Articole

Cleopatra Căbuz

Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales în viață? Crede că nu s-ar fi născut. Într-atât de mult iubește acest drum pe care l-a ales și pe care l-a urmat, cu succes, Dr. Cleopatra Căbuz, cercetătoare româncă, membru al Academiei Naționale de Inginerie din SUA.

 

Poate sună pompos, dar clădiri faimoase din lume, precum Burj Khalifa din Dubai, Terminalul 5 din aeroportul London Heathrow, stadionul Wembley, sau facilităţile utilizate la Olimpiada de la Beijing au sistemele de protecţie la incendii, de alarmare şi evacuare în caz de urgenţă dezvoltate sub îndrumarea Dr. Cleopatra Căbuz. Și poate această scurtă prezentare este atât de fulminantă, de amuțitoare, încât nu ar mai fi nimic de zis. Dimpotrivă.

Are o carieră impresionantă, care cel mai bine a fost descrisă anul trecut de către Viva FM, cu ocazia decernării premiului de cetățean de onoare al municipiului Suceava. Câteva lucruri sunt de menționat, pentru a demonstra că vocea doamnei Căbuz merită ascultată.

 

Autor a 55 brevete de invenție

Este plecată din țară încă din 1995, când a obținut poziția de cercetător principal la corporația Honeywell, care operează în peste 100 de ţări şi are o cifră de afaceri de 40 miliarde de dolari. Timp de 12 ani, Dr. Cleopatra Căbuz a deţinut funcţia de vicepreşedinte pentru cercetare şi dezvoltare a grupului de afaceri Siguranţa Vieţii (Life Safety/Industrial Safety) din cadrul Honeywell, având în subordine peste 1.000 de ingineri din 13 ţări ale lumii.

Este autor a nu mai puțin de 55 de brevete de invenţie înregistrate la Biroul de Invenţii al SUA. Raportul “US Nanotechnology R&D and Commercial Implications: Technologies, Opportunities and Markets 2001-2005” al firmei Fuji-Keizai USA Inc. o menţionează pe Dr. Cabuz drept unul din primii 5 lideri din SUA în domeniul microstructurilor integrate în siliciu (MEMS).

Cleopatra Căbuz a fost aleasă, în 2018, membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, prestigioasă recunoaştere profesională pentru inginerii cercetători din SUA, pentru contribuţiile tehnice şi ştiinţifice deosebite în domeniul microsistemelor integrate în siliciu, a senzorilor şi a sistemelor de siguranţă industriale.

Pe lângă activitatea ştiinţifică a activat și ca preşedinte al Heritage Organization of Romanian Americans în Minnesota (HORA), o organizaţie non-profit axată pe păstrarea şi promovarea istoriei comunităţilor româneşti din Minnesota, pe promovarea limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti.

Cleopatra Căbuz

Dr. Cleopatra Căbuz: „Sunt fericită că am reușit să îmbin activitatea profesională, extraordinar de intensă, cu partea de suflet a menținerii spiritualității românești.”

 

Un om al viitorului

Desigur, suntem curioși cum percepe Cleopatra Căbuz funcția de membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, din punctul de vedere al cercetătorului român. O percepe cu modestie și cu recunoașterea faptului că, fără îndoială, reprezintă o recunoaștere de vârf pentru orice cercetător.

Cu atât mai mult pentru un cercetător român venit în Statele Unite cam la mijlocul carierei și lucrând în mediul de cercetare și dezvoltare industrial. Majoritatea covârșitoare a membrilor Academiei sunt profesori universitari cu foarte lungi „ștate de serviciu”.

Ce coordonate poate avea (căci portret-robot probabil e mult spus) un inginer al viitorului? Așa, din perspectiva unui vizionar, Cleopatra Căbuz subliniază cu precizie:

Mă voi folosi în răspunsul meu de studiul realizat de Academia Națională de Inginerie a SUA – unde inginerul viitorului trebuie să aibă cinci competențe importante. 1. Să aibă cunoștințele și talentul necesare pentru a conduce o cercetare independentă într-un domeniu tehnologic nou; 2. Să aibă o formare multidisciplinară pentru a putea lucra cu sistemele complexe prezente într-o lume interconectată; 3. Să fie capabil să lucreze eficient în medii multiculturale, deoarece tehnologia și știința se dezvoltă acum la scară globală; 4. Să aibă o bună înțelegere a aspectelor economice, deoarece nici o soluție tehnică nu prinde viață dacă nu produce rezultate economice pozitive; 5. Să aibă răspundere civică, deoarece tehnologiile puternice pot avea efecte sociale foarte mari.

 

Crearea unui Cadru legal și fiscal care să încurajeze masiv investițiile externe și interne

Pare a fi persoana cea mai potrivită pentru postul de ministru al Cercetării și Inovării în România. Dar nu îndrăznim să ne imaginăm ce ar fi făcut mai exact într-un asemenea post fiind. O provoc însă pe Dr. Căbuz să îmi spună ce ar fi făcut într-un asemenea neimposibil caz.

Iată cum văd eu problema. Multă lume poate să descrie care este starea ideală a unui sistem de cercetare și inovare viguros și capabil să producă creștere economică. Partea extrem de grea este tranziția din starea curentă în starea ideală. Și asta nu se poate face fără cunoașterea în detaliu a stării curente, un plan pe termen îndelungat cu susținere consecventă și cu acceptarea unor momente dificile.

Elemente cheie ar fi, în viziunea domniei sale, următoarele: crearea unui cadru legal și fiscal, care să încurajeze masiv investițiile externe și interne și să clarifice starea proprietății intelectuale; crearea unei hărți complete a mecanismelor de finanțare, de la faza de idee academică la produs comercial; alinierea proiectelor cu obiectivele strategice de țară, cu focalizare pe știință și tehnologia aplicată; crearea unei infrastructuri pentru susținerea start-upurilor; încurajarea mobilității și dinamismului personalului de cercetare către start-up/companie privată; dezvoltarea unei Culturi Antreprenoriale,  unde rezultatele economice sunt cele cu adevărat importante.

În ultimii ani s-au făcut progrese în toate aceste zone. Dar mai este mult până departe. Multe ţări se luptă cu aceste probleme, cu mai mult sau mai puțin succes. Nu suntem singuri. Dar este esențială dezvoltarea unui sistem de Cercetare și Inovare comensurat cu puterea și orientarea economică a țării noastre.

 

Cum au contribuit Cleopatra Căbuz și echipa sa la inaugurarea noului Wembley

În toamna anului trecut Cleopatra Căbuz s-a retras din funcţia de vicepreşedinte pe tehnologie şi parteneriate din cadrul grupului Honeywell. Aceasta după o carieră de 23 de ani în cadrul conglomeratului american. Recunoaște, nu fără emoție, că au fost multe momente extraordinare în timpul activității sale în acest mamut al Americii.

Unul din ele a fost legat de inaugurarea noului stadion Wembley, în primăvara lui 2007. După amânări repetate, se programase în cele din urmă deschiderea stadionului cu ocazia finalei cupei Angliei din 19 mai 2007.

Lumea întreagă aștepta cu sufletul la gură redeschiderea templului fotbalului mondial, Wembley, după șapte ani în care fusese demolat și reconstruit într-o manieră foarte modernă.

Deschiderea stadionului cu aproape o sută de mii de locuri însă nu se putea face fără avizul agențiilor de siguranța vieții. Asta presupunea funcționarea perfectă a sistemelor de alarmă la incendii și de evacuare de pe stadion, toate proiectate de către Honeywell.

Cu nici două săptămâni înainte de predarea oficială a stadionului de la constructor la utilizator, erau încă probleme. Alarme false, mesaje de eroare în sistem…

Teroare! Nu doream ca inaugurarea stadionului să fie amânată din cauza noastră! Am fi fost pe prima pagină a presei englezești și internaționale. M-am dus la fața locului pe 1 martie 2007, împreună cu o echipă de ingineri de sistem și am constatat, între altele, deficienţe la instalarea unor cabluri – instalare făcută de contractori locali. Sunt zeci de kilometri de cabluri în Wembley. Era exclus să se schimbe cablurile. Deci trebuiau modificate  sistemele noastre ca să recunoască și să elimine semnalele false produse de factori pe care nu îi puteam controla.

A fost un efort uriaș. Într-un weekend s-au produs mii de dispozitive noi, s-a modificat softul, apoi s-a montat totul, s-a testat sistemul și s-au obținut aprobările de rigoare. A fost posibil să se joace amicalele în martie și finala Cupei Angliei în 19 mai. Mare bucurie pentru echipa Honeywell și pentru suporterii fotbalului din lumea întreagă.

Cleopatra Căbuz

În momentul de față, sistemul de siguranță a vieții al stadionului Wembley este monitorizat de o echipa Honeywell din România, iar studenții din laboratorul IoT de la Facultatea de Construcții  pot vizualiza în timp real situația acestor sisteme.

 

Lecția de succes economic

Viitorul este de fapt economia cunoașterii, după cum spune cercetătoarea. În viziunea sa, ecosistemele economice se bazează pe agricultură, pe producerea de bunuri sau pe servicii.

Automatizarea a redus dramatic numărul oamenilor necesari în agricultură și în producția de bunuri. Prin urmare, un număr tot mai mare de oameni lucrează și vor lucra în servicii. În economia cunoașterii, aceste servicii sunt tot mai mult bazate pe expertiza intelectuală a individului, nu pe efortul fizic.

Cleopatra Căbuz ne reamintește cei patru piloni importanți pe care se bazează Economia Cunoașterii, conform Băncii Mondiale: 1. Cadrul instituțional care favorizează folosirea cunoașterii și înflorirea antreprenoriatului, 2. Disponibilitatea forței de muncă calificate și existența unui bun sistem de educație, 3. Existența și accesul la o infrastructură adecvată pentru tehnologia informației și a comunicației, 4. Un cadru de inovație vibrant, care să includă mediul academic, sectorul privat și societatea civilă.

Progresul în tehnologia informației și a comunicației oferă acces la orice fel de informație imaginabilă, unor mase foarte mari de oameni. Sistemul de educație nu mai are ca rol primordial comunicarea de informații, dar trebuie să se axeze pe formarea de oameni care pot gândi în mod creator. Care pot transforma volumul imens de informații pe care îl avem la dispoziție, în cunoaștere.

Selectarea și integrarea informației, identificarea de noi modalități de a rezolva problemele sociale, implementarea de soluții în maniere economice viabile – asta înseamnă economia cunoașterii. Mai mult că oricând, dezvoltarea gândirii critice, colaborarea și creativitatea vor defini succesul economic.

 

Dr. Cleopatra Căbuz: „Educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății”

După finalizarea carierei, Dr. Căbuz  va lansa un sistem de burse pentru studenții români orientate în zona de leadership, acesta fiind poate cel mai important element lipsă în sistemul românesc de educaţie – după cum subliniază.

Nu îmi propun să discut toate circumstanțele care ne-au adus aici. Dar unul din factori este acela că educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății. Tradițiile de voluntariat, de răspundere civică și socială sunt aproape inexistente. Acest lucru are mari implicații pentru societatea românească.

Domnia sa crede că statutul de lider – de conducător –  nu este suficient de respectat în societatea noastră.

Nu este înțeleasă valoarea enormă pe care o aduc liderii și managerii buni. De aceea, nu există perocupări sistematice de a dezvolta viitorii lideri încă din copilărie și adolescență, când se formează sistemul de valori și referințe al tinerilor. Sigur că trebuie să avem copii foarte bine pregătiți academic, dar trebuie să ii formăm și pentru a fi buni conducatori, căci numai așa știința se poate transforma în tehnologie și tehnologia în progres economic.

Un prim pas pe care l-a făcut în direcția aceasta este angajarea Politehnicii din București într-un program al Academiei Naționale de Inginerie a Statelor Unite – Grand Challenges Scholar Program – axat pe formarea inginerilor secolului XXI.

O parte importantă a acestei formări este dezvoltarea responsabilității sociale. Tocmai de aceea Dr. Cleopatra Căbuz ne invită la evenimentul din 15-17 mai de la Politehnică, la care are onoarea de a fi co-chair, împreună cu Dl. Prorector George Darie. Vor fi prezente peste douăzeci de universități din Sud-Estul Europei.

Acolo vom discuta un program de educație care, pe lângă rezolvarea provocărilor tehnologice ale secolului XXI,  să includă și aspecte de responsabilitate socială, de înțelegerea viabilității economice ca factor important de decizie în alegerea soluțiilor tehnice, de înțelegerea aspectelor multiculturale ale economiei globale în care trăim.

Oricum ar fi, cu asemenea oameni de nădejde în ale științei și educației, România mai are șanse. Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales Dr. Cleopatra Căbuz în viață? Răspunde fără ezitare: „Cred că nu m-aș fi născut”.

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

 

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

 

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică, 

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

 

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

 

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

 

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

 

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Adriana Henderson STAR Children Relief

Americancă cu sânge român, Adriana Henderson este prea puțin cunoscută la noi. Și-a petrecut anii copilăriei în București, însă a emigrat în SUA încă din anul 1971, la vârsta de 19 ani. După aproape 30 ani de frământări și căutări, valorile sale personale s-au reflectat în STAR Children Relief – o asociație non-profit care de 20 ani luptă în beneficiul copiilor bolnavi de hemofilie din România. 

 

Pentru Adriana Henderson, viața în Bucureștiul anilor 70-80 nu anunța nimic bun. Crescută într-o familie educată, Adriana și cei doi frați au fost obișnuiți de mici să se răzvrătească împotriva comunismului.

Au fost învățați să gândească liberi, să nu se lase influențați de vederile înguste ale unui sistem limitat.

 

Prima familie emigrată legal din România comunistă

În 1970, într-o perioadă în care vacanțele în străinătate se transformau pentru mulți în ședere permanentă, fără cunoștința statului, părinții Adrianei decideau să obțină dreptul la emigrare, pe căi legale.

Știm foarte bine cum regimul comunist nu privea cu ochi buni astfel de solicitări. Tatăl Adrianei a fost condamnat la închisoare pe viață, pentru critici fățișe aduse guvernului. Cei 3 copii urmau să fie instituționalizați și reeducați în spiritul comunismului.

Salvarea a venit deoarece vâlva părinților a ajuns cumva pe masa unor factori influenți din Occident. În mod miraculos, datorită presiunilor ONU și a unor instituții bisericești, statul român s-a văzut nevoit să le acorde dreptul de emigrare.

Astfel, în 1971, cei 5 membri ai familiei deveneau primii emigranți cu acte în regulă din România, și se stabileau într-o suburbie a orașului Chicago.

Au început în State o nouă viață, de la zero, ceea ce pentru unii poate părea inacceptabil. Pentru a-și câștiga traiul, o tânără de 19 ani a fost nevoită să lucreze acolo unde oricine altcineva ar fi refuzat. Nimic însă nu este înjositor atâta vreme cât ai șansa să te dezvolți!

În 1989, când România în sfârșit își recâștiga libertatea, Adriana Henderson își lăsase demult în urmă adolescența comunistă. Își permitea lucruri de neimaginat pentru orice alt român din interiorul granițelor.

Absolventă de UCLA, căsătorită cu un bărbat american, proprietară de case și mașini, prima emigrantă româncă era liberă. Liberă să călătorească în toată lumea. Liberă să se întâlnească cu cine își dorea ea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Propriul succes deja nu mai era o prioritate. La aproape 40 ani, Adriana Henderson se gândea la sensul vieții sale și cum poate dărui celor care au nevoie de ajutorul său.

 

Adriana Henderson, 1989: „De ce sunt eu aici?”

M-am întrebat de multe ori, de ce sunt eu aici? Aici însemnând în State, departe de iadul comunist? De ce eu și nu altcineva am fost binecuvântată cu această șansă?

11 ani au durat toate aceste dileme. 11 ani! Zi de zi, în timp ce viața profesională și personală străluceau pe tărâm american, Adriana Henderson își spunea mereu că rolul ei nu poate fi decât unul singur. Acela de a-și arăta recunoștința pentru oportunitatea de a trăi o viață îndestulătoare.

Mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus din Luca 12:48. „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”. Atunci am înțeles că tot ce mi s-a dat nu e al meu, că Dumnezeu a investit în mine și că eu sunt managerul bunurilor primite. Am înțeles că sunt responsabilă pentru ceea ce mi s-a încredințat. Nu cred că este vorba de a renunța la TOT ce mi s-a oferit, ci doar să gestionez cu grijă toate resursele primite.

Vestea căderii lui Ceaușescu a venit chiar pe la începutul acestei lungi perioade de reflecție. A fost momentul perfect pentru ca o femeie adoptată de un popor liber să își amintească de cei lăsați în urmă. Din România se întrezărea o schimbare, iar țara natală nu mai putea fi ignorată…

Prima vizită nu avea cum să întârzie prea mult și s-a întâmplat cu ocazia nunții unei persoane speciale din viața sa. Vărul Adrianei, de asemenea stabilit în SUA, hotărâse ca nunta lui să aibă loc acasă.

Bucureștiul m-a întâmpinat cu niște aspecte de groază. Era locul unde am crescut dar pe care nu l-am recunoscut. În schimb, restul țării, în special peisajele, satele, tradițiile, m-au încântat în mod neașteptat. Eu nu văzusem nimic din România în copilărie, așa că am vizitat-o atunci pentru prima dată ca un turist obișnuit. Este de o frumusețe pe care am sperat și continui să sper că lumea va ști să o valorifice.

Îi este greu să aleagă locul preferat din România. Nu neapărat în această ordine, doamna Henderson îmi menționează Maramureș, Bucovina, Sibiu, Târgu-Mureș și Oradea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Cât despre viața din România, Adriana Henderson a urmărit cu mare atenție evoluția postdecembristă. Tresărea cu mândrie la orice succes, însă inima i se sfâșia de fiecare dată când vedea oameni apăsați de grijile zilnice.

Momentele de tristețe și neputință se adunau tot mai des, proporțional cu creșterea numărului de copii bolnavi, abandonați, cu un viitor incert. Până într-o zi, când acel număr magic 11 și-a găsit explicația perfectă…

 

Când planetele se aliniază întru schimbarea unui destin

De 11 ani, un băiat din România, pe nume Nicușor, suferea de hemofilie – o boală rară, manifestată prin sângerări necontrolate cauzate de lipsa unui factor de coagulare. 11 ani, familia sa căutase fără succes soluția salvatoare – un medicament care să coaguleze sângele din picior și să permită o operație ortopedică de corectare a defectului de mers.

Vindecarea unui tânăr de 13 ani a depins de câțiva factori absolut întâmplători. O româncă oarecare și-a programat la momentul oportun o vizită în California la fiica sa. Doamna respectivă a avut ideea să ia în bagaj tot dosarul medical al lui Nicușor, în speranța că cineva prin America va fi impresionat de o copilărie ratată.

Acel cineva s-a arătat într-o seară ca oricare alta, în persoana unei femei necunoscute, în căutarea propriei meniri.

Fără să știe prea multe despre hemofilie, Adriana Henderson s-a hotărât pe loc să ajute, chiar dacă simțea că îi va fi greu să găsească un donator care să suporte costurile tratamentului – circa 60.000 USD.

A scotocit prin toate colțurile lumii după medicamentul salvator. Rezolvarea a venit de la organizația Project SHARE, care a pus la dispoziție factorul de coagulare.

Când am reușit să obțin medicamentul, i-am spus soțului meu că unul din noi trebuie să meargă în România. A mers soțul. În weekend. Din California.

Rezultatul? Nicușor merge și astăzi normal, iar doamna Henderson a știut că numărul 11 nu putea fi doar o coincidență…

În 1999, de acasă din Carolina de Nord, Adriana Henderson punea bazele STAR (Start Thinking About Romanian) Children Relief. Asociația non-profit are ca scop principal furnizarea de tratament medicamentos pentru copiii care suferă de hemofilie.

Prin intermediul rețelei de voluntariat construite în America, STAR Children Relief a reușit să strângă până în prezent donații de medicamente în valoare de peste 35 milioane USD.

În 20 ani de activitate, sute de pacienți au beneficiat de suportul STAR Children Relief. Pentru un om care și-a căutat sensul vieții atâta amar de vreme, nu poate exista o satisfacție mai mare.

 

Cum să conduci de peste Ocean o asociație în sprijinul copiilor români

Înainte să răspundem la această dilemă, trebuie să înțelegem că STAR Children Relief nu are niciun angajat. Toate sumele strânse din donații sunt redirecționate către proiectele asociației.

Cheltuielile de transport sunt suportate de fondatoare, din bugetul personal. Nu sunt deloc mici, deoarece doamna Henderson călătorește anual în România.

De fiecare dată parcurge sute de kilometri pentru a înțelege realitatea și necesitățile din spitalele românești.

Fusul orar este foarte greu de suportat. Cheltuielile sunt și ele mari dar nu mă plâng nici de costuri și nici de distanțe. Fac acest efort pentru că așa vreau eu, nu că sunt obligată. Sunt bucuroasă că pot să dau înapoi ceva din ce mi s-a dat.

Asociația nu are foarte mulți donatori, însă sunt extrem de loiali și constanți. STAR Children Relief se bucură de o echipă puternică de voluntari, atât în România cât și în America sau Marea Britanie – oameni care într-o măsură sau alta sunt implicați în domeniul hemofiliei.

Este evident că nu e cea mai ușoară misiune – aceea de a călători atât de mult. Chiar dacă cei pe care îi ajută sunt localizați în România, familia și casa ei sunt și vor rămâne în Carolina de Nord. În plus, Adriana Henderson preferă să fie acolo unde poate strânge fonduri, în țara din lume cea mai aplecată către voluntariat.

Americanii sunt oameni cu foarte multă empatie. Se zice că cele mai multe donații în lumea întreagă vin din partea Americii. Eu cred că așa au fost crescuți și așa au fost învățați în școală și în biserici. Ei sunt conștienți că au și fac mereu comparație cu ce au ei versus ce se întâmplă în alte părți ale lumii.

 

Camp Ray of Hope, proiectul-etalon al STAR Children Relief

Pe lângă ajutorul direct oferit bolnavilor de hemofilie, asociația a derulat și alte proiecte de-a lungul timpului. Adriana Henderson a lucrat o vreme în spitalele din România, echipându-le cu paturi, saltele sau cărucioare sau donând haine și jucării pentru pacienți. A oferit sprijin pentru copii orfani sau cu dizabilități.

De asemenea, a reamenajat școala generală din comuna Scărișoara, investind în geamuri termopan, încălzire centralizată și în înlocuirea toaletelor din curte. Aici am simțit nevoia să aflu mai multe detalii, știind foarte bine starea precară a școlilor din România.

Nu este dificil! Cu multă muncă și puțină bunăvoință, se pot realiza multe. Modelul meu a fost acela de a sta acolo pe tot timpul construcției și de a supraveghea personal lucrarea. Nu plăteam decât săptămânal pentru ce s-a construit în acea săptămână. Când am plecat înapoi acasă, lucrarea nu era terminată în sensul că băile nu se puteau folosi. Am plecat fără să plătesc și am spus că mă întorc peste un an când totul o să fie așa cum trebuie. În acel an, primăria a adus toți oamenii din sat și au săpat să facă o canalizare și să aducă apa de la un izvor de munte.

Însă proiectul cel mai important al asociației este Camp Ray of Hope. De 14 ani, STAR Children Relief organizează singura tabără dedicată copiilor cu hemofilie din România.

Pentru o săptămână, copii între 8 și 18 ani diagnosticați cu hemofilie, talasemie sau cancer primesc o șansă de a experimenta ce înseamnă o copilărie fără grijă.

În timp ce învață despre boala lor, cum să o trateze, cum să o gestioneze, copiii se bucură de noi prieteni care le pot înțelege condiția. Se joacă, înoată, fac drumeții sau practică sporturi de echipă. Își descoperă hobby-uri, cântă, organizează spectacole sau petreceri de naștere.

Cel mai important, măcar pentru o săptămână, nu mai sunt acei copii ciudați, neînțeleși de mediul înconjurător. Trăiesc o experiență pe care și-o amintesc toată viața.

Totul este gratuit, organizat cu sprijinul STAR și al câtorva oameni inimoși. Micii vizitatori beneficiază de securitate și asistență medicală pe toată durata șederii, indiferent dacă sunt într-una din cele două tabere din România sau în cea din Italia.

Ce ar mai fi de spus este că, aproape în fiecare an, Camp Ray of Hope a câștigat premii importante la nivel mondial, oferite de organizații de renume în domeniul hemofiliei. Mai mult decât atât, în 2010 Ray of Hope a primit premiul 1 la categoria tabere internaționale.

Mă cunosc personal cu majoritatea beneficiarilor. Pe mulți i-am vizitat acasă sau la spital, pe toți i-am văzut cum se joacă în tabără ca și cum totul ar fi în regulă cu ei. Am șansa să îi văd zâmbind, deși au niște dureri inimaginabile. Îi văd cât de puternici sunt și mă gândesc ce norocoși suntem noi pentru sănătatea dată de Dumnezeu. Nimeni nu poate rămâne indiferent la așa ceva, nimeni! Eu cel puțin, de fiecare dată am un sentiment extraordinar și mă simt minunat să fiu implicată emoțional în această poveste.

 

Lupta nu se oprește aici

Adriana Henderson este așadar un nume mare, cunoscut însă doar în câteva cercuri restrânse din România. A învățat totul despre hemofilie și de lupta pacienților săi. Este alături de ei chiar și după ce copiii beneficiază de acea tabără de o săptămână. Nu doar prin furnizarea tratamentului necesar.

De la consiliere terapeutică și psihologică la burse școlare sau chiar sprijin în deschiderea unor afaceri, doamna Henderson îi susține cu tot ce au aceștia nevoie. Este îngerul păzitor pentru acești oameni, care suferă de o boală incredibil de grea și costisitoare, dar deloc de nevindecat.

Conform unui studiu, în 2017 existau doar 1615 persoane diagnosticate cu hemofilie în România. Doar jumătate dintre aceștia au beneficiat vreodată de tratament.

Vestea bună e că, în ultimii ani, datorită presiunii puse de pacienți, asociații sau medici, perspectiva statului român asupra hemofiliei s-a îmbunătățit. STAR Children Relief a dus o luptă lungă și crâncenă, cu multă suferință, iar rezultatele încep să se vadă.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Aproape 50 ani au trecut de când Adriana Henderson spăla WC-uri într-o fabrică din Chicago. Tânăra emigrantă din România, care nu mai vroia să știe nimic de țara natală, este astăzi o femeie dedicată întru totul misiunii sale personale, descoperită din întâmplare, după lungi căutări.

Chiar dacă publicul său nu este deloc mare, fondatoarea STAR Children Relief este un exemplu excelent despre cum să te lupți pentru binele unei comunități, chiar și de la mare distanță.

Să învățăm și să replicăm, așadar!

Dacă vreau să fac ceva și nu pot este trist, dar dacă pot să fac ceva și nu vreau, este tragic.

 

* Contactul cu doamna Adriana Henderson ne-a fost facilitat de către Laszlo Kiss. Dacă ai și tu cunoștințe despre care crezi că merită să scriem, ajută-ne să le descoperim!

Violeta Bîrlă

Violeta Bîrlă are 35 de ani şi este scriitoare, actriţă, regizor şi scenarist. Violeta iubeşte păsările, copiii şi frumosul. În 2013, după publicarea cărţii sale autobiografice intitulată „În numele inimii”, a realizat primul său scurt metraj, „Pe urmele tale”, care i-a adus recunoaşterea internaţională şi zeci de premii internaționale. Al doilea scurt metraj scris şi regizat de ea a fost „Sunetul Orizontului”, iar în 2015, a urmat al treilea titlu, denumit „Perla”. În luna noiembrie a acestui an, a avut loc premiera celui de al patrulea scurt metraj, „Inimă Albastră”, unde o are ca protagonistă pe actriţa Maia Morgenstern.

 

Violeta Bîrlă, copilul care a fost abandonat, a trăit în orfelinat şi a ajuns regizor

Violeta Bîrlă s-a născut pe 5 octombrie 1983 la Focşani, în Vrancea. Destinul ei nu are să fie unul dintre cele mai fericite. Dimpotrivă! Abandonată de mamă la scurt timp după naștere, abandonată şi de tată în orfelinatul de la Dumitreşti, Violeta nu va uita nimic din ce a trăit acolo.

Deşi nu le-a lipsit nimic, spune ea, totul i s-a impregnat pe retina sufletului, în cele mai mici amănunte, devenind în timp subiecte de cărţi şi filme. Alături de alte 100 de fete, Violeta a tânjit după o familie, după braţele unei mame şi al unui tată, în special în lunile în care se apropiau sărbătorile. La ele la orfelinat, nu venea nimeni. Lumina sărbătorilor era departe. Lor le rămânea în dar doar dorul, întrebările şi tristeţile, o lume prea mare, rece, pentru nişte suflete încercate!

Atunci, Violeta a ştiut că avea pentru ce să meargă mai departe, că avea pentru cine să lupte în viaţa ei. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ajunseseră abandonaţi în orfelinate! Cu acest scop, a reuşit să reziste, iar la 18 ani, deşi nu avea la ea decât bani de pâine când a părăsit orfelinatul, a găsit soluţii demne pentru viaţa ei şi şi-a depăşit condiţia socială.

Sub ce stele se nasc oameni ca Violeta Bîrlă, este greu de spus. Ascultând-o însă, e ușor să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne pună oarecum pe gânduri. Am stat de vorbă cu Violeta la telefon, într-o zi după ce și-a încheiat premiera la scurt metrajul „Inimă Albastră”. Deşi obosită, nu a ezitat nicio clipă să îmi povestească despre viaţa şi realizările ei.

Nu am simţit cum a trecut timpul şi nici că am vorbit cu un regizor cu atâtea premii. Violeta Bîrlă are capacitatea de a-ţi intra sub piele, în pori, până în măduva sufletului, acaparându-te cu simplitatea ei, de suflet frumos şi firesc. Am avut impresia că vorbesc cu un vechi şi bun prieten, pe care îl cunosc dintotdeauna.

Ascultând-o şi punându-i tot felul de întrebări, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că unii tineri, deşi au norocul de a se naşte şi creşte în sânul unei familii, se pierd undeva pe drum abandonându-şi visele. Dar ea nu a făcut asta! A lucrat mereu, urmându-şi visul. A perseverat şi nu s-a lăsat până când a ajuns să urmeze şi să absolve cursurile de cinematografie de la Cinecitta, Roma.

Violeta Bîrlă

 

Într-o eră a vitezei, unii oameni îşi permit să viseze despre umanitate, exorcizându-şi durerea în artă

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a decăderii şi degradării constante a culturii, educaţiei şi artei, Violeta Bîrlă şi-a permis să viseze despre umanitate, artă şi oameni. A decis să transforme în filme propriile temeri, tristeţi şi lacrimi. Filmele sale pot trezi conştiinţa umană, pot scoate din subsol probleme sociale reale, profunde, cu care ne confruntăm şi pe care le-am putea rezolva. Sunt filme despre familie, dar mai ales despre lipsa unei familii alături de copiii care au atât de mare nevoie de iubire, de îndrumare, de un sprijin pe drumul prin viaţă.

Violeta a decis să îşi exorcizeze durerea în artă, să susţină, constant şi frumos, viaţa şi familia. Uneori, visele ei au fost comune cu visele altor oameni minunați. Se numesc artişti, îngeri într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Alături de aceștia, Violeta a avut vise pe care le-a încercat și le-a împlinit.

Viața ei a fost total lipsită de ambiții, dar presărată de multe încercări, de multă trudă și efort. Tot ceea ce ea a realizat a fost pentru un scop şi ţel nobil, acela din datorie, iubire necondiţionată, dar în special dintr-o obligaţie morală. O promisune făcută sieşi, cu mult timp în urmă!

 

Visul de a deveni actriţă şi credinţa în Dumnezeu

Când am întrebat-o cum a reuşit să facă faţă atâtor greutăţi, mi-a spus că a avut mereu încredere în Dumnezeu şi în visul ei.

De când am fost mică, am avut un vis care mi-a fost mamă şi tată, ajutându-mă să văd lumina în întuneric şi ghidându-mă către omul care sunt acum. Acela de a fi actriță.

Îşi aminteşte cu mare emoţie că a văzut-o pe Stela Popescu când a dat un interviu în care spunea că: „Publicul şi lumea este familia mea!”. Din acea clipă, a ştiut că îşi doreşte o astfel de familie, în care să se simtă bine primită, iubită şi apreciată pentru tot ceea ce este ea ca om, artist şi regizor. A muncit mult să şi-l împlinească. Este greu şi pentru cei care au sprijinul unei familii, mă întreb oare de câtă putere de muncă şi perseverenţă a avut ea nevoie să ajungă aici?!

De când a părăsit orfelinatul, Violeta a simţit întotdeauna să vorbească despre lucrurile pe care oamenii nu vor să le vadă şi nu vor să le audă. Despre realităţi dureroase, dar surde şi mute într-o societate superficială, cu emoţii şi trăiri de carton.

A face film sau a scrie o carte nu este chiar atât de greu. A face un film care să rămână un semn de carte şi de viaţă, care să te trezească în subconştient, este mai greu.

Violeta Bîrlă consideră că societatea a ajuns într-un declin, unde lucrurile parcă s-au răsturnat ca valoare morală şi chiar spirituală. Familiile se destramă prea uşor, copiii sunt abandonaţi prea uşor şi chiar Dumnezeu este părăsit prea uşor, spune regizoarea, în timp ce oftatul din vocea ei sensibilă apasă parcă şi mai mult punctul pe „I”.

Abandonaţi, trişti şi nemotivaţi, copiii vor creşte într-un mediu care îi va modela în ceva ce ei nu sunt.

Copiii sunt asemeni unor diamante neşlefuite, ba de părinţii prea ocupaţi în carieră, ba de societatea care îi ignoră, pierzându-şi astfel orice motivaţie. Un copil care are ceva de făcut, a cărui minte şi suflet sunt mereu ocupate să creeze, nu se mai poate gândi la lucruri rele, ci se va perfecţiona, devenind cumva un adult echilibrat.

 

Cine au fost stelele polare în viaţa sa

Violeta Bîrlă îşi aminteşte cu mare drag de şcoală, de profesorii care au îndrumat-o şi care au avut mereu răbdare cu ea să o asculte şi să o ghideze. I s-au părut mereu ca nişte fiinţe magice, în mâna cărora stătea o baghetă fermecată, prin care le transformau viaţa într-un drum mai frumos şi mai uşor.

Unul din profesorii care i-au marcat viaţa a fost profesorul de limba şi literatura română, Domnul Nicolae Giurcă. Acesta, un altfel de Domnul Trandafir, blând şi blajin, îi spunea mereu zâmbind: „Mergi înainte, Violeta, şi ţine mereu fruntea sus, fata mea! Sunt convins că tu vei ajunge acolo unde îţi doreşti!”. Şi a ajuns, mulţumindu-i şi dumnealui din suflet, pentru tot sprijinul şi iubirea acordată.

Profesorii de cinematografie de la Cinecitta, Roma, după ce au cunoscut-o şi au văzut pasiunea şi dăruirea ei către arte şi teatru, au ştiut că: „România a pierdut un talent veritabil, iar noi am câştigat un mare regizor şi un om de excepţie!”. Un lucru de care Violeta îşi aminteşte emoţionată, dar despre care susţine că este oarecum doar pe jumătate adevărat, deoarece munca ei şi tot ceea ce este şi face ea, se dedică şi României. Violeta se simte minunat în Italia, unde şi-a făcut un locuşor al ei, un cuib, prieteni, dar în acelaşi timp, iubeşte şi ţara unde s-a născut, deşi acolo a cunoscut tristeţea.

Un alt mentor de care Violeta îşi aminteşte cu mare drag este regizorul Cornel Diaconu, despre care spune că, după ce a fost înger pentru tinerii de la cinematografie, a plecat să fie înger, îngerilor. Ea îl descrie ca un om sensibil, caritabil, uman, care a ajutat foarte mulţi copii orfani, dăruindu-se unor scopuri caritabile şi umanitare de-a lungul vieţii sale.

În timpul studiilor, vieţii şi carierei sale, Violeta a cunoscut şi a întâlnit mulţi artişti. Unii timizi, de abia veniţi pe scenele unde se nasc personaje, întâmplări şi o altfel de viaţă, iar alţii consacraţi, ei înşişi stele pe scenele lumii. Una din artistele pentru care Violeta are o deosebită stimă şi preţuitre este Maia Morgenstern, care de altfel a şi acceptat rolul principal în ultimul său scurt metraj.

Violeta Bîrlă

Maria Morgenstern și Violeta Bîrlă

 

Povestea din spatele scurt metrajului „Inimă Albastră”

Inimă Albastră este despre mine, despre unii dintre noi, despre diaspora şi despre copiii care suferă de dorul părinţilor.

Este un film social, aşa cum Violeta Bîrlă ne-a obişnuit încă de la primul film pus în scenă. Un film care în noiembrie a avut premiera şi care a fost nominalizat deja la multe festivaluri de film din Italia şi nu doar.

Când a început să lucreze la proiect, nu s-a gândit nicio clipă la cei care vor da naştere personajelor pe care ea le-a născut din emoţiile sale profunde şi din suflet. Una din artistele care avea însă să fie acolo şi să dea şi mai mare putere rolului şi personajului interpretat, a fost Maia Morgenstern.

Violeta vorbeşte cu mare drag, emoţie şi preţuire despre marea doamnă a scenei şi cinematografiei româneşti. Pentru ea, Maia este nu doar o mare artistă, nu doar o stea a scenei ci însăşi luna scenelor, pe care aceasta a interpretat vreodată un rol. Şi a fost aşa, deoarece dă strălucire, viaţă şi greutate fiecărui personaj. Ţi-l fixează cumva în suflet, în memorie şi nu te lasă să îl uiţi niciodată!

Când i-am propus doamnei Maia să joace în filmul meu, nici nu m-am gândit că va accepta, mai ales că eu nu aveam nici un buget pe care să îl propun. După ce a citit scriptul, doamna Maia a acceptat pe loc propunerea mea. Am fost atât de emoţionată şi fericită, încât nu cred că voi avea vreodată cuvinte să descriu această stare! De atunci, ori de câte ori simt că sunt dezamăgită de ceva sau simt că nu mai pot merge mai departe, îmi amintesc de doamna Maia şi de încrederea oarbă pe care dumneaei a avut-o în mine şi în mesajul pe care eu am simţit să îl transmit oamenilor prin acest film. M-a ajutat să îmi fac un fel de remake propriu, să prind curaj în puterile şi talentul meu şi să am ambiţii şi mai mari pe viitor! Poate chiar un Oscar, de ce nu?

Violeta Bîrlă

 

Cuvânt de încheiere

Este greu să îţi iei rămas bun de la un astfel de om, care ea însăşi poate fi un personaj de carte, de film, de mare excepţie umană. Vorbind cu Violeta şi ascultând-o, ai mereu impresia că ţi se descrie un viitor mare film pe ecrane. Nu poţi înţelege că este vorba despre un om în carne şi oase care a avut un astfel de destin greu. Trecută prin încercări deosebit de încărcate, a depăşit orice obstacol, chiar şi cel al propriei tristeţi şi neîncrederi şi a ajuns aici. Unde? Pe un podium al regizorilor internaţionali!

Cu siguranţă astfel de exemple nu sunt multe şi este bine că nu sunt multe, deoarece numai aşa putem înţelege diferenţa care pe unii ne lasă în mediocritate, iar pe alţii ne duce spre notorietate. Este vorba despre caracter, despre luptă, despre a nu-ţi părăsi niciodată principiile, scopul şi a nu uita de unde ai plecat.

Cum spuneam undeva prin articol, astfel de oameni se nasc sub nişte stele remarcabile, care devin exemple prin tot ceea ce sunt în viaţă, făcând diferenţa clară între oameni şi ajungând în sufletele noastre cu scopul clar de a ne atinge, de a ne schimba şi doar prin faptul că undeva, ei sunt!

Despre Violeta nu este uşor să vorbeşti, cu atât mai mult cu cât este un om a cărui frumuseţe vine din interior. Violeta Bîrlă este frumoasă de la interior către exterior şi invers. Este un izbuc şi un izvor în acelaşi timp. Un om care se revarsă în oameni prin sensibilitate, înţelepciune şi blândeţe. După ce ai vorbit cu ea, categoric nu vei mai fi aceeaşi persoană niciodată. Te vei trezi şi vei privi în jurul tău la oamenii pe care, poate, până atunci nici nu i-ai văzut!

Îţi doresc mult succes în tot ceea ce îţi propui, om frumos, şi oriunde vei fi, să laşi aşa cum tu îţi doreşti, un semn de bunătate, de umanitate şi de viaţă! Să fii mereu acea stea polară care ne învaţă lecţia dură, dar frumoasă a cuvântului om şi omenie, arătându-ne că umanitatea este în noi şi numai de noi depinde să începem schimbarea!

Ana Maria Fociuc ANA PAZ

Putea fi un angajat ca oricare altul în mediul corporatist. Performanțele ei se puteau măsura în conducerea unor echipe de succes, premii de angajatul lunii sau poate sheet-uri complexe de Excel. Poate o mamă și soție-model, pentru că așa o cere societatea. Și totuși, în urmă cu 8 ani, Ana Maria Fociuc și-a depășit toate temerile și frustrările, pornind în căutarea sensului propriei vieți. Astăzi, Ana Paz pictează pe orice suprafață, deși nu și-ar fi imaginat vreodată că va crea artă. Urmează o experiență intensă de viață, din care cred că avem multe de învățat!

 

Totul a început în Bucureștiul comunist, când adolescenta Ana Maria Fociuc visa la o călătorie în jurul lumii. Crescută în spiritul exprimării libere, tânăra absolventă a Facultății de Instalații avea să-și îndeplinească visul abia în vara anului 1998.

A locuit în Spania timp de 10 ani, unde diverse job-uri și o puternică relație de dragoste îi conturau viitorul perfect. Integrată în societatea valenciană, fascinată de tradițiile și cultura locală, iubită de prieten și familia lui, totul părea așezat la locul său. Și totuși…

 

Răspunsul de pe trecerea de pietoni

Și totuși, Ana Fociuc nu era făcută să stea în același loc. Nu putea să se limiteze la o experiență singulară, când știm foarte bine că își dorea să vadă întreaga lume. Atunci când experimentezi prea multă fericire, prea multă perfecțiune dacă vreți, poți deveni prizonier al propriilor trăiri.

Ana simțea că ceva îi lipsește, dar nu putea verbaliza. Se uita în oglindă și-și spunea că e împlinită, însă nu-și explica momentele de panică. Revelația a apărut, cum altfel, întâmplător:

Într-o zi când mă întorceam de la serviciu, în mașină, la un stop, am văzut pe trecerea de pietoni un grup de persoane, printre care și un călugăr budist îmbrăcat în portocaliu. Mi-a atras imediat atenția fără să știu de ce și l-am urmărit cu privirea până am auzit claxonul mașinii din spatele meu. Fără nicio logică, urmând primul impuls, am întors mașina în sensul opus și am urmărit grupul respectiv până unde am putut parca în fața lor. Am sărit din mașină, m-am dus direct la el și i-am zis dintr-o suflare că vreau să știu tot ce știe el. Mi-a luat mâna zâmbind, m-a privit în ochi și mi-a zis că deja știu tot ce știe el, doar trebuie să-mi aduc aminte.

Pentru o bună perioadă, cursurile de filozofie budistă și meditație ale respectivului călugăr au reprezentat singurul ei refugiu. Era locul unde își putea exprima liber toate temerile, departe de ochii unei societăți care nu o putea înțelege. Treptat, angajata Ana Maria Fociuc subjugată de rata la bancă s-a transformat într-un om liber să plece în lume, să-și găsească adevărata menire, conformă cu propriile credințe și pasiuni.

 

Când spiritul liber iese la suprafață și viața începe din nou

A lăsat așadar totul în urmă – loc de muncă, prieteni, vacanțe de lux sau perspectiva unei familii tradiționale, cu nuntă mare și copii frumoși. Ana a luat această decizie conștientă fiind de pericolul zilei de mâine, când era foarte posibil să nu fie reprimită cu brațele deschise.

Șase luni, le-a petrecut izolată într-o cabană de munte, ultima casă din pădurea satului Harghita Băi. Fără TV, fără radio sau internet, deseori cu telefonul mobil închis. Își tăia singură lemne pentru foc, gătea la sobă, se mai ducea în sat pentru aprovizionare…  În majoritatea timpului însă, Ana căuta răspunsuri.

Am scris, am citit mult, mi-am revizuit viața și deciziile, gândindu-mă ce vreau mai departe. Inițial vroiam să mă duc la o mănăstire, dar mi-am dat seama că vroiam doar să fiu singură, fără să dau explicații nimănui. Cred că trebuie să fii într-o stare de spirit în care nu te interesează nimic din viața exterioară.

Cele șase luni i-au arătat Anei că poate elimina negativismul din mintea sa, că trebuie să se înconjoare de oameni care o pot susține în demersul său. Că poate trăi liber, în conformitate cu ceea ce îi place să facă, să simtă, să gândească.

 

Ashramul și pictura ca formă de expresie a creativității

Au urmat ani întregi de călătorii spirituale, exact așa cum visa în copilărie. Mereu prin alte locuri, alături de oameni deschiși, onești, cărora nu trebuia să le demonstreze nimic. S-a oprit în cele din urmă la un centru spiritual din Italia, unde a învățat, printre multe altele, cum fericirea, pacea și starea de bine se datorează conectării cu o forță superioară oricărei ființe umane.

Timp de 2 ani, a beneficiat de 2 sesiuni zilnice de yoga și meditație. Pentru a-și plăti cazarea și mesele, Ana lucra 4 ore pe zi, oriunde era nevoie de ea. În restul timpului, participa la diverse activități de dezvoltare personală. Printre acestea, un workshop pentru începători de exprimare a emoțiilor prin pictură și dans.

Cred cu tărie că oricine poate desena, picta, cânta sau dansa la un moment dat în viața sa. Ne oprim sau uităm să facem asta doar din cauza sistemului educațional sau a criticilor. Dacă cineva m-ar fi întrebat acum 10 ani dacă am vreun talent pentru pictură, aș fi spus nu. Cred însă că suntem cu toții ființe creative, încă din naștere, iar arta este o formă de exprimare a acestei creativități.

Au urmat alte călătorii pentru că, știm bine, Anei i-au plăcut dintotdeauna experiențele variate. A experimentat inclusiv viața la cort, pentru 40 zile, fără mâncare, doar din dorința de a vedea dacă e posibil. Din 2013, s-a stabilit în vârful munților Alpi, într-un sătuc din Elveția de lângă Zurich.

Este locul unde mi-am deblocat complet instinctul creativ, ignorat aproape o viață întreagă. Aici pot să-mi păstrez mintea limpede, să-mi las imaginația să plutească. În cazul meu, funcționează natura și liniștea, dar evident că nu este universal valabil.

Ana Maria Fociuc Ana Paz

 

Noua Ana Maria Fociuc sau, pe scurt, Ana Paz

În timp ce Ana Maria Fociuc rămâne scris în acte, Ana Paz este numele de „scenă”. O combinație simplă, între prenumele său, cultura română și cea spaniolă care i-au marcat întreaga traiectorie.

Ana Paz pictează pe orice suprafață, de la pânză la mobilă, pereți sau haine. Construiește obiecte din lemn sau instrumente muzicale de metal. Susține deasemenea workshop-uri de pictură și creativitate, în Elveția, România sau… chiar la ea acasă.

Acesta din urmă, cel derulat acasă, nici măcar nu e un workshop. Este de fapt o alternativă de concediu, o călătorie artistică, emoțională, intelectuală. Bineînțeles, într-un cadru natural de vis, așa cum oferă Alpii elvețieni. Ana Paz își deschide ușile casei și atelierului pentru căutătorii de experiențe inedite de vacanță. Îi învață tehnici de pictură, sau cum să-și construiască o lampă de lemn, cum să restaureze mobilă veche sau să fabrice bijuterii, totul având ca scop deblocarea instinctului creativ.

Arta este de fapt un proces meditativ de auto-descoperire și vindecare. Sunt câteva metode simple care pot fi folosite în orice aspect al vieții. Trezind copilul din noi, de fapt activăm o bucurie genuină pe care o putem folosi pentru a atinge fericirea de zi cu zi.

 

Arta – medicamentul care tratează nevoia de nou

Iată așadar că nu e niciodată târziu să te reinventezi. Chiar e mai bine ca metamorfoza să aibă loc la maturitate, când poți privi mai cu atenție către interiorul tău.

Vechea Ana Maria Fociuc a rămas undeva în Valencia, cu gândul la „ce ar fi fost dacă”. Nu și-ar fi imaginat vreodată că, tot în această viață, se va îndrepta către pictură. Că va lăsa tiparul standard în urmă și va trăi în natură, alături de un alt bărbat care îi împărtășește întru totul valorile. Va ajunge nu doar să performeze, ci îi va învăța și pe alții beneficiile artei. Totul în doar câțiva ani…

Pentru Ana Paz, pictura, arta în general este mai mult decât o formă de expresie a propriei personalități. Este medicamentul care îi tratează nevoia de nou. Atunci când creează, își relaxează mintea, devine atât de absorbită încât corpul său cade în mod inconștient în starea naturală de echilibru și armonie. Este cea mai bună metodă de autovindecare.

Studii științifice au arătat că arta schimbă nu doar atitudinea unei persoane, cât și fiziologia sa. Arta și muzica influențează activitatea neuronală, sistemul nervos, echilibrul hormonal sau circulația sângelui. Alterează percepția asupra lumii, asupra stărilor emoționale, asupra durerilor.

Când pictează, Ana Paz ascultă muzică, TED talks sau documentare unde nu trebuie să vadă imagini. Are nevoie de spațiu, deoarece operele sale sunt realizate pe pânze de dimensiuni mari. Cel mai important, își acordă timp pentru a se conecta cu propriul eu, a se elibera de toate gândurile nenecesare. a-și trezi intuiția responsabilă de creație, de alegerea culorilor sau direcția în care se mișcă pensula.

 

O zi din viața Anei Paz

Inspirația e peste tot în jurul nostru, trebuie doar să închidem toate celelalte canale și să observăm. Ana pornește de la o idee, care prinde viață pe parcurs, însă nu știe de la început cum va arăta rezultatul final.

Pictez cu mâinile, sub influența propriilor emoții și a intuiției. Mâna este doar o unealtă. Nu știu niciodată cum va arăta rezultatul final, este tot timpul o surpriză pentru mine.

Un tablou este construit în câteva săptămâni, însă niciodată 100% gata. Doar atunci când îl vinde și pleacă din atelier, poate spune că opera este finală. Ana îmi arată că are tablouri pe care le mai retușează chiar la 2 ani de la începerea lor.

Cea mai bună veste e că Ana nu are timp să se plictisească. Sunt zile în care lucrează 14 ore, până când degetele refuză să mai reacționeze. Altele în care inspirația nu vine deloc și se concentrează pe alte lucruri, organizatorice sau nu. Uneori, ca prin magie, aceste activități aduc cu sine și inspirația necesară.

A înțeles că nu e suficient să creeze doar produsul, ci să învețe și despre vânzări, marketing, promovare sau inovație. Trebuie să-și facă timp pentru pregătirea workshop-urilor ținute în Zurich. Mereu testează elemente, tehnici noi, astfel încât cei care o ascultă să poată rămână motivați, mai ales în secolul vitezei unde informația poate fi luată de oriunde.

Ana Maria Fociuc ANA PAZ

Ca artist sau mai bine zis creator al propriului tău job, brand, produs îți dai seama că ai foarte multă libertate. Asta vine la pachet cu responsabilități și organizare în ceea ce privește propriul orar zilnic, vacanțe, faptul că nu ai mereu un salariu constant ca sumă și frecvență. În același timp, nu vreau să cad iarăși în zona competițională. Vreau să mențin un echilibru între a oferi ceva care vine din suflet pentru suflet și a găsi o cale de a ajunge la oameni.

 

Ana Maria Fociuc: „Să ne acordăm o pauză de la rutina zilnică!”

Să călătorim pentru o perioadă sau pur și simplu să petrecem singuri un weekend în natură. Curiozitatea aceasta ne poate deconecta de lumea noastră minusculă și ne va apropia de o viziune mai largă. Ce ne făcea fericiți în copilărie, înainte de a începe să facem lucruri pentru că trebuia să plătim chirii, să cumpărăm mașini, case, haine etc?

Artista nu uită să menționeze că, probabil, nu funcționează în cazul oricui. Ana Paz de astăzi există deoarece Ana Maria Fociuc de ieri și-a depășit temerile, a citit, a participat la cursuri sau la sesiuni de yoga și meditație. Fiecare pas a facut-o să descopere puterea vindecătoare a picturii.

Important e însă ca fiecare din noi să-și găsească propriul drum. Să-și asume deciziile și consecințele, fără să aștepte soluții magice de la guvern, biserică, societate sau noroc.

Soluția vine la pachet cu dorința de a schimba ceva în viața ta. Poate fi să lucrezi mai puțin, să schimbi locul de muncă, să îți găsești un hobby sau să te inspiri de la alte popoare sau culturi. Drumul către libertate, orice ar însemna asta în fiecare caz particular, este dezvăluit numai și numai de către imaginația noastră.

Dacă ar fi să rămânem cu ceva din exemplul oferit de Ana Paz, poate că asta ar trebui să fie. Fiecare etapă a vieții prezintă alte provocări, mai mult sau mai puțin conforme cu propriile valori. Nu ne putem opri niciodată din auto-descoperire, din explorarea sinelui, din descoperirea pasiunilor. Nu trebuie să lăsăm rutina să ne acapareze viața, pentru că nu de asta am fost aduși pe Pământ!

Georgiana Tămaș e un nume complet necunoscut în România. Cu toate acestea, a ieșit din anonimat anul acesta după ce, la chiar prima sa participare, a obținut locul doi la cea mai mare competiție de decorațiuni de tort din lume! Nu cred să existe multe persoane care să nu îndrăgească dulciurile, iar antreprenoarea s-a dovedit foarte deschisă în a împărtăși atât secretele unui tort reușit, cât și pe cele ale succesului său. 

 

Georgiana Tămaș s-a născut pe 14 septembrie 1980 în Târgoviște. După ce a absolvit Școala Normală Târgoviște, a devenit educator-învățător. A continuat studiile cu Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și un master în Psihologie, Comunicare si Relații Publice la Universitatea David Ogilvy.

 

Drumul de la psihologie la dulciuri

Timp de 10 ani a lucrat în România în domeniul pregătirii profesionale. Din 2015, Georgiana Tămaș s-a mutat în UK alături de familia sa, unde a deschis Cake My Day, o afacere cu dulciuri de casă.

Cu toate că cele două domenii par a nu avea nimic în comun, Georgiana a reușit să le îmbine armonios. Experiența profesională o ajută să se pună în pielea clienților, să înțeleagă ce își doresc și la ce nivel. Și pentru că e loc și de pasiune într-ale “prăjituritului”, e cu atât mai bine pentru toți.

Plăcerea aceasta de a crea deserturi își are rădăcinile în copilărie, când eram fascinată de aromele ce învăluiau bucătăria nu doar de sărbători sau aniversări, ci la fiecare sfârșit de săptămână. Bunicile mele erau specialiste în cozonaci, iar mama avea un caiet “magic” cu rețete vechi și gustoase.

Erau rare momentele când Georgiana Tămaș putea fi îndepărtată de cuptor. Urmărea mereu curioasă cum creșteau blaturile. Văzând-o atât de implicată, mama o punea să îi bată spumă albușurile cu telul.

A făcut prima prăjitură în clasa a V-a. Emoția părinților când au deschis frigiderul și au văzut prăjitura, a fost pentru micuța gospodină o experiență intensă. De atunci, Georgiana a pregătit dulciuri ocazional, inspirându-se din specificul locurilor pe unde a trecut.

 

Avantajele deschiderii unei afaceri în UK

Deși nu a avut o viață grea în România, familia Tămaș ajunge în 2015 în UK, după ce soțul primește o ofertă profesională avantajoasă. Cei doi au văzut propunerea ca o șansă de a trăi într-un mediu interesant și diferit, chiar când amândoi simțeau nevoia unei schimbări.

Diferențele între sistemele celor două țări sunt multe și deloc greu de intuit, fie și printr-o comparație nedocumentată în profunzime. În UK a fost foarte facilă înființarea firmei, regulile fiind foarte clare și birocrația redusă la minim. Majoritatea procedurilor sunt online și timpul până la feedback e foarte scurt. Există o bună comunicare, inclusiv cu poșta națională (Royal Mail) prin care se primesc documentele.

Ca antreprenor debutant ești înștiințat de toți pașii pe care trebuie să îi urmezi pentru a fi în legalitate, pentru a lucra corect, igienic și pentru a oferi produse de încredere. La fel ca în România, se plătesc taxe, însă rațional, după ce se realizează un anumit venit anual neimpozabil, fiscalitatea fiind mult mai relaxată.

În aceste condiții de claritate pentru antreprenor, firma Georgianei a trecut cu rating maxim inspecția de igienă alimentară. Odată rezolvată partea logistică, au început provocări legate de propria apreciere a muncii (deloc ușoară), sau de alinierea prețurilor cu piața locală de unde cumpără ingredientele, la costuri ridicate.

 

Cum să îți creezi un brand în UK

Investițiile continue în business sunt mereu prioritare. Georgiana Tămaș a ales să lucreze exclusiv cu ingrediente naturale și pe cât posibil organice, pentru a oferi cea mai buna calitate și un gust autentic.

Mare parte din torturile comandate de clienți sunt pentru petrecerile cu copii, deci tratăm lucrurile cu maximă seriozitate, cu atât mai mult cu cât suntem la rândul nostru părinți.

Clienții Georgianei sunt oameni cu gusturi educate, capabili să facă diferențe fine între calitatea produselor autentice și cele “îndoite” cu premixuri din comerț. Ei pot aprecia un dulce personalizat și unic, la crearea decorului căruia e nevoie adesea de mai multe zile de lucru.

Rezultatele pozitive ale firmei Cake My Day au apărut de la început, tocmai datorită lipsei de rabat în privința calității produselor și aspectului îngrijit.

Întotdeauna am afirmat că o casă curată și îngrijită pe interior nu poate fi lăsată în paragină pe afară. Este la fel și în cazul torturilor. Aspectul exterior neîngrijit și făcut “pe grabă” sau cu materiale slabe oferă un indiciu despre standardul creatorului.

Georgiana Tămaș

Cake International 2018

Cum să devii un creator profesionist de torturi

Un creator profesionist de torturi știe și poate să adune informațiile relevante de la client, să le analizeze și să ofere consultanță specializată asupra compozițiilor, combinațiilor potrivite, dimensiunilor și designului optim. Știe și când trebuie să “îmblânzească” avântul beneficiarului, care ar vrea câte puțin din orice și să păstreze echilibrul în tot:

Compoziție (clienți care ar dori un tort extrem de însiropat, însă cum nu e posibil, le oferim o sticluță suplimentară cu lichidul dulce), decor (cazuri în care ar fi sănătos și mai elegant ca tortul să nu fie încărcat ca un brad de Crăciun), dimensiune (mirese care ar vrea un tort cu 5 etaje pentru 30 de invitați sau clienți care doresc un tort pentru două persoane, “că suntem doar eu și iubita”), timp (“nu-mi faceți, vă rog, un tort până diseară?”- și e ora 2 PM deja) etc.

Un profesionist nu își permite să lucreze oricum, în orice condiții, cu orice materiale. Le alege pe cele mai bune, care îl ajută în munca sa și nu îi stau împotrivă. Alege să lucreze cu oameni care vor ceva unic și sunt dispuși să îi recompenseze în consecință aptitudinile și produsele rezultate, însă nu acceptă orice propunere de dragul câștigului material.

Un profesionist se perfecționează continuu pentru că îi pasă de ce oferă. Își respectă clienții și nu le vorbește niciodată urât sau lipsit de respect, indiferent cât ar greși aceștia. Caută feedback-ul real și învață din el. Își asumă greșelile atunci când e cazul. Produsele sale sunt reflexia tuturor celor de mai sus.

Toate aceste sfaturi primite de la Georgiana Tamaș pot fi folosite cu succes în orice altă afacere. Dovada că aceasta e calea spre performanță e dovedită de rezultatele pe care antreprenoarea le-a obținut cu această pasiune a sa pe care a transformat-o într-o afacere prosperă.

 

Sfaturi pentru viitorii antreprenori

Celor care doresc să își transforme pasiunea aceasta într-un business, indiferent că e vorba de UK sau de România, Georgiana Tămaș le recomandă câteva aspecte deloc neglijabile. Cel mai important este să nu facă experiențe pe stomacul și sănătatea clienților, să înțeleagă că igiena în zona “food” este foarte importantă. Apoi, să fie cinstiți cu clienții și cu ei înșiși. Să prepare produse fără aditivi, premixuri sau alte prafuri care le-ar face munca mai ușoară ori mai rapidă. Calitatea înaintea cantității!

Nouă ni s-a reproșat în câteva rânduri că produsele nu au termen lung de valabilitate, însă am refuzat categoric orice sugestie care ar fi “rezolvat problema”. E ca și cum am cumpăra un vin cu termen de valabilitate, când știm cu toții că un vin cu adevărat bun și curat e, tocmai, înnobilat de vreme.

Un alt aspect important e stabilirea bugetului, deoarece nu este deloc ieftin să lucrezi bine. Asta implică nenumărate ustensile, materiale, timp pentru instruire, consumabile și alte pierderi, care trebuie contorizate și reflectate în prețul final al produsului. Nu trebuie omisă informarea consumatorilor în mod deschis asupra acestora, ca să înțeleagă de ce produsele au respectivul preț.

Cineva muncește mult pentru ca altcineva să poată spună “WOW!!!!” la final. Așa cum clienții merg la joburile lor pentru a putea trăi, la fel și noi trebuie să primim plata pentru rezultatele (produsele) oferite. Iar când prietenii vă solicită discount “așa, ca pentru prieteni”, le puteți solicita și voi o parte din salariul lor. Este acelasi lucru.

Concluzia la acest capitol intens discutat pe toate grupurile de profil este una singura. ”Faceți bine ceea ce faceți, apreciați-vă munca și rezultatele în consecință!”, ne spune Georgiana Tămaș. Clienții vor aprecia calitatea și onestitatea, și cei care vor înțelege acestea, vor plăti prețul corect.

Deasemenea, e important să nu fiți influențați de ce face concurența și să nu vă descurajați. Învățați de la cei mai buni ca voi, perfecționați-vă continuu tehnicile de lucru și…colaborați! Competiția e sănătoasă până la un punct, iar ura sau invidia nu ar trebui să existe. E loc pentru toți sub soare și există tipuri de clienți pentru fiecare stil abordat și pentru fiecare standard, ne amintește antreprenoarea română ce performează cu succes în UK.

Georgiana Tămaș

Georgiana Tamaș – Consulat 1 decembrie 2017

Perfecționarea continuă, cheia succesului pentru Georgiana Tămaș

Georgiana Tămaș a ajuns să exceleze în acest domeniu doar prin perfecționare continuă. A învățat singură tot ce știe, a petrecut sute de ore citind, văzând cum fac nu alții, ci cei mai buni, exersând continuu și fiind cel mai aspru critic al muncii sale. Nu obișnuiește să se mintă că ceva e bine dacă nu e, sau să mizeze pe neștiința clienților. Aceștia sunt tot mai educați și văd realitatea.

Îmi amintesc la începuturi, că am petrecut o noapte întreagă pe modelarea unei figurine extrem de simple din pastă de zahăr, doar pentru că nu știam ce tipuri de pastă sunt destinate modelajului acestora și am optat pentru una oarecare din supermarket. Însă până nu a ieșit foarte bine, nu am renunțat. Acum, când privesc pozele, nu fac diferența de aspect între acel tort și cele care au urmat.

Argint la concursul Cake International din Birmingham

Timpul a trecut și Georgiana Tămaș a simțit nevoia unui feedback de specialitate. Și-a adunat curajul și anul acesta a participat la concursul Cake International din Birmingham. Cu toate că a fost la prima participare, lucrarea prezentată a fost premiată cu argint.

Au fost 2000 de produse intrate în concurs, din toată lumea, împărțite pe diferite categorii de expertiză și specific (flori, exponate mari și mici, torturi de nuntă etc).

Georgiana Tămaș a avut ocazia să poarte discuții obiective cu specialiștii din juriu, unii dintre aceștia făcând parte dintre maeștrii pe care îi urmărea. Aceștia i-au încurajat aptitudinile și au apreciat lucruri pe care le făcuse pentru prima dată cu ocazia concursului.

Locul doi a fost o surpriză plăcută și nesperată, mai ales că a fost, repet, prima participare. Nu știa baremul ori sistemul de punctare, doar specificațiile generale legate de cum trebuie realizată lucrarea. Dimensiuni, materiale acceptate, tratarea acesteia ca pe un tort real, termenele predării și ridicării exponatului.

Juriul a ținut să îmi spună că am fost foarte aproape de aur, însă pentru mici imperfecțiuni nu mi-au oferit punctajul maxim.

Primele trei lucrări din fiecare secțiune sunt premiate public. Dintre toate cele mai bune lucrări, una singură este numită “best in show” și primește medalia de aur. Aceasta e intens și îndelung mediatizată. De obicei este acea lucrare în dreptul căreia poți sta ore în șir să te minunezi de perfecțiunea execuției și de complexitatea tehnicilor utilizate.

Acest concurs mi-a deschis noi orizonturi și mi-a confirmat că sunt pe drumul potrivit. Că un tort nu e doar un tort, ci poate fi o operă de artă. Că prin decor și impactul său, un tort e creator de momente și amintiri unice de neuitat. Iar dacă gustul se estompează în timp, imaginea fericirii de pe chipul unui copil, al unei mirese sau al unei bunici sunt de neprețuit și rămân întipărite adânc în creierul nostru, emoționându-ne și peste ani.

Georgiana Tămaș

Georgiana Tămaș – Cake International 2018 – Silver Prize

Georgiana Tămaș pregătește torturi pentru cunoscători

Clienții Georgianei par să se desprindă de mentalitatea “bun să fie, poate să arate oricum”. Sunt tot mai mulți clienți care apreciază respectarea dorințelor lor, dar și consultanța oferită în alegerea cea mai potrivită. Toate scot în evidență munca, timpul și sufletul celui ce a făcut tortul.

Impactul premiului asupra business-ului e strict legat de recunoașterea publică de specialitate a aptitudinilor de decorator, Georgiana având credibilitate pentru clienți și anterior, prin prisma torturilor realizate. Acum însă primește mai multe comenzi pentru torturi de nuntă și e mai mult solicitată de către străini.

Aceasta a fost o provocare, întrucât nu se promova prea mult în afara comunității de români, înainte de finalizarea siteului. Odată cu primele comenzi și recenzii primite de la clienții de alte naționalități, a continuat să pătrundă pe piața locală din Bristol.

Planurile de viitor cu Cake My Day

În acest moment, planurile de viitor sunt în strânsă legătură cu dezvoltarea afacerii, optimizarea timpilor de lucru și perfecționarea continuă a abilităților de decorator și a produselor. Se încearcă noi arome naturale, noi rețete și modalități de prezentare a produselor finite.

Antreprenoarea își dorește ca firma sa să devină un nume cunoscut pe piața de profil din UK și nu doar, să fie prima opțiune a oamenilor care doresc ceva dulce de calitate pentru evenimentele importante din viața lor sau pentru a-și răsfăța pofta de “ceva bun”.

Pe termen lung, Georgiana ia în calcul și deschiderea unei filiale în România. Condiția e ca lucrurile să aibă un curs pozitiv în privința birocrației, fiscalității și corectitudinii mediului de business.

Georgiana Tămaș, nominalizată la premiile MTM 2018

În această perioadă, Georgiana Tămaș este în așteptarea rezultatelor finale ale competiției pentru premiile MTM 2018 (Minorities Ethnic Awards), unde a avut onoarea să fie nominalizată în categoria General Business, subcategoriile Business of the Year is Enterprise Business.

MTM sărbătorește esența culturii și excelența realizărilor în afaceri ale minorităților asiatice, etnice și de culoare, la una dintre cele mai mari întâlniri ale oamenilor de afaceri din comunitățile etnice din sud-vestul Angliei, care anul acesta va avea loc în 16 decembrie, la Hotel Marriot din Bristol.

În fiecare an, comunitățile participante își selectează unul sau mai mulți reprezentanți pe baza unor criterii clar stabilite: evoluția și succesul în business, imaginea pe piața de profil, diferențierea prin ceva special, potențialul în viitor etc. Nominalizarea poate fi făcută de oricine. Însă, de obicei, reprezentanți oficiali ai etniei respective care au acces la imaginea de ansamblu a mediului de business al comunității analizează opțiunile și le propun pe acelea cu potențialul de câștig cel mai mare în fața celorlalte etnii.

Georgiana Tămaș

MTM 2018

Pe această cale, Georgiana Tămaș mulțumește Consulatului General Onorific al României în Bristol, Regatul Unit prin domnul Consul General Onorific Răzvan Ungureanu Constantinescu pentru încrederea acordată, nominalizare și pentru susținerea continuă împreună cu soția sa în promovarea sa ca participantă la concurs.

Pe de altă parte, Georgiana recunoaște meritele comunității românești din diaspora pentru voturile primite și implicarea voluntară în campania de promovare internațională a participării sale în această competiție.

Aici numesc adminii grupurilor de români din online de peste tot, și mai ales pe cel al grupului de români din Bristol, Lidia Maria Radita, care a fost, în mod absolut voluntar, numai suflet și voință de mobilizare pe tot parcursul perioadei de votare (două luni). A fost o perioadă pozitiv încărcată emoțional, în care am simțit români de pe tot globul alături de noi cu sufletul, unii dintre ei trăind emoțiile cu aceeași intensitate, sperând că vom câștiga și că ne vom reprezenta astfel cu demnitate comunitatea. Le-am simțit și înțeles curiozitatea și i-am informat despre fiecare etapă pe care am reușit să o parcurgem cu ajutorul lor.

Premiul este unul simbolic, non-financiar. O diplomă și un trofeu, plus expunere publică în revista MTM și în mediul online. Este așadar o confirmare a realizărilor de business recunoscute de comunitatea reprezentată și nu numai.

Georgiana Tămaș ar fi foarte fericită să poată împărți bucuria câștigării acestui trofeu alături de români, pentru că bucuria are valoare doar când este împărtășită. Mai e puțin de așteptat, iar emoțiile sunt tot mai mari odată cu apropierea evenimentului. Indiferent de rezultat, un lucru este cert: talentul și priceperea Georgianei sunt recunoscute la nivel mondial. Rămâne doar să îi apreciem meritele și aici, în țara sa de origine.

Basarab Nicolescu odderon

Părintele transdisciplinarității, Basarab Nicolescu este una dintre cele mai importante personalități contemporane ale României. Fizician, filosof și membru de bază al Academiei Române, Basarab Nicolescu este cel mai bine cunoscut pentru Odderon, un concept inventat de român în 1973. Teoria sa a fost confirmată abia după 45 de ani de către cercetătorii de la CERN (Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară). Pe 23 noiembrie 2018, domnia sa va primi titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității Naționale de Arte Iași, un moment excelent pentru a-l cunoaște mai bine pe Basarab Nicolescu.

 

Basarab Nicolescu s-a născut pe 25 martie 1942 la Ploieşti, oraș unde urmează cursurile primare, gimnaziale şi liceale. Are șansa ca profesorii săi să fie buni creatori de oameni valoroși. Cum tatăl său a ajuns prizonier de război, educația de acasă îi este formată de către Părintele Galeriu și străbunicul patern, învățător premiat al Academiei Române. Cu asemenea formatori, pasiunea pentru carte și pentru cunoaștere a apărut la o vârstă fragedă în viața sa.

Către finalul liceului, în 1959, Basarab Nicolescu obține locul 1 la Olimpiada Naţională de Literatură. Este de asemenea medialat cu aur al Olimpiadei Internaţionale de Matematică la prima sa ediție, organizată în același an la Brașov. Din 1960 îl regăsim în capitală, mai întâi ca student, apoi doctor și asistent universitar al Facultăţii de Fizică a Universităţii din Bucureşti.

 

Basarab Nicolescu, părintele transdisciplinității

Anul 1968 aduce marea schimbare în viața lui Basarab Nicolescu. Bursa obținută din partea guvernului francez îl aduce la Paris, la puțin timp după ce publicase în țară volumul ”Ion Barbu – Cosmologia Jocului Secund”.

De atunci au urmat 50 ani dedicați fizicii cuantice, o carieră recunoscută și apreciată la nivel mondial. Nu voi insista asupra biografiei sale, descrisă foarte bine pe Wikipedia sau pe pagina dedicată din site-ul Colegiului Național ”Moise Nicoară” din Arad. O mențiune însă trebuie făcută referitor la contribuția sa majoră în domeniul științific.

Cu toate că termenul de transdisciplinaritate a realității a fost conceput de Jean Piaget, bazele teoriei au fost puse de către academicianul profesor universitar doctor Basarab Nicolescu. Preocupările sale complementare în domeniul filosofiei au condus la formularea axiomelor care conturează modelul transdisciplinar al Realității.

Domnia sa coordonează de ani buni colecţii transdisciplinare de cărţi în Franţa şi în România. A înfiinţat la Paris Centrul Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare (CIRET), ajutând la crearea de centre şi grupuri de cercetare transdisciplinare peste tot în lume. Printre altele, Centrul de Intervenţie Psihologică şi Transdisciplinară al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad sau primul program de studii doctorale în transdisciplinaritate, la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (2006).

 

Odderon, conceptul care a revoluționat fizica cuantică

În colaborare cu fizicianul polonez Leszek Łukaszuk (1938-2007), Basarab Nicolescu a dezvoltat o teorie concepută pe teoreme asimptotice, revoluționară pentru anul 1973. Denumit Odderon, conceptul cu consecințe experimentale impresionante era considerat eretic de către mediul academic. Acesta demonta numeroase lucrări ale unor fizicieni importanți ai vremii.

Într-un interviu pentru Cotidianul, Basarab Nicolescu explică cum Odderon este un concept de fizică fundamental ce ajută în înțelegerea mecanismului detaliat al interacțiunilor tari. Cu toate că nu are aplicații în aspectul tehnologic, datorită lui pot fi create numeroase modele pentru studiul datelor experimentale.

În 1983, la 10 ani după apariția teoriei cercetătorului român, Cromodinamica Cuantică redescoperea acest concept, validând teoria interacțiunilor tari. Odderon este un termen creat de Basarab Nicolescu ce are la bază ambiguitatea cuvântului ”odd“ din limba engleză – impar şi straniu.

Dacă Odderon-ul nu există înseamnă că teoria Cromodinamicii Cuantice este falsă.

 

Conceptul Odderon, confirmat la CERN după 45 de ani de la creare

Cu toate acestea, teoria Odderon-ului a fost confirmată oficial abia după 45 de ani, în septembrie 2017, la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) de la Geneva. Veridicitatea teoriei cercetătorului român s-a descoperit în cadrul experimentului TOTEM realizat la acceleratorul Large Hadron Collider (LHC).

Basarab Nicolescu a fost invitat să susțină un seminar la CERN despre Odderon. Aici se află cel mai mare accelerator de particule din lume și cel care atinge cele mai mari energii.

Următorul pas a fost publicarea în martie 2018 a studiului „Did TOTEM experiment discover the Odderon?“, în prestigioasa revistă internațională Physics Letters B. Acest material a fost conceput în colaborare cu fizicianul ucrainean Evgenij Martynov, director al laboratorului de calcul în rețele în fizică de la Institutul Bogolyubov de Fizică Teoretică din Kiev al Academiei de Științe a Ucrainei.

 

România, țara de suflet a cercetătorului stabilit de 50 de ani în Franța

Cu toate că are o viață academică prodigioasă în Franța, cercetătorul român își găsește timp să revină în țara natală cât de des poate. Eu am avut șansa să-l cunosc în cadrul Școlii de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, în 2010. Mai puțin cunoscut în România, domnul Nicolescu este totuși membru al Academiei Române din 2001, de asemenea cetățean de onoare al orașelor Ploiești, Iași și Cluj-Napoca.

Următoarea vizită în România va avea loc pe 23 noiembrie 2018, când domnia sa va primi titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității Naționale de Arte Iași. Aici va susține o conferință despre ”Exilul românesc şi reunificarea culturii române”. Cum în acest an se împlinesc 50 de ani de la stabilirea domniei sale în Franța, distinsul academician va vorbi celor prezenți despre sfertul de secol petrecut în țara mamă și despre jumătatea de secol petrecută pe teritoriu francez.

Basarab Nicolescu odderon

Exilul românesc în Franța

Stabilit în Franța, este înconjurat de prieteni care formau elita românească din diaspora. Emil Cioran, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu, Lucian Blaga și Ștefan Lupașcu sunt doar câteva dintre personalitățile cu care se întâlnea frevent în Paris.

Unul dintre puţinii supravieţuitori ai exilului românesc din Paris, Basarab Nicolescu este cel mai în măsură să vorbească despre acest subiect, despre exil în general. Domnia sa consideră că existau doi poli ai exilului: unul religios reprezentat de Biserica Ortodoxă, şi unul intelectual constituit de celebrul cenaclu de la Neuilly.

Îmi amintesc cu emoție infinită prezența regulată a lui Eugène Ionesco, în ultimii ani ai vieții sale, la ceea ce este astăzi Catedrala Sfinților Arhangheli a Mitropoliei Ortodoxe Române din Europa Occidentală şi Meridională. Era aşezat pe o bancă în primul rând al bisericii. Prezența lui, ca și a altor personalități românești, a fost pentru noi un gaj al speranței și al memoriei noastre colective. Veneam pentru a ne întâlni, a domina teama noastră de brațul lung al Securității, a ne celebra credința, a ne onora morții, a ține intact respectul nostru pentru România eternă.

Este important de menţionat că personalitățile exilului românesc au marcat viața culturală și științifică a țărilor Europei. Cele mai multe dintre aceste elite au trăit în Franța, epicentrul culturii mondiale, contribuind în mod semnificativ la construirea științei și culturii franceze și la construirea Europei. Cu toate acestea, românii nu au format niciodată o etnie distinctă deoarece ei erau pe deplin francezi, spune Basarab Nicolescu.

Eu fiind fizician, trăiam într-un mediu cosmopolit. Franţa a fost extrem de generoasă pentru cercetătorii străini. M-aş fi putut mulţumi cu comunitatea fizicienilor. Dar nevoia de România era organică şi irepresibilă. Această nevoie mi-a fost satisfăcută pe deplin de Cenaclul de la Neuilly. Noi toţi reconstituiam astfel o Românie ideală, ca o frumoasă fără corp, ca o pasiune devorantă a cărei flacără ne-a menţinut identitatea de români.

 

Istoria Cenaclului de la Neuilly, polul intelectualității românești din diaspora

Despre istoria Cenaclului de la Neuilly, academicianul Basarab Nicolescu va dezvălui numeroase detalii puțin cunoscute în cadrul conferinței de la Iași din 23.11.2018.

E important să se știe că primul pas spre acest cenaclu românesc din Franța a fost rue Ribera, creat în jurul lui Mircea Eliade în 1953. Din acesta făcea parte, alături de alți 15 români, Leonid Mămăligă. După ce majoritatea membrilor pleacă din Franța și cenaclul se desființează, în 1958 Leonid Mămăligă ia iniţiativa organizării unor noi reuniuni literare în apartamentul său din Neuilly.

Leonid Mămăligă a avut inteligenţa, capacitatea şi talentul de a reuni toate aceste mari spirite timp de trei decenii. Dorinţa sa era de a regăsi limba română şi de a fonda o revistă unde toţi autorii ar fi trebuit să semneze cu pseudonime.

Şedinţa fondatoare a Cenaclului de la Neuilly este considerată a fi cea din mai 1963. Timp de un deceniu au loc 30 de întâlniri sporadice, cu participare aleatorie. Acest embrion al Cenaclului de la Neuilly a fost un veritabil laborator de experimentare a unei forme stabile de întâlniri, în ciuda vicisitudinilor inevitabile ale exilului. Cadrul stabil a fost găsit şi structurat în jurul a două axe: căutarea de noi forme de expresie literară şi editarea de cărţi.

Basarab Nicolescu Odderon

 

Amintiri cu Mircea Eliade și urmașii săi

Cu toate că mulți își doreau să facă parte din acest cenaclu, foarte puțini erau aleși de către Leonid Mămăligă. Dintre membrii fideli făceau parte, alături de Basarab Nicolescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca („Papa” şi „Papesa” exilului românesc dinainte de 1989), Sanda Stolojan, Theodor Cazaban și alte câteva personalități. Lor li se alăturau periodic Mircea Eliade, Stéphane Lupasco, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Horia Damian.

Prezenţa lui Mircea Eliade, care venea la cenaclu de fiecare dată când era la Paris, ne electriza pe toţi. Din 1964 până în 1985, Mircea Eliade a participat la aproape toate şedinţele cenaclului din lunile iunie şi septembrie, unde uneori citea – momente de neuitat pentru toţi cei prezenţi – fragmente din opera sa literară. Jurnalele sale dovedesc interesul pe care Eliade îl poartă cenaclului, pe care el îl numeşte cenaclul nostru.

Discuţiile cu Ioan Petru Culianu erau întotdeauna interesante, dar nu se putea detaşa de impresia unui jucător ezoteric, ceea ce este normal pentru cel care socotea că ezoterismul este un joc, mărturisește Basarab Nicolescu despre urmașul lui Eliade. Despre tânărul profesor spune că a cunoscut atât de bine regulile jocului încât şi-a prezis propria sa moarte. În mod clar spera cu disperare că există ceva dincolo de joc şi a crezut că Eliade îi va oferi iniţierea. A fost până la urmă dezamăgit văzând că Eliade nu era „decât” un profesor.

În cei mai bine de 30 de ani de existență ai Cenaclului, membrii săi și-au dorit să scoată exilul românesc din ghetoul său, punându-l în comunicare cu spiritualitatea şi cultura ţării în care se aflau.

 

Românii din Paris și Muzeul Exilului Românesc din Craiova

Basarab Nicolescu a scris numeroase cărți, multe dintre ele publicate la edituri din România după anul 1990. Una dintre acestea este Roumains de Paris (Românii din Paris), scrisă în colaborare cu celebrul fotograf francez Louis Monier. Puțini știu cine este acest fotograf, însă foarte mulți au văzut celebra sa fotografie realizată în 1977 în Piața Fürstenberg, care îi cuprinde pe Eliade, Cioran, Ionesco împreună.

O altă contribuție remarcabilă a distinsului academician român este donația către viitorul Muzeu al Exilului Românesc din Craiova, extrem de necesar culturii române. Un muzeu viu, o încarnare a imortalităţii prin arhive, în care se va simţi pulsaţia României eterne şi a creatorilor de ştiinţă şi cultură. Acest muzeu are ca sediu casa Dianu din centrul Craiovei şi va deveni funcţional în doi-trei ani.

Căutam de mulţi ani un loc satisfăcător pentru a dona colecţia mea privind cărţi bibliofile numerotate şi cu dedicaţii, reviste, afişe, programe de teatru şi operă, invitaţii la expoziţii, fotografii, extrase de presă, manuscrise, scrisori – pe care le-am colecţionat timp de 50 de ani.

În octombrie 2016, «Biblioteca Exilului Românesc din Paris – Basarab Nicolescu» a fost inaugurată la Biblioteca Aman din Craiova, într-o sală special amenajată pentru a primi donaţia academicianului român. Finalitatea acestui Muzeu al Exilului este imensă. Reunificarea culturii române poate avea consecinţe extrem de benefice pentru evoluţia României în următorii ani, mărturisește Basarab Nicolescu.

Basarab Nicolescu reprezintă unul dintre cele mai importante nume ale elitei românești contemporane. Ne onorează profund acceptul domniei sale pentru apariția în Elita României. Astfel de personalități ar trebui cunoscute mai bine de către români și transformate în modele de viață.

Sonia Coman

Se numără printre românii din diaspora care fac cinste țării, chiar dacă acasă, în România nu sunt mulți care să le cunoască realizările. Sonia Coman e curator la „Muzeul Freer” din Washington DC, o secţie de artă asiatică a Muzeului Smithsonian. Are 36 de ani și e licențiată „Magna cum Laude” a Universităţii Harvard (SUA) şi doctor în „Istoria artei”, cu dublă specializare în artă franceză şi japoneză, la Universitatea Columbia, New York (SUA).

 

Poezii scrie din copilărie. La Liceul de coregrafie și artă din Constanța, a cărei secție de grafică și arte plastice a urmat-o, s-a apropiat de arta și cultura japoneză. O întâmplare a făcut ca încercările sale literare să fie citite de poeta Constanța Buzea, la a cărei recomandare își îndreaptă talentul și atenția spre haiku.

Tata a fost cel care m-a încurajat să particip la un concurs de haiku în Japonia. Am trimis câteva încercări în limba engleză, iar un poem a câștigat unul dintre premii, fiind apoi tipărit pe cutiile de ceai ale companiei care sponsoriza concursul.

Sonia Coman consideră educația primită în România drept una excepţională, datorită, în special, profesorilor din liceu, foarte dedicaţi elevilor. Aceștia au deprins-o cu disciplina de lucru, învățând-o să-și organizeze timpul astfel încât să-i ajungă pentru tot ceea ce-și dorea să facă într-o zi. Asta pentru că orele normale de curs erau dublate de altele, petrecute în atelierele de specialitate.

Cine-și închipuie că i-a fost ușor, se înșală. Dar Sonia le-a considerat pe toate provocări cărora le-a făcut față cu succes și, ce e mai important, fără nicio urmă de regret.

 

Cel mai bun student român, în 2013

La sfârșitul liceului, s-a înscris la trei universități americane – Harvard, Princeton și Columbia, intenționând să studieze istoria artei și literatură.

Am ales universităţi care ofereau burse complete studenţilor străini, dar şi pentru că sunt de tipul „liberal arts”, oferind posibilitatea de a-ţi crea propriul program de studiu. M-a atras calitatea educaţiei americane, dar şi posibilitatea de a cunoaşte mai multe culturi, pentru că în universităţile americane sunt studenţi veniţi din toată lumea.

A fost admisă la toate cele trei facultăți americane, dar a optat pentru Harvard. Ținuse legătura, timp de șapte ani, cu câțiva poeți din Boston, cunoscuți la o conferință de haiku, și i se părea, cumva, un alt fel de acasă.

În 2013, Sonia Coman a fost desemnată cel mai bun student român din străinătate.

Acest titlu este conferit de către Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), în cadrul proiectului Gala Studenților Români din Străinătate. LSRS este o organizaţie neguvernamentală, lansată oficial pe 8 ianuarie 2009, care aduce în prim-planul opiniei publice tineri valoroși educați în străinătate, dar și în țară, ca modele de profesionalism și competență. În prezent, LSRS numără mai mult de 13.000 de membri din peste 50 de țări.

 

Un cetățean universal atins de cultura japoneză

Uneori, Sonia pictează. O face atât de bine, încât lucrările sale au fost incluse în numeroase expoziții, personale și de grup, atât în România, cât și în străinătate.

Sonia Coman

Ceasul – pictură de Sonia Coman din 2009

E ceva aparte în întreaga ei ținută, în gesturi, în tonalitatea vocii, în zâmbet. Dincolo de o incontestabilă erudiție, de cele câteva limbi străine pe care le vorbește cu o ușurință nativă, transpare ceva autentic românesc. Poate aparenta fragilitate, dublată de conștiența propriilor capacități profesionale, ce-i conferă siguranță de sine. Poate modestia cu care răspunde oricărei aprecieri venite din afară.

Acasă mă simt în mai multe locuri şi mă simt binecuvântată că pot spune acest lucru. Acasă e la Constanţa, pe malul mării, ascultând pescăruşii; la New York, unde m-am format din punct de vedere profesional; în anumite locuri din Japonia, unde simt conexiunea cu tradiţia, mai ales în Arita, oraşul unde s-a născut ceramica japoneză, unde sunt primită cu braţele deschise de nişte oameni cu o pasiune extraordinară pentru arta şi tradiţia lor. Acasă mă simt oriunde am ocazia să intru într-o biserică românească.

Chiar dacă e un ”cetățean universal”, un artist atins de muze din cele mai diverse culturi ale lumii, Sonia rămâne un om credincios. Poate și pentru că unul dintre înaintașii săi este Macarie Protopsaltul(1770-1836), considerat „întemeietorul” şi fondatorul muzicii psaltice româneşti.

Sonia Coman nu a renunțat să scrie haiku, ba chiar a și publicat deja câteva astfel de volume. Spune că haiku este o poezie a clipei, de aceea îl gândește în limba franceză, când e la Paris, sau în japoneză, când e la Tokio. Dar pe majoritatea le gândește şi le scrie în limba engleză, pentru că în SUA își petrece cea mai mare parte a timpului. Oricum le-ar gândi, însă, oricum le-ar scrie într-o primă fază, le traduce mai apoi în limba română, ”limba mea maternă şi limba sufletului meu”, după cum afirmă.

Cred că haiku e o formă de a trece un pod între lumea noastră interioară şi lumea reală, locul în care ne aflăm în momentul respectiv.

 

Sonia Coman: ”Se știe prea puțin despre România!”

În foarte multe dintre momentele vieții sale, Sonia Coman a activat în comunități eterogene. A cunoscut oameni din toate colțurile lumii, veniți ”pe pământul făgăduinței” cu un bagaj cultural extrem de variat.

La Universitățile Harvard și Columbia, la Muzeul Metropolitan, în cercurile sale personale și profesionale, a întâlnit români de excepție. A ajuns să-i admire pentru curiozitatea intelectuală, disciplina de lucru, perseverenţa şi, mai ales, încrederea că îşi pot împlini visurile. Sunt români care reprezintă, la ora actuală, un model pentru comunitățile americane din care fac parte.

Cu străinii, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Cu toate că SUA e o lume însetată de poveşti, se ştie prea puţin despre România, despre istoria, arta şi literatura noastră.

Mi-aş dori să contribuim toţi în a contura o Românie cu o identitate pozitivă, pe care lumea să o recunoască, să o înţeleagă mai bine şi să o respecte.

Chiar dacă firea sa artistică pare mai degrabă înclinată spre melancolie, Sonia Coman privește cu mare încredere în generațiile tinere. Încredere în sine, în propriile forţe, determinare, perseverenţă, încredere în frumuseţea visurilor pe care le au sunt câteva dintre cele pe care Sonia le consideră necesare celor aflați la un început de drum.

Celor tineri le-aş spune că pot realiza tot ce-şi doresc, că nimic nu-i împiedică să-şi realizeze visurile. Trebuie să fie convinși că, dacă perseverăm pe drumul ales, vom izbândi. Fără această perseverenţă nu vom şti niciodată dacă un anume vis e posibil sau nu.

Trupa Dirty Shirt a devenit foarte cunoscută în ultimii ani datorită locului doi obținut la Wacken Open Air, cel mai important concurs de trupe rock din lume. A urmat albumul ”Dirtylicious” și turneul ”FolkCore DeTour” alături de Ansamblul Transilvania. Combinând folclorul autentic cu muzica rock, Dirty Shirt a spart bariere care păreau de nepătruns. Mihai Tivadar este chitarist și clăpar al trupei Dirty Shirt și în același timp cercetător în economie spațială la Irstea, Grenoble, Franța.

 

Chiar dacă a copilărit într-un Maramureș comunist, Mihai Tivadar a descoperit muzica rock chiar în acea perioadă, ascultând discurile pe vinyl ale tatălui său și ale unui vecin student.

Din păcate însă, a învățat prea puține lucruri despre rock într-o Românie în formare. S-a dezvoltat târziu, în Franța, datorită festivalurilor pe care le-a organizat dar și trupelor franceze alături de care Dirty Shirt a mers în turnee între 2005-2009. Pe urmă, evident, a învățat pe măsură ce trupa a crescut și a intrat în contact cu oameni importanți din domeniu, din țară cât și din străinătate.

 

Rockerul cu pasiuni diverse

Încă de mic, Mihai a avut o mare pasiune pentru literatura SF. Seriile importante ale genului, precum Dune, Fundația, Ender, Heliconia sunt printre preferatele sale. În ceea ce privește valorile și principiile de viață, Mihai Tivadar consideră că trebuie să profiți la maxim de toate momentele și să dai ce e mai bun din tine, atât în relațiile cu oamenii (în primul rând cu cei apropiați), cât și în orice faci.

Din punct de vedere muzical, sunt multe formații/albume care l-au influențat. După primul val de descoperire a metalului, a fost o perioadă mare fan Pantera (“Cowboys from Hell”) și Faith No More (“Angel Dust”). Ulterior a fost impresionat de scena progresivă, în primul rând datorită albumului Dream Theater: “Images And Words”. Însă, probabil, aportul cel mai mare l-a avut valul alternative/nu-metal/industrial, cu trupe precum Korn, Tool, Nine Inch Nails, Rammstein, System of a Down, etc.

Înainte să discutăm despre muzică, merită punctate câteva detalii interesante și puțin cunoscute despre Mihai Tivadar, cercetătorul în economie spațială.

 

Mihai Tivadar și studiile academice din Franța

A plecat în Franța în 2001, într-o perioadă pre-internet, când perspectivele în țară păreau foarte triste. Criza tranziției ajunsese la nivelul maxim, iar în rândul populației era o decepție mare în urma eșecului de guvernare al coaliției. Cum a mai fost în Franța ca turist și avea deja prieteni francezi care au venit în România, știa că o să îi placă. După câteva luni ca student Socrates, îi era clar că o să rămână cel puțin câțiva ani acolo.

În Franța, Mihai a absolvit un doctorat în economie și a realizat două postdoctorate, un parcurs necesar pentru a ajunge conferențiar sau cercetător în această țară. Până să ajungă aici, a parcurs etape mai puțin cunoscute celor care îl știu pe Mihai doar în calitate de chitarist și clăpar al trupei Dirty Shirt. Astfel de detalii nu le-a mai dezvăluit altor publicații, așadar aveți acum posibilitatea să cunoașteți o altă față a rockerului rebel de pe scenă.

Fiind student în master la Studii Europene (Facultatea de Științe Economice Timișoara), Mihai Tivadar a obținut o bursă Erasmus/ Socrates la Universitatea din Lille. Acolo, anul următor s-a înscris într-un nou master, specializându-se în modelarea economică. A terminat șef de promoție, obținând astfel o bursă de doctorat ADEME (Agenția de Mediu din Franța). Teza de doctorat intitulată ”Structuri sociale urbane și orașul ecologic” a avut o orientare teoretică (modelare matematică, simulări numerice, statistici).

A continuat cu două contracte postdoctorale, cu obiective aplicate: analiza impactului economic și ecologic al unei linii de tramvai și alte politici de transport locale în Lens, respectiv impactul schimbărilor demografice asupra cererii de locuințe și a relațiilor urban-periurban-rural în departamentul Hérault.

 

Cercetător în economie spațială, profesor de microeconomie și statistică aplicată

În prezent, Mihai Tivadar e cercetător în economie spațială la institutul Irstea (Institut national de recherche en sciences et technologies pour l’environnement et l’agriculture). Nu e vorba de spațiul galactic, ci de introducerea problemelor de localizare în analiza economică.

Pe de o parte, continuă cercetarea în economie urbană (modelizarea comportamentului de localizare, dezvoltarea de metodologii și soluții informatice pentru măsurarea și testarea segregației sociale și a inegalităților spațiale, etc.). Recent a început să se intereseze de o altă problemă de actualitate, problema energetică și a alternativelor „verzi”, cu focalizare pe soluția lemnului, o resursă sub-exploatată în Franța.

Trebuie să menționăm că, în Franța, teza de doctorat e dedicată 100% activităților de cercetare. Doctorandul nu este obligat să urmeze cursuri, decât dacă îl interesează în mod special. Are însă posibilitatea de a preda un număr limitat de ore în cadrul seminariilor universitare.

Astfel, pentru trei ani, Mihai Tivadar a predat la Universitatea Lille 1 diverse seminarii de microeconomie aprofundată. Pe urmă, timp de doi ani a fost „atașat temporar pentru învățământ superior și cercetare”, predând cu normă întreagă la Universitatea Lille 2 și la ESAM Paris. În prezent, în calitate de cercetător, Mihai continuă să predea, mai ales în domeniul anchetelor statistice aplicate la Universitatea Lyon 2 și Universitatea din Grenoble.

 

Cea mai mare contribuție în domeniul științific

Mihai Tivadar are la activ un număr foarte mare de prezentări la conferințe și congrese internaționale. Printre conferințele cele mai importante se numără mai multe ediții ale congresului European Regional Science Association, EcoMod International Conference, Conference of European Society for Ecological Economics, etc..

Prezentarea la conferințele științifice este obligatorie pentru orice cercetător, deoarece îți permite să îți prezinți munca în fața comunității științifice din propriul domeniu și să primești feedback foarte pertinent, atât de la cei prezenți dar și de la raportori, în cazul conferințelor mari. Mai mult, în cadrul congreselor, ai posibilitatea să îți dezvolți rețeaua personală (atât profesional cât și uman), să cunoști cei mai buni specialiști în domeniul tău, să schimbi idei, să decoperi ultimele metode, rezultate și modele.

Dacă în România publicarea de cărți este indispensabilă în sfera academică, pentru un cercetător din restul Europei articolele publicate în jurnale științifice de top sunt mai importante. Cărțile se scriu mai degrabă după zeci de ani de cercetare, spre capăt de carieră, ca un rezumat pe o temă sau domeniu de cercetare.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto Credit: Ciprian Vlăduț

Până în prezent, Mihai a publicat articole în Regional Science and Urban Economics, Journal of Statistical Software, Journal of Ecological Economics, Transportation Planning and Technology, Review of Agricultural, Food and Environmental Studies și European Journal of Geography. De asemenea, teza sa de doctorat a fost publicată de Editions Universitaires Européennes.

Ca produse științifice, principalul său aport e în proiectul Oasis (Outright Tool for the Analysis of Spatial Inequalities and Segregation). Alături de o echipă de cercetare Irstea, a realizat o platformă online complet automatizată ce permite o analiză completă a segregării sociale pentru orice zonă din Franța și un pachet pentru software-ul ștințific R. Dacă package-ul R este destinat în principal către comunitatea științifică și mediul universitar, platforma online are o utilizare mai largă. A fost folosită inclusiv de birourile de studiu din cadrul consiliilor departamentale/regionale sau de agenții publice naționale (comisariatul general al planificării, de exemplu).

 

Cum poate o trupă (rock) să devină emblemă națională

Prezent încă din 1995, Mihai Tivadar este unul din membrii fondatori ai trupei rock Dirty Shirt. Dintre multele premii ale trupei, relevant este mai ales locul doi la Festivalul Wacken în 2014, unde are loc cel mai important concurs pentru formații rock din întreaga lume.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Dirty Shirt, locul 2 la Wacken Open Air 2014. Foto credit: Wikipedia

Că perseverența este calea spre succes s-a demonstrat de numeroase ori. Doar că aceasta trebuie dublată de talent, mai ales în ziua de azi, când oferta artistică e enormă și „piața” se fragmentează în nișe din ce in cei mai diverse.

Dacă muzica este de calitate și continui să investești timp, bani, energie și pasiune în ceea ce faci, în mod organic trupa va crește. Mihai îmi reamintește că trebuie răbdare, înțelegere și câteodată chiar sacrificii. Însă, în același timp, a cânta în fața unui public numeros e o recompensă suficientă.

Mai e un element extrem de important în calea succesului: norocul. Însă dacă o luăm statistic, și acesta e legat de perseverență. Dacă mereu ești pregătit să dai ce e mai bun din tine, să fii mereu prezent când apar oportunități, la un moment dat apare și ocazia ta.

Pentru noi, una din șansele mari a fost Wacken (țin să precizez că abia la a treia participare am ajuns la WOA…), dar și turneul cu Orphaned Land, concertele cu Skindred, opening act-urile la Megadeth si Godsmack, REF, MH Meeting. Și, bineînțeles, proiectul FolkCore DeTour.

FolkCore DeTour este o producție unică în întreaga lume. Este pentru prima dată când o trupă metal urcă pe aceeași scenă cu un ansamblu folcloric, în cazul de față Ansamblul Transilvania. Acest impresionant proiect a scos Dirty Shirt din lumea rock-ului și i-a transformat într-o adevărată emblemă națională, cunoscută atât în țară, dar și peste hotare.

 

Temele folclorice în muzica trupei rock Dirty Shirt

Primele elemente de folclor au apărut imediat după ce Dirty Shirt a scos primul album, ”Very Dirty” (1999). Atunci, trupa a decis să renunțe la rock-ul progresiv, să încerce ceva mai modern, mai ”crossover”.

În timp, album după album, folclorul a devenit o sursă de inspirație tot mai importantă în muzica trupei. Albumul ”Dirtylicious” (2015) a fost practic integral presărat cu elemente tradiționale. ”Dirtylicious” i-a propulsat pe muzicienii maramureșeni pe scena românească și chiar în străinătate, o sursă excelentă de inspirație pentru un proiect de magnitudinea ”FolkCore DeTour”.

Ideea turneului și-o doreau pusă în aplicare încă din 2014, din timpul înregistrărilor ”Dirtylicious”. Trupa a trebuit să aștepte să mai crească un pic până să își asume riscul organizării unui turneu cu aproape 25 muzicieni pe scenă și cu o producție mobilă enormă.

Colaborarea cu cei din Ansamblu a fost excelentă. Ne cunoșteam deja cu o parte din ei deoarece au participat la înregistrările de studio. Live a fost o minune. Ne-am simțit extraordinar.

Concertul de la Arenele Romane a fost înregistrat integral și lansat sub formă de DVD/CD, prin casa de discuri franceză Apathia Records. Acest material este o realizare extraordinară nu doar pentru trupă, ci și pentru rockul românesc.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto credit: Ciprian Vlăduț

Spectacolul cu orchestra tradițională a avut un succes peste așteptări, ce a depășit granițele României. Din păcate, programul Ansamblului este prea încărcat încât să poată colabora atât de des pe cât de mult s-ar dori. Așa au creat proiectul „Transylvanian FolkCore Orchestra”, invitând tineri muzicieni cu formare mai degrabă clasică.

Există un „șablon” privind percepția muzicii tradiționale din Europa de Est (mai ales din Balcani datorită lui Bregovic și Kusturica). La concertele noastre din străinătate, cred că lumea a simțit un pic din trăirile și emoțiile specifice muzicii din partea asta a Europei.

 

Viața de trupă rock în România

Mihai Tivadar s-a implicat activ în organizarea a numeroase concerte și festivaluri. Alături de colegii de la Dirty Shirt, a organizat timp de ani buni festivalurile Dirty Fest, East West Fest și Moș Crăciun e Rocker. Acesta din urmă este un proiect caritabil prin care de ani buni se strâng jucării și bani pentru centrele de copii defavorizați.

Însă ca trupă invitată să cânte, s-a confruntat în țară cu o mulțime de probleme de neconceput în concertele de afară.

După perioada de “stagiu” (2005-2009), am încercat să aplic în România ceea ce învățasem, și trebuie să recunosc că a fost greu. Când am venit cu ridere tehnice, info sheeturi, cu sunetist și luminist, mai mult cu lumini proprii când nu erau în cluburi, se uita lumea la noi destul de ciudat. Între timp lucrurile s-au ameliorat mult, dar încă există diferențe între felul cum ești tratat în străinătate ca și artist, și cum ești în România. De exemplu, atât cu Orphaned Land cât și cu Skindred, deși eram trupa de deschidere, am fost primiți în condiții identice cu headlinerii. În România, deși am ajuns la un nivel destul de bun, încă sunt cluburi sau evenimente unde trebuie să insistăm să ni se asigure chiar apă pe scenă…

 

Evenimente inedite în istoria Dirty Shirt

Primul loc non-convențional de cântare care i-a venit in minte lui Mihai Tivadar alături de Dirty Shirt este manoir-ul familial (han) a doi membri ai formației franceze Toumaï. Trupele se cunoșteau și apreciau reciproc. În 2013 aveau o dată liberă în cadrul turneului european și căutau un concert în sudul Franței. I-au contactat pe cei de la Toumaï și s-a nimerit ca exact în data respectivă să lanseze primul lor album, cu un private party de peste 100 de persoane, doar familie și cunoștiințe. Evenimentul a avut loc la hanul familiei, într-un cadru magnific (Provence), la inceput de septembrie, cu piscină, curte interioară, masă, cocktailuri.

Nu trebuie uitată nici perioada Dirty Fest-urilor organizate de trupă în Seini, unde scena era… o remorcă de camion. În timpul East West Fest-ul din 2006, datorită furtunilor, tot județul Maramureș a rămas fără curent, iar generatorul rezolvat peste noapte nu avea capacitate și pentru lumini. Astfel, trupa a cerut publicului să vină cu mașinile pe stadion să lumineze scena cu farurile.

Ce e fain cu Dirty Shirt e că oriunde cântăm, în România sau în străinătate, iese cu petrecere și cu ambianță. O bună parte din piesele noastre sunt în engleză, însă nu contează faptul că nu înțeleg versurile la piesele în română. Important e vibe-ul, energia transmisă. Mereu dăm tot ce putem la fiecare concert al nostru. Suntem foarte sinceri pe scenă și cred că publicul captează acest lucru și îți retransmite la rândul lui o energie pozitivă. Barierele lingvistice nu mai contează.

Mihai Tivadar Dirty Shirt

Foto Credit: Dirty Shirt

 

Dirty Shirt pregătesc un album nou și un turneu pentru începutul anului 2019

Trupa Dirty Shirt e nerăbdătoare să prezinte fanilor următorul material de studio ce va fi lansat la începutul anului viitor. Mihai Tivadar nu mi-a dezvăluit titlul său, ci doar faptul că va fi o surpriză. Deși păstrează soundul și conceptul Dirty Shirt, va fi un album mult mai îndrăzneț, mai variat, mai experimental.

Vor fi noutăți și în ceea ce privește sonoritățile. Au introdus o secție de alămuri, vor avea mult backing vocals și numeroase instrumente acustice. La înregistrarea albumului au participat 25 de muzicieni.

În viitor vom continua să explorăm diverse universuri muzicale, fără a rămâne împotmoliți într-o etichetă.

Albumul va fi promovat printr-un turneu european destul de mare. În prima parte (februarie – mai 2019) sunt prevăzute peste 25 de concerte, majoritatea în străinătate. Până în prezent au fost anunțate concerte în Londra, Birmingham, Paris, Les 2 Alpes, București, Cluj-Napoca, Brașov și Baia Mare, o parte din ele alături de Transylvanian FolkCore Orchestra.

Nouă nu ne rămâne decât să așteptăm albumul și să căutăm cel mai apropiat loc pentru a-i putea vedea live.