaţă, despre cum ar trebui să fim atenţi la semne, ghidaje. Şi, bineînţeles, nu m-am putut abţine să nu îl întreb de mândria de a fi Român şi una din elitele României.

Primul sfat pe care l-aș da ar fi să nu dea sfaturi. Dacă aș răspunde la această întrebare, deja v-am sfătuit, iar eu detest să fiu sfătuitor, deși nu mă pot abține. Pentru mine mândria este conectată la ego și nu aș fi atât de ”mândru” să fiu mândru. Voi fi extrem de fericit și țanțoș dacă românii vor veni într-un număr enorm pe 15 martie la primul metru de autostradă. Înainte să fiu în Elita României, vreau să fiu în elita conștiinței mele. Vă mulțumesc că mă sprijiniți.

 

Cuvânt de încheiere

Categoric, nu ai cum să nu rămâi plăcut surprins după o discuție cu omul Ştefan Mandachi, avocat şi antreprenor de succes, prin mâna căruia trec profituri şi sume fabuloase şi prin mintea căruia trec decizii vitale care îi ţin afacerea mereu în top, dar în a cărui atitudine nu vezi nici un strop de aroganţă sau superioritate ci doar bun simţ şi deschidere.

Nu ai cum să nu îţi dai seama că de la întâlnirea cu el vei lucra mai mult la tine însuţi, la planurile tale, la visurile tale, la atitudinea ta. Adică, dacă el în clip a spus „Am mers bou şi am venit vacă”, exact asta trebuie să înţelegem fiecare despre noi şi despre ce se întâmplă în jurul nostru şi în societate.

Fiind puţin mai tranşantă, mulţi suntem aşa. „Mergem boi şi venim vaci”. Pentru că nu ne place să ne respectăm, să ne facem respectaţi şi auziţi. Nu ieşim din zona din confort şi nu realizăm că pentru a merge lucrurile bine, trebuie să începem cu noi. Nu înţelegem că aşa cum îi lăsăm pe alţii să ne trateze, exact aşa vom fi trataţi mereu, până nu spunem: până aici! Merit şi eu respectul vostru!

Cumva, Ştefan Mandachi a scos zeci de mii de oameni din starea de hibernare şi de vegetaţie. Tot un fel de antreprenoriat este şi acesta. Coaching la scară largă. Şi unul de succes.

Adevărul este că ne-ar trebui un Ştefan Mandachi în fiecare judeţ şi din timp în timp, ar trebui să facă exact cum a făcut el. Poate aşa, astenia această generalizată va trece şi lucrurile se vor mişca mai mult.

Eu, pe data de 15 Martie am să mă alătur iniţiativei lui Ştefan Mandachi şi am să spun: „România vrea autostrăzi”. Am să fac asta timp de 15 minute şi am să mă bucur că pot fi Român cu atitudine într-o Românie care este mai aproape de ceea ce îmi doresc eu!

Îţi doresc mult succes în tot ceea ce faci, Ştefan. Îmi doresc ca Românii să te surprindă pe data de 15 Martie, iar când lucrurile vor începe să se mişte, îţi doresc să îţi aminteşti mereu că ai fost unul din importantele angrenaje care ai reuşit să pui o ţară în mişcare!