Articole

Maria Mazilu
Maria Mazilu a studiat Dreptul și a lucrat 15 ani ca lichidator de societăți comerciale, la biroul său de insolvență. În urma unei călătorii în Asia, s-a redescoperit pe sine și sensul existenței sale, amintindu-și de cel mai bun prieten al său care nu a părăsit-o niciodată, scrisul!  Experiența asiatică a determinat-o să renunțe la carieră și să-și creeze blogul mazy.ro – Povești din realitate, unde a scris articole despre experiențe din viața de zi cu zi, dar mai ales din călătorii. Au urmat lansarea cărții „Frământările unui pisoi salvat”, iar acum a dat naștere unui proiect personal, Valenciana.ro – Ghid pentru siesta și fiesta, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

 

Citind-o foarte mult pe Maria Mazilu atât pe blogul ei personal, cât și pe Catchy sau pe pagina de facebook, am reușit să îmi dau seama despre faptul că este un om 100% autentic, sensibil, deschis, un iubitor de animale plin de empatie, o curajoasă care a sfidat de multe ori inimaginabilul în călătoriile sale. Un om cu experiențe extraordinare de viață, care merită aprofundate cu mare atenție.

Înainte de a-ți răspunde la întrebări, vreau să îți mulțumesc pentru oportunitatea oferită, de a mă aduce în centrul atenției, dar și să salut cititorii: „Bună ziua și bine v-am găsit!” Din anumite puncte de vedere sunt pe modelul clasic și nu pot să înțeleg de ce apelarea pe messenger sau whatsapp exclude salutul! În cazul de față mi se pare că se va crea o apropiere destul de intimă și personală, cititorii vor intra puțin în casa mea (în sensul de viață) și atunci mi se pare firesc să îi întâmpin cu un salut.”

Să îi spunem deci Mariei: „Bună ziua și bine te-am găsit, Maria! Ne bucurăm să te avem alături și să conversăm cumva câte în lună și în stele, la o ceașcă virtuală de vorbe și prietenie!”

 

Copilul și tânăra Maria Mazilu

Maria Mazilu s-a născut la Sinaia, „deoarece la Bușteni nu erau locuri libere la maternitate”. Până la 7 ani, a crescut la Bușteni, la bunica din partea mamei.

Maria se declară un fel de Mowgli modern, pe variantă feminină, ceea ce înseamnă că a crescut foarte aproape de natură și asta și-a pus amprenta pe felul său de a fi.

Casa bunicii mele era la marginea pădurii, lângă un râu, la poala Vârfului Caraiman. Nu am avut parte de alte animale decât un câine în lanț, cum era în anii ’70 și o pisică în casă, dar proximitatea pădurii unde ne jucam de-a războiul sau de-a nemții în poieniță, plimbările lungi de pimăvară când mergeam cu bunica la cules de fragi, cântatul păsărelelor dimineața (bunica îmi deschidea geamul să le aud), sunt lucruri care n-au rămas doar frumoase amintiri, ci au devenit parte din mine.

Cam ca aproape toate poveștile copilăriei de atunci și Maria avea să fie luată de părinți de la bunici, la vârsta de 7 ani, ca să meargă la școală. Ea, fetița crescută în natură, urma să se mute de tot în București, un loc plin de betoane unde copiii se jucau pe asfalt, printre blocuri. 

Nu mai era verdeață, de fapt nimic din lumea pe care o știam, nu se regăsea acolo! Atunci am trăit o dezrădăcinare, care m-a afectat toată viața. Pentru mine Bucureștiul a fost o cușcă în care mi s-a frânt libertatea!

A rămas foarte legată de Bușteni și Mamaie, cum îi spune bunicii, astfel că a revenit la ea în absolut toate vacanțele, inclusiv în vremea studenției și mulți ani după. Mamaie este mentorul ei spiritual, moral și sufletesc. Chiar și astăzi, este locul în care simte cele mai puternice emoții. Se simte ocrotită, fericită, fără a avea un motiv anume.

În București a urmat gimnaziul, apoi Liceul ”Gheorghe Lazăr” și Facultatea de Drept a Universității București.

 

Jurnalistică sau Drept?

Povestea interesantă începe de aici. Astfel, Maria avea înclinații literare încă din adolescență: în timpul liceului a mers la cenaclul literar ”Săgetătorul” sau la olimpiade de limba și literatura română. După treapta a II-a a optat pentru secția de Uman a liceului, iar când a venit vremea facultății, a schimbat brusc direcția și a ales Dreptul.

Dacă la prima încercare, când se luptase cu 14 concurenți pe un loc, nu fusese pregătită (se cerea și istorie, materie care nu-i era dragă deloc și pentru care se pregătise doar cu 4-5 luni înainte), la următoarea a reușit să înlăture cei 18 cu care concura pe un loc.

Această pauză a avut și o parte bună, deoarece în răstimpul dintre cele două admiteri a ajuns să colaboreze printr-o întâmplare frumoasă la canalul România Tineret. Într-o zi, Doamna Geta Adam, redactor la canalul România Tineret, s-a plâns mamei Mariei (angajată la Serviciul Fonotecă al Radiodifuziunii Române) că a rămas fără invitat într-o emisiune. Povestindu-i, doamna Adam și-a amintit de Maria și talentul său la scris.

Maria Mazilu a fost astfel invitată să intre în direct la emisiunea cu tema „Eva la 19 ani”. A trebuit să pregătească un eseu pe tema asta, emisiunea a fost un succes, iar ea a rămas acolo pentru următoarele luni.

Oamenii voiau să vorbească cu mine, să îmi spună despre ei. Pe adresa redacției mi-au venit sute de scrisori de la oameni, oameni maturi, nu adolescenți, care îmi povesteau supărările lor. Erau din diferite zone și orașe ale țării. Parcă văd și acum scrisoarea unui domn din Basarabia, care îmi povestea cum își pierduse fratele în război și mă ruga să îl ajut să îl găsească. Atașase și o poză veche, îngălbenită, cu fratele când era mic.

Deși s-a gândit că i-ar fi plăcut să aibă o astfel de meserie, nu și-a pus problema să dea la Jurnalistică.

 

Lecțiile învățate din partea negativă a vieții de antreprenor

La patru ani de la absolvire și fără niciun fel de experiență managerială, Maria Mazilu a pus bazele propriului birou de insolvență. 15 ani a trăit pe propria piele multe din situațiile neînțelese ca angajat. 

Am luat totul de la zero. A fost un zero absolut pentru că m-am lansat într-un domeniu aflat el însuși la început în România. Nu aveam practică din care să mă inspir în aplicarea legii, procedura abia atunci se punea pe picioare. Am participat la redactarea primei Legi a insolvenței (64/1995), ca și la actele constitutive ale asociației de profil. Că a fost greu, este puțin spus. Parte din dificultatea situației o poate înțelege doar cineva care a trecut prin așa ceva. Și ca să fie lucrurile și mai grele, că se pare că mie așa-mi place, am făcut singură totul, ani buni.

Fiind la început, singură, Maria se zbătea să facă rost de clienți. Îndeplinea procedura, atât scriptic, cât și al cercetării pe teren și al prezenței în instanță și se ocupa și de contabilitate. Judecătorii, singurii care te puteau numi în dosare, adică să îți dea clienți, nu prea se uitau la ea. 

Locuiam cu chirie și chiar dacă biroul meu era la mine în garsonieră, tot aveam de acoperit cheltuieli lunare. Am avut noroc că locuiam în garsoniera vărului meu care mă lăsa să îl plătesc o dată la câteva luni și că părinții mei nu țineau cont de interdicțiile impuse de mine (nu voiam să accept niciun fel de ajutor) și îmi aduceau mâncare. Altfel, nu știu ce aș fi făcut. De multe ori am vrut să renunț, nu vedeam nicio perspectivă.

După 4 ani, și-a permis primul colaborator. Era student. Atunci a fost și momentul în care Maria a înțeles responsabilitatea sa față de angajatul ei. Pe lângă motivația principală a muncii fiecăruia, banii, ea și-a dorit să fie un exemplu bun, să îl motiveze. Așa și-a amintit lucruri citite în cărți motivaționale și aplicându-le, a reușit să crească o relație sănătoasă angajat-angajator.

Maria a continuat să se zbată pentru a-și crește și mai mult reputația, pentru a obține lucrări. Cu timpul, biroul a crescut și s-a format o echipă faină, al cărei unic scop a fost binele și succesul afacerii.

Maria Mazilu

Trecuseră vreo 10 ani de când întemeiase biroul, când a simțit primele semne de nemulțumire. În pofida satisfacțiilor profesionale, nu se regăsea în ceea ce făcea. Simțea că nu mai are niciun control asupra vieții sale.

Ce a contat cel mai mult a fost faptul că îmi lipseau bucuria și emoția de a face. Prin specificul meseriei, dar și al faptului că eram antreprenor, eram prinsă într-un lanț fără sfârșit al problemelor care necesitau rezolvarea mea, al unor oameni care, de cele mai multe ori, depindeau de mine și deciziile mele. Fiecare lucrare nou intrată aducea noi și diverse probleme. Nemulțumirea mea veche de a nu avea lucrări se transformase în cea de a nu mai avea un timp al meu.

 

Despre cum o călătorie ne poate schimba întreaga viață

Și atunci, în acele clipe, a venit cumva și revelația Mariei. Într-o seară obișnuită, când își făcea exercițiile pe bicicletă în fața televizorului, dintr-o dată s-a văzut în sticla acestuia ca-ntr-o oglindă:

Eram un bou care trăgea la jug și lăsa o brazdă în urma lui, fără să știe pentru ce și fără să aibă vreo satisfacție.

A început să caute răspunsuri la întrebările, stările și nemulțumirea ei. Își dorea altceva, dar nu știa ce. Se simțea epuizată, îngrijorată că nu avea nicio pasiune sau abilitate căreia să se poată dedica. 

Și pentru că biroul începuse să funcționeze chiar și fără prezența ei, a început să călătorească. Citise prin cărți că în astfel de momente e bine să faci ce-ți place. Au fost călătorii scurte, aproape de casă, apoi tot mai departe.

În Asia de Sud-Est mi s-a întâmplat ce nici nu visam: m-am regăsit. Fără să urmez vreun retreat, fără să iau parte la vreun curs de yoga, fără să fac nimic special. Îmi trăiam experiențele descoperirii de turist. Copleșită fiind de atâta natură, liniște, sălbăticie, de-a lungul șederii mele am început să scriu impresii pe facebook. Era 2014, rețeaua nu ajunsese la popularitatea de azi, dar pentru mine era modalitatea cea mai simplă de a-i face și pe alții părtași la ce trăiam.

Postările Mariei au început să fie foarte citite. Schimbarea a venit în momentul în care Brad Florescu, românul care cu ani în urmă își lăsase jobul și plecase din țară doar cu o valiză pentru a trăi și explora Thailanda, îi urmărea postările pe facebook. După ce călătoria ei s-a încheiat, a întrebat-o dacă nu vrea să scrie un articol despre toată experiența sa?

Articolul „Două luni în Asia. Ieșirea din labirint” publicat pe Tedoo.ro a fost lung dar de mare succes. Maria îmi povestește cum, din cauza numărului mare de vizitatori, a căzut serverul de două ori în câteva ore! A fost momentul declanșator care a făcut-o să renunțe complet la meserie și și-a lansat propriul blog. Acestea erau lucrurile care îi făceau cu adevărat plăcere – scrisul și călătoriile!

Am mai avut nevoie de aproape doi ani de zile ca să renunț la birou. Aveam o răspundere, nu puteam lăsa oameni și lucrări baltă pur și simplu. Iar de ușor nu a fost ușor pentru că am întâmpinat și oarece rezistență din partea părinților. Doar că nu am vrut să aud pe nimeni! Uitasem cât de grele sunt începuturile, important era să fac ce-mi place. Am avut nevoie de un ocol mare prin viață ca să ajung la mine. Îmi place să spun: „lung a fost drumul către mine!”

 

„Frământările unui pisoi salvat”, cartea cu două chipuri și o surpriză desecretizată

„Frământările unui pisoi salvat”, prima sa carte, este doar aparent cu și despre pisici. Încă de la lansare, Maria Mazilu a prezentat-o ca pe o carte cu două chipuri: pentru copii, o istorie cu pisici, plină de tâlcuri, pentru adulți, povestea unor îndoieli și căutări personale. 

S-ar putea crede și că a folosit pisicile pentru că ele conduc internetul și sunt un produs de succes, dar este complet fals. Cartea nici măcar nu a fost premeditată, ea scriindu-se cumva aproape singură, ca urmare a unor căutări personale ale Mariei.

În capul meu, vorbesc cu animalele de mică. Primul pisoi pe care l-am avut la București a fost când aveam 19 ani și chiar vorbeam cu el. Părinții râdeau de mine, îmi spuneau că Thomas nu înțelege, că mă prostesc, dar nu m-a afectat. Asta era convingerea mea. Când am avut cei trei pisoi în preajmă, povestea s-a legat de la sine. La început sub forma unor postări pe facebook, într-un miniserial intitulat „Jurnal de bonă”. Părinții plecaseră pentru câteva zile și mi-i lăsaseră în grijă. Interesant cum ei, care cu ani în urmă râdeau de viziunea mea asupra animalelor, ajunseseră să îi trateze pe Grigore, Ilie și Bumbi ca pe niște copii. Aveau paturile lor, cu așternuturi făcute din cârpe, saltea din burete îmbrăcat, noaptea nu dormeau afară. Prietenilor de pe facebook le-au plăcut relatările mele cu cei trei, așa că m-au îndemnat să scriu o carte. În nici 3 luni, m-am apucat de ea.

Pentru cei care nu au citit „Frământările unui pisoi salvat”, am să prezint pe scurt, personajele principale. Trei pisoi au fost aruncați în albia unui pârâu și salvați de părinții Mariei. Primii au fost Grigore și Ilie care aveau doar câteva zile, erau mici cât o palmă, nu aveau nici ochi. La o distanță de doi ani și jumătate – Bumbi, care după estimările medicului veterinar avea aproape două luni.

Bumbi era extrem de speriat, plângea de răsunau împrejurimile. Cu cât tatăl Mariei încerca să se apropie mai mult de el, cu atât mai mult Bumbi se îndepărta. Se suise într-un pom de pe malul apei și deși îi era foame, nu se lăsa ademenit.

Ca să îl prindă, tatăl Mariei s-a suit și el într-un pom apropiat, din care era să cadă. Până la urmă a reușit să-l prindă și să-l aducă acasă, unde a fost acceptat de îndată de ceilalți doi. Aceasta este partea reală a cărții, ne spune Maria zâmbind.

Maria Mazilu

Maria Mazilu și celebrul Bumbi

Pentru că umanizez foarte mult animalele, văzându-l pe Bumbi cel negru, cum este și se comportă, l-am asemuit mie în vremea copilăriei și a adolescenței. Așa că am făcut din el personajul central, iar în blana lui m-am ascuns eu, cu fricile, îndoielile, nesiguranțele și căutările mele. Atât în realitate, cât și în carte, Ilie și Grigore sunt familia lui pisicească, dar ei nu sunt corespondenții părinților mei. Ilie are multe din trăsăturile bunicii mele, dar în fiecare dintre ei se regăsesc bucăți mari din mine. Spre surprinderea cititorilor, voi recunoaște că cei trei pisoi nu sunt ai mei. Ei sunt ai părinților, care i-au salvat și crescut, iar eu, am dorit să scriu această carte, deoarece a fost ceva care a venit de la sine. A devenit însă un succes în mediul online și un debut al meu în plan scriitoricesc.

 

Maria Mazilu și povestea ei de dragoste, Valencia

Momentan, Maria Mazilu trăiește în Spania, mai precis în Valencia, unde s-a mutat în iulie 2016. A făcut o pauză de un an și ceva pentru a-și lansa și promova cartea.

A revenit în Valencia în toamna anului 2018. Aici este implicată într-un nou proiect personal, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

Proiectul s-a născut din dorința de a aduna la un loc informații folositoare celor care vor să viziteze orașul sau care vor doar să afle informații utile și frumoase despre el.

De asemenea, Valenciana își propune să promoveze destinații, tradiții și evenimente din cadrul comunității și despre care ghidurile turistice vorbesc mai puțin.

Călătorind am învățat foarte multe lucruri despre mine. La primele scunfundări am învățat că atunci când am o frică, soluția nu e să fug de ea, ci să o țin de mână și să o înfrunt, făcând fix acel lucru. Ascensiunea pe Muntele Kinabalu, 4095 m, în care am plecat nepregătită din toate punctele de vedere, m-a învățat cum să rezist atunci când simt că nu mai pot. A fost pentru prima dată în viață când am fost aproape să cedez psihic. Atunci am inventat și expresia: chiar și atunci când nu mai poți, tot poți puțin! Să fiu perseverentă dacă îmi doresc cu adevărat ceva, chiar și când realitatea îmi este potrivnică, am învățat din întâmplarea cu delfinii în Marmaris, Turcia.

 

Cuvânt de încheiere

Cu Maria Mazilu ne vom regăsi cu siguranță în alt reportaj sau articol. Atât de multe lucruri frumoase mi-a relatat ea aici, încât nu aș avea cum să le pot scrie pe toate. Așa că, le voi scrie altă dată.

Maria Mazilu este exemplu acela clar ca lumina zilei, de voință, perseverență și viziune. Deși aproape nimic planificat, alegerile ei au așezat cumva aproape perfect un puzzle poate prea împrăștiat până atunci.

Concluzia? Maria Mazilu continuă să fie un avocat. Al ei. Al vieții, fericirii și bunăstării sale sufletești, morale, spirituale, materiale, pentru care pledează aproape perfect.

Este de asemenea un antreprenor sclipitor. Știe să stipuleze cumva, aproape involuntar, momentul cheie și face pasul în față, fără nicio temere. Un vizionar frumos, care iubește oamenii, pisicile, animalele, natura și călătoriile. Numai pentru atât și tot merită să îi călcați pragul virtual!

Cosmin Cernica

Cosmin Cernica are 25 de ani, propria firmă de PR la Londra și 80.000 de followers pe Instagram. Care este secretul?

 

Aproape că nu mai pot scoate un cuvânt despre vreun secret, ceva, deoarece Cosmin mă informează scurt și la obiect „Tocmai ce am depășit 80.000 și asta mă bucură!”, chiar dacă nu îi place neapărat să pună accentul pe cifre.

Și-a început contul de Instagram pur și simplu ca pe un hobby: îi plăcea să posteze imagini din viata de zi cu zi și din vacanțele lui. Un fel de jurnal foto, care acum s-a transformat într-un business în care conținutul de calitate primează, iar colaborările cu diferite branduri sunt atent selecționate.

Cosmin Cernica s-a născut în România desigur, iar acum se află în UK. Îl întreb cum explică succesul unui tânăr român pe meleaguri britanice și, în fond și la urma urmei, ce caută aici, în UK?

 

Cosmin Cernica, pe ruta Birmingham – Dubai – Londra

A plecat imediat după terminarea liceului pentru a studia PR, Marketing și Publicitate la Universitatea din Birmingham. Când a ajuns la Birmingham a realizat că engleza pe care o învățase el la British Council și la școală nu l-a ajutat.

Limba era foarte diferită de ce știa el. În primele luni a avut reale dificultăți în a se înțelege cu oamenii. Studiile au fost acoperite de statul britanic, Iulia, verișoara lui, l-a ajutat cu câteva luni de chirie, iar apoi l-au susținut mama și bunica.

După vreo jumătate de an era bine. Și-a făcut prieteni și a obținut în facultate un internship la National Express (o companie privată de transport). La început răspundea pe twitter oamenilor nemulțumiți de serviciile companiei!

Nu i-a plăcut orașul Birmingham și „a luat” prima ofertă deschisă la National Express, la divizia internațională, în Dubai-Bahrain, unde urma să deschidă o rețea de transport. Dubai suna bine…

Mai târziu avea să realizeze pentru National Express design pentru materiale promoționale, să organizeze un eveniment la care au venit foarte mulți oameni. Lucru care l-a propulsat apoi pe partea de eveniment.

Experiența din Dubai i-a ajuns, după cum spune: invitații la evenimente, i-a crescut popularitatea pe rețelele sociale, iat blogul lui inițiat încă din studenție a început să fie productiv.

Cosmin Cernica

În 2013, Huffington Post publicase un interviu cu el, intitulat „Student Blog Of The Week: Birmingham City University Student Cosmin Cernica’s Blog on ‘The Finer Things In Life’”. La una dintre întrebări – „Ce te face diferit de restul?”, Cosmin a răspuns: „Chiar dacă sunt student și toți cei care contribuie pe blogul meu sunt și elevi, spre deosebire de cele mai multe bloguri studențești am decis să îmi concentrez atenția asupra aspectelor rafinate ale vieții orașului. Pe de altă parte, cred în faptul că blogul meu oferă diversitate și informații relevante pentru cei care se bucură de viață la maxim!”.

După „faza Dubai” (la care nu a renunțat, păstrându-și legăturile și contactele) a revenit la Londra și a început să lucreze pentru o companie de cosmetice de lux. A făcut pentru ei PR, social media, VIP client relations, a lucrat cu multe personalități din UK etc. De aici și până la cei peste 80.000 de followers nu a mai fost decât un pas. Acum, blogul lui reprezintă o afacere.

 

România e mereu cu el

Deși spune că întotdeauna a știut că viitorul lui va fi undeva în afara României, România e mereu cu el. Cosmin Cernica s-a născut în Câmpina și a plecat în Anglia pe când avea 18 ani.

Inițial a vrut să meargă la o universitate din Elveția, la care să studieze management hotelier. Tatăl lui vitreg are o casă, la Zurich, iar când era mai mic Cosmin își petrecea vacanțele acolo și îl fascina locul. Dar s-a răzgândit în ultima clipă. Și crede că a fost cea mai bună decizie, pentru că și-a dat seama în primele luni că iubește PR-ul și tot ce ține de social media și digital marketing.

Mama lui a realizat că el vrea sa plece din țară chiar a doua zi după Bacalaureat. Nu prea a fost de acord, iar singura care l-a sprijinit a fost bunica.

Când vorbește despre România, nu ar putea izola o singură amintire legată de țara lui de baștină:

Toate amintirile legate de copilărie și adolescență sunt legate nemijlocit și de țară. Nu aș putea să îmi amintesc lucruri legate de viața mea de acum 10, 15 sau 20 de ani fără să mă gândesc la România. Am în minte ritualuri schematice, mirosuri, melodii și momente idealizate care reprezintă fiecare vârstă, fiecare an trăit acolo. Îmi amintesc cu căldură și nostalgie plimbările pe care le făceam cu prietena mea, străbătând orașul mic – Câmpina de la un colț la altul. Puneam lumea la cale la o limonadă, sau în convesații interminabile la telefon. Îmi amintesc că timpul era de partea noastră atunci, deși spuneam tot timpul că suntem ocupați. Acum că ne vedem mai rar, când ne sincronizăm un gol în agendele încărcate, cuvântul „ocupat” a căpătat cu totul altă semnificație. Și îmi amintesc cu drag de vremurile de atunci.

Sunt curioasă dacă se consideră un millenial – că tot e la modă. El consideră însă că termenul e folosit foarte des în UK ca o generalizare și un stereotip al unui grup care este în realitate eterogen și divers. Mai divers poate decât generațiile de dinainte. La fel este si ideea de succes, sau drumul parcurs pentru a-l atinge:

Este un lucru personal și subiectiv, iar semnificația lui se schimbă în funcție de persoana întrebată. Pot spune doar că acum mă consider împlinit. Și am lucrat mult la mine ca să ajung în punctul asta. Sunt mulțumit de lucrurile pe care le-am realizat până acum și mă bucur de ele alături de oameni dragi, într-un mediu cu care rezonez.

 

Online-ul, un mediu foarte volatil

Un român cu impact pe social medial în străinătate nu e ceva ce întâlnești în fiecare zi. Mai ales că, pentru a fi influencer cum e el (deși știu că nu îi place termenul și poate îmi explică de ce), trebuie să aibă grijă să se mențină constant în top. A avut o rețeta pentru așa ceva? E atât de…cuceritor conținutul lui online?

Este interesant faptul – și am mai auzit acest lucru de multe ori – că oamenii cred că nu există foarte mulți români cu impact în online în străinătate. Este total greșit. Eu personal în Londra cunosc mai mult de 10 bloggeri de succes cu peste 100.000 de followers (chiar peste 400.000 cum este cazul Doinei Ciobanu), care din păcate nu sunt cunoscuți în România, sau nu se vorbește despre ei foarte des. Online-ul este un mediu foarte volatil, în care lucrurile se mișcă chiar cu viteza luminii. Nu cred în rețete și scurtături. Cred în muncă, străduință și creativitate.

Într-adevăr, trebuie să aibă grijă să se updateze aproape instant cu noile trenduri, inovatii, aplicații, pentru a putea crea acel conținut de calitate care să îi facă pe oameni să vrea să îl urmărească în continuare. Uneori presiunea este destul de mare, dar atunci când o faci cu pasiune, totul pare mai ușor.

De curând, împreună cu brandul românesc Wagner Arte Frumoase, Cosmin Cernica a lansat la București o colecție de butoni din porțelan – ENVOL. Cum s-a ajuns la o asemenea idee și ce se va întâmpla mai departe cu această colecție – care „merge” în Anglia și în Dubai (am înțeles că lansarea va culmina, în Dubai, printr-un eveniment exclusiv în prezenţa elitelor din Orientul Mijlociu) îmi specifică chiar el.

Colecția de butoni este cel mai de preț proiect la care am lucrat până acum. Este prima linie de produse asupra căreia mi-am pus amprenta și mă bucur că debutul s-a produs în colaborare cu un brand românesc – și anume Wagner Arte, de care mă leagă o prietenie de peste 4 ani. Este o colecție cosmopolită – dacă pot spune așa, pentru că ideile care au stat la baza designului s-au născut în urma călătoriilor mele în Orientul Mijlociu, cu tente londoneze bineînțeles.

 

Cosmin Cernica, un om liber

În momentul de față, trei retaileri din Anglia și-au arătat interesul în a vinde butonii din colectia ENVOL în magazinele lor, deci cel mai probabil vor fi pe rafturi foarte curând. În Dubai totul se produce la nivel de online în momentul de față, urmând ca evenimentul de lansare să se producă în luna septembrie. Și da, evenimentul din Dubai va fi exclusiv.

Am înțeles: societate fină, branduri (inclusiv lobby pe cele românești), “influencerism” etc., dar cât de liber se simte? Se simte mai liber decât dacă ar fi făcut ceea ce face acum nu în Anglia, ci în România?

Mă simt un om liber. Liber să spun ‘da’ sau ‘nu’, liber să aleg ce doresc, să merg unde vreau, să iubesc așa cum simt. A alege să fii liber este o artă. Arta de a învăța să spui ‘da’ și ‘mulțumesc’ vieții și tuturor lecțiilor pe care aceasta ți le oferă chiar și atunci când te simți cel mai vulnerabil sau doborât. Și cred că Anglia m-a învățat cumva cum să aleg libertatea prin stilul de viață emancipat și lipsit de prejudecăți.

Processed with VSCO with a4 preset

Sfatul lui pentru românii care doresc să se lanseze, ori să își continue drumul pe social media este să învețe în permanență lucrurile care îi pasionează cu adevărat. Fiindcă nimic nu e mai frumos decât să trăiești din pasiunea ta.

Nu știu de ce mi se pare cam absurd să întreb un tip de 25 de ani cum se vede în viitor. Îl întreb însă și răspunde: „Mă văd devenind cel mai bun eu!”.

Bogdan Dinu Căruța cu Bani

Căruța cu Bani este un blog de educație financiară atipic în media românească. În comparație cu celelalte site-uri din acest domeniu, el nu vinde produse sau cursuri, ci o face cu totul dezinteresat financiar. Bogdan Dinu trăiește în Belgia, e consultant financiar al oamenilor foarte bogați ai lumii, lucrând în Luxemburg, și e foarte aproape de a deveni independent financiar la nivel global.

 

Singurul obiectiv pe care el îl are cu Căruța cu Bani este unul de orgoliu personal. Vrea să îi învețe pe români cum să aibă o viață financiară mai bună. Vă invit în continuare să descoperiți un om de la care avem cu toții enorm de multe lucruri de învățat.

 

Bogdan Dinu, tânărul cu motivație puternică

Bogdan Dinu are 31 de ani, fiind născut și crescut în București. De 8 ani trăiește în Belgia și lucrează în Luxemburg. Ca studii, are o licență de inginerie civilă la Universitatea Tehnică de Construcții București, masterul tot pe inginerie civilă fiind făcut la alte 2 universități în străinătate.

Bogdan Dinu face parte dintre acei tineri care au crescut printre blocurile gri cântate de BUG Mafia. Muzica trupei l-a motivat să exceleze în ceea ce făcea, astfel încât să își depășească propria condiție.

Ca personalitate, cel mai mult l-a influențat Brian Tracy. Încă din clasa a IX-a, a devorat tot ce a scris si toate audio book-urile scoase de el. A fost ”game changer” pentru el să înțeleagă cum îți eficientizezi timpul avut la dispoziție, cum să produci valoare, cum să te dezvolți armonios…

Au mai existat două evenimente care l-au influențat enorm și au dus la schimbarea modului său de gândire. Primul a fost Leaders School, unde Bogdan Dinu a învățat cum să gândească ”outside the box”, cât și despre reponsabilitatea pe care o porți în momentul în care îți asumi rolul de leader.

Al doilea a fost un eveniment organizat de Google în Belgia, aici având ocazia de a intra în contact cu cele mai inteligente persoane pe care le-a întâlnit în viața sa.

 

Investițiile ca punct de plecare în viață

Momentul zero când a știut că vrea să facă investiții în imobiliare l-a avut la începutul anilor 1990, pe când era copil. În acele vremuri, mai mulți investitori micuți vizitau România pentru că auziseră de căderea comunismului și voiau să vadă potențialul țării noastre. Problema era că nu aveau foarte multe opțiuni de cazare, așa că tatăl său închiria cu ziua apartamentul în care locuiau.

Când apartamentul era închiriat (câte 2-3 zile), se înghesuiam toți la bunici. Banii câștigați erau puțini, având o valoare aproape simbolică la acele vremuri, însă acel moment a fost clar unul revelator pentru Bogdan Dinu. Atunci a înțeles că un apartament poate fi valorificat și nu servește doar ca un acoperiș deasupra capului.

Pe bursă a început să tranzacționeze mai târziu, prin 2011. Inițial, își punea banii într-un fond de investiții, până când soția lui, absolventă de finanțe, i-a explicat că nu e bine ce face. De atunci, Bogdan Dinu și-a schimbat strategia:

Oamenii bogați au, în primul rând, o altă mentalitate. Cea a prosperității. Ei înțeleg diferența dintre un activ și un pasiv. Știu, de exemplu, că apartamentul în care ei locuiesc este un pasiv, iar unul cumpărat, care este ulterior închiriat, este un activ. Pe scurt, pasivul este acel obiect care îți golește portofelul, iar activul ți-l umple.

Bogdan Dinu (Căruța cu Bani)

 

Bogdan Dinu, consultantul financiar al oamenilor foarte bogați ai lumii

Bogdan Dinu e în prezent consultant pe Private Banking în Luxemburg. Nu lucrează direct cu investitorii sau cu o singură bancă, ci pe diverse proiecte ale mai multor bănci. Private Banking-ul este reprezentat de acele departamente dintr-o bancă ce se ocupă cu management-ul averilor oamenilor foarte bogați.

Bogdan Dinu face consultanță pentru bănci care, în general, acceptă doar clienți în private banking persoane cu minimum 5-10 milioane de EUR / USD / CHF disponibili de investit.

În munca de zi cu zi, ajută băncile să-și servească mai bine clienții prin implementare de core baking systems, data warehousing, automatizare, digitalizare etc. A lucrat pe diverse module de portfolio management, risk management șamd.

Mulți își imaginează că milionarii duc o viață foarte costisitoare. În realitate, aceștia sunt foarte cumpătați. În general, nu conduc mașini foarte scumpe și nu au case cu multe etaje. Ar trebui să învățăm cum bogații nu au ajuns unde sunt astăzi cheltuind iresponsabil ci investind, inițial sume mai mici, care ulterior au crescut ca Prâslea cel Voinic.

 

Independent financiar până la 40 de ani

Tânărul consultant financiar are un obiectiv foarte îndrăzneț, care presupune o mentalitate complet diferită de cea pe care o descoperim în jurul nostru. Mai precis, el și-a propus să ajungă independent financiar la nivel global până la 40 de ani. În realitate, există șanse ca el să își atingă obiectivul mult mai repede.

Pentru mine, să fiu independent financiar la nivel global înseamnă să generez din investiții îndeajuns de mulți bani încât să pot trăi oriunde în lume. Încă nu îmi este clar ce voi face când voi ajunge în acel punct. Știu însă că mă voi focusa doar pe lucruri ce îmi provoacă fericire, neglijând partea financiară.

El a început deja să se implice în diverse astfel de proiecte. Unul din ele – Căruța cu bani!

Bogdan Dinu (Căruța cu Bani)

Căruța cu Bani, blogul prin care românii pot dobândi educație financiară

Site-ul Căruța Cu Bani a apărut acum câteva luni din dorința lui Bogdan Dinu de a împărtăși experiențele sale ca investitor individual, dar și ca profesionist în private banking. Visul lui este ca, în 3 ani, blogul său să devină cea mai importantă sursă de informare pentru cei interesați de educația financiară.

Pe blog, Bogdan se concentrează pe 3 teme: investiții pe bursă, investiții imobiliare și creșterea veniturilor active. Prin articolele postate, el își dorește să ajute românii să investească cât mai eficient posibil, astfel încât să prosperăm ca popor.

Numele blogului a venit natural. Când eram copil, mergeam o dată pe an în vacanță prin țară cu părinții. Absolut de fiecare dată îmi treceau prin fața ochilor căruțe pline cu haine, cazane etc. Părinții mi-au explicat că acele persoane sunt nomade, alegând să locuiască în fiecare zi în alt loc. Am fost absolut fascinat de această idee, de unde și numele „căruța cu bani”, unde căruța este de fapt o metaforă pentru ceea ce numim în ziua de azi un card. Atât timp cât ai suficienți bani pe card, poți locui oriunde în lume.

 

Carențele educației financiare la români

Românii au cel mai scăzut nivel de educație financiară din Europa. Majoritatea se tem de investiții și preferă să cheltuie tot ce câștigă. Asta se datorează faptului că nu avem o istorie a capitalismului foarte bogată. Un alt motiv ar fi faptul că România vine dintr-o perioadă în care ne-au lipsit multe lucruri, iar acum mulți încearcă să umple goluri lăsate de istorie.

Această situație nu se poate schimba decât prin educație, fie formală în școală, fie individuală de pe bloguri, citind cărți. Din păcate, în școala românească încă nu este foarte popular subiectul educației financiare personale.

Așa ajungem să descoperim mulți români foarte inteligenți și cu randamente excelente în domeniile lor de activitate, dar cu o situație financiară ce lasă de dorit. În același timp, alții cu o inteligență medie sau chiar mediocră au randamente financiare excepționale. Asta se datorează faptului că acele persoane inteligente nu și-au dedicat măcar câteva ore pe săptămână, timp de câteva luni, să învețe și cum să gestioneze și investească eficient banii pe care îi câștigă.

Căruța cu bani, prin intermediul lui Bogdan Dinu, ne avertizează să monitorizăm tot ce se întâmplă cu banii, în fiecare lună. Pe ce categorii de cheltuieli se duc? Abia apoi trebuie să ne setăm mental pe ideea ca, la final de lună, să rămână și un procent, cât de mic, de economii. Doar astfel putem avea o relație sănătoasă cu finanțele personale.

 

Ce înseamnă a fi investitor și ce trebuie să știm înainte de a merge pe acest drum

A fi investitor înseamnă să pui banii să lucreze pentru tine, aceștia producând la rândul lor alți bani. Un potențial investitor ar trebui să își ofere timpul necesar înțelegerii diferitelor produse investiționale existente.

Ar trebui să înțeleagă ce este o acțiune, o obligațiune, un cont de economii, un fond de investiții șamd. În niciun caz nu ar trebui să se grăbească să investească în ceva. Întotdeauna trebuie să investești în acel produs despre care știi cum funcționează, atrage atenția Bogdan Dinu.

La fel ca toți marii investitori, și Bogdan pune cel mai mare accent pe a economisi/a nu pierde bani, înainte de a căuta investiții cu randament mare. Poți fi cel mai bun investitor din lume, atât timp cât nu economisești, nu ai ce să investești.

În plus, lăsând factorul investițional la o parte, în momentul în care economisești bani, ajungi în mod inevitabil să ai o anumită sumă pusă deoparte. Această sumă poate reprezenta fondul de urgențe, care te va ajuta să faci față unor cheltuieli neprevăzute, fără să faci credit sau să treci fără stres peste o perioadă în care poate ai rămas fără locul de muncă.

 

Cum economisim bani în România

Mulți cred că e mai greu să pui bani deoparte în România decât în restul Europei. Un sistem bun care a funcționat la Bogdan Dinu a fost următorul: la fiecare salariu alege să se plătească pe el prima dată. Cu alte cuvinte, dacă ar avea un salariu de 3000 lei, primul lucru făcut e acela de a transfera o parte din sumă într-o cont separat de economii, ce ulterior ar putea fi investiți.

Presupunând că o persoană are cheltuieli lunare de 2700 lei, prima dată va transfer 300 lei în acel cont. Deși la început este greu, după două-trei luni apare obișnuința, iar efectele vor fi uimitoare pe termen lung.

Mergând mai departe, de fiecare dată când primesc un bonus sau o mărire de salariu, nu îmi cresc cheltuielile decât cu maximum 50% din acea mărire, sau bonus, restul fiind economisiți.

 

Cine poate investi la bursă?

Încă mulți români cred că investițiile la bursă sunt pentru cei cu foarte mulți bani. Nimic mai fals! Este chiar indicat să începi cu sume mici, chiar dacă dispui de mulți bani, ne spune Bogdan. Astfel ai timp să te familiarizezi cu întregul proces investițional fără să riști vreo greșeală care să te coste ceva semnificativ.

Sincer, pe bursă, nu sunt diferențe foarte mari între un investitor cu mai puțini bani față de un altul cu mai mulți bani. Poate doar frecvența cu care ar face investițiile. Cel cu mai puțini bani, poate alege să investească o dată la 3 luni, în loc de o frecvență lunară, pentru a-și reduce costul cu comisioanele, de exemplu.

Dacă ieșim din sfera bursei, există într-adevăr un avantaj al investitorului cu mulți bani: acesta se poate diversifica ușor și pe imobiliare fizice. Nu înseamnă însă că cel cu mai puțini bani este neapărat foarte dezavantajat, susține Bogdan. Și acesta poate investi în imobiliare prin bursă. Un exemplu complet aleatoriu la BVB, menționat de el, e Unirea shopping center.

 

Construirea portofoliului de investitor

În primul rând, portofoliul unui investitor trebuie să țină cont de apetitul de risc al acestuia. O persoană cu aversitate foarte mare la risc va investi o proporție mare din portofoliul său în titluri de stat, pe când un investitor cu o afinitate pentru risc va investi majoritar în acțiuni. În general, dacă vorbim despre investiții pe bursă, portofoliile investitorilor sunt un mix între acțiuni și obligațiuni.

În comparație cu investitorul educat din vestul Europei, românii tind să includă un risc mare în portofoliu. Românii au un apetit foarte ridicat pentru criptomonede, unul din cele mai riscante instrumente financiare. Investitiile P2P încep să aibă tracțiune, de asemenea, în Romania.

De asemenea, majoritatea românilor investesc în domeniul imobiliar, o atracție mare inclusiv pentru Bogdan. Îi plac în primul rând deoarece a studiat ingineria civilă și știe cum să analizeze un imobil din punct de vedere tehnic.

Bogdan Dinu, Căruța cu Bani: „Imobiliarele reprezintă pentru mine o relaxare, o evadare din domeniul private banking-ului.”

Bogdan Dinu investește în principal în acțiuni, obligațiuni, reit-uri și imobiliare fizice. Dacă ar fi mai în vârstă, spune că s-ar focusa tot mai mult pe bursă, căci acest tip de investiție poate fi 100% automatizată, în special prin prezența robo adviserilor, care au grijă ca portofoliul personal să respecte alocările dorite, în mod automat.

 

Sfaturile lui Bogdan Dinu pentru investitorul român începător

În investiții trebuie, în primul rând, să înțelegi cum funcționează produsele pe care le-ai ales. Atunci când vine o criză financiară, nu toate produsele investiționale se duc la vale. Un investitor informat știe că, în timp ce unele instrumente financiare scad, precum acțiunile, altele cresc, precum obligațiunile, aurul. Astfel, definirea alocării portofoliului este crucială.

Investitorul începător ar trebui să-și ofere timp să învețe și să se familiarizeze cu instrumentele financiare existente ca să își poată crea un portofoliu care se mulează pe profilul lui de risc.

ETF-urile pe înțelesul tuturor

Bogdan Dinu e mai atras de ETF-uri decât de acțiunile clasice. Cum mulți români încă nu știu nimic despre ele, l-am rugat să le facă înțelese cititorilor educați, dar nefamiliarizați cu aceste instrumente financiare.

ETF-urile sunt fonduri de investiții tranzacționabile pe bursă. Un ETF poate fi văzut ca un coș ce conține mai multe acțiuni sau obligațiuni adunate împreună.

Cel ce deține Căruța cu Bani preferă ETF-urile pentru că, acestea conținând mai multe acțiuni / obligațiuni, se poate diversifica foarte ușor. De exemplu, se poate investi într-un ETF global care investește direct în toate companiile mari din țările dezvoltate. Pe de altă parte, ETF-urile au comisioane mult mai mici față de fondurile mutuale clasice administrate activ. Comisioanele pot fi chiar și de 10 ori mai mici.

În plus, prin ETF-uri poți să ajungi să investești în piețe altfel de neatins, cum e China. În mod normal, unui investitor din afara Chinei nu îi este deloc ușor să ajungă să investească în companii chineze, din cauza legislației. De la Bogdan am aflat că prin ETF-uri însă, această problemă dispare.

Totuși, el ne spune și care sunt minusurile ETF-urilor. Unul dintre acestea e că prin ele nu investești într-o companie anume, ci în mai multe deodată. De ce ar putea fi acesta un dezavantaj? Poate ca investitor ești foarte pasionat de tehnologie și ești la curent cu tot ce se întâmplă pe acest domeniu la nivel mondial. În această situație, poate ai vrea să investești individual în 3-4 companii despre care ești convins că vor avea o creștere spectaculoasă în următorii ani.

 

Optimizarea fiscală pentru un investitor român

Bloggerul ce deține Căruța cu Bani ne mai amintește că nu putem controla randamentele instrumentelor financiare,. Este însă de datoria noastră să eficientizăm taxele, respectiv comisioanele, acestea afectând în final profitabilitatea lor.

Dacă ne referim la taxe, scopul unui investitor este să investească astfel încât să profite de toate optimizările fiscale pentru a-și maximiza profitul net.

Bogdan Dinu ne prezintă în acest sens un caz concret în care un rezident român investește într-un ETF internațional ce deține acțiuni pe piețele dezvoltate (SUA, Germania, Franța, Japonia, Marea Britanie etc). Este foarte important să aleagă ca acel ETF să fie domiciliat într-o țară de tip ”tax heaven” precum Irlanda din două motive.

Primul este că, atunci când acest ETF va primi dividende de la companiile aflate sub el din diferitele țări (SUA, Germania etc), administratorul ETF-ului va plăti taxe minime, căci Irlanda, fiind ”tax heaven”, a negociat individual cu fiecare țară la nivel mondial diferite acorduri favorabile, astfel încât să reducă la minimum taxele plătite pe dividendele plătite de companiile din alte țări. În final, acest lucru înseamnă mai mulți bani pentru investitor.

Al doilea motiv este că Irlanda, fiind ”tax heaven”, în momentul în care trimite dividendele către investitorul rezident din România, nu aplică la rândul ei nicio taxă de investitor străin, ca majoritatea celorlalte țări, deci încă o dată, investitorul are un câștig direct.

Alegerea instrumentelor este de asemenea crucială. Bogdan ne spune că, de exemplu în România se poate evita plata impozitelor dividendelor dacă investitorul alege ETF-uri cu acumulare. Cu alte cuvinte, în loc ca dividendele ETF-ului să fie transmise semestrial direct în contul investitorului, ca ulterior să fie taxate de statul român, ele sunt reinvestite direct de catre managerul ETF-ului în același ETF. Astfel, se evită plata taxei pe dividende.

 

Recomandări pentru investitorii români de ETF-uri

Urmărind constant articolele pe care Bogdan Dinu le publică în blogul său, am aflat că el a reușit să-și reducă la minim taxele și comisioanele pe care le plătește pentru ETF-uri. Însă aceste facilități sunt mai ușor posibile pentru că trăiește în Belgia, unele instrumente nefiind disponibile celor ce trăiesc în România. De aceea, am vrut să aflu de la el ce ar face pentru a-și reduce la maxim costurile investițiilor dacă ar trăi aici.

Dacă ne referim la Bursa de Valori București (BVB), eu nu aș investi în ETF-ul BET, ci aș alege primele 6-7 companii ce fac parte din BET, investind individual în ele. Raționamentul este simplu: BVB-ul fiind o piață mică, comisionul ETF-ului BET este destul de mare, fiind mai eficient să plătesc comisioanele de tranzacționare individuală pe cele 6-7 companii alese de mine, care replică BET-ul în proporție de 90%. Un exemplu de comision de tranzacționare individuală este de 1.9 RON.

În extern, Bogdan ar investi atât în ETF-uri, cât și în acțiuni individuale plătitoare de dividende din SUA. Pe de o parte, România are un tratat super avantajos de nedublă impozitare pentru dividendele primite din SUA, iar pe de alta, impozitul intern pe dividende este mic.

Acestea sunt doar câteva dintre sfaturile și lecțiile de educație financiară pe care Bogdan Dinu le-a dezvăluit cititorilor noștri. Cei interesați să învețe mai mult despre acest domeniu, o pot face citind articolele pe care el le publică pe blog-ul său, Căruța cu Bani.

Ovidiu Ionescu

Ovidiu Ionescu (30 de ani) este cel mai bun jucător de tenis de masă român în momentul de față. Vicecampion mondial în proba de dublu anul acesta, împreună cu spaniolul Alvaro Robles, Ovidiu este și vicecampion european la simplu, după o finală cu legendarul Timo Boll.

 

Ovidiu a început să joace tenis de masă pe la 6 ani, împreună cu fratele său, pe biroul tatălui lor. Când țăcănitul a devenit deranjant pentru părinți, aceștia au hotărât: „Gata, ajunge, hai să mergem să practici tenisul de masă”! Aveau o prietenă de familie care a jucat tenis de masă în tinerețe și l-au dus pe Ovidiu în sala Crâng din Buzău.

Pe la 10-11 ani, câștiga deja aproape toate concursurile pe plan intern, a luat câteva medalii și și-a spus că merită să încerce să joace de performanță.

Ovidiu a mai încercat și tenis de câmp în copilărie, timp de 6 luni, dar din cauza infrastructurii din oraș a renunțat. A mers și la șah, fratele lui juca la clubul din oraș, dar a rezistat numai două zile! Nu avea stare, nu putea sta pe scaun mai mult de 3 minute, voia să se miște, să alerge, să lovească mingea aceea mică din celuloid. A continuat să joace șah, numai de plăcere. Și, bineînțeles, mișcându-se în fața tablei!

Nici în ziua de azi nu pot sta într-un loc mai mult de jumătate de oră. Și acum, când stăm de vorbă, trebuie să mă mișc dintr-o parte în alta, să fac ceva.

 

Cum l-au ajutat șahul și școala pe Ovidiu Ionescu

Vreo legătură între șah și tenis de masă?

Sunt două sporturi în care ai nevoie în primul rând de minte. De fapt, în orice sport, inteligența, creierul sunt folositoare. Bineînțeles că în șah îți folosești creierul mai mult. Pot să spun că șahul mi-a format un pic gândirea.

Mama sa i-a sugerat când era mai mic să lase un pic tenisul deoparte și să meargă la un anumit liceu. Însă el a fost categoric, i-a spus că tenisul de masă e viața lui, iar mama a realizat că acest sport înseamnă enorm pentru Ovidiu.

Am avut noroc de susținerea părinților. Sunt talente care se pierd, pentru că sunt nesusținute. Au mers de la început la concursuri cu mine, au investit în mine, până am ajuns la lotul național. Părinții mei s-au implicat activ mereu.

Ovidiu Ionescu

După ultimele rezultate, argint european la simplu și argint mondial la dublu, Ovidiu Ionescu a simțit că își dorește și mai mult. „Am trăit niște sentimente unice și îmi doresc să le repet”.

Niciodată nu a neglijat școala. Mama l-a trimis la meditații chiar și în clasele I-IV, pentru că lipsea destul de mult și avea de recuperat. A fost la cele mai bune licee din Buzău, Eminescu și Hașdeu, doar în clasa a 12-a s-a mutat la Liceul sportiv.

Le mulțumesc părinților pentru că m-au determinat să nu neglijez cartea. Este foarte importantă și educația. Te formezi ca om, îți formează gândirea. Iar una fără cealaltă nu merg. Școala m-a ajutat foarte mult în viața de sportiv, m-a ajutat să gândesc altfel multe situații, dar și sportul m-a ajutat la școală, să mă organizez mai bine.

 

Inspirat de momentele de glorie ale românilor la Jocurile Olimpice

În copilărie și în adolescență, Ovidiu Ionescu urmărea marii sportivi ai României, se uita cu nesaț la Jocurile Olimpice, îl inspirau momentele de glorie ale sportivilor români. Îl știe de atunci pe Mihai Covaliu, actualul președinte al COSR. Gimnastica românească era încă în top, admira fetele care luau medalii olimpice.

Își amintește că a trăit cu emoție performanțele Andreei Răducan, ale lui Marius Urzică, ale triplusaltistului Marian Oprea și ale echipei de handbal fete a României. Asta pe lângă eroii lui din tenis de masă: Adrian Crișan sau Mihaela Șteff, cea care a luat două locuri 5 la Jocurile Olimpice de la Sydney.

Și-a propus și el să ajungă la acele rezultate:

Contează foarte mult locul în care trăiești, ai nevoie de eroi în jurul tău, pentru a te ajuta să crești. Eu am avut și noroc, în România m-au susținut atât clubul, cât și Federația. Au investit în mine fără pauze de când am ajuns la lotul național.

Cât despre relația cu ceilați colegi și colege de la lotul național, are numai cuvinte frumoase: Se consideră o echipă. Sunt uniți, prieteni, se sprijină mereu, iar asta cântărește foarte mult în momentele dificile ale unui concurs.

 

Nemții i-au schimbat mentalitatea

Deși a fost o persoană pesimistă, dar realistă, cum singur se caracterizează, și nu a crezut că poate atinge culmile lumii, Ovidiu și-a schimbat mentalitatea de vreo 5-6 ani, de când lucrează cu un psiholog.

Nemții se bucură mai repede și știu să aprecieze lucrurile mărunte mult mai mult decât noi, românii. Ei construiesc din lucruri mărunte, noi vrem să ajungem mai întâi la lucrurile mari și uităm să savurăm pașii care ne duc spre medalie.

Ovidiu e plecat de 13 ani în Germania, acolo unde se dispută cel mai puternic campionat din Europa la tenis de masă și, după China, poate cel mai puternic din lume. Se antrenează zilnic cu cei mai buni jucători de pe Mapamond, joacă împotriva lor în meciuri oficiale, dar începuturile n-au fost deloc ușoare.

A evoluat în toate ligile, de la a 5-a la prima. De 7 ani joacă în prima ligă germană. Un drum greu, presărat cu multe obstacole, care l-au întărit și îl fac să aprecieze și mai mult propriile rezultate.

Ovidiu Ionescu

Bineînțeles, infrastructura din Germania este net superioară celei din România. Ovidiu crede că a început și la noi să se miște ceva și se bucură pentru orice lucru mărunt, pentru o sală mică de antrenament, care nu exista până anul acesta în București.

De la 1 ianuarie 2019 avem și noi propria sală de antrenament, la Universitatea Dimitrie Cantemir. E micuță, dar reprezintă un început. Ne putem antrena liniștiți, nu ne deranjează nimeni, nu trebuie să scoatem mesele, intrăm când vrem. E ceva mic, dar mare pentru viitor. Nemții au întotdeauna suport din partea orașului, a regiunii, în ceea ce privește infrastructura.

 

Mai multe despre rolul psihologului în dezvoltarea unui tânăr sportiv

Ovidiu recunoaște, psihologul l-a ajutat enorm. Când era mai mic, era convins că poate reuși singur, dar a avut multe înfrângeri dureroase, care i-au arătat că nu mai trebuie să fie atât de încăpățânat și să accepte ajutor din exterior.

Experiența de acum m-a ajutat să înțeleg că ai nevoie de un psiholog de mic copil, poate de la 10-12 ani. E nevoie de timp ca să înveți mintea să gândească într-un mod corespunzător. Trebuie să înveți să faci față presiunii. Întotdeauna într-un meci apar gânduri rele și gânduri bune. Cel puternic știe cum să le separe, să le lase pe cele negative deoparte și să le păstreze doar pe cele pozitive.

Vicecampionul mondial consideră că mintea e cea mai importantă la tenis de masă. Crede că de multe ori diferența nu e făcută de evoluția propriu-zisă, ci de mental, pentru că toată lumea s-a antrenat puternic pentru concurs, dar, „atunci când mai ai o minge de câștigat pentru biletul de Tokyo 2020, nu mai contează câte ore te-ai antrenat, ci modul cum gândești acea minge”.

Ovidiu Ionescu

În momentele grele, încearcă să-și proiecteze o imagine frumoasă din trecutul apropiat, o imagine care l-a făcut fericit. Încearcă să și-o reamintească și apoi „mâna se relaxează un pic”.

E conștient că trebuie lucrat mult la psihic:

Creierul e ca un mușchi. Dacă-l antrenezi, el o să te-ajute. Plus că subconștientul nu face diferența dintre bine și rău. Iar dacă tu știi ce informații trebuie să-i dai întotdeauna, să te ajute să-ți atingi scopul, atunci el asta o să și facă.

 

Ovidiu Ionescu zâmbește pentru fiecare mică reușită!

Îmi povestește că atunci când a ajuns în Germania, a văzut că un neamț se bucura atunci când dădea și două mingi pe masă. El dădea 100 și era nefericit. Și i-au zis colegii, antrenorii: „Mai întâi trebuie să zâmbești, să te bucuri pentru fiecare reușită”. Ovidiu recunoaște că la el a durat foarte mult să își schimbe mentalitatea:

Nici acum nu sunt persoana cea mai pozitivă, dar încerc să văd lucrurile bune. Sincer, nu te ajută cu nimic dacă le vezi doar pe cele rele. Trebuie să ai stăpânire de sine și o putere extraordinară.

2016 a fost anul în care a reușit să treacă la un alt nivel: a intrat în prima sută mondială, s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Rio și a luat medalie de bronz la Europene, în proba de dublu mixt, împreună cu Bernardette Szocz.

În campionatul Germaniei, unde sunt jucători din Top 20 mondial, a avut unul dintre cele mai bune bilanțuri.

Toate cele de mai sus i-au oferit multă încredere. A început o nouă etapă a vieții, a simțit că poate  reuși performanțe mari, că se poate duela cu oricine.

Medalia de argint de la simplu, la Campionatul European din 2018, a fost una senzațională.

În momentul în care am ajuns în semifinale, nu am avut emoții, nu simțeam nicio presiune. Mi-am dat seama de ce am realizat, că sunt într-o semifinală europeană, aveam medalia asigurată. Creierul meu cred că mi-a zis: Ok, Ovidiule, pur și simplu savurează! M-am uitat de multe ori pe înregistrări și am văzut cum mâna mea are o cursivitate incredibilă. Eram ca-ntr-un tunel, mingea era prietena mea cea mai bună, se ducea unde voiam, cum voiam, când voiam.

Cu legendarul german Timo Boll nu reușise să câștige niciun set până la finala de anul trecut. Și totuși, Ovidiu chiar a crezut că poate fi campion european! Dovadă și startul fulminant pe care l-a avut: 1-0 la seturi, 6-3 în al doilea! Chiar Boll i-a spus după finală: „Ovi, dacă făceai 2-0, cred că nu mai reușeam să câștig meciul”. Dar experiența germanului și-a spus cuvântul:

Timo Boll are o calitate superioară. Sunt niște mingi cu care aș fi câștigat în fața altor adversari, îmi venea înapoi o minge ușoară în mod normal, dar el reușea să mă pună și în dificultate. A fost o onoare să joc împotriva lui. Și el este unul dintre idolii mei. Am crescut cu el, urmărindu-l. Să joc o finală cu el la un Campionat European… Ce îți poți dori mai mult?

 

Surprinzătoarea medalie de argint de la Mondiale

Și a venit 2019, cu o și mai surprinzătoare medalie de argint, împreună cu spaniolul Alvaro Robles, de data asta la Campionatul Mondial, unde asiaticii domină mereu această competiție.

După un loc 5 la Campionatul European, Ovidiu i-a spus spaniolului că trebuie să mai joace câteva concursuri importante, să acumuleze puncte și să intre ca favoriți la Campionatul Mondial, pentru că au șanse la medalii. Au fost favoriți numărul 7, iar spaniolul i-a zis după ce au luat argintul împreună: „Ovi, tu ai privit în viitor”.

Am avut o tragere care ne-a ajutat. Pe partea noastră de tablou erau la un moment dat doar europeni și doar un cuplu asiatic. A fost o șansă de care am profitat. Până-n semifinale, am pierdut cred că doar două seturi. I-am învins în sferturi pe vicecampionii europeni cu 4-0, a fost cel mai bun meci al nostru. În semifinale s-a simțit un pic presiunea, niciunul dintre noi nu mai ajunsese aici, dar a fost o semifinală perfectă, cu răsturnări de scor. Părinții mei au fost și ei în tribune.

Finala a fost împotriva cuplului Ma Long / Wang Chuqin. Primul este cel mai bun jucător din istorie, campionul mondial și la simplu. Ovidiu și Alvaro chiar îi bătuseră pe cei doi în 2018, la Openul Chinei, considerat un al doilea campionat mondial.

Ovidiu subliniază cât de onorat a fost să joace împotriva lui Ma Long, cu titlul mondial în joc. Chiar dacă au pierdut, super campionul chinez i-a felicitat la finalul meciului. Poate că pentru unii, un simplu ”Good job. Congratulations!” nu înseamnă foarte mult, chiar dacă vine din partea unui multiplu campion mondial. Pentru Ovidiu însă, a fost o excelentă încurajare și l-a determinat să se antreneze și mai mult.

Următoarea țintă este o medalie la Jocurile Olimpice de la Tokyo, la dublu mixt, alături de Bernardette Szocs. Ovidiu Ionescu este încrezător în șansele lor, mai ales că vor fi doar 16 perechi, reprezentând 16 țări:

E bine să conștientizezi că se poate, nu doar să intri la masă și să vezi ce iese. Puțină presiune te ține mai concentrat. Aici intervine și psihicul. Bernie e numărul 1 european, eu am medalie la Campionatul Mondial la dublu, deci suntem o pereche bună. Suntem periculoși! Eu chiar cred. Dacă nu aș crede, nu aș spune-o din suflet.

 

Ovidiu Ionescu, un Del Potro al tenisului de masă

Care sunt atuurile lui Ovidiu la masa de tenis? Le dezvăluie chiar el:  forța și viteza!

Sunt un fel de Del Potro al tenisului de masă. Atunci când am ocazia, lovesc foarte puternic, iar adversarul nu mai poate să returneze mingea. Jocul meu este unul riscant, nu este unul de așteptare. Nu aștept greșeala adversarului. Eu îmi iau inima în dinți și merg pe cont propriu!

Chinezii, considerați niște extratereștri ai acestui sport, pot fi bătuți, în accepțiunea lui Ovidiu. De fapt, la masculin, ei au mai fost învinși, dar niciodată în competițiile importante, Campionat Mondial sau Jocuri Olimpice.

Chinezii au pe lângă ei o armată de oameni încă din copilărie. Acolo e altă lume, e sport național, 100 de milioane de oameni înregistrați care practică tenisul de masă!

 

Weekend-ul lui e lunea!

6 pe ore pe zi acordă Ovidiu tenisului de masă, în afara competițiilor: pregătire fizică, psihologică, antrenament, recuperare. Weekend-urile sunt mereu aglomerate, practic nu prea are un sfârșit de săptămână liber. Vinerea și sâmbătă se antrenează, duminica are meci în campionatul Germaniei, așa că abia lunea își poate lua o zi de relaxare.

Programul de competiție e, de asemenea, aglomerat: campionatul Germaniei, Champions League, concursuri internaționale, meciuri pentru România.

 

Iubita, călătoriile și un pahar de vin

Ce îi place lui Ovidiu în afară de tenis de masă? Să călătorească, să citească o carte bună, să vadă un film bun, să petreacă timpul alături de prieteni și mai ales alături de iubita lui, pentru că e foarte mult plecat și nu se văd des: „Orice clipă liberă mi-aș dori să o petrec alături de ea”.

Îi place și o mâncare bună, un pahar de vin câteodată. Mai și gătește, nu des, dar când e nevoit: „Și prietena mea muncește, așa că acela care ajunge primul acasă face de mâncare, în ziua următoare – celălalt”.

Cum ar atrage un copil să facă tenis de masă?

Unui copil i-aș spune că tenisul de masă e un sport antrenant, cu multe surprize, un sport în care consumi foarte multă energie, deși nu ai nevoie de un loc foarte mare, doar o masă, o minge, două palete și un partener. Un sport care poate aduce bucurii foarte mari. Te ajută să devii un om mai bun, să gândești mai bine și să devii mai ordonat.

Se pot câștiga și destui bani din acest sport, însă doar dacă ești un jucător bun, de top mondial. Poți să duci o viață decentă.

L-am întrebat pe Ovidiu, în finalul dialogului nostru, ce ar schimba în tenisul de masă din România și în sportul românesc, în general. El e optimist, a devenit optimist, deh, școala germană de care vorbea. Spune că observă schimbări, așa să fie! Noi încă le așteptăm.

Eu sunt mulțumit, avem suport, Comitetul Olimpic ne ajută oricând avem nevoie, la concursuri, recuperări. Trebuie investit în infrastructură. Este păcat că un oraș ca Bucureștiul nu are o sală unde să organizăm un Campionat European sau Mondial. Asta aș schimba, infrastructura. Avem copii talentați, românul întotdeauna a fost talentat și s-a dăruit, avem antrenori buni, avem nevoie și de săli.

Mai avem nevoie și de iarbă, vorba cântecului. Dar, să fim optimiști, la fel ca Ovidiu Ionescu!

Sursa foto: Facebook Ovidiu Ionescu.

Antonia Zavalic

Trăim vremuri în care interesul pentru poezie a scăzut dramatic. Majoritatea oamenilor acestui secol trăiesc într-o agitație continuă după aspectele materiale ale vieții. Cu toate astea, mai există poeți tineri și valoroși, care mai au timp să-și urmeze latura sufletească. Printre ei, Antonia Zavalic-Dubovici, tânăra originară din Sighet care a descoperit fericirea în lucrurile simple!

 

Antonia Dubovici (n. Zavalic), s-a născut în 24 iulie 1989, în Sighetu Marmației. Din anul 2011 e licenţiată în Asistenţă Socială iar din 2013 absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere, în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. De aproape un an trăiește în S.U.A. alături de soțul ei.

Antoniei i-a plăcut dintotdeauna să scrie. Încă din copilărie ținea un jurnal în care păstra cele mai inedite momente trăite, visele și dorințele cele mai fierbinți. Știa că numai consemnându-le vor rămâne vii și nealterate. În paralel, a început să scrie și versuri.

Când eram copil îmi plăcea să mă refugiez în natură. Mă simțeam plină de viață explorând pădurile, simțind efectul benefic al naturii asupra ființei interioare. Atunci m-am redescoperit la un nivel mai adânc, ca și cum o fereastră se deschisese în mine și puteam privi înlăuntrul meu la fel de bine cum puteam privi în afară, constatând că noi oamenii suntem ceea ce alegem să privim, sufletul nostru formându-se la atingerea delicată care ia naștere între aceste două lumi.

Antonia Dubovici

Cum au apărut primele poezii

Primele poezii pe care le-a scris au avut ca temă tărâmul fascinant al misterului care ne atinge. Viața, dragostea, moartea. Un circuit neobosit și neîntrerupt.

Antonia mărturisește că era o mare provocare să scrie. Ca și cum ar fi fost să prindă văzduhul cu mâinile libere.

O cunoaștere și o zidire interioară m-au făcut să ajung la poezie. Cred că sufletul meu s-a copt timpuriu, uneori simțeam că acestui trup nu-i corespunde vârsta spirituală și cumva, căutările mele ca și copil îmi depășeau vârsta biologică. Dintotdeauna m-au preocupat aspecte legate despre viață și despre suflet, lucruri pe care nu le putem percepe cu ochiul liber. Eram fascinată de tot acest mister care ne locuiește și care există pretutindeni.

Ea crede că poetul are rolul de a aminti și celorlalți esența lucrurilor, adunând, aducând și convertind nespusul pe înțelesul tuturor, într-un limbaj efervescent.

Asta pentru că viața nu înseamnă doar muncă, carieră, bani, lucruri care te epuizează și te storc. Viața înseamnă o călătorie plină de învățăminte, o maturizare continuă, iar miza este libertatea interioară, renunțarea la elemente toxice și inutile.

Fericirea constă în simplitatea unei vieți trăite și asumate care se creează de la sine, atunci când înțelegi că nu lucrurile, nu posesiunea, nu titlurile dobândite, nu premiile câștigate și nici numărul de cărți scrise te vor face să te simți împlinit, ci autocunoașterea, iar prin tine, a celorlalți. Cu cât ești mai aproape de tine, cu atât te vei simți mai viu, iar poezia este o cale de a trăi mai intens, de a te desface pe dinlăuntru și a ajunge acolo unde dispar toate umbrele și temerile.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este, în viziunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune. Dacă omul este dator cu ceva în această viață, ar fi să se cunoască pe sine, să-și cunoască rănile și să încerce să le vindece.

 

Antonia Zavalic – Dubovici, portofoliu poetic

Toate cărțile citite au format-o pe Antonia în primul rând ca om, iar pe urmă ca poet. Dintre cele cu care ea a rezonat foarte puternic, se numără „Profetul” (Kahlil Gibran); „Lupul de stepă” (Hermann Hesse); „Jurnalul Fericirii” (Nicolae Steinhardt); „Batranul și Marea” (Ernest Hemingway); „Maestrul și Margareta” (Mihail Bulgakov); „Cartea de nisip” (Jorge Luis Borges). Alți autori care au impresionat-o sunt: Albert Camus, Sylvia Plath, Franz Kafka, Savatie Baștovoi, Gellu Naum, Nikolai Gogol, Fyodor Dostoevsky, Lev Tolstoy, John Keats, W.B. Yeats, Anatol Baconsky, T.S. Eliot, Rilke etc.

Îi plac cărțile care pătrund în adâncimea subtilă a ființei umane, descompunând straturile fine de înveliș lăuntric. Anatomia sufletului este o disciplină dificil de abordat, iar scriitorii care își propun studiul acestui târăm fascinant, întotdeauna i-au trezit interesul.

Întreg portofoliul literar publicat de Antonia Zavalic poate fi găsit aici. Volumul de debut „Despre fluturi şi praf” a fost tipărit când Antonia era în studenție și însumează zbaterile sufletești ale unei tinere care a găsit în poezie o casă de locuit. Toate neajunsurile, frământările și firimiturile de dragoste sunt scrise cu o luciditate tulburătoare, care nu îndulcește cuvintele, ci le lasă așa cum sunt, cu gustul lor viu.

Volumul „Despre înfrângerea definitivă a întunericului” reprezintă o călătorie care are ca destinație sinele. Aici, cuvintele luminează pe cerul lăuntric, dezvelindu-le miezul incandescent.

În anul 2019 va fi tipărită cea de-a treia carte, un volum de poezii trilingv (română, engleză, ucraineană) „Templul de Adamant * The Adamanth Temple *Храм Адаманта”. Volumul va fi lansat vara acesta atât în România cât și în SUA. Fiecare dintre aceste volume de poezii cuprinde un nivel al maturității interioare, o evoluție spirituală care culminează cu Templul de Adamant.

Actul creației poetice pentru Antonia Zavalic

Antonia își trăiește viața încercând s-o simplifice, făcând tot posibilul să se bucure de darul fiecărei zile. A ajuns la concluzia că cea mai importantă sursă și resursă a fericirii este de a fi alături de cei dragi, de familie, de a investi în sufletul celor din jur, nu doar ca poet, dar mai ales ca om.

La aproape 30 de ani, consideră că cea mai prețioasă stare pe care o putem atinge este cea de liniște, de netulburare interioară. Este singurul triumf pentru care chiar merită să ne zbatem. Provoacă același sentiment ca atunci când, după un urcuș anevoios, ajungi pe vârful unui munte și te bucuri în mod deplin de priveliște. O comparație care, iată, dezvăluie una din marile plăceri ale tinerei poete.

Liniștea interioară este necesară pentru a trezi inspirația, fiindcă atunci gândurile se materializează cel mai ușor. Scriind pot vizualiza cuvintele, sentimentele și emoțiile ca într-un film, totul căpătând un nou sens, cuvintele devin vii și neîncăpătoare în cochilia lor, de aceea erup și caută să se extindă mai departe în universul lor nemărginit.

Ceea ce a fascinat-o întotdeauna a fost drumul de la emoție la gând, iar apoi la cuvântul consemnat. Stadiul final de materializare a cuvintelor este produsul unui proces complex, caracterizat de o finețe excepțională.

Momentele de inspirație nu le poate alege, ele venind nechemate. Atunci când vin, ea trebuie să fie pregătită, fiindcă durata lor este scurtă, iar odată pierdute, nu mai pot fi recuperate. Fiecare moment de inspirație este diferit și are o intensitate diferită, de aceea și produsul rezultat este unic și irepetabil.

 

Cum să faci publicul să înțeleagă poezia

Întotdeauna poezia va avea cititorii ei fideli. În opinia mea numărul lor contează mai puțin, contează mai mult intensitatea lecturii. Când citești, fă-o ca și cum te-ai îndrăgosti, dăruiește-te fără rezerve, acesta este secretul. Dacă citești, îndrăgostit de cuvinte, le vei și înțelege, vei fi lângă umărul scriitorului și-i vei simți respirația, bătăile inimii. Cam aici ar trebui să se situeze educația publicului în înțelegerea poeziei. O educație fără implicare emoțională este stearpă.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză. În detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite, ne amintește Antonia Zavalic.

Poeta consideră că în zilele noastre, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, în care trupul este pus pe piedestal, supraalimentat, supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă.

Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară. Ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie, înțelegi că nevoia ta nu este de a arăta bine (în timp ce te simți prost), doar ca să pari puternic, ci de a-ți îmbrățișa slăbiciunile, de a fi autentic. Nu îți mai e frică să te expui, fiindcă ești autentic devii ușor de înțeles, iar publicul întotdeauna va aprecia sinceritatea celui care se dăruiește.

 

Dar ce înseamnă poezia pentru Antonia Zavalic?

Pentru Antonia, a scrie poezie înseamnă un exercițiu de luciditate. Provocarea de a privi deopotrivă obiectiv și subiectiv, în același timp, acele lucruri care o ating. Când mintea și sufletul conlucrează, produsul finit este foarte valoros, indiferent de tipul de creație.

Poezia este mai mult decât o pasiune, este un fel de a fi, un nivel superior de a exista și de a rămâne în conștiința celorlalți și după încetarea existenței. Prin poezie, de fapt, poți măsura magnitudinea vieții interioare, la fel ca „un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește. ”

Miza adevărată a unui scriitor nu este de a face bani, sau de a ajunge vedetă, ci de a rămâne fidel sufletului său, indiferent de costuri, indiferent dacă este recompensat sau nu. Evident, este o bucurie să fii apreciat în timpul vieții pentru ceea ce realizezi, însă capacitatea creatoare ar trebui să fie detașată de reacția publicului. Poetul nu ar trebui să fie pus în situația de a pescui cititori, el ar trebui să fie asemenea unei fântâne, la care cei însetați să vină de bunăvoie și să-și potolească setea.

Antonia definește performanța ca fiind capacitatea de a rămâne tu însuți, nealterat de variabilele care se strecoară în mod insidios în viețile noastre. În viziunea ei, poeții și scriitorii care au făcut performanță, sunt cei care nu și-au trădat valorile sau credința.

Cât despre tinerii de astăzi care aspiră să devină poeți, îi roagă să nu uite că poezia adevărată este liberă, așa cum și sufletul este liber.

Antonia Zavalic

Viața de poet în România versus SUA

Antonia s-a mutat acum doi ani în SUA, alături de soțul său. Acolo, dacă scrii poezie sau ești un artist, aprecierea este mult mai mare, munca fiind răsplătită în mod generos.

În România, cei mai mulți poeți și artiști trăiesc la limita subzistenței. În majoritatea cazurilor, dacă reușești și faci performanță în orice domeniu, din păcate, de cele mai multe ori ești dat la o parte și ignorat, nici vorbă să fii răsplătit, mărturisește, dezamăgită, Antonia.

Când a publicat prima carte, era proaspătă absolventă. Avea un venit foarte mic și nu-și putea permite să-și cumpăre cărți, sau să călătorească pentru a participa la diverse competiții sau recitaluri. Aceste lucruri te izolează de lumea artei.

Este foarte frustrant să fii limitat, mai ales din rațiuni obiective. Dacă vrei să scrii, sau să produci artă și te lovești de probleme financiare și nu ai suport, de cele mai multe ori ești nevoit să renunți. Te afunzi în unul-două joburi și nu-ți mai rămâne energie pentru scris.

Când finalizez un poem simt o împlinire de nedescris, iar pe urmă o detașare stranie, ca și cum toate acele cuvinte care până atunci mi s-au supus cu blândețe, s-ar înstrăina de sufletul meu, la final ajungând din poet, un simplu cititor obiectiv și rece, eu care scriam cu inima fierbinte. Atunci îmi dau seama că ceea ce am scris și-a atins scopul: a ars, a dat acea căldură și lumină pentru un timp, a încălzit exact cât trebuia apoi focul s-a stins, așteptând să fie reaprins de alți doritori. La urma urmei, poetul este un îmblânzitor de cuvinte.

Antonia Zavalic-Dubovici face parte din acel segment de tineri poeți care dau un suflu nou și multă speranță poeziei românești de calitate. În final, poeta a dorit să împărtășească un poem (în trei limbi) din noul volum de versuri „Templul de Adamant”, cu dedicație specială pentru cititorii Elitei României.

 

Întru slova mărturisirii

E cald și mărturisesc
că rănile sunt mai dulci
când ultima ninsoare
se așterne ca o mână albă
peste pământul uitat.

Pașii tăi ocolesc apele întunecate
și risipirea văzduhului. E timpul despărțirii.
Temeri dezvelindu-și carnea fragedă.
Ne desprindem de miezul luminii,
de vacarmul unui oraș care ni s-a lipit de suflet.

Între certitudini și îndoieli, picură întunericul.

Dar tu mi-ai îmbrățișat gândurile,
din glasul unui mormânt învelit în lacrimi.
Mi-ai atins liniștea, dincolo de valurile înstrăinării.
Ochii mei s-au deschis ca pentru prima oară
spălați în zăpada cea rece.
Chipul tău
oglindit în adâncuri,
vărsând viață peste tot ce a obosit.

Fiori adânci în care alergăm ca niște căpriori hăituți de fiare flămânde
tot așa gândurile noastre ne topesc în pădurile arse.

Ceva îndepărtat să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim
ne vindecă de moarte ca o tandrețe sfântă.

В листі зізнання

Тепло і, зізнаюся,
що рани солодші,
коли останній сніг
лягає, як біла рука
над забутою землею.

Твої кроки обходять темні води
і витрати повітря. Настав час розлуки.
Страх, розкриває свою слабку плоть.
Відриваємось від ядра світла,
на смуток міста, що прилип до душі.

Між певністю та сумнівами, капає темрява.

Але ти обійняв мої думки,
від голосу могили, покритої сльозами.
Ти торкнувся мого спокою за хвилями відчуження.
Мої очі відкрилися, як вперше
помиті холодним снігом.
Твоє обличчя
дзеркальне в глибині,
проливаючи життя над усім, що утомилось.

Глибокі емоції, в яких ми біжимо, як козулі, на яких полюють голодні звірі,
Так і думки наші тануть у спалених лісах.

Це щось далеке, щоб нагадати, що все, що ми любимо,
лікує нас від смерті, як ніжність свята.

Upon the confession letter

It’s warm and I confess
that wounds are bleeding-hearted
when the snow curtains
spread the forgotten land
like a pale embrace.

Your steps avoid the misty waters
and the air dissipation. It’s farewell time.
Horrors uncovering their weak flesh.
We detached from the light’s core,
the uproar of a city attached to our own souls.

Darkness drops between certainties and doubts.

Still you embraced my thoughts,
in a voice of a tomb covered by tears.
You touched my silence, beyond the alienation drifts.
My eyes opened as in the first day
cleaned in the biting snow.
Your face
‘s mirrored in depths,
pouring life upon all that is weary.

Deep thrills in which we run like stags chased by hungry beasts
seem our thoughts that melt us in burning forests.

It’s something distant to remind that everything we love
relieves us from dying as a holy
tenderness.

Marcel Răducanu

Marcel Răducanu este unul dintre cei mai tehnici fotbaliști pe care i-a avut România. Driblingurile sale năucitoare și golurile spectaculoase i-au adus și titlul de „Fotbalistul Anului” în 1980, într-o vreme în care erau în plină glorie Balaci, Iordănescu, Ștefănescu sau Cămătaru.

 

Tot în 1980 a marcat în poarta Angliei în victoria cu 2-1 de pe „23 august”. După numai un an, rămânea cu orice risc în Germania, fugind de comunism și de problemele pe care și le făcuse în țară.

A jucat apoi pentru Borussia Dortmund, între 1982 și 1988, fiind asimilat rapid și îndrăgit de nemți.

În România a fost condamnat la închisoare de regimul Ceaușescu și șters din statistici, astfel că golul său cu Anglia nu mai figura sub numele lui!

 

Ce boacăne făcea Marcel Răducanu în cantonament

Talentul l-a avut în genă, trăgându-se din neam de fotbaliști. Cel mai cunoscut era unchiul său, Marin Voinea, care evolua pentru Progresul București. Acolo a început fotbalul, la vârsta de 7 ani, chiar dacă destul de departe de casă. Până la 9 ani și jumătate a făcut naveta zilnic cu tramvaiul, o oră, între Pantelimon și Dr. Staicovici.

S-a tras apoi mai spre casă, la Centrul de copii și juniori de la 23 August. L-au oprit imediat, pentru că dribla tot. Încă de la 5-6 ani, pe maidan, le înnoda picioarele celor mai mari decât el.

Am avut norocul că am dat de un mare antrenor, de Francisc Fabian. Am jucat mulți în prima ligă din grupa lui: Ion Ion, Aelenei… Ne-a luat de mici și ne-a dus până la 18 ani.

Cea care i-a urmărit îndeaproape cariera a fost mama sa, pentru că, paradoxal, tatăl nu era pasionat niciun pic de fotbal. Ne povestește că nea Petrică, cum îi spuneau prietenii, a fost o singură dată la un meci, pe Ghencea. Marcel însă a prins o zi proastă, un spectator l-a înjurat iar de atunci tatăl lui nu a mai călcat pe la stadion.

Mama lui a fost cea care s-a zbătut să fie reprimit la naționala de juniori după o… boacănă făcută în cantonament.

M-au luat la lotul de juniori în pregătire. Am făcut și prostii, m-au trimis acasă de la Râșnov. Am făcut pipi într-o sticlă, am amestecat cu suc de portocale și am dat unuia să bea. Când m-a văzut mama acasă, m-a întrebat ce e cu mine. I-am spus: gata, m-au selecționat. Ce era să-i zic? Mama m-a simțit imediat că am mințit și că nu mă simțeam bine. S-a dus la Fabian și m-au chemat înapoi.

 

Soția l-a salvat de la un posibil infarct!

Tatăl fostului fotbalist a murit de tânăr, la vârsta de 52 de ani. Într-o noapte geroasă, a ieșit să pună antigel în instalația mașinii și i-a stat inima. Problemele sale s-au transmis pe cale ereditară, astfel că și Marcel Răducanu a fost în pericol de moarte, exact la aceeași vârstă.

Dacă nu mă atenționa nevastă-mea, muream. Am două stenuri la inimă din 2006. Aveam 52 de ani, mă simțeam moleșit. M-a trimis nevastă-mea: du-te să te controlezi. M-am dus și m-au pus pe bicicletă să fac efort. Doctorul se uita strâmb la mine, mi-a zis că nu prea îi place.

Dumnezeu a vrut, mai spune Marcel, să se întâlnească, doar cu câteva luni înainte, cu cel mai mare cardiolog din Germania, care face transplant de inimă în America. Profesor-doctor Kofler era nebun după fotbal. Datorită lui, acum, știe că trebuie să ia toată viața 5 pastile pe zi pentru subțierea sângelui, pentru tensiune.

 

Marcel Răducanu în era Steaua

Revenind la cariera de jucător, Răducanu a debutat la Steaua în fotbalul mare la 18 ani, echipă cu care avea să câștige două titluri de campion național și o Cupă a României. Nu i-a fost greu să se acomodeze în vestiar, pentru că el și alți câțiva tineri care făcuseră trecerea de la tineret erau „fotbaliști”.

Vedetele de atunci, ca Liță Dumitru, Puiu Iordănescu sau Iosif Vigu, îi apreciau talentul. Sigur că el, la fel ca cei mici, mai căra echipamentul, mai era pus la munca de jos… Dar s-a avut bine cu toată lumea și nu a avut niciodată probleme cu nimeni.

Cel mai mult l-au ajutat să se integreze Vasile Negrea și Vasile Iordache. Se înțelegea cu toată lumea, însă cel mai bine cu Florin Marin, cu Aelenei, cu Tudorel Stoica și cu Adrian Florea:

Aveam echipă puternică. Dacă decurgea totul normal și nu se făceau șmecherii, trebuia să luăm în fiecare an campionatul. Problema mare la noi era că se adunaseră prea multe valori.

 

Regretă și acum că n-a fost băgat pe Wembley, împotriva Angliei

O primă oportunitate de a rămâne în străinătate a apărut în 1980, în timpul unui turneu la Toulouse, în care a luat titlul de cel mai bun jucător al competiției în defavoarea lui Platini!

Totuși, Marcel era un fotbalist iubit, nu ducea lipsă de nimic. Trăia bine în România, de ce să vrea să plece în Occident? Dorința de a juca în continuare pentru echipa națională l-a făcut să nu își dorească să „evadaze” din comunism, dar a urmat o dezamăgire: nu a fost folosit niciun minut în meciul de pe Wembley, cu Anglia.

Atunci, România a obținut un rezultat mare, 0-0 în deplasare cu naționala Angliei. Însă antrenorul de atunci, Valentin Stănescu, a decis să nu-l introducă pe Marcel Răducanu, iar asta l-a durut extrem de tare.

Se săturase deja de balivernele comuniștilor, de toate ședințele în care se spuneau numai minciuni. Mai era și problema cu blatul demonstrat, din meciul cu „U” Cluj. Pur și simplu își dorea să-și demonstreze că poate face față în Occident.

Întrebarea vine firesc. Nu v-a fost frică să rămâneți singur acolo? Să lăsați totul în țară, o carieră, o familie?

Mi-a fost frică atunci când am rămas, pe 31 iulie 1981. Trei zile nu am ieșit afară din casă, apoi am început să ies, trebuia să mă mișc, să mă antrenez. Când am fost la Hamburg și i-am văzut pe nebunii ăia pe motociclete, mi s-a făcut frică. Am zis: Doamne, vreau înapoi. Nu am putut să stau prea mult la nea Costel Popa (n.r. – fost șef al hotelului Nord, rămas cu ceva vreme înainte în Germania), mă simțeam prost.

 

Suspendat în Germania pentru dublă semnătură

Apucase să semneze cu Hanovra atunci când a fost căutat de Borussia Dortmund, oficialii acestui club aflând din presă că Marcel Răducanu nu se mai întorsese în România. A semnat și cu Dortmund, astfel că primea salariu din două părți, ceea ce era ilegal.

A fost suspendat un an, iar Dortmund a plătit 500.000 de mărci pentru el celor de la Hanovra, pentru că altfel nu îl puteau folosi.

Am semnat ca fraierul cu Hanovra un precontract. După 3-4 săptămâni m-a căutat Borussia Dortmund. A venit Branko Zebec, cel care a fost și la Bayern Munchen și la Hamburg, croatul, marele jucător și antrenor. Ne-am întâlnit pe o autostradă. M-am dus cu nea Popa, săracul a încercat să mă ajute, nu știa nici el foarte bine germană. În sfârșit, cu engleză, dând din mâini, din picioare. Mi-au zis: vii, ai 100.000 de mărci, joci în prima ligă. Eu, când am auzit, „gata, nicio problemă”.

Dar el semnase deja. Pe 1 septembrie 1981 a ajuns la Dortmund. Cei de la Hanovra l-au dat în judecată. Îi trimiteau salariul, Marcel îl trimitea înapoi. Lua deja bani de la Borussia, nu putea să ia din două părți!

Un an a durat procesul și a câștigat Hanovra. Borussia a dat jumătate de milion de mărci, iar Marcel regretă și acum, pentru că banii ăștia putea să îi ia el.

Venise pe gratis din România, nu costase nimic. Și acum își reproșează acea greșeală:

Am vrut inițial doar să joc fotbal, nu mă mai gândisem la bani, dar apoi mi-am dat seama ce am pierdut.

Prima reîntâlnire cu autoritățile române a fost după o jumătate de an, când s-a dus la Consulatul României pentru a renunța la cetățenie. A mers cu o mare strângere de inimă, pentru că cei care mai făcuseră acest gest o sfârșiseră rău. Spre surprinderea sa, totul a decurs fără probleme.

Am luat cu mine un prieten, pe unul Gigi. I-am zis: Gigi, intru înăuntru. Dacă nu ies în jumătate de oră, anunți poliția. Se mai întâmplaseră chestii… Îmi făceau o injecție și după aia prindeam fluturi pe acolo. Îi băga în mașină și îi ducea acasă în România. Nu mi-au făcut nimic.

 

A pus stop unei scrumiere de 5 kilograme! „Unuia de la tv i-au căzut ochelarii!”

Era prieten bun cu Conți Bărbulescu, cel care îi făcea schetchurile lui Dem Rădulescu sau lui Toma Caragiu. Își amintește cu plăcere de „șprițurile” cu Fănuș Neagu, cu Dan Spătaru, cu Florin Piersic, atunci când ajungeau în Germania.

Marcel Răducanu este celebru și pentru episodul în care a pus stop unei scrumiere de 5 kilograme! Povestește eroul nostru:

Când eram suspendat, aveam un termen la președinte, care era cu un oaspete în birou și cu televiziuni acolo de față. De plictiseală, am luat o scrumieră de cristal de 5 kilograme, am aruncat-o în sus și am pus stop pe picior. I-au căzut ochelarii unuia de la televiziune. Cum ai făcut? Mai poți să faci o dată? Și am făcut-o.

Voia să fie cât mai degajat, dar singurătatea reprezenta o mare problemă. Soția rămăsese în țară, iar mama trăia o dramă în România comuniștii spunându-i că fiul ei a fost împușcat. Ulterior, a reușit totuși să vorbească la telefon și a liniștit-o. 

În schimb, toți colegii încercau să îl facă să se simtă „ca acasă”. L-au primit bine, l-au ajutat să învețe limba, iar după expirarea suspendării, a început să facă furori pentru Borussia Dortmund: în sezonul 1982-1983, Marcel Răducanu a ajuns de 11 ori în echipa etapei!

Ziua aveam două antrenamente… mai era un turc… În perioada aia aveau voie numai doi străini. Acum sunt doi nemți și 20 de străini. Au trecut anii, m-am obișnuit. Dacă, Doamne ferește, mă accidentam, nu știu ce se întâmpla.

Acum, când se uită în urmă, Marcel Răducanu regretă că nu și-a terminat cariera la Borussia Dortmund, preferând să plece, la 33 de ani, la FC Zurich.

Știam că nu mai pot să mă întorc acasă. Am stat 7 ani, 6 sezoane am jucat. Aveam până în 89 contract, dat în 88 am plecat la FC Zurich, aveam 33 de ani, mi-au dat contract pe trei ani. În viață iei decizii, crezi că e bine, dar când te uiți înapoi vezi că nu a fost așa. Dacă rămâneam, în 89 luam Cupa Germaniei și poate că îmi dădeau și un job la Borussia Dortmund.

 

Golul pentru care îl mai oprește lumea pe stradă și acum la Dortmund

Cea mai frumoasă amintire din carieră? Golul din meciul cu Fortuna Koln, care a salvat-o de la retrogradare pe Dortmund în 1986.

Am dat al doilea gol, cu capul, cel mai important gol din cariera mea. Dacă nu îl dădeam, pierdeam cu 2-1 și retrogradam. Nu știu dacă mai revenea Borussia așa de repede în prima ligă.

Într-un oraș de 75.000 locuitori, lumea încă îl mai recunoaște pe stradă. A fost iubit de fanii Borussiei, adulat, tratat ca o mare vedetă. De 25 ani, Marcel Răducanu se ocupă de propria școală de fotbal de la Dortmund, unde învață „meserie” peste 20 de copii români, din 85 de pitici legitimați.

Marcel Răducanu

Anul acesta, când împlinește 65 de ani, speră ca clubul să îi pună la dispoziție stadionul, pentru o mare petrecere alături de oraș.

În Germania e altă mentalitate, alt devotament. Copiii au atitudine, voință. Antrenamentele sunt utile, sunt antrenori care au licență, care au jucat și ei fotbal, nu pui orice ospătar sau taximetrist. Știu să vorbească frumos cu copiii, nu să îi bată sau să îi înjure și să le ia bani la părinți ca să joace copiii fotbal. La noi, copiii fac antrenamente cu frică. Și aici, când vin părinții români și încep să strige le ei, le spun să se ducă să bea o cafea, să-i lase în pace.

 

Marcel Răducanu: „E nevoie de o revoluție completă în fotbalul românesc!”

În opinia lui Marcel, Gheorghe Hagi este singurul care a făcut ceva bun în fotbalul românesc și crede că acesta trebuie susținut.

Ca să renască fotbalul din România trebuie revoluție completă. Toți dați afară, puși antrenori fotbaliști, cum sunt Sînmărtean, Rădoi, care au fost fotbaliști buni și care sunt serioși. În mocirla de acolo nu ai cum, mai găsești unul răsărit pentru că are de la Dumnezeu calități. La analizele meciurilor, auzi numai „din păcate”. „Am jucat bine, dar, din păcate, am pierdut cu 3-1, 4-1”. Hai să-l mai lăsăm pe „Din păcate”.

La 65 de ani, are o vitalitate ieșită din comun, deși s-a operat de curând pentru a treia oară la coloană! Ar încerca un proiect în România, vrea să ajute, dar nu l-a solicitat nimeni în mod serios.

A fost chemat în iarnă de Stoichiță și de Andrei Vochin la Federație, i-au spus că vor să facă un proiect frumos, dar de atunci n-a mai dat nimeni niciun semn!

Eu spun că dacă aș veni o lună de zile în România să caut copii, aș face o echipă din 11 copii de-ăia buni de tot, cărora le e foame, nu care au părinții nepoți de primari sau măcelari. Îi fac fotbaliști. Dar cine își asumă lucrul ăsta? Ce e mai frumos decât să vezi cum progresează copiii? De ce nu îl susține nimeni pe Hagi, că e singurul care face ceva? Ungurii ne-au depășit. Au 9 academii de fotbal, iar noi avem una!

 

Sursa foto: Facebook Marcel Răducanu

Cleopatra Căbuz

Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales în viață? Crede că nu s-ar fi născut. Într-atât de mult iubește acest drum pe care l-a ales și pe care l-a urmat, cu succes, Dr. Cleopatra Căbuz, cercetătoare româncă, membru al Academiei Naționale de Inginerie din SUA.

 

Poate sună pompos, dar clădiri faimoase din lume, precum Burj Khalifa din Dubai, Terminalul 5 din aeroportul London Heathrow, stadionul Wembley, sau facilităţile utilizate la Olimpiada de la Beijing au sistemele de protecţie la incendii, de alarmare şi evacuare în caz de urgenţă dezvoltate sub îndrumarea Dr. Cleopatra Căbuz. Și poate această scurtă prezentare este atât de fulminantă, de amuțitoare, încât nu ar mai fi nimic de zis. Dimpotrivă.

Are o carieră impresionantă, care cel mai bine a fost descrisă anul trecut de către Viva FM, cu ocazia decernării premiului de cetățean de onoare al municipiului Suceava. Câteva lucruri sunt de menționat, pentru a demonstra că vocea doamnei Căbuz merită ascultată.

 

Autor a 55 brevete de invenție

Este plecată din țară încă din 1995, când a obținut poziția de cercetător principal la corporația Honeywell, care operează în peste 100 de ţări şi are o cifră de afaceri de 40 miliarde de dolari. Timp de 12 ani, Dr. Cleopatra Căbuz a deţinut funcţia de vicepreşedinte pentru cercetare şi dezvoltare a grupului de afaceri Siguranţa Vieţii (Life Safety/Industrial Safety) din cadrul Honeywell, având în subordine peste 1.000 de ingineri din 13 ţări ale lumii.

Este autor a nu mai puțin de 55 de brevete de invenţie înregistrate la Biroul de Invenţii al SUA. Raportul “US Nanotechnology R&D and Commercial Implications: Technologies, Opportunities and Markets 2001-2005” al firmei Fuji-Keizai USA Inc. o menţionează pe Dr. Cabuz drept unul din primii 5 lideri din SUA în domeniul microstructurilor integrate în siliciu (MEMS).

Cleopatra Căbuz a fost aleasă, în 2018, membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, prestigioasă recunoaştere profesională pentru inginerii cercetători din SUA, pentru contribuţiile tehnice şi ştiinţifice deosebite în domeniul microsistemelor integrate în siliciu, a senzorilor şi a sistemelor de siguranţă industriale.

Pe lângă activitatea ştiinţifică a activat și ca preşedinte al Heritage Organization of Romanian Americans în Minnesota (HORA), o organizaţie non-profit axată pe păstrarea şi promovarea istoriei comunităţilor româneşti din Minnesota, pe promovarea limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti.

Cleopatra Căbuz

Dr. Cleopatra Căbuz: „Sunt fericită că am reușit să îmbin activitatea profesională, extraordinar de intensă, cu partea de suflet a menținerii spiritualității românești.”

 

Un om al viitorului

Desigur, suntem curioși cum percepe Cleopatra Căbuz funcția de membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, din punctul de vedere al cercetătorului român. O percepe cu modestie și cu recunoașterea faptului că, fără îndoială, reprezintă o recunoaștere de vârf pentru orice cercetător.

Cu atât mai mult pentru un cercetător român venit în Statele Unite cam la mijlocul carierei și lucrând în mediul de cercetare și dezvoltare industrial. Majoritatea covârșitoare a membrilor Academiei sunt profesori universitari cu foarte lungi „ștate de serviciu”.

Ce coordonate poate avea (căci portret-robot probabil e mult spus) un inginer al viitorului? Așa, din perspectiva unui vizionar, Cleopatra Căbuz subliniază cu precizie:

Mă voi folosi în răspunsul meu de studiul realizat de Academia Națională de Inginerie a SUA – unde inginerul viitorului trebuie să aibă cinci competențe importante. 1. Să aibă cunoștințele și talentul necesare pentru a conduce o cercetare independentă într-un domeniu tehnologic nou; 2. Să aibă o formare multidisciplinară pentru a putea lucra cu sistemele complexe prezente într-o lume interconectată; 3. Să fie capabil să lucreze eficient în medii multiculturale, deoarece tehnologia și știința se dezvoltă acum la scară globală; 4. Să aibă o bună înțelegere a aspectelor economice, deoarece nici o soluție tehnică nu prinde viață dacă nu produce rezultate economice pozitive; 5. Să aibă răspundere civică, deoarece tehnologiile puternice pot avea efecte sociale foarte mari.

 

Crearea unui Cadru legal și fiscal care să încurajeze masiv investițiile externe și interne

Pare a fi persoana cea mai potrivită pentru postul de ministru al Cercetării și Inovării în România. Dar nu îndrăznim să ne imaginăm ce ar fi făcut mai exact într-un asemenea post fiind. O provoc însă pe Dr. Căbuz să îmi spună ce ar fi făcut într-un asemenea neimposibil caz.

Iată cum văd eu problema. Multă lume poate să descrie care este starea ideală a unui sistem de cercetare și inovare viguros și capabil să producă creștere economică. Partea extrem de grea este tranziția din starea curentă în starea ideală. Și asta nu se poate face fără cunoașterea în detaliu a stării curente, un plan pe termen îndelungat cu susținere consecventă și cu acceptarea unor momente dificile.

Elemente cheie ar fi, în viziunea domniei sale, următoarele: crearea unui cadru legal și fiscal, care să încurajeze masiv investițiile externe și interne și să clarifice starea proprietății intelectuale; crearea unei hărți complete a mecanismelor de finanțare, de la faza de idee academică la produs comercial; alinierea proiectelor cu obiectivele strategice de țară, cu focalizare pe știință și tehnologia aplicată; crearea unei infrastructuri pentru susținerea start-upurilor; încurajarea mobilității și dinamismului personalului de cercetare către start-up/companie privată; dezvoltarea unei Culturi Antreprenoriale,  unde rezultatele economice sunt cele cu adevărat importante.

În ultimii ani s-au făcut progrese în toate aceste zone. Dar mai este mult până departe. Multe ţări se luptă cu aceste probleme, cu mai mult sau mai puțin succes. Nu suntem singuri. Dar este esențială dezvoltarea unui sistem de Cercetare și Inovare comensurat cu puterea și orientarea economică a țării noastre.

 

Cum au contribuit Cleopatra Căbuz și echipa sa la inaugurarea noului Wembley

În toamna anului trecut Cleopatra Căbuz s-a retras din funcţia de vicepreşedinte pe tehnologie şi parteneriate din cadrul grupului Honeywell. Aceasta după o carieră de 23 de ani în cadrul conglomeratului american. Recunoaște, nu fără emoție, că au fost multe momente extraordinare în timpul activității sale în acest mamut al Americii.

Unul din ele a fost legat de inaugurarea noului stadion Wembley, în primăvara lui 2007. După amânări repetate, se programase în cele din urmă deschiderea stadionului cu ocazia finalei cupei Angliei din 19 mai 2007.

Lumea întreagă aștepta cu sufletul la gură redeschiderea templului fotbalului mondial, Wembley, după șapte ani în care fusese demolat și reconstruit într-o manieră foarte modernă.

Deschiderea stadionului cu aproape o sută de mii de locuri însă nu se putea face fără avizul agențiilor de siguranța vieții. Asta presupunea funcționarea perfectă a sistemelor de alarmă la incendii și de evacuare de pe stadion, toate proiectate de către Honeywell.

Cu nici două săptămâni înainte de predarea oficială a stadionului de la constructor la utilizator, erau încă probleme. Alarme false, mesaje de eroare în sistem…

Teroare! Nu doream ca inaugurarea stadionului să fie amânată din cauza noastră! Am fi fost pe prima pagină a presei englezești și internaționale. M-am dus la fața locului pe 1 martie 2007, împreună cu o echipă de ingineri de sistem și am constatat, între altele, deficienţe la instalarea unor cabluri – instalare făcută de contractori locali. Sunt zeci de kilometri de cabluri în Wembley. Era exclus să se schimbe cablurile. Deci trebuiau modificate  sistemele noastre ca să recunoască și să elimine semnalele false produse de factori pe care nu îi puteam controla.

A fost un efort uriaș. Într-un weekend s-au produs mii de dispozitive noi, s-a modificat softul, apoi s-a montat totul, s-a testat sistemul și s-au obținut aprobările de rigoare. A fost posibil să se joace amicalele în martie și finala Cupei Angliei în 19 mai. Mare bucurie pentru echipa Honeywell și pentru suporterii fotbalului din lumea întreagă.

Cleopatra Căbuz

În momentul de față, sistemul de siguranță a vieții al stadionului Wembley este monitorizat de o echipa Honeywell din România, iar studenții din laboratorul IoT de la Facultatea de Construcții  pot vizualiza în timp real situația acestor sisteme.

 

Lecția de succes economic

Viitorul este de fapt economia cunoașterii, după cum spune cercetătoarea. În viziunea sa, ecosistemele economice se bazează pe agricultură, pe producerea de bunuri sau pe servicii.

Automatizarea a redus dramatic numărul oamenilor necesari în agricultură și în producția de bunuri. Prin urmare, un număr tot mai mare de oameni lucrează și vor lucra în servicii. În economia cunoașterii, aceste servicii sunt tot mai mult bazate pe expertiza intelectuală a individului, nu pe efortul fizic.

Cleopatra Căbuz ne reamintește cei patru piloni importanți pe care se bazează Economia Cunoașterii, conform Băncii Mondiale: 1. Cadrul instituțional care favorizează folosirea cunoașterii și înflorirea antreprenoriatului, 2. Disponibilitatea forței de muncă calificate și existența unui bun sistem de educație, 3. Existența și accesul la o infrastructură adecvată pentru tehnologia informației și a comunicației, 4. Un cadru de inovație vibrant, care să includă mediul academic, sectorul privat și societatea civilă.

Progresul în tehnologia informației și a comunicației oferă acces la orice fel de informație imaginabilă, unor mase foarte mari de oameni. Sistemul de educație nu mai are ca rol primordial comunicarea de informații, dar trebuie să se axeze pe formarea de oameni care pot gândi în mod creator. Care pot transforma volumul imens de informații pe care îl avem la dispoziție, în cunoaștere.

Selectarea și integrarea informației, identificarea de noi modalități de a rezolva problemele sociale, implementarea de soluții în maniere economice viabile – asta înseamnă economia cunoașterii. Mai mult că oricând, dezvoltarea gândirii critice, colaborarea și creativitatea vor defini succesul economic.

 

Dr. Cleopatra Căbuz: „Educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății”

După finalizarea carierei, Dr. Căbuz  va lansa un sistem de burse pentru studenții români orientate în zona de leadership, acesta fiind poate cel mai important element lipsă în sistemul românesc de educaţie – după cum subliniază.

Nu îmi propun să discut toate circumstanțele care ne-au adus aici. Dar unul din factori este acela că educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății. Tradițiile de voluntariat, de răspundere civică și socială sunt aproape inexistente. Acest lucru are mari implicații pentru societatea românească.

Domnia sa crede că statutul de lider – de conducător –  nu este suficient de respectat în societatea noastră.

Nu este înțeleasă valoarea enormă pe care o aduc liderii și managerii buni. De aceea, nu există perocupări sistematice de a dezvolta viitorii lideri încă din copilărie și adolescență, când se formează sistemul de valori și referințe al tinerilor. Sigur că trebuie să avem copii foarte bine pregătiți academic, dar trebuie să ii formăm și pentru a fi buni conducatori, căci numai așa știința se poate transforma în tehnologie și tehnologia în progres economic.

Un prim pas pe care l-a făcut în direcția aceasta este angajarea Politehnicii din București într-un program al Academiei Naționale de Inginerie a Statelor Unite – Grand Challenges Scholar Program – axat pe formarea inginerilor secolului XXI.

O parte importantă a acestei formări este dezvoltarea responsabilității sociale. Tocmai de aceea Dr. Cleopatra Căbuz ne invită la evenimentul din 15-17 mai de la Politehnică, la care are onoarea de a fi co-chair, împreună cu Dl. Prorector George Darie. Vor fi prezente peste douăzeci de universități din Sud-Estul Europei.

Acolo vom discuta un program de educație care, pe lângă rezolvarea provocărilor tehnologice ale secolului XXI,  să includă și aspecte de responsabilitate socială, de înțelegerea viabilității economice ca factor important de decizie în alegerea soluțiilor tehnice, de înțelegerea aspectelor multiculturale ale economiei globale în care trăim.

Oricum ar fi, cu asemenea oameni de nădejde în ale științei și educației, România mai are șanse. Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales Dr. Cleopatra Căbuz în viață? Răspunde fără ezitare: „Cred că nu m-aș fi născut”.

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

 

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

 

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică, 

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

 

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

 

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

 

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

 

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Adriana Henderson STAR Children Relief

Americancă cu sânge român, Adriana Henderson este prea puțin cunoscută la noi. Și-a petrecut anii copilăriei în București, însă a emigrat în SUA încă din anul 1971, la vârsta de 19 ani. După aproape 30 ani de frământări și căutări, valorile sale personale s-au reflectat în STAR Children Relief – o asociație non-profit care de 20 ani luptă în beneficiul copiilor bolnavi de hemofilie din România. 

 

Pentru Adriana Henderson, viața în Bucureștiul anilor 70-80 nu anunța nimic bun. Crescută într-o familie educată, Adriana și cei doi frați au fost obișnuiți de mici să se răzvrătească împotriva comunismului.

Au fost învățați să gândească liberi, să nu se lase influențați de vederile înguste ale unui sistem limitat.

 

Prima familie emigrată legal din România comunistă

În 1970, într-o perioadă în care vacanțele în străinătate se transformau pentru mulți în ședere permanentă, fără cunoștința statului, părinții Adrianei decideau să obțină dreptul la emigrare, pe căi legale.

Știm foarte bine cum regimul comunist nu privea cu ochi buni astfel de solicitări. Tatăl Adrianei a fost condamnat la închisoare pe viață, pentru critici fățișe aduse guvernului. Cei 3 copii urmau să fie instituționalizați și reeducați în spiritul comunismului.

Salvarea a venit deoarece vâlva părinților a ajuns cumva pe masa unor factori influenți din Occident. În mod miraculos, datorită presiunilor ONU și a unor instituții bisericești, statul român s-a văzut nevoit să le acorde dreptul de emigrare.

Astfel, în 1971, cei 5 membri ai familiei deveneau primii emigranți cu acte în regulă din România, și se stabileau într-o suburbie a orașului Chicago.

Au început în State o nouă viață, de la zero, ceea ce pentru unii poate părea inacceptabil. Pentru a-și câștiga traiul, o tânără de 19 ani a fost nevoită să lucreze acolo unde oricine altcineva ar fi refuzat. Nimic însă nu este înjositor atâta vreme cât ai șansa să te dezvolți!

În 1989, când România în sfârșit își recâștiga libertatea, Adriana Henderson își lăsase demult în urmă adolescența comunistă. Își permitea lucruri de neimaginat pentru orice alt român din interiorul granițelor.

Absolventă de UCLA, căsătorită cu un bărbat american, proprietară de case și mașini, prima emigrantă româncă era liberă. Liberă să călătorească în toată lumea. Liberă să se întâlnească cu cine își dorea ea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Propriul succes deja nu mai era o prioritate. La aproape 40 ani, Adriana Henderson se gândea la sensul vieții sale și cum poate dărui celor care au nevoie de ajutorul său.

 

Adriana Henderson, 1989: „De ce sunt eu aici?”

M-am întrebat de multe ori, de ce sunt eu aici? Aici însemnând în State, departe de iadul comunist? De ce eu și nu altcineva am fost binecuvântată cu această șansă?

11 ani au durat toate aceste dileme. 11 ani! Zi de zi, în timp ce viața profesională și personală străluceau pe tărâm american, Adriana Henderson își spunea mereu că rolul ei nu poate fi decât unul singur. Acela de a-și arăta recunoștința pentru oportunitatea de a trăi o viață îndestulătoare.

Mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus din Luca 12:48. „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”. Atunci am înțeles că tot ce mi s-a dat nu e al meu, că Dumnezeu a investit în mine și că eu sunt managerul bunurilor primite. Am înțeles că sunt responsabilă pentru ceea ce mi s-a încredințat. Nu cred că este vorba de a renunța la TOT ce mi s-a oferit, ci doar să gestionez cu grijă toate resursele primite.

Vestea căderii lui Ceaușescu a venit chiar pe la începutul acestei lungi perioade de reflecție. A fost momentul perfect pentru ca o femeie adoptată de un popor liber să își amintească de cei lăsați în urmă. Din România se întrezărea o schimbare, iar țara natală nu mai putea fi ignorată…

Prima vizită nu avea cum să întârzie prea mult și s-a întâmplat cu ocazia nunții unei persoane speciale din viața sa. Vărul Adrianei, de asemenea stabilit în SUA, hotărâse ca nunta lui să aibă loc acasă.

Bucureștiul m-a întâmpinat cu niște aspecte de groază. Era locul unde am crescut dar pe care nu l-am recunoscut. În schimb, restul țării, în special peisajele, satele, tradițiile, m-au încântat în mod neașteptat. Eu nu văzusem nimic din România în copilărie, așa că am vizitat-o atunci pentru prima dată ca un turist obișnuit. Este de o frumusețe pe care am sperat și continui să sper că lumea va ști să o valorifice.

Îi este greu să aleagă locul preferat din România. Nu neapărat în această ordine, doamna Henderson îmi menționează Maramureș, Bucovina, Sibiu, Târgu-Mureș și Oradea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Cât despre viața din România, Adriana Henderson a urmărit cu mare atenție evoluția postdecembristă. Tresărea cu mândrie la orice succes, însă inima i se sfâșia de fiecare dată când vedea oameni apăsați de grijile zilnice.

Momentele de tristețe și neputință se adunau tot mai des, proporțional cu creșterea numărului de copii bolnavi, abandonați, cu un viitor incert. Până într-o zi, când acel număr magic 11 și-a găsit explicația perfectă…

 

Când planetele se aliniază întru schimbarea unui destin

De 11 ani, un băiat din România, pe nume Nicușor, suferea de hemofilie – o boală rară, manifestată prin sângerări necontrolate cauzate de lipsa unui factor de coagulare. 11 ani, familia sa căutase fără succes soluția salvatoare – un medicament care să coaguleze sângele din picior și să permită o operație ortopedică de corectare a defectului de mers.

Vindecarea unui tânăr de 13 ani a depins de câțiva factori absolut întâmplători. O româncă oarecare și-a programat la momentul oportun o vizită în California la fiica sa. Doamna respectivă a avut ideea să ia în bagaj tot dosarul medical al lui Nicușor, în speranța că cineva prin America va fi impresionat de o copilărie ratată.

Acel cineva s-a arătat într-o seară ca oricare alta, în persoana unei femei necunoscute, în căutarea propriei meniri.

Fără să știe prea multe despre hemofilie, Adriana Henderson s-a hotărât pe loc să ajute, chiar dacă simțea că îi va fi greu să găsească un donator care să suporte costurile tratamentului – circa 60.000 USD.

A scotocit prin toate colțurile lumii după medicamentul salvator. Rezolvarea a venit de la organizația Project SHARE, care a pus la dispoziție factorul de coagulare.

Când am reușit să obțin medicamentul, i-am spus soțului meu că unul din noi trebuie să meargă în România. A mers soțul. În weekend. Din California.

Rezultatul? Nicușor merge și astăzi normal, iar doamna Henderson a știut că numărul 11 nu putea fi doar o coincidență…

În 1999, de acasă din Carolina de Nord, Adriana Henderson punea bazele STAR (Start Thinking About Romanian) Children Relief. Asociația non-profit are ca scop principal furnizarea de tratament medicamentos pentru copiii care suferă de hemofilie.

Prin intermediul rețelei de voluntariat construite în America, STAR Children Relief a reușit să strângă până în prezent donații de medicamente în valoare de peste 35 milioane USD.

În 20 ani de activitate, sute de pacienți au beneficiat de suportul STAR Children Relief. Pentru un om care și-a căutat sensul vieții atâta amar de vreme, nu poate exista o satisfacție mai mare.

 

Cum să conduci de peste Ocean o asociație în sprijinul copiilor români

Înainte să răspundem la această dilemă, trebuie să înțelegem că STAR Children Relief nu are niciun angajat. Toate sumele strânse din donații sunt redirecționate către proiectele asociației.

Cheltuielile de transport sunt suportate de fondatoare, din bugetul personal. Nu sunt deloc mici, deoarece doamna Henderson călătorește anual în România.

De fiecare dată parcurge sute de kilometri pentru a înțelege realitatea și necesitățile din spitalele românești.

Fusul orar este foarte greu de suportat. Cheltuielile sunt și ele mari dar nu mă plâng nici de costuri și nici de distanțe. Fac acest efort pentru că așa vreau eu, nu că sunt obligată. Sunt bucuroasă că pot să dau înapoi ceva din ce mi s-a dat.

Asociația nu are foarte mulți donatori, însă sunt extrem de loiali și constanți. STAR Children Relief se bucură de o echipă puternică de voluntari, atât în România cât și în America sau Marea Britanie – oameni care într-o măsură sau alta sunt implicați în domeniul hemofiliei.

Este evident că nu e cea mai ușoară misiune – aceea de a călători atât de mult. Chiar dacă cei pe care îi ajută sunt localizați în România, familia și casa ei sunt și vor rămâne în Carolina de Nord. În plus, Adriana Henderson preferă să fie acolo unde poate strânge fonduri, în țara din lume cea mai aplecată către voluntariat.

Americanii sunt oameni cu foarte multă empatie. Se zice că cele mai multe donații în lumea întreagă vin din partea Americii. Eu cred că așa au fost crescuți și așa au fost învățați în școală și în biserici. Ei sunt conștienți că au și fac mereu comparație cu ce au ei versus ce se întâmplă în alte părți ale lumii.

 

Camp Ray of Hope, proiectul-etalon al STAR Children Relief

Pe lângă ajutorul direct oferit bolnavilor de hemofilie, asociația a derulat și alte proiecte de-a lungul timpului. Adriana Henderson a lucrat o vreme în spitalele din România, echipându-le cu paturi, saltele sau cărucioare sau donând haine și jucării pentru pacienți. A oferit sprijin pentru copii orfani sau cu dizabilități.

De asemenea, a reamenajat școala generală din comuna Scărișoara, investind în geamuri termopan, încălzire centralizată și în înlocuirea toaletelor din curte. Aici am simțit nevoia să aflu mai multe detalii, știind foarte bine starea precară a școlilor din România.

Nu este dificil! Cu multă muncă și puțină bunăvoință, se pot realiza multe. Modelul meu a fost acela de a sta acolo pe tot timpul construcției și de a supraveghea personal lucrarea. Nu plăteam decât săptămânal pentru ce s-a construit în acea săptămână. Când am plecat înapoi acasă, lucrarea nu era terminată în sensul că băile nu se puteau folosi. Am plecat fără să plătesc și am spus că mă întorc peste un an când totul o să fie așa cum trebuie. În acel an, primăria a adus toți oamenii din sat și au săpat să facă o canalizare și să aducă apa de la un izvor de munte.

Însă proiectul cel mai important al asociației este Camp Ray of Hope. De 14 ani, STAR Children Relief organizează singura tabără dedicată copiilor cu hemofilie din România.

Pentru o săptămână, copii între 8 și 18 ani diagnosticați cu hemofilie, talasemie sau cancer primesc o șansă de a experimenta ce înseamnă o copilărie fără grijă.

În timp ce învață despre boala lor, cum să o trateze, cum să o gestioneze, copiii se bucură de noi prieteni care le pot înțelege condiția. Se joacă, înoată, fac drumeții sau practică sporturi de echipă. Își descoperă hobby-uri, cântă, organizează spectacole sau petreceri de naștere.

Cel mai important, măcar pentru o săptămână, nu mai sunt acei copii ciudați, neînțeleși de mediul înconjurător. Trăiesc o experiență pe care și-o amintesc toată viața.

Totul este gratuit, organizat cu sprijinul STAR și al câtorva oameni inimoși. Micii vizitatori beneficiază de securitate și asistență medicală pe toată durata șederii, indiferent dacă sunt într-una din cele două tabere din România sau în cea din Italia.

Ce ar mai fi de spus este că, aproape în fiecare an, Camp Ray of Hope a câștigat premii importante la nivel mondial, oferite de organizații de renume în domeniul hemofiliei. Mai mult decât atât, în 2010 Ray of Hope a primit premiul 1 la categoria tabere internaționale.

Mă cunosc personal cu majoritatea beneficiarilor. Pe mulți i-am vizitat acasă sau la spital, pe toți i-am văzut cum se joacă în tabără ca și cum totul ar fi în regulă cu ei. Am șansa să îi văd zâmbind, deși au niște dureri inimaginabile. Îi văd cât de puternici sunt și mă gândesc ce norocoși suntem noi pentru sănătatea dată de Dumnezeu. Nimeni nu poate rămâne indiferent la așa ceva, nimeni! Eu cel puțin, de fiecare dată am un sentiment extraordinar și mă simt minunat să fiu implicată emoțional în această poveste.

 

Lupta nu se oprește aici

Adriana Henderson este așadar un nume mare, cunoscut însă doar în câteva cercuri restrânse din România. A învățat totul despre hemofilie și de lupta pacienților săi. Este alături de ei chiar și după ce copiii beneficiază de acea tabără de o săptămână. Nu doar prin furnizarea tratamentului necesar.

De la consiliere terapeutică și psihologică la burse școlare sau chiar sprijin în deschiderea unor afaceri, doamna Henderson îi susține cu tot ce au aceștia nevoie. Este îngerul păzitor pentru acești oameni, care suferă de o boală incredibil de grea și costisitoare, dar deloc de nevindecat.

Conform unui studiu, în 2017 existau doar 1615 persoane diagnosticate cu hemofilie în România. Doar jumătate dintre aceștia au beneficiat vreodată de tratament.

Vestea bună e că, în ultimii ani, datorită presiunii puse de pacienți, asociații sau medici, perspectiva statului român asupra hemofiliei s-a îmbunătățit. STAR Children Relief a dus o luptă lungă și crâncenă, cu multă suferință, iar rezultatele încep să se vadă.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Aproape 50 ani au trecut de când Adriana Henderson spăla WC-uri într-o fabrică din Chicago. Tânăra emigrantă din România, care nu mai vroia să știe nimic de țara natală, este astăzi o femeie dedicată întru totul misiunii sale personale, descoperită din întâmplare, după lungi căutări.

Chiar dacă publicul său nu este deloc mare, fondatoarea STAR Children Relief este un exemplu excelent despre cum să te lupți pentru binele unei comunități, chiar și de la mare distanță.

Să învățăm și să replicăm, așadar!

Dacă vreau să fac ceva și nu pot este trist, dar dacă pot să fac ceva și nu vreau, este tragic.

 

* Contactul cu doamna Adriana Henderson ne-a fost facilitat de către Laszlo Kiss. Dacă ai și tu cunoștințe despre care crezi că merită să scriem, ajută-ne să le descoperim!