Articole

Georgeta Andrunache

Când m-am întâlnit cu Georgeta Andrunache pentru a realiza acest interviu care să mă ajute la ilustrarea cât mai fidelă a portretului său din cartea „100 de sportivi legendari”, m-a întrebat ce urmăresc de fapt. Dacă îmi doresc cumva cancan-uri sau chestii senzaționale.

 

Nimic de genul ăsta, i-am răspuns. Vreau doar să îi prezint pe marii campioni ai sportului mondial, așa cum au fost ei. Fără machiaje, fără tușe perfecte, ci cu toate calitățile și defectele lor.

Dar știu că fiecare dintre ei are o poveste specială pentru că au avut de înfruntat tot felul de limitări, prejudecăți, discriminări, boli, uneori, lipsuri și obstacole, scoase în calea lor de viața și societatea în care au trăit.

La care Geta mi-a spus: „În cazul meu, nu este vorba de niciuna dintre acestea.” Apoi, i-am ascultat povestea drumului de la fetița dintr-un sat din Nordul Moldovei, ajunsă, printr-o întâmplare fericită, la canotaj, până la gloria absolută într-unul dintre cele mai solicitante sporturi de anduranță.

Și așa am aflat cum fiecare medalie a avut în spatele ei mult sânge, durere, măsele sparte, sudoarea care îmbracă perfecțiunea. În toate aceste suferințe, ea a găsit mereu jumătatea plină a paharului. Frumusețea efortului său și noblețea sportului practicat din pasiune.

Cât timp o ascultam, parcă o vedeam cu ochii minții vâslind iarăși pe apele Snagovului, alături de colegele sale, care i-au devenit și cele mai bune prietene, plesnind valurile în căutarea sincronizării absolute, secretul performanțelor trecutului fabulos, ce par astăzi de domeniul basmelor.

Parcă îi simțeam durerea atunci când bășicile din palme începeau să sângereze, iar sângele său se contopea cu apa, într-o chimie perfectă care a plăsmuit aurul olimpic.

 

Când sportul își alege campioana

Geta, țin să te contrazic! Întreaga ta istorie, ca și a celorlalți mari campioni, este fabuloasă. Și asta pentru că poveștile din spatele succesului sunt mai frumoase și mai impresionante chiar decât victoriile în sine. Până la urmă, este și normal în condițiile în care în spatele celor câteva minute petrecute în marile concursuri stau ore, zile, nopți, luni și ani de muncă neîncetată, de vise, speranțe, iluzii, eșecuri și izbânzi.

În cazul Georgetei Damian, devenită Andrunache după căsătorie, se poate spune că nu ea a ales canotajul, ci exact invers. Sportul cu vâsle și rame s-a îndreptat spre ea în timp ce își făcea selecția naturală pentru viitorii eroi olimpici.

Se întâmpla în 1989, spre sfârșitul clasei a șaptea, când Geta a ieșit imediat din mulțime atunci când profesorul său de sport era în căutarea unor fete pentru canotaj, la solicitarea unei antrenoare din Botoșani, Elena Iacob.

Prima condiție necesară practicării acestui sport, să fie înaltă și să aibă mâinile lungi, cu o anumită anvergură, era îndeplinită, astfel că Geta a fost rugată să își anunțe părinții că poate merge la o selecție la București pentru  a face canotaj.

Poate părea ceva neverosimil acum, însă, la acea vreme, Georgeta Andrunache nici nu știa ce înseamnă acest sport. I s-a spus că se practică pe apă, în niște bărci lungi și ascuțite.

Atunci și-a amintit de niște frânturi de imagini de la Jocurile Olimpice de la Seul, din 1988, unde Elisabeta Lipă, cea care avea să-i devină colegă, prietenă și nașă de căsătorie, a cucerit o medalie de argint și una de bronz.

 

Excursia de o vară devenită punctul de lansare a unei cariere fabuloase

Pentru Geta, totul a părut ca o excursie pe care și-o dorea mult în vacanța de vară care bătea la ușă. Mai ales că apa era, oarecum, viața ei, pentru că a crescut lângă un iaz cu pește în satul natal Dracșani, din județul Botoșani.

Însă, Georgeta Andrunache a întâmpinat un obstacol neașteptat tocmai în persoana mamei sale. Aceasta s-a opus total plecării din cauza trecutului sumbru, în care își pierduse un frate înecat. Cât timp Geta a practicat canotajul, și a făcut-o mai bine de 20 de ani, mama ei o tot întreba: „Mai stai mult acolo?!”

Dar planetele s-au aliniat, totuși, în favoarea Georgetei, peste doar câteva zile. Profesorul de sport s-a întâlnit cu mama sa, pe care o cunoștea din copilărie, fiind chiar foști colegi de clasă. I-a spus doar atât – că sportul acesta poate să îi schimbe viața și să îi ofere un viitor mai bun.

Nu a trebuit mai mult pentru că, imediat, Geta a primit îndemnul necesar pentru a păși apăsat spre canotajul de mare performanță: „Fă-ți bagajul și pleacă!”

 

Și-a dorit să fie ca Nadia Comăneci. Și a reușit!

Din Botoșani, Georgeta Andrunache a plecat cu trenul la București știind doar că în gară va fi așteptată de un „domn înalt, brunet și cu mustață”, nimeni altul decât Nicolae Gioga, cel care îi va fi mult timp antrenor la lotul olimpic. La scurt timp după ce a ajuns în Capitală, și-a impus țintele pe care să le atingă.

Nu trebuia să o fac de rușine pe mama și nu voiam să mă mai întorc acasă pentru că acolo, nu doar stăteam și mergeam la școală și în vacanțe. Noi am muncit acasă și cred că orice copil de la țară este obișnuit să facă de toate în gospodărie. Trebuia să fac ceva! În acea perioadă, se tot vorbea la televizor de Nadia Comăneci și mi-am spus că ea a atins perfecțiunea. Eu, în sportul meu, nu pot fi perfectă, dar vreau să ajung să fiu ca Nadia.

Iar Georgeta Andrunache poate fi considerată o Nadia a canotajului, grație celor cinci medalii olimpice de aur cucerite, performanță pe care au mai realizat-o în sportul său doar Elisabeta Lipă și Steven Redgrave.

Totodată, Geta este, alături de Nadia și de doamna Lipă, sportiva română cu cele mai multe titluri olimpice din istorie. Dar ca să ajungă aproape de perfecțiune în canotaj, Georgeta Andrunache a luptat, de multe ori, cu gândul de a renunța…

 

Cu gust de sânge în gură și măsele sparte în drumul spre aur

Au fost perioade în care aveam dureri de mijloc cumplite. Mă dădeam jos din pat în genunchi și mă puneam cu coatele pe geam. Aveam vizibilitate spre poartă și, înainte de antrenament, mă întrebam: Unde să mă duc? Spre poartă sau spre ponton? Am avut momente în care am spus: Gata! Dar numai din cauza oboselii foarte mari și a durerilor musculare. Dar nu poți ajunge campion olimpic și să îți fie ușor. Exclus!

Georgeta Andrunache a îndurat toate suferințele și a trecut prin purgatoriul spre Olimpul zeilor sportului, cu gust de sânge în gură și incapabilă, uneori, să mai meargă pe propriile-i picioare după antrenamente. Dar psihic, știind care îi este țelul și concentrarea fiind maximă pe fiecare element ce trebuia executat, nu realiza cât de mare este efortul și oboseala. Abia apoi, urma și refularea, când spunea, mai mult pentru ea: „Nu mai pot!”

Înaintea Olimpiadei, fiecare sportiv este supus unui control medical amănunțit, circuitul medical, cum îi spunem noi, inclusiv la stomatologie, pentru a primi viza de concurs. Plecam din țară în regulă și la Jocurile Olimpice de la Sydney, de exemplu, mi s-au măcinat trei măsele, de se rupeau bucăți din ele! Dar trebuia să zâmbești adversarelor, colegei, iar noaptea dinaintea cursei, nu dormeam aproape deloc. Oftam pe rând, știam că nu doarme colega mea, și ea știa că nu dorm, dar nu scoteam un sunet, nu deschideam nici gura.

Cu toate acestea, Georgeta Andrunache a găsit plăcerea chiar și în durerea absolut necesară pentru atingerea gloriei supreme.

Nu este un sacrificiu. Primăvara, când ieși pe apă, faci bășici în palme de la vâslit. Iar bășicile cu apă se transformă în bășici cu sânge, îți crapă, și totul devine carne vie și așa ieși la antrenament. Nu puteai nici să te dezbraci sau să te speli de durere. Nu poți să pui nici mănuși și, pe vremea aceea, puneam albastru de metil și coseam bășicile cu ață. Dar te obișnuiești cu asta, nu te-a forțat nimeni, toată lumea ți-a spus că este greu și ți-ai asumat-o. Eu am stat pentru că mi-a plăcut. Chiar și durerea aia. Pentru că dacă nu simți durerea atât de cruntă și nu ai palmele bătătorite, nu vei ajunge niciodată pe podiumul olimpic. Nu cred că există vreun sportiv care să spună că i-a fost ușor până la medalie, indiferent de ce sport este vorba.

 

Când colegele din barcă îți devin prietene de suflet

Dar Geta a putut și a mers mai departe, iar tezaurul său personal este imens: cinci medalii de aur și una de bronz la Jocurile Olimpice și cinci medalii de aur, patru de argint și două de bronz la Campionatele Mondiale.

Mai mult, între Sydney 2000 și Beijing 2008, ea a dominat proba de două rame, unde a făcut pereche cu Doina Ignat și, apoi, cu Viorica Susanu, două dintre colegele alături de care a tras și în barca de 8+1.

Un asemenea parteneriat naște legături strânse între componentele unui echipaj, care își simt punctele moarte în timpul unei curse și se completează armonios.

O ajuți tu, una-două lovituri, și automat își ia acea gură de aer de care are nevoie și trece peste. Apoi, îmi vine rândul mie sau alteia. Chiar dacă nu se vede, în barcă se vorbește. Scurt. Și, hai, du-te, ia-o, vino și cam atât. Și sunt cuvinte șoptite.

Georgeta Andrunache

Georgeta Andrunache și Viorica Susanu

Această camaraderie deosebită continuă și după ieșirea de pe apa, care a dus la strângerea unor relații aproape indestructibile, chiar dacă primele reacții sunt de furie controlată.

După antrenamente, eram cele mai mari dușmane. După ce analizam foarte atent și amănunțit tot antrenamentul, dispărea totul, știam ce avem de făcut mai departe și treceam la etapa următoare. Discutam, râdeam, ieșeam împreună. Am legat și prietenii pe viață. Cu Elisabeta Lipă, am fost colegă mulți ani, deși diferența de vârstă este remarcabilă, și am apreciat-o atât de mult încât mi-a devenit nașă, mi-a botezat copilul și ne-am construit casele una lângă cealaltă. Cu Viorica Susanu, locuiesc și acum în același birou, la clubul Dinamo, nu mai suntem în aceeași cameră, unde am stat mai mult cu ea decât acasă cu soțul meu. Iar Doina Ignat îmi este un prieten de suflet și a fost sufletul echipei. Mai rea decât ea nu a fost vreuna, dar avea o răutate atât de constructivă și motivațională încât simțeai, uneori, ca și cum ar fi Dumnezeu. Dacă reușeam să facem ce spunea ea, al naibii de bine mergea treaba. Cum să nu o iubești?!

 

Georgeta Andrunache, una dintre reginele „Reginei canotajului”

Echipa de dublu era făcută în urma unei selecții de a ajunge în opt și prima stângă cu prima dreaptă rămâneau și la dublu. Din punct de vedere fizic, Georgetei i-a fost mai greu în opt decât la dublu, unde barca este mai ușoară. Totuși, la nivel mental, se consuma mult mai mult la dublu pentru că emoțiile erau infinit mai mari.

Optul este regina canotajului. Am auzit multă lume spunând că în opt merge oricum că sunt la grămadă. Nu, nu merge deloc și acolo nu intră oricine! Optul ăla e format din cele mai bune fete și e al naibii de greu de făcut. Cele mai multe antrenamente se fac în opt pentru că este nevoie de o sincronizare perfectă. Făceam 20 de kilometri în două ore de antrenament și trebuia să fii perfect ca să îți fie ușor în cursa aceea de 2000 de metri, timp de aproape șase minute. Optul este cea mai grea probă, dar toată lumea își dorea optul, nu altceva!

 

Când bronzul este privit ca un eșec

Pentru o asemenea campioană, obișnuită să fie tot timpul pe cea mai înaltă poziție a podiumului, orice altă medalie decât aurul a însemnat o mică dezamăgire.

Primul eșec a venit la Beijing, cu acel bronz la 8+1. Când am terminat cursa, știind că nu am obținut decât locul trei, nu m-am gândit atât de mult la mine cum m-am gândit la cei care știam că așteaptă și visează la aurul acela la fel de mult ca noi. Cred că am fost mai mult dezamăgită că am dezamăgit la rândul meu. Puteam să câștigăm și cursa aia. Poate a fost o greșeală de abordare că noi, cele cu mai multă experiență, nu am reușit să le motivăm și să le stăpânim emoțiile și celorlalte fete mai tinere.

Privind înapoi cu mândrie și înainte cu multă reținere, ajungem să îi dăm dreptate Georgetei Andrunache atunci când spune că astăzi tânjim să mai avem parte de acele rezultate, considerate „eșecuri” la acea vreme.

Chiar și așa, Geta își dorește ca un sportiv, indiferent de disciplină, să-i depășească rezultatele. Crede că bucuria unui bronz acum ar fi mult mai mare decât bucuria unui aur cucerit atunci.

Cvintupla campioană olimpică a încercat să își îmbogățească salba de medalii la Londra, în 2012, dar nu a reușit decât un loc cinci în finala probei de dublu, pe care o dominase autoritar la precedentele trei ediții ale Jocurilor Olimpice. În Anglia, diferența nu a fost făcută de tăria antrenamentelor, de secunde sau de metri, ci de un întreg sistem, care nouă ne lipsește. În sportul de performanță de astăzi, toate aceste mici detalii fac diferența.

Georgeta Andrunache

Georgeta Andrunache a dorit să tragă un semnal de alarmă pentru tot sportul românesc, declarând că nu se mai poate continua așa. Fiecare echipă bine cotată avea o întreagă altă echipă în spate, cu preparator, psiholog, kinetoterapeut și atâția alții. Pe când fetele noastre erau doar cu antrenorul Mircea Roman și atât.

Londra a fost un episod trist. Eu am încercat. Și chiar mi-am depășit limitele și mi-am bătut multe recorduri personale, deși eram în ultima perioadă a carierei mele. Personal, nu am ce să îmi reproșez pentru Londra. Nu mi-aș fi lăsat doi copii acasă pentru a merge să mă antrenez mai puțin decât era cazul. Nu aș fi stat în cantonament dacă aș fi știut că nu se poate. Dar niciodată, nu am simțit ce am simțit la Londra. Cât timp am fost aproape egali în pregătire cu ceilalți, ne-am demonstrat valoarea. Dar astăzi, nu mai este suficient doar atât. Iar acel loc 5 nu a fost un eșec atât de mare încât să-mi fie rușine. Eu mi-am reprezentat țara cu mândrie.

Și după retragerea din activitate, Georgeta Andrunache continuă să sprijine sportul din funcțiile deținute la clubul Dinamo și la Comitetul Olimpic și Sportiv Român. Iar ceea ce impresionează și mai mult la această campioană este faptul că și acum, dacă ar trebui să o ia de la capăt, ar merge cu aceeași determinare pe același drum, fără niciun regret:

Nu aș schimba nimic. Aș face același sport, aș îndura aceleași dureri, aș vrea să am aceeași echipă. Am făcut totul cu plăcere.

 

surse foto: Olympic.org, WorldRowing.com, Zimbio, Lead.ro

Elisabeta Lipă

Sunt puține domenii în care un român să fie Number One la nivel global, dar atunci când se întâmplă așa ceva, este evident că avem de-a face cu un adevărat fenomen. La fel cum Nadia Comăneci a rămas etalonul perfecțiunii în gimnastică, Elisabeta Lipă este întruchiparea performanței absolute în canotaj.

 

Desemnată „Canotoarea secolului XX”, Elisabeta Lipă este cea mai galonată reprezentantă a sportului cu vâsle în istoria Jocurilor Olimpice, cu cinci medalii de aur, două de argint și una de bronz, obținute pe o perioadă de 20 de ani. În plus, cea alintată Uța de colegele de barcă a mai cucerit un aur, de opt ori argintul și patru medalii de bronz la Campionatele Mondiale.

Născută pe 26 octombrie 1964 în localitatea Siret, județul Suceava, Elisabeta Oleniuc, devenită Lipă după căsătorie, ar fi putut avea o carieră și în baschet, sportul pe care l-a practicat până în primul trimestru al clasei a zecea a Liceului Mihai Eminescu din Botoșani. Atunci, s-a produs acel scurtcircuit care a deturnat-o spre canotaj, disciplină despre care Elisabeta habar nu avea atunci.

Astfel, în urma unei selecții naționale în 1980, a ajuns la clubul Olimpia, unde canotajul i-a fost prezentat drept un sport mirific.

Apă, soare, bărci lungi, ascuțite. Mi-am zis: cred că aici e de mine, că prea frumos sună. Așa am ajuns pe 10 ianuarie, când a început trimestrul al doilea, în București.

Numai că de la descrierea idilică la realitatea imediată a fost o cale destul de lungă.

Eu am prins perioada de iarnă, când antrenamentele le-am început în parcul de la 23 August și era cu totul altceva decât ce îmi povestise antrenoarea mea. După vreo trei luni, i-am zis: asta nu e de mine, m-ați mințit, nu e ce mi-ați spus. Și m-a convins, spunându-mi că în România, nu avem condiții să vâslim iarna pe apă, dar că, după ce va fi mai cald, vom ieși pe apă și totul va fi conform descrierii ei.

 

Ciocolata, prima motivație a unei mari campioane

Elisabeta Lipă a avut încredere în cuvântul antrenoarei sale și a învățat să vâslească pe baraj, într-un cantonament la Râmnicu Vâlcea. La scurt timp, a participat la primul său concurs, la Timișoara, după doar trei luni de canotaj.

Era o perioadă foarte aglomerată pentru Uța, care dimineața mergea la școală, iar după-amiaza, la antrenament, pe lacul Herăstrău. Totul culmina duminica, zi în care își măsura forțele cu alți copii.

Erau mulți copii de la multe cluburi atunci pe Herăstrău: Dinamo, Metalul, Voința, Steaua, CS 1, Triumf și abia așteptam weekend-urile să ne întrecem. Bucuria era și mai mare când câștigai, pentru că primeai cadou o șapcă, o ciocolată și asta era motivația noastră de a merge mai departe.

Calitățile deosebite au ajutat-o pe Elisabeta Lipă să ajungă după numai un an în lotul de senioare, deși era încă la vârsta junioratului. Abia mai târziu a înțeles cât de mare a putut să fie, deși încă era mică…

La 19 ani, la patru ani după ce a urcat pentru prima dată într-o barcă de canotaj, Uța devenea campioană olimpică pentru prima oară, la Los Angeles, în proba de dublu vâsle. Astfel, începea dominația pe apele olimpice ale celei mai valoroase și mai longevive sportive din istoria canotajului.

Iubesc absolut toate Olimpiadele la care am participat. Pentru fiecare, am amintiri frumoase, dar cea mai dragă sufletului meu este cea din 1984, de la Los Angeles. Eram foarte tânără, eram pentru prima dată participantă la Jocurile Olimpice și am fost singura țară comunistă participantă la acea ediție și mi s-a acordat mult mai multă atenție decât celorlalți participanți. A fost ceva ieșit din comun pentru mine.

 

Elisabeta Lipă a primit un sfert de Dacie pentru primul aur olimpic

În ciuda acelei performanțe extraordinare, Elisabeta Lipă a trebuit să aștepte un an pentru a fi recompensată de statul român cu 20 de mii de lei, echivalentul unui sfert de Dacie. Însă, Uța s-a simțit privilegiată și în timpul regimului Ceaușescu, și după Revoluție.

Dacă aveai valoare și aveai în spate un club cu putere financiară, nu se putea să nu îți ofere un apartament. Se compensa. După ’89, au apărut alte stimulente financiare, dar nici înainte nu eram neglijați pentru că statul și cluburile aveau cumva grijă de noi.

 

Talent, muncă, fizic, ingredientele necesare pentru a rămâne 20 de ani în vârf

Timp de două decenii la cel mai înalt nivel, Elisabeta Lipă a strălucit la șase ediții ale Jocurilor Olimpice datorită unei longevități incredibile. Însă, marea campioană a canotajului mondial spune că nu există un secret magic în această hegemonie fără precedent și extrem de greu de egalat în viitor.

În primul rând, este dorința, apoi voința. Nici eu nu mi-am propus atunci când m-am apucat de canotaj să particip la șase ediții ale Jocurilor Olimpice. Pur și simplu, m-a ajutat și Mama Natură, făcându-mă cu un fizic pe măsură, talent cât carul și muncă cât cuprinde!

Elisabeta Lipă

O altă particularitate în succesul Elisabetei Lipă o constituie diversitatea. A cucerit medalii în patru probe distincte ale canotajului: dublu vâsle, (aur la Los Angeles 1984, argint la Seul 1988 și Barcelona 1992); simplu (aur la Barcelona); patru vâsle (bronz la Seul) și, bineînțeles, în echipajul de 8+1 (aur la Atlanta 1996, Sydney 2000 și Atena 2004).

Toate medaliile sunt frumoase, dar cele mai frumoase sentimente trăite de mine au fost în barca de 8+1. Când ai o echipă adevărată, trăiești niște sentimente unice! Cantonamentul este prima ta familie, iar familia ta adevărată trece pe locul doi. Într-o săptămână, stai cinci zile și jumătate în cantonament și una și jumătate acasă. Aici, se leagă prietenii pe vecie, aici înveți să dăruiești, să ajuți, să cunoști greutățile și bucuriile, și când acasă, te lovești de unele probleme, înveți să treci mai ușor peste ele.

 

Performerul de ieri, protectorul campionilor de mâine

La patru ani după retragerea din activitate, în 2004, Elisabeta Lipă a fost distinsă cu Medalia Thomas Keller, denumită după fostul președinte al Federației Internaționale de Canotaj, între 1958 și 1989, și care se acordă la capătul unei cariere excepționale în sportul cu vâsle.

Astăzi, din rolul de șef al canotajului românesc, încearcă să ne readucă în top prin noua generație de sportivi, pe care o păstorește cu grijă.

Ca președinte de federație, vreau să cred că, de la o ediție la alta a Jocurilor Olimpice, vom reveni în vârf. Am speranțe mari în generația actuală pentru că este una de excepție, sunt niște copii foarte motivați și dornici de performanță, iar asta se vede în performanțele lor. Mă lupt pentru problemele lor, încerc să le ofer tot ce este nevoie atunci când sunt în pregătire, și sper să ne calce pe urme.

Din postura de conducător de federație, dar, mai ales, de fostă mare campioană, Elisabeta Lipă îi îndeamnă pe părinți să își trimită copiii spre sport, dar mai ales spre canotaj. Beneficiile practicării sportului sunt evidente, dezvoltând armonios corpul, iar în cazul obținerii unor performanțe importante, răsplata este pe măsură.

Mai mult, Federația Română de Canotaj asigură casa și masa sportivilor și se ocupă și de educația copiilor, ajutându-i să își termine școala și chiar să urmeze cursurile unei facultăți.

Aria de selecție a mai scăzut ca vârstă, astfel că un copil poate merge la canotaj încă de la 13-14 ani, cu condiția de a se înscrie în limitele de înălțime: fetele, minimum 1,78 metri, iar băieții, 1,85-1,90 metri.

Elisabeta Lipă

Cvintuplă campioană olimpică, fost ministru al Tineretului și Sportului, vicepreședinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, fost președinte al Clubului Sportiv Dinamo, cetățean de onoare al orașului natal, Siret, desemnată cea mai bună canotoare a secolului XX și președinte al Federației Române de Canotaj. Sunt cele mai importante borne ale unui CV cu adevărat impresionant pe care îl deține Elisabeta Lipă, o performeră și după ieșirea în glorie de pe apele olimpice.

Privind în urmă, sunt foarte mândră de performanțele mele. Dumnezeu nu poate să îți dea de toate și, uneori, trebuie să alegi. Poate singura mea neîmplinire este că mi-a dat un băiat, dar nu mi-a dat și o fată. Dar nu poți să le ai pe toate în viață.

Chiar și așa, Elisabeta Lipă a avut aproape totul. Pentru că, dincolo de talentul său, a muncit din greu pentru fiecare realizare.

surse foto: Facebook.com, WorldRowing.com, StiriBotosani.ro