Articole

Miodrag Belodedici

Miodrag Belodedici (55 de ani) este cel mai titrat fotbalist român al tuturor timpurilor. Are în palmares două trofee Cupa Campionilor, cu Steaua București (1986) și cu Steaua Roșie Belgrad (1991), Supercupa Europei (Steaua, 1987), Cupa Intercontinentală (Steaua Roșie, 1991). A fost, de asemenea, sfertfinalist cu naționala României la Campionatul Mondial din 1994 (SUA), la doar câteva minute de o semifinală cu Brazilia.

 

Belo, cum i s-a spus la București, sau Mile, cum i se spune în comuna natală Socol din Caraș Severin, a fost tot timpul un om modest, care nu a uitat de unde a plecat. Nu s-a crezut niciodată o mare vedetă a fotbalului, deși e îndreptățit s-o facă, prin prisma palmaresului impresionant.

I s-a spus „Căprioara” pentru eleganța sa în joc. Avea un spirit de anticipație extraordinar din postura de libero. Dacă mingea trecea de Bumbescu, omul cu târnăcopul, apărea imediat Belo la dublaj și scotea mingea din situații dificile.

Deși avea o viață bună în România în anii 80, ani ai unui comunism de criză, deși câștigase Cupa Campionilor Europeni și Supercupa Europei cu Steaua București, Belodedici n-a mai suportat regimul dictatorial din țară și a fugit în Serbia în 1988, unde a jucat până în 1992 pentru Steaua Roșie Belgrad. Au urmat Valencia și Valladolid în Spania, pentru ca apoi să evolueze în Mexic și să se retragă de la Steaua, la 37 de ani.

Vă invităm să vizionați un interviu spectaculos cu Miodrag Belodedici, despre viața la țară cu munca grea de zi cu zi, despre cariera sa de excepție, despre fuga din România comunistă și despre viitorul fotbalului nostru.

 

Iată câteva din replicile extrase din dialog:

 

Amintiri din copilăria lui Miodrag Belodedici

„Bunicul meu, care era cojocar și care voia să-i urmez meseria, îmi spunea tot timpul: Lasă mingea, că nu îți dă mingea să mănânci! Când am ajuns la Steaua, veneam uneori acasă și număram banii câștigați în fața lui și nu-i venea să creadă că din bătutul mingii se poate câștiga așa mult.

Nu m-a susținut nimeni să joc fotbal. Când prindeam ocazia, dispăream. În casa în care m-am născut, aveam animale, aveam tot felul de păsări, și curcani, și gâște, și rațe, și găini, porci, două vaci, 10 oi. Copilăria mea a fost frumoasă, dar a fost și multă muncă. Aveam pământ, trebuia să mergem să însămânțăm, cartofi, fasole, porumb. Aoleoooo, cât am muncit! Apoi, fotbalul nu mi s-a părut greu deloc, m-am antrenat și am jucat de plăcere.”

 

Cel mai frumos moment după câștigarea CCE

„Când am ieșit din avion, la întoarcerea de la Sevilla, era întuneric, dar am simțit o mare de oameni, care scandau, strigau. Unii dintre noi au aruncat sacoul, cravata către acei oameni care ne aclamau. Cred că e una dintre cele mai frumoase aminitiri care mi-au rămas, acea mare de oameni fericiți”.

 

Relația specială dintre Belodedici și Bumbescu

Am fost mai tehnic decât Bumbescu (râde), dar dacă nu-l aveam în față, mă mâncau! Sărea la cap și, când se ciocnea cu atacantul advers, se auzea buffff! Sărea mingea, eu o luam și ieșeam cu ea, dădeam pasă și auzeam Bravo, Belo!”

 

Despre statutul de vedetă

„Nu mi-a plăcut niciodată să am mulți oameni în jurul meu, nu mi-a plăcut să am în apropiere multe camere de luat vederi. Tot timpul evitam înainte de meciuri mai ales, voiam să fiu singur, să mă concentrez. Eu nu știu cum am devenit vedetă, de unde am avut eu tehnica aia…”

 

Tinerii din ziua de azi, din perspectiva lui Miodrag Belodedici

„Tinerii care vor să ajungă mari fotbaliști trebuie să muncească mult, mai ales la 16-17-18 ani. Eu jucam și două meciuri într-o zi! Și nu mi s-a-ntâmplat nimic. Și să ne mai ceară și nouă sfaturi, cum trebuie să se odihnească, ce trebuie să facă înainte de meci, cum trebuie să se încălzească, pentru că am trecut prin asta. Să muncească și să nu se mai plângă!” 

Franța, Anglia, Croația, Portugalia, Elveția. Țări de top în fotbalul european produc pe bandă rulantă jucători excepționali, știu să crească tineri și să aibă grijă de ei. Și totuși, toate aceste țări se uită de jos la Naționala U21 a României! 

 

A fost o săptămână de vis. 3 meciuri și jumătate, România a jucat fotbal ca niciodată în ultimii 20 ani. Băieții ne-au făcut să ne simțim, din nou, suporteri. Să tremurăm la fiecare fază, să fim cu inima, cu mintea, cu ochii și vocea conectați la tot ce li se întâmplă lor.

La acest european, mica națională a respectat toate principiile fotbalului modern, dar a venit și cu ceva în plus. Într-o eră super tacticizată, când organizarea joacă un rol esențial și un meci se câștigă cu o apărare de fier, Naționala U21 și-a făcut perfect datoria în defensivă. Nu am sesizat prea multe breșe în apărare, spații între linii, am văzut pressing și dublaj, recuperări de manual sau parade excepționale.

Dar am mai văzut ceva ce mie mi-a fost dat să trăiesc doar pe vremea Generației de Aur: combinații, călcâie și devieri eficiente, pase magistrale, ocazii de poartă, goluri multe, lucrate și frumoase. Un joc pe cartea atacului, indiferent de numele adversarului.

Nu îmi amintesc ca, în meciuri cu echipe de top, Hagi Sr & Co să fi jucat chiar atât de ofensiv…

 

Când privirile adversarilor spun totul despre valoarea ta

În primele 15 minute ale europeanului, au luat pe sus naționala Croației. S-au regrupat rapid când croații dădeau semne de revenire și și-au dublat avantajul până la final.

Au avut tăria, norocul și inspirația să reziste după fiecare egalare rapidă a Angliei. Iertat fie-mi elanul, dar cred că Naționala U21 ne-a oferit poate cel mai frumos final de meci din istoria fotbalului românesc!

Cu Franța, și-au testat abilitățile defensive, au arătat că știu să joace organizat și să blocheze jucători de zeci de milioane de euro. Senzația a fost că francezii tremurau de fiecare dată când ai noștri ieșeau pe atac și că ar fi câștigat dacă ar fi fost nevoie de victorie.

Cât despre Germania… Mă uitam în prima repriză la privirile nemților și nu-mi venea să cred. Efectiv nu înțelegeau ce li se întâmplă lor, urmașii liderilor Europei, în orice domeniu. La fiecare atac, li se citea în ochi panica și ușurarea că faza respectivă nu s-a încheiat cu gol. A fost o repriză magnifică, care ne-a dat tot dreptul să sperăm la o minune și mai mare.

 

Naționala U21 a României, post pe post

În ultimii ani, România s-a bazat mai mereu pe un ax central cât de cât puternic în defensivă. Radu, Pașcanu, Nedelcearu și mai ales Băluță au oferit siguranță la acest european. Cicâldău, mai degrabă un decar, și-a acceptat rolul mai retras și a făcut-o foarte bine.

Fundașii laterali (Manea, Ștefan, Boboc) și-au făcut și ei treaba în defensivă. Au primit mereu dublaj de la mijlocași, la fel cum la rândul lor au oferit opțiuni excelente în atac. Nu îmi iese din minte faza din minutul 90 contra Franței, când Manea făcea pressing aproape de linia de fund adversă…

Pușcaș, atacantul, și-a jucat perfect rolul de pivot. Mereu un ghimpe în coasta fundașilor, Pușcaș este un atacant cum nu prea am mai avut noi în ultimii ani. Din fericire, din poziția sa cu spatele la poartă, are către cine să redistribuie mingi.

Linia de mijloc, cu Hagi coordonator, Man, Ivan sau Coman extreme reprezintă de fapt cheia jocului nostru ofensiv. Un joc lucid, plăcut ochiului, strălucitor pe alocuri, care destabilizează defensive mai bine cotate și produce de multe ori omul liber.

Sigur că au fost și greșeli, inevitabile la acest nivel. Cel mai important însă, am văzut atitudine, determinare, jucători care aleargă și se pun în slujba echipei. Mereu oameni care vin din spate și oferă superioritate, astfel încât să rezulte atacuri surprinzător de cursive.

 

Mirel Rădoi este unul dintre noi!

Cine urmărește fotbalul, cunoaște acest cântec al galeriei, din vremea în care Mirel Rădoi era căpitanul Stelei. Acum, în 2019, acest strigăt de luptă rămâne valabil, dar la un alt nivel.

Fotbalistul Mirel Rădoi a fost un caracter puternic, un luptător care spunea lucrurilor pe nume și căruia nu prea aveai ce să îi reproșezi. Nu a acceptat niciodată compromisuri și a știut să se impună drept căpitan, chiar și în era Becali.

Acum, iată, este un pion important în acest succes. Sigur că Naționala U21 actuală este o generație de excepție, care a pornit la drum cu un alt antrenor – Daniel Isăilă, unul din puținii care a crezut la început că se poate. Generația de Fier, cum și-au spus ei, este în primul rând rodul încăpățânării marelui Gică Hagi, a muncii sale aproape solitare de a descoperi și promova tineri talentați.

Sursa foto: Getty Images

Din punct de vedere tactic însă, antrenorul Mirel Rădoi a pregătit în mod exemplar toată această campanie. Cel mai impresionant mi se pare că a înțeles perfect calitățile jucătorilor săi. Știe când și cum trebuie să intervină, cum să mobilizeze un grup de tineri crescuți în generația rețelelor sociale, când să iasă el în față sau să lase liderii grupului să se exprime.

Mirel Rădoi rămâne unul dintre noi, românii adevărați! Omul potrivit la momentul potrivit.

 

La ce mai trebuie să lucreze jucătorii Naționalei U21 a României

Mă aliniez și eu celor care spun că acești băieți trebuie să facă pasul la naționala mare. Cât mai repede. Cu câteva condiții. Să muncească și mai mult de acum înainte. Să se impună la noile sau vechile echipe de club. Să nu alerge după un club mare, doar pentru un CV impresionant. Au timp suficient, calități cât cuprinde, însă mai trebuie lucrat.

Naționala mică a avut și minusuri la acest european, care pot fi corectate. În primul rând, concentrare egală, timp de 90 minute. Golurile Angliei și Croației au venit pe fondul relaxării după reușitele noastre.

Primul gol al Germaniei e cauzat de un avânt tineresc, în care mijlocașii centrali au fost surprinși prea în față. Echipa noastră a revenit totuși în joc, nu s-a demoralizat, bravo lor pentru felul în care au jucat în continuare.

Însă acest avânt trebuie dublat și de o condiție fizică exemplară. Efortul s-a văzut în repriza a doua, când au apărut greșelile care ne-au costat un rezultat istoric.

Și, a propos, dragă Ionuț Radu: nu ați pierdut din cauza arbitrilor. Ați pierdut pentru că nemții și-au dozat mai bine efortul, la 40 grade, iar voi nu mai puteați alerga și gândi în repriza a doua. Ești un lider exemplar, te rog eu frumos să nu cazi în capcana asta! Sper că declarația ta a fost făcută doar la cald, pe fondul unor întrebări execrabile și că știi și tu că trebuie să învățați din realitate, nu din speculații sau mingi ridicate la fileu!

 

Fierul, mai mare decât aurul?

Așa a subliniat Gică Hagi și are dreptate. Ei, Generația de Aur, nu au avut aceleași rezultate ca această Naționala U21. Provocarea însă rămâne, ca acești băieți să aibă continuitate, să-și atingă potențialul. Să aibă rezultate și la echipele de club. Pentru binele lor, pentru viitorul fotbalului românesc.

Noi vom fi mereu alături de ei. Milioane de români i-am urmărit cu sufletul la gură, după 20 ani în care fotbalul nu ne-a adus cine știe ce motive de bucurie.

Naționala U21

Sursa foto: sport.ro

Vă rog să-mi iertați această mică paranteză pe platforma noastră. Mă cunoașteți, probabil, mai puțin din această postură. Eu am fost însă mereu un fan al fotbalului românesc, care s-a bucurat la fel de mult când Dinamo bătea pe Everton cu 5-1 sau Rapid ajungea în sferturile Cupei UEFA. Mi-a plăcut mereu să fac analize, să urmăresc în sport și altceva decât se spune de obicei.

Mai important însă, cred că sunteți de acord cu mine că acești băieți reprezintă noua elită a fotbalului românesc. Ne-au trezit sentimente vechi, zile și nopți frumoase de vară pe care nu le-am mai trăit demult. Să le mulțumim și să le fim recunoscători că au apărut aparent de nicăieri și ne-au oferit o săptămână magică.

Sportul ne aduce poate cele mai mari bucurii. De la un „Deșteaptă-te, române!” cântat de un stadion întreg, la înjurătura din cauza unei ratări imense sau răgușeala de la un gol important. Sau când revezi rezumatele și te iau toți fiorii când în sfârșit îi auzi pe comentatori cum strigă „Gooooooool”, la fel ca tine, în fața televizorului….

Astfel de momente trebuie marcate, mai ales pe o plaformă dedicată elitelor. Hai România!

Marcel Răducanu

Marcel Răducanu este unul dintre cei mai tehnici fotbaliști pe care i-a avut România. Driblingurile sale năucitoare și golurile spectaculoase i-au adus și titlul de „Fotbalistul Anului” în 1980, într-o vreme în care erau în plină glorie Balaci, Iordănescu, Ștefănescu sau Cămătaru.

 

Tot în 1980 a marcat în poarta Angliei în victoria cu 2-1 de pe „23 august”. După numai un an, rămânea cu orice risc în Germania, fugind de comunism și de problemele pe care și le făcuse în țară.

A jucat apoi pentru Borussia Dortmund, între 1982 și 1988, fiind asimilat rapid și îndrăgit de nemți.

În România a fost condamnat la închisoare de regimul Ceaușescu și șters din statistici, astfel că golul său cu Anglia nu mai figura sub numele lui!

 

Ce boacăne făcea Marcel Răducanu în cantonament

Talentul l-a avut în genă, trăgându-se din neam de fotbaliști. Cel mai cunoscut era unchiul său, Marin Voinea, care evolua pentru Progresul București. Acolo a început fotbalul, la vârsta de 7 ani, chiar dacă destul de departe de casă. Până la 9 ani și jumătate a făcut naveta zilnic cu tramvaiul, o oră, între Pantelimon și Dr. Staicovici.

S-a tras apoi mai spre casă, la Centrul de copii și juniori de la 23 August. L-au oprit imediat, pentru că dribla tot. Încă de la 5-6 ani, pe maidan, le înnoda picioarele celor mai mari decât el.

Am avut norocul că am dat de un mare antrenor, de Francisc Fabian. Am jucat mulți în prima ligă din grupa lui: Ion Ion, Aelenei… Ne-a luat de mici și ne-a dus până la 18 ani.

Cea care i-a urmărit îndeaproape cariera a fost mama sa, pentru că, paradoxal, tatăl nu era pasionat niciun pic de fotbal. Ne povestește că nea Petrică, cum îi spuneau prietenii, a fost o singură dată la un meci, pe Ghencea. Marcel însă a prins o zi proastă, un spectator l-a înjurat iar de atunci tatăl lui nu a mai călcat pe la stadion.

Mama lui a fost cea care s-a zbătut să fie reprimit la naționala de juniori după o… boacănă făcută în cantonament.

M-au luat la lotul de juniori în pregătire. Am făcut și prostii, m-au trimis acasă de la Râșnov. Am făcut pipi într-o sticlă, am amestecat cu suc de portocale și am dat unuia să bea. Când m-a văzut mama acasă, m-a întrebat ce e cu mine. I-am spus: gata, m-au selecționat. Ce era să-i zic? Mama m-a simțit imediat că am mințit și că nu mă simțeam bine. S-a dus la Fabian și m-au chemat înapoi.

 

Soția l-a salvat de la un posibil infarct!

Tatăl fostului fotbalist a murit de tânăr, la vârsta de 52 de ani. Într-o noapte geroasă, a ieșit să pună antigel în instalația mașinii și i-a stat inima. Problemele sale s-au transmis pe cale ereditară, astfel că și Marcel Răducanu a fost în pericol de moarte, exact la aceeași vârstă.

Dacă nu mă atenționa nevastă-mea, muream. Am două stenuri la inimă din 2006. Aveam 52 de ani, mă simțeam moleșit. M-a trimis nevastă-mea: du-te să te controlezi. M-am dus și m-au pus pe bicicletă să fac efort. Doctorul se uita strâmb la mine, mi-a zis că nu prea îi place.

Dumnezeu a vrut, mai spune Marcel, să se întâlnească, doar cu câteva luni înainte, cu cel mai mare cardiolog din Germania, care face transplant de inimă în America. Profesor-doctor Kofler era nebun după fotbal. Datorită lui, acum, știe că trebuie să ia toată viața 5 pastile pe zi pentru subțierea sângelui, pentru tensiune.

 

Marcel Răducanu în era Steaua

Revenind la cariera de jucător, Răducanu a debutat la Steaua în fotbalul mare la 18 ani, echipă cu care avea să câștige două titluri de campion național și o Cupă a României. Nu i-a fost greu să se acomodeze în vestiar, pentru că el și alți câțiva tineri care făcuseră trecerea de la tineret erau „fotbaliști”.

Vedetele de atunci, ca Liță Dumitru, Puiu Iordănescu sau Iosif Vigu, îi apreciau talentul. Sigur că el, la fel ca cei mici, mai căra echipamentul, mai era pus la munca de jos… Dar s-a avut bine cu toată lumea și nu a avut niciodată probleme cu nimeni.

Cel mai mult l-au ajutat să se integreze Vasile Negrea și Vasile Iordache. Se înțelegea cu toată lumea, însă cel mai bine cu Florin Marin, cu Aelenei, cu Tudorel Stoica și cu Adrian Florea:

Aveam echipă puternică. Dacă decurgea totul normal și nu se făceau șmecherii, trebuia să luăm în fiecare an campionatul. Problema mare la noi era că se adunaseră prea multe valori.

 

Regretă și acum că n-a fost băgat pe Wembley, împotriva Angliei

O primă oportunitate de a rămâne în străinătate a apărut în 1980, în timpul unui turneu la Toulouse, în care a luat titlul de cel mai bun jucător al competiției în defavoarea lui Platini!

Totuși, Marcel era un fotbalist iubit, nu ducea lipsă de nimic. Trăia bine în România, de ce să vrea să plece în Occident? Dorința de a juca în continuare pentru echipa națională l-a făcut să nu își dorească să „evadaze” din comunism, dar a urmat o dezamăgire: nu a fost folosit niciun minut în meciul de pe Wembley, cu Anglia.

Atunci, România a obținut un rezultat mare, 0-0 în deplasare cu naționala Angliei. Însă antrenorul de atunci, Valentin Stănescu, a decis să nu-l introducă pe Marcel Răducanu, iar asta l-a durut extrem de tare.

Se săturase deja de balivernele comuniștilor, de toate ședințele în care se spuneau numai minciuni. Mai era și problema cu blatul demonstrat, din meciul cu „U” Cluj. Pur și simplu își dorea să-și demonstreze că poate face față în Occident.

Întrebarea vine firesc. Nu v-a fost frică să rămâneți singur acolo? Să lăsați totul în țară, o carieră, o familie?

Mi-a fost frică atunci când am rămas, pe 31 iulie 1981. Trei zile nu am ieșit afară din casă, apoi am început să ies, trebuia să mă mișc, să mă antrenez. Când am fost la Hamburg și i-am văzut pe nebunii ăia pe motociclete, mi s-a făcut frică. Am zis: Doamne, vreau înapoi. Nu am putut să stau prea mult la nea Costel Popa (n.r. – fost șef al hotelului Nord, rămas cu ceva vreme înainte în Germania), mă simțeam prost.

 

Suspendat în Germania pentru dublă semnătură

Apucase să semneze cu Hanovra atunci când a fost căutat de Borussia Dortmund, oficialii acestui club aflând din presă că Marcel Răducanu nu se mai întorsese în România. A semnat și cu Dortmund, astfel că primea salariu din două părți, ceea ce era ilegal.

A fost suspendat un an, iar Dortmund a plătit 500.000 de mărci pentru el celor de la Hanovra, pentru că altfel nu îl puteau folosi.

Am semnat ca fraierul cu Hanovra un precontract. După 3-4 săptămâni m-a căutat Borussia Dortmund. A venit Branko Zebec, cel care a fost și la Bayern Munchen și la Hamburg, croatul, marele jucător și antrenor. Ne-am întâlnit pe o autostradă. M-am dus cu nea Popa, săracul a încercat să mă ajute, nu știa nici el foarte bine germană. În sfârșit, cu engleză, dând din mâini, din picioare. Mi-au zis: vii, ai 100.000 de mărci, joci în prima ligă. Eu, când am auzit, „gata, nicio problemă”.

Dar el semnase deja. Pe 1 septembrie 1981 a ajuns la Dortmund. Cei de la Hanovra l-au dat în judecată. Îi trimiteau salariul, Marcel îl trimitea înapoi. Lua deja bani de la Borussia, nu putea să ia din două părți!

Un an a durat procesul și a câștigat Hanovra. Borussia a dat jumătate de milion de mărci, iar Marcel regretă și acum, pentru că banii ăștia putea să îi ia el.

Venise pe gratis din România, nu costase nimic. Și acum își reproșează acea greșeală:

Am vrut inițial doar să joc fotbal, nu mă mai gândisem la bani, dar apoi mi-am dat seama ce am pierdut.

Prima reîntâlnire cu autoritățile române a fost după o jumătate de an, când s-a dus la Consulatul României pentru a renunța la cetățenie. A mers cu o mare strângere de inimă, pentru că cei care mai făcuseră acest gest o sfârșiseră rău. Spre surprinderea sa, totul a decurs fără probleme.

Am luat cu mine un prieten, pe unul Gigi. I-am zis: Gigi, intru înăuntru. Dacă nu ies în jumătate de oră, anunți poliția. Se mai întâmplaseră chestii… Îmi făceau o injecție și după aia prindeam fluturi pe acolo. Îi băga în mașină și îi ducea acasă în România. Nu mi-au făcut nimic.

 

A pus stop unei scrumiere de 5 kilograme! „Unuia de la tv i-au căzut ochelarii!”

Era prieten bun cu Conți Bărbulescu, cel care îi făcea schetchurile lui Dem Rădulescu sau lui Toma Caragiu. Își amintește cu plăcere de „șprițurile” cu Fănuș Neagu, cu Dan Spătaru, cu Florin Piersic, atunci când ajungeau în Germania.

Marcel Răducanu este celebru și pentru episodul în care a pus stop unei scrumiere de 5 kilograme! Povestește eroul nostru:

Când eram suspendat, aveam un termen la președinte, care era cu un oaspete în birou și cu televiziuni acolo de față. De plictiseală, am luat o scrumieră de cristal de 5 kilograme, am aruncat-o în sus și am pus stop pe picior. I-au căzut ochelarii unuia de la televiziune. Cum ai făcut? Mai poți să faci o dată? Și am făcut-o.

Voia să fie cât mai degajat, dar singurătatea reprezenta o mare problemă. Soția rămăsese în țară, iar mama trăia o dramă în România comuniștii spunându-i că fiul ei a fost împușcat. Ulterior, a reușit totuși să vorbească la telefon și a liniștit-o. 

În schimb, toți colegii încercau să îl facă să se simtă „ca acasă”. L-au primit bine, l-au ajutat să învețe limba, iar după expirarea suspendării, a început să facă furori pentru Borussia Dortmund: în sezonul 1982-1983, Marcel Răducanu a ajuns de 11 ori în echipa etapei!

Ziua aveam două antrenamente… mai era un turc… În perioada aia aveau voie numai doi străini. Acum sunt doi nemți și 20 de străini. Au trecut anii, m-am obișnuit. Dacă, Doamne ferește, mă accidentam, nu știu ce se întâmpla.

Acum, când se uită în urmă, Marcel Răducanu regretă că nu și-a terminat cariera la Borussia Dortmund, preferând să plece, la 33 de ani, la FC Zurich.

Știam că nu mai pot să mă întorc acasă. Am stat 7 ani, 6 sezoane am jucat. Aveam până în 89 contract, dat în 88 am plecat la FC Zurich, aveam 33 de ani, mi-au dat contract pe trei ani. În viață iei decizii, crezi că e bine, dar când te uiți înapoi vezi că nu a fost așa. Dacă rămâneam, în 89 luam Cupa Germaniei și poate că îmi dădeau și un job la Borussia Dortmund.

 

Golul pentru care îl mai oprește lumea pe stradă și acum la Dortmund

Cea mai frumoasă amintire din carieră? Golul din meciul cu Fortuna Koln, care a salvat-o de la retrogradare pe Dortmund în 1986.

Am dat al doilea gol, cu capul, cel mai important gol din cariera mea. Dacă nu îl dădeam, pierdeam cu 2-1 și retrogradam. Nu știu dacă mai revenea Borussia așa de repede în prima ligă.

Într-un oraș de 75.000 locuitori, lumea încă îl mai recunoaște pe stradă. A fost iubit de fanii Borussiei, adulat, tratat ca o mare vedetă. De 25 ani, Marcel Răducanu se ocupă de propria școală de fotbal de la Dortmund, unde învață „meserie” peste 20 de copii români, din 85 de pitici legitimați.

Marcel Răducanu

Anul acesta, când împlinește 65 de ani, speră ca clubul să îi pună la dispoziție stadionul, pentru o mare petrecere alături de oraș.

În Germania e altă mentalitate, alt devotament. Copiii au atitudine, voință. Antrenamentele sunt utile, sunt antrenori care au licență, care au jucat și ei fotbal, nu pui orice ospătar sau taximetrist. Știu să vorbească frumos cu copiii, nu să îi bată sau să îi înjure și să le ia bani la părinți ca să joace copiii fotbal. La noi, copiii fac antrenamente cu frică. Și aici, când vin părinții români și încep să strige le ei, le spun să se ducă să bea o cafea, să-i lase în pace.

 

Marcel Răducanu: „E nevoie de o revoluție completă în fotbalul românesc!”

În opinia lui Marcel, Gheorghe Hagi este singurul care a făcut ceva bun în fotbalul românesc și crede că acesta trebuie susținut.

Ca să renască fotbalul din România trebuie revoluție completă. Toți dați afară, puși antrenori fotbaliști, cum sunt Sînmărtean, Rădoi, care au fost fotbaliști buni și care sunt serioși. În mocirla de acolo nu ai cum, mai găsești unul răsărit pentru că are de la Dumnezeu calități. La analizele meciurilor, auzi numai „din păcate”. „Am jucat bine, dar, din păcate, am pierdut cu 3-1, 4-1”. Hai să-l mai lăsăm pe „Din păcate”.

La 65 de ani, are o vitalitate ieșită din comun, deși s-a operat de curând pentru a treia oară la coloană! Ar încerca un proiect în România, vrea să ajute, dar nu l-a solicitat nimeni în mod serios.

A fost chemat în iarnă de Stoichiță și de Andrei Vochin la Federație, i-au spus că vor să facă un proiect frumos, dar de atunci n-a mai dat nimeni niciun semn!

Eu spun că dacă aș veni o lună de zile în România să caut copii, aș face o echipă din 11 copii de-ăia buni de tot, cărora le e foame, nu care au părinții nepoți de primari sau măcelari. Îi fac fotbaliști. Dar cine își asumă lucrul ăsta? Ce e mai frumos decât să vezi cum progresează copiii? De ce nu îl susține nimeni pe Hagi, că e singurul care face ceva? Ungurii ne-au depășit. Au 9 academii de fotbal, iar noi avem una!

 

Sursa foto: Facebook Marcel Răducanu

Helmut Duckadam

Helmut Duckadam (60 de ani) a rămas în istoria fotbalului prin cele 4 lovituri de departajare apărate în finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla, în 1986, atunci când Steaua București a câștigat Cupa Campionilor Europeni în fața colosului FC Barcelona.

 

Duckadam a trecut prin clipe grele după accidentarea suferită la scurt timp de la finala CCE, apoi a vrut să emigreze în Statele Unite ale Americii, după Revoluție.

A lucrat la Vamă, și-a vândut mănușile cu care a făcut marea performanță de la Sevilla și și-a stabilizat viața de când este președinte de onoare al Stelei, acum FCSB.

Puteți viziona pe Elita României un interviu cu marele Duckadam, care răspunde cu inima deschisă, despre frumusețile copilăriei – cu munca la animale în satul său natal, Semlac -, despre venirea la București, drumul succesului, despre uitarea noastră, a tuturor, și despre prezentul pe care-l trăiește fericit alături de soția și de fiica sa.

 

 

Iată și câteva din afirmațiile lui Helmut Duckadam, desprinse din acest interviu:

 

Sponsorizat de bunica pentru biletul de tren și pentru un covrig

„Bunica mea m-a susținut în copilărie. Din 115 lei pe lună, cât lua pensie de la CAP, echivalentul cam a 50 lei acum, îmi dădea bani ca să am de tren, făceam naveta la Arad. Ea îmi dădea câte 20 de lei, 18 costau biletele și restul – să am de-un covrig. Dar mai mergeam cu Nașu’!”

 

Curățenie în curte și o miuță pe câmp

„După școală, făceam temele, apoi curățenie în curte, la porci, iar seara era cel mai frumos. Mergeam pe câmp, jucam o miuță și mai adunam și un sac, doi de iarbă pentru animale.”

 

Helmut Duckadam nu a avut emoții deloc la finala Cupei Campionilor!

„Eram o echipă bună și am mers acolo ca să arătăm că știm să jucăm fotbal și pentru a câștiga, ceea ce am și făcut. Știu că surprinde pe toată lumea, dar nu am avut emoții nici la penalty-uri, pentru că atunci când trăgeau spaniolii era liniște. Poate că această liniște m-a ajutat să-mi pun gândurile în ordine.”

 

Helmut Duckadam, zis Robocop: țiuie aparatele când trece vama la aeroport!

„Am suferit trei operații foarte complicate la braț, la ultima mi-au înlocuit artera și mi-au pus un tub care să facă legătura. Iau peste 20 de pastile pe zi, am o proteză în genunchi. Sunt ca un Robocop, țiuie aparatele alea când trec la aeroport, dar mă descurc, mergem înainte.”

 

Sursa foto: Facebook Helmut Duckadam

Gabi Balint

Când îl asculți pe Gabi Balint povestind, ai senzația că auzi versiunea pentru secolul XX a celebrelor „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă în minunata lectură a lui Mihail Sadoveanu. Dincolo de analizele excelente pe care le face acum la TV din postura de specialist și de talentul său narativ de necontestat, Gabi Balint este omul care a participat, fie ca jucător sau ca antrenor secund, la cele mai mari succese din istoria fotbalului românesc.

 

Mai mult chiar, el a înscris cele mai importante goluri în cele mai importante momente pentru sportul-rege de la noi: în finala de la Sevilla din 1986, când am câștigat Cupa Campionilor Europeni, dubla împotriva Danemarcei din 1989, care ne-a readus la un Campionat Mondial după 20 de ani, și în poarta campioanei mondiale, Argentina, la Coppa del Mondo 1990, în remiza care avea să ne ducă în premieră în optimile de finală ale unui turneu final.

Poate părea un clișeu, dar Gabi Balint chiar s-a născut cu mingea la picior. Asta pentru că tatăl său, un fost jucător și, ulterior, antrenor al echipei locale din Sângeorz-Băi, și-a dorit din tot sufletul să aibă un băiat pe care să-l facă fotbalist.

De aceea, 3 ianuarie 1963 avea să devină cea mai fericită zi din viața seniorului familiei Balint întrucât atunci s-a născut fiul său, căruia i-a trasat încă de atunci destinul fotbalistic, numindu-l Gavril Pele. Practic, era aproape imposibil ca cineva cu numele Pele să nu joace fotbal la cel mai înalt nivel.

 

Povestea unui nume de renume mondial

„Pele era în mare vogă în acea perioadă. Era foarte greu de aflat ceva despre fotbaliștii străini la noi, nu era televiziune, nu erau ziare sau reviste de afară.

Dar s-a nimerit, cum era atunci, ca tata să îl vadă în timpul Campionatului Mondial la un televizor cu o antenă ce prindea ungurii, cu care a mers peste dealuri, și s-a îndrăgostit de el. Și și-a spus că dacă va avea un băiat, o să-i pună numele Pele și o să-l facă fotbalist.

A fost foarte fericit când a fost sunat și a aflat că are un băiat. Apoi, când a mers să îmi facă certificatul de naștere, cel de la primărie nu prea era de acord cu numele ăsta.

– Domne, ce nume e ăsta? Cum se scrie?, l-a întrebat omul de acolo.

– Domne, scrie cum îți spun eu. P, E, L, E. Așa cum auzi!, i-a răspuns tata, care s-a cam luat cu el un pic. Știi cum erau comuniștii, cum gândeau, dacă am probleme că scriu un nume …

Mie, sincer, mi-a fost cam rușine cam tot timpul când se citea catalogul: Balint Pele Gavril sau când ieșeam în public și trebuia să spun și prenumele ăsta, mi-era un pic greu să-l spun. Pentru că mi se păra o chestie aiurea, ca și cum astăzi ai pune numele unui erou din filme, gen Superman.

Tot timpul îi spuneam tatălui meu: de ce mi-ai pus numele ăsta?! Lasă că o să vezi, că e cel mai mare fotbalist! Și l-am văzut la Campionatul Mondial din 1970. Nu o să uit imaginea aceea când a fost purtat pe brațe după ce Brazilia a câștigat Cupa Mondială.”

Astfel, Gabi a avut un balon la picioare încă dinainte de a învăța să meargă și dragostea sa pentru fotbal a venit ca un lucru cât se poate de natural. Iar Gavril Balint senior nu a avut doar rolul de părinte și de inițiator în tainele fotbalului pentru fiul său. El a fost și primul antrenor al lui Gabi la echipa Hebe Sângeorz-Băi, căreia i-a pus bazele alături de fratele său geamăn și de câțiva prieteni.

Gabi Balint

Gabi Balint, cu mingea la picior, încă de la 11 luni

După ce a deprins tainele fotbalului din joaca neîntreruptă cu mingea, fie că era făcută din cârpele mamei sau una adevărată, fie afară sau în casă, Gabi a făcut primii pași în fotbalul organizat sub comanda tatălui său, la echipa de juniori a lui Hebe.

Talentul său l-a propulsat rapid spre Luceafărul București, clubul care aduna cei mai valoroși tineri fotbaliști din țară și locul unde s-a dospit Generația de Aur a fotbalului românesc. Gabi Balint a fost unul dintre membrii primei generații de la Luceafărul, ajungând în Capitală în 1978, anul înființării clubului.

 

Gabi Balint a călcat apăsat cu crampoanele pe locul netezit de tatăl său cu șenilele

După un scurt periplu la Gloria Bistrița, echipa-fanion a județului său, Gabi a trecut la Steaua, în 1981, după ce a impresionat într-un meci din Cupa României, împotriva Universității Craiova, disputat la Sibiu, pe un teren impracticabil, dar în care i-a ieșit totul. A fost momentul în care au pus ochii pe el și Steaua, și Dinamo, și Craiova.

A ales, însă, gruparea din Ghencea, împins de fostul lui antrenor de la Luceafărul, Costică Toma, dar, mai ales, de dorința tatălui său de a-l vedea îmbrăcând uniforma militară, mai ales că și el făcuse armata în Ghencea, la tanchiști. Astfel, pe unde odinioară Gavril Balint senior a trecut cu șenilele tancului, avea să calce cu crampoanele Pele al nostru.

Când a auzit de Steaua, tata nu a mai vrut să audă de nicio altă echipă, și Real Madrid de ar fi fost! Pe el îl interesa că eram la armată și armata era ceva serios, că mă va disciplina, că primeam un grad … Așa l-a și luat colonelul Nanciu, care atunci era șeful secției de fotbal la Steaua. L-a chemat la el în birou la București și l-a întrebat: Tovarășe Balint, ce salariu aveți? Tata avea vreo 1600 de lei. Aa, noi îi dăm băiatului dumneavoastră 2500 de lei, îl facem și sergent major, nu face armata și mai are și prime de joc și poate să câștige și 5000 – 8000 de lei pe lună! Așa că am ales Steaua!

 

Medaliat cu bronz la Campionatul Mondial de tineret

Ajuns în Ghencea în 1981, Gabi Balint a bifat încă din primul său an o performanță-unicat în istoria fotbalului românesc, medalia de bronz la Campionatul Mondial de tineret din Australia, într-o echipă în care mai străluceau Romulus Gabor, Mircea Rednic și Ioan Andone.

Astfel, Balint este omul cu cele mai multe prezențe la Campionatele Mondiale și Europene din întreaga istorie a fotbalului românesc, fiind implicat atât ca jucător sau antrenor secund în perioada noastră de apogeu în sportul-rege, statistică adusă la cunoștința sa de bunul său prieten, Regele Gică Hagi.

În Australia, Balint, Rednic și Augustin Eduard au fost singurii jucători de câmp care au jucat toate minutele. A fost o adevărată aventură, un vis greu de imaginat, pentru că nu se gândeau să ajungă atât de departe. 

Olanda renunțase la participare, iar ei au ajuns la turneul final pentru că au câștigat o… tragere la sorți, împotriva Portugaliei! Au avut o grupă grea, cu Italia, Brazilia și Coreea de Sud, apoi cu marea favorită Uruguay în sferturi și cu Germania în semifinale.

Am câștigat cu mult noroc în fața Uruguay-ului, dar am pierdut pe nedrept cu Germania, am avut o bară, am intrat în prelungiri și ne-au dat un gol. Dacă am fi jucat noi finala cu Qatar, o și câștigam! A fost o mare performanță, dar în perioada aceea, nu s-a tratat așa cum ar fi trebuit. Nu s-a transmis la televizor, iar în ziarul Sportul, apăream doar într-o mică rubrică, pentru că era Tovarășu’ în sus, Tovarășu’ în jos … 

 

De pe Everestul fotbalului, la un pas de o retragere nedorită

Gabi avea să cunoască deplina consacrare la Steaua, alături de care a cucerit cinci titluri de campion și trei Cupe ale României, dar, mai ales, Cupa Campionilor Europeni, după ce a înscris unul dintre golurile victoriei împotriva Barcelonei, alături de Lăcătuș, și Supercupa Europei.

Dar chiar în plin elan, Balint a fost, la un moment dat, pe punctul de a renunța la fotbal! La doi ani după acel triumf colosal, numărul 10 din finala de la Sevilla devenise numărul 16, o rezervă de lux, care înscria aproape ori de câte ori antrenorul Anghel Iordănescu apela la el, dar care nu se simțea deloc în largul său cu acest statut.

Steaua a vrut să renunțe la unul dintre mine și Majearu, să ne trimită la Sibiu, la schimb cu un jucător de la Inter. În momentul acela, am vorbit cu Ion Alecsandrescu, șeful secției de fotbal, și i-am spus: Dacă merg la Sibiu, nu contați pe mine că faceți vreun schimb că eu mă las de fotbal! Steaua pentru mine înseamnă totul și cu asta, basta. Nu știu care a fost părerea antrenorilor, dar țin minte că Valentin Ceaușescu a spus clar: Balint nu pleacă! Mie mi-a părut rău și de Majearu, care îmi era prieten, și nu merita nici el să plece. Dar așa a fost să fie! Acum, nu știu dacă m-aș fi lăsat chiar de fotbal, dar așa am gândit atunci.

 

Când îți este scris să intri în istorie, nimic nu te poate opri

Și bine a fost că așa s-a întâmplat. În 1989, Gabi Balint avea să semneze o dublă de senzație împotriva Danemarcei, în meciul decisiv pentru calificarea la Cupa Mondială din Italia. Grație lui, „tricolorii” au ajuns la un Mundial pentru prima dată în ultimii 20 de ani. Însă, totul a fost posibil datorită destinului!

Am avut noroc că s-a accidentat Cămătaru și nu aveau cu cine să joace în atac. Eu nu mai dădusem gol la națională de vreo patru ani și nu mai participasem de vreo doi ani la nicio acțiune a lotului, nu mai eram selecționat, eram într-un con de umbră. Atunci, m-am gândit că trebuie să fac ceva! Tot timpul, am crezut în destin. Mi-am zis: m-au chemat, e ultimul meci, e joc de calificare și am și șanse să joc. Și mi-a ieșit totul!

Balint nu este doar marcatorul celor mai importante goluri pentru fotbalul românesc. El a înscris și cel mai controversat gol din istoria sportului-rege de la noi, în acea finală de Cupa României din 1988, împotriva lui Dinamo, când steliștii s-au retras de pe teren, după ce reușita lui Gabi a fost anulată pe motiv de ofsaid.

Apoi, la Coppa del Mondo, Gabi Balint a fost, iarăși, salvatore della patria în partida contra campioanei mondiale, Argentina, la capătul unei noi perioade mai puțin faste.

În Italia, am fost un pic nedreptățit la început, dar pot eu să mă supăr vreodată pe domnul Ienei sau pe Iordănescu? Meritam să joc pentru că înainte de Mondial am făcut turnee cu meciuri amicale în care am fost bun, am dat goluri și chiar în ziua meciului cu URSS, am vorbit cu domnul Ienei și mi-a spus că o să joace cu mine, că sunt în formă, să fiu pregătit, dar, pe urmă, la stadion, s-au schimbat lucrurile. Dar poate așa a fost să fie! Dacă intram atunci și jucam prost sau dacă aș fi fost titular în meciul contra Camerunului, poate nu mai jucam după aceea.

Dar Gabi a profitat la maximum de șansa primită. Golul lui, înscris împotriva echipei marelui Diego Maradona, chiar în templul său din Napoli, a făcut ca România să ajungă în premieră în optimile de finală ale unui turneu final.

 

Prețul succesului poartă în spate o tristețe imensă

După Coppa del Mondo, a urmat un adevărat exod al celor mai importanți fotbaliști români în străinătate. După o așteptare destul de lungă, Balint a ajuns la Real Burgos, o nou-promovată din Spania.

A devenit un hit instant, după ce a înscris două goluri în chiar primul său meci, într-un turneu la Vigo, câștigat de Burgos. Ulterior s-a transformat în cel mai prolific fotbalist din istoria clubului în La Liga, cu 28 de reușite în 83 de partide.

Eu rămăsesem un pic de căruță după Cupa Mondială. În Italia, am fost în discuții cu Karlsruhe, din Germania, dar nu s-a concretizat nimic. Pe urmă, toți ceilalți din echipa aia au semnat, Hagi la Real Madrid, Lăcătuș la Fiorentina, Răducioiu la Bari, Gică Popescu la PSV, Sabău la Feyenoord… Numai eu nu îmi găseam! M-am întors acasă și am mers cu Steaua în pregătire. Costică Ștefănescu era antrenor și eu devenisem căpitanul echipei. Când ne-am întors din Belgia și Olanda, la aeroport, m-a așteptat Giovanni Becali cu Minguella, un mare impresar din Spania, omul care i-a adus la Barcelona pe Maradona, Stoicikov, Romario și Messi. M-au întrebat dacă vreau să merg în Spania. Nici nu am stat pe gânduri. Îmi doream mult să plec și simțeam că nu mai am ce să dau pentru Steaua. În plus, la o echipă mică, e mult mai ușor să te remarci.

Dar toate oportunitățile primite în carieră de-a lungul timpului și toate acele momente de maximă bucurie au avut un preț uriaș, pe care Gabi a trebuit să-l plătească în plin avânt. La 30 de ani, a trebuit să își încheie activitatea de fotbalist din cauza unei accidentări la menisc.

Asta este cea mai mare nenorocire care se poate abate asupra unui fotbalist, să fii nevoit să te retragi nu pentru că ești bătrân, ci pentru că nu mai poți, când ți-e lumea mai dragă, când ești în cea mai bună formă. E ca atunci când vine cineva și îți spune: Îți dau, dar vezi că o să-ți iau mai încolo. Vrei să-ți dau, știind la un moment dat că o să-ți iau? Și tu zici: Dă-mi! Pe urmă, mă penalizezi, dacă așa e în viață.

Gabi a trecut repede peste această dezamăgire și a rămas în perimetrul fotbalului, îmbrăcând imediat haina de antrenor secund al echipei naționale. Cu toate acestea, și acum, la un sfert de secol distanță, amintirea retragerii încă îl mai răscolește.

Visez, uneori, că trebuie să intru pe teren și nu îmi găsesc tricoul sau ghetele, nu pot să ajung acolo, iar un psiholog mi-a spus că asta este din cauză că m-am lăsat brusc.

 

Gabi Balint – un caracter puternic atât ca jucător, cât și ca antrenor

Privind retrospectiv asupra carierei sale, Gavril Pele Balint punctează foarte bine regretele sale și are un sfat pentru toți tinerii care aspiră la glorie, rugându-i să învețe din greșelile sale.

Eu am fost mai mereu nemulțumit de viața mea fotbalistică pentru că sunt sigur că puteam mai mult. Acum, le tot spun fotbaliștilor tineri aceleași lucruri pe care mi le-au spus și mie alții, cum era Gică Constantin, atunci când am venit la Steaua. Dar ziceam și eu: lasă, ce vine ăsta cu teorii de când se juca cu plasă pe cap și cu chiloții până la genunchi, când să mă odihnesc sau când să fac recuperare, știu eu mai bine! De fapt, știi pe naiba și e bine să asculți de oamenii cu experiență și să nu pierzi vremea pentru că e timpul scurt ca fotbalist. De aceea, am amărăciunile mele câteodată. Și eu am fost de vină când am fost rezervă pentru că Iordănescu îmi cerea să fac și faza defensivă, dar mă încăpățânam să fiu numai ofensiv, voiam numai la pomană, să dau goluri.

Din rolul de secund, Gabi Balint a lucrat cu cei mai mari antrenori români ai tuturor timpurilor, Anghel Iordănescu, Emeric Ienei și Mircea Lucescu, experiențe care l-au ajutat enorm, ulterior, când a devenit și principal.

De la Ienei, a învățat cum să comunice cu jucătorii, cum să și-i apropie, să mențină un echilibru întotdeauna la echipă. Mereu apar jucători indisciplinați și trebuie să îi mai și ierți pe cei care greșesc, obligându-i astfel să îți dea mai mult. Cum foarte frumos spune Gabi, să umbli la coarda sensibila. La inimioară.

De la Iordănescu, a învățat meticulozitatea de a pregăti fiecare detaliu, iar de la Lucescu – cum să lucreze cu tinerii, ce înseamnă să îți impui jocul, să lucrezi mult pe faza ofensivă.

La fel ca și pe teren, Balint a avut o personalitate puternică și ca antrenor, astfel că nu a acceptat niciodată compromisurile. Experiențele din trecut îl fac să nu se mai gândească la a prelua vreo altă echipă în viitor.

Chiar dacă a avut și rezultate notabile, precum promovările în Liga 1 cu Sportul Studențesc și CSU Craiova, sau clasarea pe locul secund cu Timișoara, după ce a fost la o repriză de titlul de campion.

Am decis să nu mai antrenez. E frumos să fii antrenor, îmi lipsește de multe ori asta. Dar nu m-am nimerit să fiu și mulțumit sufletește pe unde am fost antrenor.

Gabi Balint mai are, însă, multe de oferit fotbalului și vrea să transmită din vasta sa experiență copiilor din localitatea natală, Sângeorz-Băi. Când se va retrage la el acasă, în Ardeal, i-ar plăcea să facă acolo o grupă de juniori.

Deși a avut o carieră destul de scurtă ca fotbalist, cu un destin care i-a dat aproape totul, dar cu unele poticneli, pentru a-i lua apoi aproape totul, Gavril Pele Balint a știut să meargă mai departe cu demnitate și încredere, făcându-și loc în marile momente ale istoriei fotbalului românesc.

N-am fost mare jucător, nu am avut continuitate la fel ca Hagi, Gică Popescu sau Dan Petrescu, dar mi-am lăsat amprenta unde și când trebuia!

Și cât de bine ai făcut-o, Gabi! Și toți cei care te-au văzut jucând îți sunt recunoscători pentru asta!

sursa foto: Pagina de Facebook a lui Gabi Balint