Articole

Cristian Pușcaș
Cristian Pușcaș este unul din arhitecții de marcă ai orașului Oradea, dar și scriitor, soț și tată dedicat. Arhitect și restaurator de clădiri emblematice ale Oradiei, Biserici de lemn și sinagogi, eu aș spune despre Cristian Pușcaș că este mai mult decât un arhitect, un sculptor și vizionar al frumosului, spiritului și sufletului. Un semn de carte peste timp!

 

Cristian Pușcaș este unul din cei mai cunoscuți și apreciați arhitecți tineri ai Oradiei. Este o personalitate apreciată de către iubitorii de frumos ai orașului, dar nu doar atât.

A fost consilier local, făcând parte din Comisia pentru amenajarea teritoriului, urbanism, protecţia mediului şi turism, lucru care l-a făcut remarcat în rândul celor care iubesc autenticitatea și viziunea.

Spune despre sine că este orădean de 40 de ani. Practic, de o viață. Viața sa. Se regăsește pe deplin în istoria acestui loc, în cultura lui, în energia lui.

Din multe puncte de vedere, astăzi orașul s-a înscris pe un drum al regăsirii de sine. Pe de altă parte însă, sub tăvălugul conceptului de dezvoltare asistăm, nu de puține ori, la punerea în practică a unor proiecte ce ignoră flagrant tocmai geniul locului, caracteristicile lui definitorii, tradițiile și particularitățile lui specifice.

Cristian Pușcaș este fiul unui român și al unei unguroaice. A fost creștinat și a săvârșit taina căsătoriei într-o biserică ortodoxă. A absolvit Liceul Baptist Emanuel, iar din acel moment, cel puțin la nivel uman, totul s-a schimbat. În bine. Prin oameni.

 

Arhitectura este nu doar o artă ci un spirit viu

În clasa a zecea a decis că vrea să urmeze arhitectura. De acolo, și-a construit un drum presărat cu reușite și, în mod categoric, punctat de oameni frumoși.

A devenit astfel student în Cluj-Napoca și așa a înțeles cât de mult iubește Oradea. A fost o perioadă care l-a format și l-a transformat. Întâi i-a cunoscut pe Rodica Hârcă și pe Aurel Chiriac. Apoi pe Mircea Bradu și Felix Koppelmann, oameni datorită cărora s-a îndrăgostit cu adevărat de orașul său.

Cristian Pușcaș

Cristian Pușcaș; „Probabil că este vorba și de o moștenire genetică prin care am o înclinație spre geometrie și vederea în spațiu. Nu mă consider un arhitect dedicat liniilor originale, stricto senso. Mă văd mai degrabă un arhitect conștient de importanța zestrei arhitecturale. Cred cu tărie că este esențial să ne cunoaștem trecutul, să îl acceptăm, și abia apoi, îmbogățit de această moștenire, mă simt pregătit să îmi aduc aportul creator.”

Arhitectura este dragoste și pasiune. Multă muncă, studiu, cercetare, creativitate și dorința sinceră de a „construi”. A construi conștiința comunității, a-i insufla responsabilitate dar și bucuria apartenenței la o anume cultură, anumite tradiții. Bineînțeles, un geniu al locului, sau genius locci, cum îl numește Cristian – o noțiune abstractă doar până în momentul în care o studiezi cu adevărat și o înțelegi:

În cele din urmă conștientizezi că ești parte activă a acestui geniu al locului, iar el încetează a mai fi o noțiune abstractă. El devine astfel o chestiune concretă, care se adresează conștiinței fiecăruia, responsabilizându-l și determinându-l să acționeze responsabil față de semeni și cetate. Preponderent prin proiectele de restaurare a monumentelor la care contribui, acesta este lucrul pe care încerc să îl realizez și să îl transmit comunității.

Iată cum, arhitectura devine nu doar arta de a construi sau restaura, ci este ceva viu. Un spirit viu! Ceva care se naște și naște la rândul său pasiune, frumos și atitudine. Ne obligă să căutăm sensuri și să găsim rosturile acestui frumos, uneori indentificându-ne cu însăși arta!

 

Singurul român invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”

Arhitectul, de-a lungul activității sale, s-a implicat foarte mult în restaurarea lăcașelor de cult evreiești, din Oradea, respectiv a Sinagogilor. Aici, în mijlocul membrilor comunității evreiești din Oradea, Cristian se simte cel mai bine.

Nu doar că și-a câștigat aprecierea în rândul celor care se ocupă de patrimoniul religios, dar în anul 2017, Cristian Pușcaș a fost invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”, din Italia, care a avut loc sub egida Institutului Superior pentru Științe Religioase „Santa Maria di Monte Berico”.

La acest eveniment au fost prezenți arhitecți, arheologi, critici de artă și istorici de la cele mai vestite universități din Italia.

Congresul s-a desfășurat concomitent în Verona și Vicenza, două orașe încărcate de cultură și valori religioase. A fost o selecție a unora dintre cei mai reprezentativi practicieni în domeniul restaurării patrimoniului religios din întreaga lume.

Onorat să fiu selectat, am prezentat și reprezentat povestea și unicitatea sinagogilor orădene în peisajul cultural al confluenței dintre vestul papocezarist și estul cezaropapist. Inevitabil o astfel de manifestare științifică te transformă. Complexitatea și diversitatea problematicilor expuse și dezbătute m-au făcut să înțeleg și mai bine rolul de educator și modelator pe care un arhitect îl poate avea în comunitate. Aceasta, dincolo de materializarea pragmatică a unui proiect. Am înțeles că dincolo de ziduri, dincolo de șantiere, sunt oameni.

 

Cristian Pușcaș, restauratorul de sinagogi al Oradiei

Arhitecul a realizat proiectele de reabilitare a patru sinagogi din Oradea: Sinagoga Sion şi Aachvas Rein de pe Strada Primăriei, Sinagoga Mare Ortodoxă și Sinagoga Mică Ortodoxă de pe Strada Mihai Viteazu.

Sinagoga Zion, Oradea

Sinagoga Mare Ortodoxă

Mă regăsesc foarte mult în patrimoniul arhitectural al Oradiei în general și al sinagogilor orădene în particular. În mod categoric ele reprezintă unul dintre cele mai importante capitole ale devenirii noastre ca și comunitate. Cred însă cu tărie că trebuie să privim dincolo de ziduri. Aceste ziduri, oricât de frumoase ar fi, sunt rodul muncii și al creativității unor comunități de oameni. Iar oamenii sunt creația lui Dumnezeu. Trăiesc și mor împreună, creează sau distrug împreună, iar zestrea arhitecturală pe care o avem și o admirăm astăzi, este rezultatul relațiilor lor, a interferențelor lor culturale, sociale, economice și politice.

Iată de ce, am simțit de la început să spun despre Cristian Pușcaș că este un arhitect al spiritelor. El modelează prin viziunea sa proiecte unice și ne apropie și mai mult de noi înșine, de rădăcinile noastre și de Dumnezeu. Ne redăruiește frumosul, la absolut!

Printre alte proiecte de restaurare în care s-a implicat, se numără câteva clădiri emblematice în istoria Oradiei. Hotelul Astoria, Hotelul Transilvania, Palatul Rimanoczy sr. sau Palatul Moskovits II sunt probabil cele mai vizibile. De asemenea, foarte apropiate de suflet îi sunt bisericile din lemn din județ la care a lucrat, din satele Lazuri de Beiuș, Hotar, Șebiș, Rotărești, Brătești sau Izbuc.

De fiecare dată când sunt pus în fața unui proiect de restaurare al unei biserici de lemn ma gândesc invariabil la Petre Țuțea și celebra lui remarcă despre felul în care bisericile punctează spațiul, altfel pustiu.

Revăzând cumva apropierea sa de lăcașele de cult, mi-a venit în minte Gaudi și fraza sa: „Clientul meu (Dumnezeu) nu se grăbește”. Cumva, arhitectura este similară cu geneza. Dar o altfel de geneză. Una care ne rămâne și străbate împreună cu noi, sute sau mii de ani, amintindu-ne că totul este trecător, dar atât cât este, trebuie să fie remarcabil și de excepție. Unic și valoros în felul său. O amprentă a faptului că am fost și noi pe aici.

 

Cristian Pușcaș – povestitorul celor „7 Sinagogi orădene”

Ca și cum nu ar fi fost deja suficient aportul său, Cristian Pușcaș a scris un volum dedicat patrimoniului eclesiastic iudaic orădean și bihorean.

„Cartea este prezentarea mai degrabă a unui rezumat decât a unei sinteze a caracteristicilor și specificității sinagogilor orădene și bihorene. Spun că este mai degrabă un rezumat, nu pentru că nu am încercat să construiesc o sinteză, ci pentru că, experiența ulterioară publicării volumului, mi-a dovedit că există încă multe lucruri de descoperit și de cercetat în acest domeniu.

Cu siguranță însă, acest patrimoniu nu poate fi nici izolat și cu atât mai puțin prezentat într-o astfel de manieră. Analogiile și influențele culturale, arhitecturale, sociale dar și economice care au dus la apariția unui centru iudaic atât de spectaculos și puternic în Oradea sfârșitului de secol XIX și început de XX, sunt deopotrivă sintetizate și prezentate în acest volum.

Îmi place să cred că am demonstrat acest lucru în paginile volumului. Am încercat deci să demonstrez, odată în plus, că de-a lungul timpului, Oradea a fost un exemplu de conviețuire interetnică și religioasă. Din această perspectivă, este datoria noastră să continuăm acest parcurs.”

 

Critic și susținător al unor proiecte de reabilitare din Oradea

Deoarece sunt orădeancă prin naștere și am locuit acolo 30 de ani, mi-am dorit să știu mai multe aspecte legate de proiectele de reabilitare ale Oradiei, printre care și mult discutata, dar și controversata, Piață a Unirii.

Despre Piața Unirii știm că este foarte mediatizată, că este frecventată de mulți turiști și lăudată. În același timp, pentru majoritatea orădenilor aceasta nu este ceva care îi reprezintă, deoarece a devenit un fel de copy-paste a pieței brașovene, sibiene sau a celor din orășelele austriece și mai puțin o piațetă autentică, așa cum ei o știau.

Piața Unirii, așa cum arată ea astăzi, este superficială. Este o pastișă. Ea este dovada palpabilă a neînțelegerii geniului locului. Iar pentru a susține cele afirmate, întreb doar, cum ar fi arătat astăzi Piața Unirii dacă în urmă cu mai bine de o sută de ani, arhitecții Vulturului Negru, ai palatului Moskovits, ai palatul episcopal greco-catolic sau ai clădirii primăriei ar fi copiat modelele imobilelor în locul cărora s-au ridicat?

Din păcate, foarte mulți orădeni suntem de aceeași părere. Mulți dintre noi ne-am plimbat pe străzile Oradiei, prin parcuri și Piațetă și știm că acolo era plin de culoare, de flori și copaci, unii dintre ei rezistând la două Războaie Mondiale și Comunism. Azi, găsim acolo un loc care nu ne mai amintește de nimic din ceea ce știam.

 

Când calitatea umană este mai presus de diplome

Deoarece deține multe recunoașteri, premii și diplome, l-am întrebat cât de important este acest lucru pentru el, iar răspunsul a fost unul neașteptat.

Cristian Pușcaș crede că responsabilitatea profesională nu depinde de numărul de premii sau diplome. Aceste recunoașteri sunt un indicator, dar în mod categoric nu pot să ofere o proiecție exhaustivă asupra profesionalismului posesorului lor.

Calitățile umane, etice și deontologice nu pot fi cuantificate în diplome. În opinia mea, responsabilitatea profesională este o stare de fapt. Ea te însoțește permanent în practicarea meseriei, sau nu. Până la urmă, arhitectura nu este numai despre frumosul estetic, este și despre frumosul funcțional. Este deci responsabilitatea permanentă a fiecărui bun profesionist să asigure creației lui nu doar calități estetice remarcabile ci și atribute funcționale compatibile cu programul funcțional și nevoile utilizatorilor obiectului respectiv.

Parcursul profesional și uman, a fost, este și va fi unic, pentru fiecare dintre noi, spune Cristian, pornind de la două foarte bine cunoscute proverbe. Unul ne îndeamnă să învățăm din greșelile altora. Cel de-al doilea ne spune că învățăm lecțiile vieții numai după ce lovim grinda cu capul.

Mulți dintre foștii mei studenți de la Arhitectură sunt astăzi practicieni consacrați sau tinere speranțe, tocmai pentru că, pe parcursul celor șase ani de studiu, mi-am adus și eu contribuția în formarea lor umană și profesională. În fine, cred că e greșită împărțirea oamenilor în grupa celor care reușesc, respectiv a celor care nu reușesc. În fapt, sunt oameni care vor să reușească și oameni care nu vor suficient de mult să reușească.

Cristian Pușcaș; „Pentru mine, există o singură lecție importantă: aceea de a iubi. Să-ți iubești familia, să-ți iubești profesia, să-ți iubești aproapele, să-ți iubești cetatea, să iubești ceea ce faci. Toate celelalte sunt consecințe ale celei dintâi.”

 

Cuvânt de încheiere

Acest interviu a fost unul de suflet. În primul rând, pentru că este vorba despre Oradea, orașul meu natal, cel al nuferilor termali, al lebedelor și sălciilor care sărută Crișul Repede, al primelor prietenii, iubiri și despărțiri.

Apoi, a fost un interviu care mi-a amintit în cel mai profund mod posibil modestia, înțelepciunea emoțională și cea a firii. Cristian Pușcaș, dincolo de faptul că este deja o persoană de notorietate, că are bifate în „palmaresul” său personal lucrări remarcabile, este un om de o modestie copleșitoare. Și este frumos să te întâlnești din când în când cu smerenia umană și bunătatea, într-o societate bolnavă de aroganță!

Cristian este o lecție de istorie, de umanitate, de profesionalism, dar și de dedicare. Și este cu atât mai frumos, cu cât tot ce face se bazează pe verbele: a iubi și a dărui. Din suflet! Și este cu atât mai mult un exemplu demn de urmat, cu cât el a înțeles pe deplin că eul său este completat de familia sa, care îl întregește. Ce poate fi mai frumos de atât?

Un om și un profesionist care a înțeles menirea și rostul său clar și are capacitatea interioară să modeleze povești în proiecte care vor dăinui, cu mult după ce noi nu vom mai fi aici. De undeva din timp, aceste embleme arhitecturale, vor respira puțin și din aportul său, iar noi, îi mulțumim pentru că are grijă de ceea ce noi, istoria și timpul, nu am știut să avem!