Violeta Gorgos a lucrat ani buni la TV Chișinău. După ce, în Republica Moldova, au venit comuniștii la putere și lucrurile începuseră s-o ia razna, mulți dintre colegii săi din televiziunea națională au fost dați afară. Pentru că avea deja la activ numeroase premii, Violeta a mai rămas angajată, formal, un an de zile, timp în care, însă, nu i s-a dat nimic de făcut. „Pentru un creator, ca și pentru un sportiv, e dureros și frustrant să stea fără să facă nimic”, spune. Așa a ajuns la Iași, unde a luat-o de la zero, cu cei doi fii ai săi.

 

Chiar dacă încă e uimită ea însăși de curajul avut, n-a considerat că ar fi venit altundeva decât acasă.

N-am simțit niciodată că există un hotar între noi, că Prutul ar fi un hotar. N-aveam nici un fel de îndoială că suntem români, lucrurile erau limpezi. Problema legăturii dintre Basarabia și România este doar una oficială, una politică. Dincolo de asta, oamenii sunt un întreg, vorbim la fel, mâncăm aceleași bucate, ne căsătorim, ne înrudim, ne botezăm copiii.

De 14 ani, Violeta Gorgos lucrează ca regizor artistic la TVR Iași, iar de șapte ani e regizoarea seriei de filme documentare „Expedițiile memoriei”, un proiect ce-și propune să aducă în atenția publicului destinele românilor basarabeni deportați în Siberia și care, din varii motive, n-au mai avut cum să se întoarcă acasă.

 

Violeta Gorgos: „Venim din Basarabia cu un altfel de bagaj cultural”

Cu toate că, în Republica Moldova, situația politică este cum este, noi, trăind acolo, vrând-nevrând, am văzut filme rusești, am ascultat muzică rusească, am mâncat pe pâine cultura rusă. De aceea, venim în România cu un bagaj cultural nu neapărat mai bun sau mai rău, dar cu siguranță altfel. Și acesta, combinat cu dorința noastră de a ne exprima în limba română în spațiul românesc, cred că aduce o plus-valoare.

Din Basarabia, a adus două proiecte de care e mândră. Unul dintre ele, „Identitate Basarabia”, nu mai funcționează. A fost un ciclu de emisiuni la TVR Iași, în care avea invitat câte un basarabean cap de afiș în domeniul său de activitate, cum ar fi criticul literar Vasile Ernu, frații Vaculovschi, Savatie Baștovoi și mulți alții, pe care a vrut ca lumea să-i cunoască.

Una e să-i vezi pe acești oameni în fragmente scurte, incluse în diverse emisiuni, alta să le faci un portret, cu background, cu viața lor, cu poveștile lor, spuse mai altfel, mai colorat.

Recunoaște că e pătimașă și că-i pare rău că nu mai face acest ciclu de emisiuni, pentru că sunt tot mai multe personalități interesante în Republica Moldova, care merită cunoscute și aici.

 

Expedițiile memoriei

Cel de-al doilea proiect al său, „Expedițiile memoriei”, e un ciclu de documentare, un proiect inițiat de istoricul Octavian Țîcu de la Chișinău. O întreagă echipă de istorici, jurnaliști, studenți, oameni de film merge pe urmele românilor basarabeni deportați în Siberia, oameni care au fost duși efectiv nicăieri și n-au supraviețuit toți.

Expedițiile memoriei

Echipa „Expedițiile memoriei” la Tyumen, 2019

Violeta Gorgos a avut deportați în familiile ambilor părinți, de aceea crede că trebuia să facă aceste documentare, cumva și în memoria lor. Până acum, după șase expediții, au realizat opt documentare de câte o oră, în care se vorbește mai ales de cei care au rămas acolo, în Siberia, pentru că, până acum, interesul publicului s-a limitat la cei întorși. Cei rămași străini acolo, în Siberia, însă, au fost, cu siguranță, mai osândiți, cu identitatea pierdută, fără rude, fără prieteni. Ei n-au avut la ce să se mai întoarcă.

E ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, cu familia Poalelungi. Fuseseră o familie puternică, aveau blazon. Dânșii au vrut să se întoarcă, dar casa buneilor lor a fost transformată în casă de cultură, așa e și azi, și nu mai aveau unde să vie. De aceea au decis să rămână în Siberia și, fiind harnici și gospodari, și-au făcut și acolo o gospodărie frumoasă.

Sunt surprinzător de mulți cei interesați de aceste documentare. „Expedițiile memoriei” are și o parte văzută în oglindă, un alt proiect, care se cheamă „Memoriile deportărilor”, organizat anual la Chișinău, în prima vineri din iulie. Anul acesta, evident, acest lucru nu s-a întâmplat.

Prin acest proiect se încearcă stabilirea unei legături între cei rămași în Siberia și cei care au revenit. Vin rudele celor deportați, care nu mai sunt în viață, sau chiar deportați care au revenit acasă, în Basarabia.

Microfonul e dat de la unul la altul, în sală, și fiecare-și spune povestea, în timp ce pe ecran se derulează imagini filmate de noi în Siberia. Se crează o legătură foarte faină, iar oamenii se-ntind la povești și nu se mai dau duși. Acest proiect nu e foarte tare promovat, dar nici nu mi-aș prea dori asta, ca să nu devină un eveniment glamouros, pentru că viața celor implicați, retrăită aici, nu e nicidecum așa. Și cred că o sală plină cu 300 de oameni, veniți fără nici un fel de publicitate, spune totul. Într-un an, am prezentat un sat ridicat de basarabeni, Veseoloe (Veselie), și când am întrebat cine are rude acolo, s-au ridicat vreo 20 de oameni, s-au regăsit foști colegi de școală, prieteni din copilărie. A fost așa o întâlnire de suflet…

Violeta Gorgos

Alături de Svetlana Bârlădeanu, în satul Veseoloe, Regiunea Irkutsk

 

Poveștile. Și oamenii sinceri

Pe Violeta, cel mai mult o impresionează, de fiecare dată, oamenii. Așa cum îi cunoaște, așa cum îi simte și cum îi vede nu numai cu ochii regizorului, ci, mai ales, cu ai omului, ai femeii și mamei Violeta Gorgos.

Eu nu încerc să structurez foarte bine lucrurile când filmăm, pentru că important e momentul, inspirația, e capacitatea mea de a-i provoca pe oameni să fie sinceri. Dar, ca să se poată deschide, trebuie să le ofer, înainte de toate, sinceritatea mea. Pe mine, personal, cel mai mult m-au impresionat oamenii. Și locurile, da, preț de o fotografie, dar, când vorbești cu un om, îți rămâne în suflet. Se simte nevoia lor de a comunica cu alți oameni, nevoia de a-i trata pe toți de la egal la egal, indiferent de statutul la care au ajuns la un moment dat.

Și în Republica Moldova, și în România, când spui Siberia ai impresia că neapărat e o zonă foarte îndepărtată, unde e foarte frig și foarte multă sălbăticie, o zonă sinistră, unde te duci cu frică, pedepsit. Dar în Siberia băștinașii sunt foarte puțini, e o zonă unde oamenii au fost deportați dintotdeauna, încă din perioada țaristă, cei care erau mai răsăriți, care nu tăceau, care erau împotriva regimului, indiferent care a fost acesta la un moment dat.

Cei de acolo sunt oameni foarte interesanți, speciali cumva, cu o amprentă foarte personală, sunt diferiți. Siberia e totuși dură, cu temperaturi sub 50 grade Celsius, iar oamenii, dacă nu sunt uniți, se pierd. În general, sunt oameni speciali, care consideră că Rusia cea adevărată, cea bună, cu inimă e de la Urali încolo, iar de la Urali încoace e cealaltă Rusie, moscoviții, care profită și de unii, și de alții.

Expedițiile memoriei

Casă tradițională moldovenească, în mijlocul orașului Krasnoyarsk

Anul trecut, echipa „Expedițiile memoriei” trebuia să ajungă în satul Pobeda, în regiunea Tomsk, să întâlnească un bătrân deportat care mai vorbea românește. Din păcate, murise cu două săptămâni înainte ca echipa să ajungă acolo.

Dar întâmplarea i-a dus chiar în casa văduvei celui pe care-l căutaseră, o rusoaică get-beget. Ea le-a spus că se consideră iubită de Dumnezeu că s-a căsătorit cu acest om și așa i-a cunoscut pe moldoveni. Rareori întâlnești un rus să vorbească frumos despre moldoveni… Ea însă a putut vedea cum sunt ei și că, indiferent ce i-ar mai spune cineva, ea va spune tuturor că moldovenii sunt oamenii cei mai aleși.

Tot la Tomsk, au cunoscut-o pe Natalia Tomuleț, profesoară la Universitatea din Tomsk, originară din Cajba, regiunea Glodeni, de unde e și Violeta Gorgos. În 2018, Natalia Tomuleț a venit pentru prima oară în Republica Moldova, cu sora sa și, când au intrat în muzeul satului, au văzut pe perete o fotografie foarte mare, care li se părea cunoscută.

Era străbunicul lor, Cravețchi, care construise în Cajba prima școală, chiar clădirea în care se află muzeul. Iar casa lor părintească era acum sediul primăriei.

Au fost foarte impresionate că satul, chiar și după atâta timp, recunoaște meritele celui care a pus bazele învățământului acolo. Fuseseră o familie mare, de oameni culți, educați, o parte s-au refugiat în România, o parte au fost deportați, iar în Cajba n-a mai rămas nimeni de-ai lor.

Acum, autoritățile locale din Cajba i-au spus Nataliei că, dacă vrea, poate să redobândească toate proprietățile confiscate ale familiei sale. Dar ea le-a spus așa: „Dacă străbunelul a fost atât de respectat și a făcut atâta bine pentru sat, cum să vin eu acum și să le iau acelor oameni primăria și muzeul?”.

 

Cimitirul Mămicilor

Am întrebat-o pe Violeta dacă poveștile acelor oameni, cu destine ciuntite și refăcute la capătul lumii, ar putea fi un antidot pentru mofturile lumii moderne, cu tendințe depresive. Mi-a răspuns printr-un exemplu întâlnit într-una din expediții.

În Kazahstan e un loc care se numește Cimitirul Mămicilor. Asta pentru că mamele, soțiile „dușmanilor poporului”, erau duse, cu copii cu tot, într-un lagăr separat de soții lor. Condițiile erau cum erau, era iarnă și mulți copii mureau.

Era imposibil să le sape cineva morminte, așa că trupușoarele lor erau puse într-o ladă, unde rămâneau, înghețate. Primăvara, fiecare mamă se ducea și-și căuta copilul în acea ladă și-l îngropa.

Când auzi o poveste de acest gen, toate nemulțumirile pe care le ai față de propriii copii dispar instantaneu – că nu ne ascultă, că iau note proaste, că mai știu eu ce -, nimic nu mai are rost. Toate falsele probleme din care facem tragedii, ne enervăm și ne stresăm, comparativ cu momentul când tu te duci să-ți cauți copilul mort ca să-l îngropi… Nici n-are rost… Toate aceste povești, dacă ești măcar un pic deschis să le asculți, n-au cum să nu-ți dea și ție o lecție.

 

Violeta Gorgos și povestea propriei familii

Chiar dacă e delicat subiectul, Violeta îmi povestește și despre cei deportați din familia ei. Străbunicul din partea mamei – străbunelul, spune ea, într-un dulce grai moldovenesc – era perceptor fiscal și avea serviciul la Botoșani. Dar, în perioada interbelică, când țara era întreagă, el și-a făcut casa pe malul celălalt al Prutului.

Când au venit rușii, oamenii cu care lucra i-au spus să-și ia familia și să vină aici. Nu a vrut. „Dar ce”, a zis, „rușii au mai fost, s-or duce, căsuța mea e acolo, nevasta e acolo, mă duc acolo!” Și s-a dus acasă. Asta l-a costat, pentru că a fost printre primii deportați.

A murit într-un lagăr, devorat de alți oameni. Dar asta a aflat-o ginerele lui, bunicul Violetei, de la unul din supraviețuitorii acelui lagăr, care a reușit să se întoarcă acasă. Acela i-a spus așa: ”Socrul tău era un om cu bun simț, finuț, dar, pentru că era mai plinuț, n-a suportat condițiile și chinurile fizice de-acolo și noi l-am mâncat…

Celălalt străbunel, din partea tatălui, era primar în sat. Când au venit rușii, a fugit în România. Dar străbunela, o femeie foarte frumoasă, n-a vrut să fugă cu el. Într-o noapte, străbunelului i s-a făcut dor de nevasta lui. S-a urcat pe cal și a venit acasă. A doua zi, dimineață, au venit rușii, l-au luat și l-au deportat în Siberia, unde a și murit. Fiica lor cea mare a fost bunica mea. Poate de aceea a rânduit Dumnezeu să ajung acolo, în Siberia, să-i aduc, cumva, acasă și pe străbuneii mei.

Violeta Gorgos

Violeta Gorgos, o mamă împlinită

E o tristețe demnă în tot ceea ce Violeta povestește, în cuvânt sau în imagine. Tristețea și demnitatea unui neam ce nu s-a lăsat înfrânt, chiar dacă-a fost silit să-și ducă, în genunchi sau târâș, crucea, indiferent unde l-au aruncat vânturile aspre ale unei istorii nedrepte. Neamul nostru românesc. Frații noștri de dincolo de Prut. Priviți-i în filmele Violetei și ale echipei sale, ascultați-le poveștile și, mai ales, nu uitați. Oricâte drepturi ne-am fi câștigat, în timp, dreptul la uitare nu se numără printre ele…

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *