Nu te gândești că dacă mergi la sală suficient de mult încât să-ți simți dopamina și serotonina pompând suflu și bună dispoziție, poți afla și despre cum adolescenți de 13 ani scriu viitorul nostru de mâine prin felul în care își construiesc ziua de azi. Sau că poți cunoaște o bunică cu ochii jucăuși și migdalați care crede că „existăm pe lume pentru a lăsa ceva în urmă”. Sau că sportivi de performanță ajunși la cele mai mari competiții internaționale au trecut prin accidente gravisime și au tăria de a avea răbdare cu ei, cu mintea lor, cu sufletul lor, cu mușchii lor pentru a se recupera treptat și sigur, deoarece tot ce-și doresc este să ajungă din nou acolo sus. Am aflat despre toate acestea la micuța dar plina de forță sală de recuperare de la Lia Manoliu a celor de la MovKinetic. Iar cuplul de oameni speciali cărora le voi scrie povestea sunt Bianca Rusu-Eremia și bunica ei, doamna Aura Eremia, pe care i-am cunoscut prin kinetoterapeutul Alexandru Burlacu, omul pe mâna căruia, deși nu-ți dorești să ajungi, vrei să fii și nu-ți mai vine să pleci.
Bazele performanței încep devreme
„Nu contează scuzele, cu cât trag de tine mai mult, cu atât înseamnă că ești valoroasă”. Sunt cuvintele pe care bunica Biancăi i le spunea nepoatei sale în timp ce stăteam de vorbă la o terasă în Obor. Se referea la momentele în care Bianca este cerută de antrenori buni datorită talentului ei, potențialului ei și puterii ei de a face performanță.
Bianca Rusu-Eremia este o tânără de 13 ani, practic la fel ca tinerii din generația ei, dar totuși atât de diferită! Talente din cele mai diverse au toți adolescenții, însă educația primită de Bianca o obligă să-și valorizeze și fructifice acest talent, literalmente, la maxim.
De la 4 ani și până acum a strâns peste 100 de medalii la numeroase competiții locale, județene, naționale și chiar internaționale la care a luat parte. Competiții de Atletism la 1500-3000 m, Duathlon-uri, Aquathlon, Thriatlon, mai multe concursuri, înot de performanță … și lista nu se oprește.
E posibil? Da.
Și are un IQ de 140.
“Cu un material bun poți lucra, cu unul prost nu. Eu o tratez mereu ca pe un copil normal, să nu creadă că este mai valoroasă decât este. Îmi doresc să învețe de acum să prețuiască tot ce are și la final de zi, să se bazeze pe fapte. Faptele sunt mai importante decât orice. Azi are un antrenor, dar mâine poate că antrenorul acela nu va mai fi; ea trebuie să înțeleagă că se antrenează și muncește pentru ea, nu pentru mine, nu pentru familie, nu pentru antrenor. Pentru ea. Și când ești bun, te alege oricine. Nu depinzi de nimeni.”
Așa îmi spune doamna Eremia, gesticulând drăguț, ferm și foarte uman. Și știe ce spune, pentru că ea însăși a fost sportivă de performanță în handbal pentru mai mult de 20 de ani. Ce a oprit-o la un moment dat a fost o pneumonie care i-a curmat visul de a merge mai departe, dar îți continuă visurile prin Bianca. La cei 67 de ani, aleargă ocazional pentru a se simți liberă.
Bianca Rusu-Eremia și bunica sa – o legătură indestructibilă
„Suntem o echipă” mi-au spus la unison Bianca și bunica ei, cu lacrimi în ochi și nostalgie pentru omul care a inspirat a treia generație de sportivi din familia lor. Tatăl bunicii a fost de asemenea iubitor al sportului și a demonstrat tuturor celor care i-au urmat că orice este posibil. I-a fost un exemplu fiicei lui (bunica Biancăi), nepoatei lui (mama Biancăi) și desigur, Biancăi.
Am surprins un scurt dialog purtat cu lacrimi în ochi și pe care vi-l împărtășesc.
- [Bianca] Bunica are propria ei ancoră, tatăl ei. A învățat-o să fie trup și suflet în tot ceea ce face. Și acum ea ne învață pe noi toți același lucru.
- [bunica] Când n-oi mai fi, o sa mă uit la tine de sus și o să știu că am lăsat ceva frumos pe lume.
- [Bianca] Bunica!
Cele peste 100 de medalii nu sunt de ajuns pentru Bianca. Vrea mai multe și crede că merită, având în vedere munca depusă.
O interesează mai puțin cantitatea lor, cât mai degrabă calitatea și ce reprezintă ele. Cea mai mare țintă pentru ea sunt Jocurile Olimpice și până atunci, Campionatele Europene și Mondiale. Desigur că fiecare medalie este importantă și construiește cu răbdare drumul spre următoarea.
Determinarea, talentul și tipurile de sport pe care le face îi permit să concureze alături de grupe de vârste mai mari decât a ei (18-19 ani), ceea ce o motivează suplimentar. Locul I este unul cu care deja s-a obișnuit și nu prea e obișnuită cu ea în afara podiumului. Baza pentru aceste rezultate este una sănătoasă: muncă, recunoștință, apreciere și foarte multă ambiție. Nimic nu îi iese din întâmplare.
Proba forte și de departe preferata Biancăi în atletism este proba de alergare 3000-5000 m, iar la Triathlon proba de Duathlon. Cu cât distanțele sunt mai lungi, cu atât se simte mai bine. Scopul ei constant este să își îmbunătățească timpii luându-se mereu ca reper pe ea, cea de ieri.
Este mult mai complicat să te menții decât să ajungi sus, pentru că doar așa arăți că nu ai câștigat locul I dintr-o întâmplare și că îți meriți locul acolo. Sunt multe momente în care mă doare și îmi spun în timpul cursei că nu mai pot, apoi îmi amintesc de ce sunt pe drumul ăsta, îmi pun în minte că pot, trag și iese.
Se întâmplă însă și să nu-i iasă, să se accidenteze, cea mai recentă experiență neplăcută având loc acum aproape un an când a avut probleme la menisc. Ceea ce în mod normal ar fi putut dura luni de zile, sub îndrumarea lui Alex Burlacu a durat o lună și i-a permis să reia antrenamentul foarte rapid. Chiar și așa, o lună este extrem de mult și pare pierdere de timp pentru un atlet care zi de zi muncește peste trei ore și se antrenează mental și fizic pentru reușită. Însă pauzele pe care le cere corpul obligă la introspecție, răbdare, putere. Un alt fel de putere, dar cel puțin la fel de valoroasă.
Momentele grele pentru Bianca duc inevitabil în imaginație. Când realitatea doare, se închipuie pe podium la Jocurile Olimpice, cântându-i-se imnul României, unde n-are nici un dubiu că va ajunge. De fiecare data când forțele-i se risipesc, acest vis i le aduce înapoi înzecit. Acolo, pe podium, se simte extrem de mândră că își reprezintă țara și că ar putea arăta tuturor că poate.
Bianca Rusu-Eremia – elevă de nota 10
Deși toată viața Biancăi se construiește în jurul talentului și pasiunii pentru sport, educația este extrem de importantă pentru ea. Atât de importantă, încât are numai note de 10 la toate materiile. Dacă ar fi să aleagă (deși nu se pune problema), ar prefera ca în locul lecțiilor să facă sport, dar știe că „fără școală nu se poate”.
Este în clasa a VII-a la Școala Gimnazială nr. 4 și intenționează să urmeze Liceul Național Emil Racoviță. După aceasta, își dorește să urmeze o facultate de Kinetoterapie în afara țării pentru că simte că acolo sportul este văzut, onorat și încurajat cu mult mai mult decât la noi în țară.
Familia i-a condiționat iubirea vieții ei (sportul) de rezultate bune la școală, iar traducerea liberă a acestei restricții a determinat-o să aibă nota 10 pe linie la toate materiile. Scopul profesional pe termen lung este să facă atletism cât de mult poate și după aceea să rămână alături de sportivi prin Kinetoterapie.
Bianca nu este ferită de demoralizare, de tristețe, de demotivare și uneori de descurajare … dar toate se rezolvă prin discuții și suportul familiei. „Dacă o am pe bunica cu mine, pot spune că am tot staff-ul alături”. Când știi că vrei înainte, nu te uiți înapoi și nu te mai gândești la ce nu ți-a ieșit.
Mentorii Biancăi sunt Gabriela Szabo, Gabriela Liță, Ana Maria Brânză, Paula Ivan, Maricica Puică, Constantina Diță. Ce admiră la ele sunt în special caracterul, modestia, determinarea sportivă, profesionalismul, ambiția, felul în care s-au remarcat și cum au trecut de încercările vieții.
În accepțiunea adolescentei, munca înseamnă „când tragi de tine, când știi că trebuie să faci sacrificii, când știi că trebuie să renunți la ceva pentru altceva, când nu mai poți, dar știi că trebuie să nu te oprești pentru că asta îți dorești”. Ține dietă, știe că nu are când să iasă afară cu prietenii, face trei antrenamente pe zi, însă cu limite, pentru că totul are limite. Vacanțele sunt vacanțe, masajele sunt masaje, antrenamentele sunt antrenamente, școala este școală.
Zilele unui sportiv care face și își dorește performanță sunt foarte bine organizate.
Multe din colegele mele se gândesc la băieți, cum să se machieze și să se îmbrace … acestea sunt lucruri care mie mi-ar sta în drum. O să am tot timpul să mă gândesc la toate astea după ce o să-mi ating scopul.
Are și colegi care fac sport și pe care îi consideră mai receptivi și deschiși decât sunt ceilalți care nu îi înțeleg eforturile la adevărata lor valoare și uneori chiar o desconsideră, spunându-i că ce face ea e “simplu”. Cu toate acestea, încearcă să nu aplece urechea la cuvintele lor, la cum povestesc că ies în oraș împreună, la cum se poartă cu alte persoane. Se bucură de reușitele ei și de faptul că, având cheia școlii, poate demitiza părerea că „toți sportivii sunt proști. Nu e deloc așa, sportul se bazează pe foarte multă strategie și gândire logică.”
Cele mai importante lecții de viață în care crede, ca sportiv, sunt:
- Să gândești în avans ce urmează să faci și să îți cunoști foarte bine tehnica (de joc) și strategia.
- Să îți asculți antrenorul
- Să nu renunți, oricât de greu ar fi
- Scuzele nu au nici o importanță.
De la balet la baschet
Bianca Rusu-Eremia a început activitatea sportivă de la 4 ani cu balet, dansuri, aerobic, karate și pentru înălțare, înot, la ultimul făcând și performanță. Apoi a continuat cu baschetul, din care de asemenea a făcut performanță. Aceste sporturi par să fi fost și alegerea de urmat pe termen lung.
Primul club la care a performat a fost BSC (Bucharest Sport Club), iar în prezent este la CSA Steaua București, mergând înainte cu triathlonul și atletismul pe care și l-a dorit încă de la 4 ani când obișnuia să se ducă pe Lia Manoliu și să arate cu mânuța pista, spunând „eu aici vreau”. Iar azi:
Totul îmi vine din interior, nu îmi vine să mă mai opresc din alergare, îmi place pur și simplu să simt că mă mișc și în felul acesta, să îmi pot coordona gândurile.
Bianca e de părere că dacă am trăi într-o lume în care copiii și-ar alege părinții, ar fi haos pentru că oricum „tinerii fac multe alegeri proaste, dacă ar mai face și alegerea asta, probabil ar fi ciudat rău. Copiii fac ce vor, adulții fac ce trebuie, așa că e bine că lumea s-a format așa cum s-a format.”
Îi este frică de eșec și are deseori emoții în legătură cu asta, gândindu-se doar la ea însăși și nu la ceilalți participanți sau la antrenori. Totul se reduce la ea azi față de ea, cea de ieri.
Este foarte încântată de clubul la care este acum, dar admite insuficiența fondurilor pentru echipamentele de care ar avea ea nevoie și pe care uneori nu și le permite financiar singură. Uneori echipamentul greșit îi influențează negativ timpii și trebuie să supracompenseze. Și-ar dori ca lucrurile să stea altfel, dar pentru asta e nevoie să mai aștepte doi ani pentru a ajunge junioară mare și deci, pentru a investi clubul în ea.
Cel mai des se consultă cu bunica ei, o dată pentru că petrec foarte mult timp împreună, dar și pentru că experiența de sportivă o ajută să fie acolo trup și suflet și să îi dea sfaturile cele mai relevante.
Noi plângem, noi ne certăm, dar e acolo tot timpul alături de mine. Chiar dacă ne ciondănim sau ne zgândărim, ne înțelegem foarte bine, iar dacă e cineva din afară care să se ia vreodată de noi, iese rău. Suntem o adevărată echipă.
Crede că lucrul cel mai de preț pe care îl are este susținerea familiei. „Am tot ce-mi trebuie: suportul constant al bunicii, transportul pe care mi-l asigură bunicul meu zi de zi și părinții mei care fac tot posibilul financiar pentru a nu-mi lipsi nimic; nu trebuie decât să trag eu tare”. Crede că nimic din ceea ce-și dorește nu este imposibil.
„Azi, puțin mai mult decât ieri” – motto-ul după care se ghidează Bianca Rusu-Eremia
Am vorbit și separat cu bunica Biancăi, înainte de a o întâlni pe adolescentă, și nu mică mi-a fost mirarea să văd de unde izvorăsc determinarea și talentul fetei în sport.
Ca învățătură venită de la bunica sa, Bianca se încrede mult în bunul simț pe care îl înțelege ca respect pentru celălalt, ca memorie a locului de unde pornim și ca o conștientizare a nivelului pe care îl avem. Își amintește de povestea pe care i-a spus-o mama sa (de asemenea sportivă) despre Nadia Comăneci care, indiferent de cât de sus ajunsese, saluta pe toată lumea cu respect și modestie.
Poate reușim să creștem în viață și să ajungem foarte sus, dar trebuie să nu uităm că la un moment dat o s-o luăm înapoi în jos și ne vom întâlni din nou cu cei pe care i-am lăsat în urmă. Urci, urci, urci și spui bună ziua ca să aibă cine să te salute înapoi când cobori. N-o să urci încontinuu.
O întristează cel mai tare cum reacționează oamenii la invidie, pentru că ajung la denigrare și tot felul de alte metode pentru a te pune mai prejos pentru ca ei să fie bine. Nu îi este străină această experiență și nici dezamăgirea din partea unei prietene foarte apropiate, dar încearcă să treacă prin ele cu optimism și încredere în ea și familia ei.
Când nu o are, își ia energia din succesele repurtate până acum, de care, dacă îi ies din vedere, îi amintește cu tact și gingășie bunica: „Uite, ai reușit, se poate!”
Are ca motto „azi, puțin mai mult decât ieri”. Mă întreb, oare cum ar arăta Bucureștiul dacă 10% din cei care locuim aici am gândi așa? Dar dacă am gândi așa 10% din toată România?
Eu cred că n-am mai recunoaște-o.
Lasă un răspuns
Tu ce părere ai?Lasă un comentariu!