Viorica Răduță

Viorica Răduță este deschizătoare de drumuri, o forță inspirațională, o schimbătoare de oameni, un artist desăvârșit a cărui misiune pe Pământ nu s-a încheiat. Un scriitor atipic și original, care sparge tipare, trece granițe nevăzute, dar mai ales inspiră alți oameni să scrie, să viseze, să citească, să fie creativi, să creeze frumos într-o lume cenușie care și-a uitat valorile și care nu face nimic pro bono.

 

Dacă dai un search pe Google, afli că Viorica Răduță este scriitoare cu o vârstă respectabilă. Își duce traiul în Ploiești, dar provine din Râmnicu Sărat. Absolventă de Universitate în București, anul 1976, a predat la Liceul Teoretic Alexandru Ioan Cuza din Ploiești.

Dacă mă întrebi pe mine, Viorica Răduță este un om excepțional! Am avut onoarea să o cunosc într-o perioadă tulbure, când nimeni nu dădea doi bani pe mine, nici măcar eu.

Eram în liceu, în clasa a noua, când profesoara de română pe care o credeam toți puțin sărită de pe fix, a văzut ceva în mine. Nu știu unde a citit, dacă în ochii mei sau în stele, dar a văzut potențial unde nici eu nu vedeam.

Are un păr extrem de negru pentru vârsta ei. O vezi îmbrăcată modest, aproape cenușiu, fără machiaj pe față, de o tinerețe incredibilă, mergând cu o geantă mică și neagră pe umăr într-un pas vioi. Are o voce dulce, caldă, de bunică iubitoare, mereu mi-a adus aminte de mamaia mea de la munte.

 

Viorica Răduță – o Vitoria Lipan modernă

Nu o să am cuvinte niciodată pentru acest om care mi-a dat aripi când mă tăvăleam în noroi. Nu eram eu liceana populară, poate pentru că eram lipsită de falsitate, timidă și prost-îmbrăcată datorită situației precare de acasă. Viorica Răduță m-a ridicat însă la culmi pe care nu aș fi ajuns niciodată fără ochiul ei cunoscător!

Când îmi punea întrebări în fața clasei, brusc îmi găseam glasul și răspundeam bine. Uneori mai spuneam și ce credeam eu, indiferent dacă era corect, adevărat sau nu. Îmi dădea cele mai mari note tocmai pentru că la final de teză scriam mereu o idee personală, o interpretare originală a oricărei opere. Mi-am lăsat puțin imaginația liberă, iar doamna Răduță a apreciat asta fără să-mi dezvăluie secretul.

O ascultam fascinată cu ochii mei mari și visători. Cred că vedea în ochii mei cât îmi deschide mintea. A văzut cum scriu. Femeia asta extraordinară a fost pentru mine o Vitoria Lipan modernă. Mi-a pus pixul în mână și m-a trimis în lume cu un caiet verde.

Când i-am cerut părerea despre textele mele, a zis doar că e bine. Nici că am talent, nici vreun mare compliment. M-a invitat să scriu în continuare, de ce am nevoie de confirmarea ei să fac ceea ce știu deja că știu să fac? Tonul ei rece nu m-a descurajat, ci m-a împins să fac ceea ce fac și acum.

Poate nu știe, dar scriu acest text și plâng. Plâng de parcă scriu despre o rudă, despre un mentor pierdut sau despre un om de care mi-e foarte dor. Da, mi-e foarte dor de orele de română.

Mi-e dor de momentele când ne interpreta poezii și ne făcea să râdem, când făcea teatru din explicațiile pe care le ceream. Când ne explica un lucru, de fapt nu ne dădea un răspuns clar. Primeam un ghiont să o luăm într-o direcție și să înțelegem ceea ce citim, să ne formăm opinii. Aș da orice să mai am o oră cu dânsa!

 

Când orele de română ies din tipar

În 3 ani de liceu, Victoria Răduță nu ne-a dictat niciodată. Dacă la început ne venea să o reclamăm directoarei, să cerem alt profesor, la final am primit cu toții note excepționale la proba de limba și literatură română.

Era un fenomen. Ne ghida pentru bac încercând să facă altceva din ora de română. Un fel de cerc literar, un spațiu unde să comentăm textele din propriile conștiințe, să înțelegem și să legăm lucrurile. Avea mereu un chef de viață și de comentat, de disecat textele, care te făcea să iubești orice carte. Când ne recomanda o carte, o făcea că și cum ar fi cea mai gustoasă mâncare. Dintr-odată, îți venea pofta de lectură.

Modul în care înțelege arta este covârșitor. Îți poate vorbi o oră întreagă despre condiția Ionei, despre avântul păsării lui Brâncuși, întregul Muzei adormite, complexitatea operei La Țigănci. Despre admirația pentru Cărtărescu sau Marquez, miticul din Hanu’ Ancuței, Vitoria Lipan ca o femeie neînfricată, avarul și ambițiosul Ion… Despre orice operă.

Suflet sincer, ne povestea despre cerșetori sau oameni săraci pe care îi întâlnea în tren. A încercat să ne insufle compasiunea, empatia, bunătatea. Să ne facă pe toți să gândim, să ne spunem propriile idei. Aprecia sinceritatea, dădea 5 dacă recunoșteai că nu ai citit, decât să o minți. Din primele 5 secunde, putea să îți spună clar dacă ai citit, ai frunzărit sau nu ai citit deloc. Înțelegea oamenii perfect și încerca să îi ajute să se dezvolte.

 

Recomandările scriitoarei lărgesc orizonturi

Amintirile din liceu, drumurile mele la biblioteca școlii îmi provoacă emoții intense. Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă de lectură, cea mai bogată și cea mai fructuoasă.

La recomandarea dânsei, am citit câteva dintre cărțile de căpătâi, pe care orice om ar trebui să le citească. Crimă și pedeapsă – F. Dostoievski, Maestrul și Margareta – M. Bulgakov, Eseu despre orbire – J. Saramago, Femeia nisipurilor – Kobo Abe… Toate cărțile lui Murakami, Dragoste în vremea holerei – G.Marquez, cărțile Herthei Muller, Străinul de Albert Camus sau Cântăreața cheală, Scaunele – teatru de Eugen Ionescu, poeziile lui Cristian Popescu, Maitreyi, Sacrul și profanul – Mircea Eliade. Viorica Răduță promovează inclusiv literatură japoneză și pe cea de origine slavă. Ne încurajează să citim opera întreagă a unui autor pentru a-i înțelege gândirea, universul poetic dacă se aplică.

Nu are nicio problemă să citească autori care te pun pe gânduri serios, dar nici să descopere minuni din propria țară. Deși nu iubește poezia, cred că este sătulă de poezie tocmai pentru că o creează în genul epic pe care îl scrie. A încercat să dea o formă inedită poeziei introducând-o în romane. Poate nu am cele mai alese cuvinte, nu sunt critic literar. Mi-aș fi dorit să discutăm împreună Moromeții, una dintre operele mele românești favorite.

Am avut senzația că am ales scrisul fiindcă, după marea dragoste, filmul, o nevoie de exprimare mai la îndemână nu am găsit. Sunt în această formulă ca într-un provizorat care se lungește. Dar nu mai am timp de întoarcere.

 

O profesoară altfel, o scriitoare altfel

Viorica Răduță nu s-a plâns niciodată de bani. Nici de salariul mic de profesor, nici de prețurile mari, nici de guvern. Acum probabil are o pensie, din cărți nu câștigă cine știe ce, asta o știu sigur, dar nici aici nu am auzit-o plângându-se. Are strictul necesar și îi este îndeajuns atât timp cât poate trăi pentru a crea. Creează pentru a trăi și trăiește pentru a crea.

Nu și-a bârfit vreun coleg în fața elevilor săi, este de o bunătate cruntă. Atât de bună încât te doare că nu poți să îi dai nimic în schimb. Trăiește ca o sfântă fără să vorbească despre religie, are o modestie imensă și uneori pare că este timidă. Parcă este prea la locul ei pentru vârsta pe care o are.

Am auzit-o vorbind despre falsitatea din lumea scriitorilor. Toți se dau mai mari decât sunt, iar Viorica Răduță nu vrea să socializeze, ci doar să își vadă de cărțile sale. Nu o interesează dacă are sau nu prieteni scriitori, cel puțin așa am înțeles eu.

Diferită, foarte diferită, autentică, reală. Un om care își trăiește viața pentru genul său de artă, neregretând nimic. Nu a pomenit niciodată despre faptul că și-ar fi dorit un copil, o familie. Era un subiect tabu și nu ne-am băgat niciodată.

Citindu-i cărțile, în special romanul În două lumi, redescopăr liceul mult-iubit și aflu lucruri noi despre profesori. Ce telenovelă era departe de ochii elevilor…

Viorica Răduță

 

Cărțile unei scriitoare – bucăți de sine!

Din motive lesne de înțeles, o mamă bolnavă care are nevoie de îngrijiri și care întreabă zilnic ce îi fac găinile, doamna Răduță a plecat în 2012 acasă, la Râmnicu, așa cum îi zicea. Mama sa a murit și a ajuns personaj în cartea sa, iar eu… am ajuns să fac română cu altcineva, fără nicio urmă de entuziasm.

Viorica Răduță a continuat să scrie. M-a invitat la o lansare de carte unde am regăsit puțin din spiritul său de artist, de scriitor plin de pasiune, elan, iubire de meserie, dar mai ales un amor nestins, infinit, incomensurabil pentru cuvinte și forța lor.

Ne-am întâlnit printre călătorii autobuzului 30 și a scos din plasă două cărți. Și-a cerut scuze că nu le are semnate. De fiecare dată când îmi dădea o carte, o făcea cu atâta iubire, grijă, de parcă îmi dădea cea mai mare comoară, o carte de căpătâi ca Biblia. Avea grijă și iubire pentru gândurile sale. Fiecare carte însemna o parte din gândurile sale.

Cartea sa este sufletul său, mereu străbătut de gânduri, de căutarea sensului vieții, de trecerea peste viața trăită în comunism, motiv frecvent abordat în operele sale. Unele răni nu se închid niciodată pentru generațiile dinainte de noi. Spunea că, pentru a ne spăla memoria, trebuie să înțelegem ce ni s-a întâmplat, să recunoaștem că nu ne-a fost bine în dictatură. Cred că vrea să ne dea o lecție, de patriotism sau deopotrivă de statură morală: recunoaște-ti trecutul pentru a putea merge mai departe!

 

Un Picasso al cuvintelor

Cărțile doamnei profesoare sunt încifrate, metaforice, greu de înțeles. Este un fel de Picasso al cuvintelor. Privești printr-o lentilă care transformă realitatea în forme distorsionate și este de datoria ta să înțelegi ce au fost la început. Poate de asta nu e atât de cunoscută, pentru că oamenilor le este greu să înțeleagă ce a vrut să spună.

Avea o admirație rară pentru Herta Muller care tocmai luase premiul Nobel în anii mei de liceu. Am citit și Herta Muller găsind o similitudine în incifrarea Hertei, dar mult mai ușor de înțeles decât a doamnei Răduță.

Viorica Răduță își scrie viața în fiecare carte, dar ai impresia că e o lume a unei opere de Picasso: fragmente, frânturi de imagini, acțiune sau lipsa acțiunii. Nu îți poți forma o idee, nu există o narațiune tradițională. Ești bulversat și rămâi gândindu-te în gol cu ochii în tine, încercând să găsești răspunsuri la întrebarea “Ce ai citit?”.

S-a lansat cu o carte de poezii în anul 1998 – Patimi după mine. Au urmat peste 15 alte romane sau volume de eseuri, colaborări cu poezie, proză, cronici la diverse reviste din România. În 2014, la Serile de la Bradiceni, a obținut premiul naţional pentru critică poeziei cu un laudatio făcut de Gheorghe Grigurcu.

 

O personalitate modestă, care te pune pe gânduri

Cărțile sale creează o nevoie de concret, palpabil, dar scriitoarea tocmai asta a făcut. Precum Brâncuși a scos forma din operele sale lăsând ideea unui obiect sau om, Viorica Răduță scoate acțiunea, tradiționalul, concretul din operele sale creând un stil nou, modern inegalabil, greu, năucitor. Deși scrie despre sine, sinele său este o resursă inepuizabilă pentru că în el conține orice întâmplare, multe cărți, creativitate. Uneori ai impresia că această femeie drăguță cu un ten perfect este o ființă superioară care vede totul de la înălțime asemeni Demiurgului lui Eminescu.

Alter-ego, ego, dedublare, polivalență, metaforizare, încifrare, ingambament, proiectare, povestire în ramă, planuri paralele, buildings român, catarxis. Sunt câteva sintagme pe care Viorica Răduță le-a introdus în mintea și câteodată în vocabularul elevilor săi. Sunt cuvinte care le-au rămas pe viață în minte și cu ajutorul cărora înțeleg viața mai bine, mai ușor și mai creativ.

În acest moment, Viorica Răduță se pregătește de două lansări a volumului de poeme ”Arsura umblă după trup”, una la Humanitas Kretulescu, București, alta la Ploiești. Va scrie în continuare încercând să schimbe mentalități, să facă tinerii să citească mai multe cărți care să-i provoace să gândească, să fie autentici, dar mai ales să ne facă să privim lucrurile în profunzime căutând esențialul, originalul, începuturile.

Cred că nu i-a plăcut prea mult rigiditatea sistemului educațional public, dar pentru mine a fost și va rămâne o deschizătoare de drumuri. Îmi pare rău că nu a stat mai mult în învățământ să schimbe viețile mai multor oameni. Eu am ajuns să scriu, să îmi găsesc vocația și sensul vieții datorită dânsei și nu o să am niciodată cum să îi multumesc destul. Poate să îi pun numele într-o carte.

 

3354 vizualizări

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *