Articole

Mario Lup

În centrul orașului medieval, casele stau strânse una-ntr-alta, sprijinindu-se, parcă, să nu cumva să cadă. Sub vremi, sub vremuri. Ferestrele, înalte și înguste, lasă să se vadă multitudine de orhidee, aliniate cuminți în calea luminii. Orașul cu orhidee. Și cu artiști. La doi pași de cel mai mare liceu al Mediașului, Liceul ”Stephan Ludwig Roth”, un om hăruit scoate aripi, și cântec, și imateriale forme din lăuntrurile calde ale lemnului și le arată lumii, altfel decât le știm. Oamenii le privesc, le admiră, le simt povestea, fiecare în felul său. Și pleacă. Dar se întorc, iar și iar. Ca semn că nu uită nici zborul, nici poezia, nici ceea ce-i ține vii și-i adună, mereu: frumosul. Revelat dintr-o bucată de lemn de măiestria lui Mario Lup, unul dintre zecile de artiști plastici autodidacți din Mediaș.

 

Pivnița cu dălți

E mic tare atelierul amenajat de Mario în pivnița casei. Pe o masă lungă, lângă perete, stau aliniate școlărește uneltele cu ajutorul cărora lemnul e transformat în artă. Sunt zeci, de toate dimensiunile și formele.

În capăt, o menghină specială ține strâns bucata de lemn la care Mario lucrează. E greu de spus ce nume va avea forma finală, obiectul de artă ce va îmbogăți colecția personală a artistului.

Mario Lup a primit în copilărie primul set de dăltițe, chiar de la tatăl său. La un moment dat, lua meditații de la un profesor de matematică, un sas care sculpta în timp ce el rezolva probleme.

Profesorul făcea sculptură plană, pe plăci din lemn de tei, iar micul Mario trăgea cu ochiul la ce făcea. Cam prin acea perioadă, a început să își conceapă propriile modele.

Am căutat și am înnobilat rădăcinile cu forme ciudate, create de natură, care păreau că așteaptă să fie descoperite și puse în valoare. Am descoperit apoi scoarța de pin, care e foarte interesantă, are culoarea mahonului și e străbătută de niște vinișoare, e dispusă în straturi de nuanțe diferite. Am făcut tot felul de obiecte decorative, am confecționat seturi de șah, apoi mărgele din sâmburi de piersică, care erau foarte la modă într-o vreme. Mai păstrez câteva dintre lucrările de-atunci și cred că pe unele dintre ele nici acum nu le-aș putea face mai bine.

Într-adevăr, în pivnița-atelier, câteva obiecte pirogravate sunt așezate pe o etajeră, lângă bancul de lucru. Poate ca Mario să nu uite cum a început totul.

E foarte albă bucata de lemn din menghină. Mâna artistului o mângâie întâi încet, o desface din strânsură și-o învârte în lumină, căutând imperfecțiunile ce trebuie domolite cu dalta sau șmirghelul.

Pare un dans pe o muzică doar de el știută, pentru că aici, în pivnița-atelier, doar liniștea e cea căreia-i e permis să-i stea alături când lucrează. Dalta. Ciocanul, de lemn și el. Și iarăși mâna, conturând dansul adormit, neștiut, în bucata de lemn de tei. Universul întreg ascuns aici, căci pentru nimeni altcineva nu mai e loc.

 

Lucrări izvorâte din dragoste și muzică

Nu mai pun nici o întrebare. Cu toate acestea, povestea continuă. Sau sunt doar gândurile lui Mario Lup, plecate pe furiș, să nu-i tulbure liniștea.

La ceva vreme după ce am terminat facultatea, la Brașov, lucrurile mi s-au așezat cât de cât în viață și m-am reîntors la artă. Doar ca spectator, însă. Și astfel am cunoscut un sculptor, Adrian Matei, care m-a încurajat să mă apuc și eu de sculptură. Nu știu…Mă simțeam în stare, dar poate aveam nevoie de un imbold ca să mă și apuc de lucru.

”Sărutul” e prima lucrare. Desigur. Cum altfel decât cu iubirea să fi început cu toatele? Și, pentru că muzica, dansul sunt alte pasiuni declarate ale sale, multe din lucrările sale sunt din această zonă.

Orgă, cimpoi, harfă, saxofon, trompetă, ”Cartea de muzică”, până și ”Sunetul muzicii” sau ”Femeia-vioară”, cu toatele și-au găsit chip, un alt chip în imaginația artistului medieșean.

Poate cea mai expresivă dintre toate, însă, ”Lira”. Mâna stângă, între degetele căreia corzile perfect aliniate ar putea scoate, la simpla atingere, sunete tainice. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Lemnul, așezat cu grijă în cea mai realistă poziție, ca nu cumva nervurile, fibra acestuia să deseneze linii nefirești pe degetele înlemnite. Uneltele au desenat, cuminți, până și o manichiură îngrijită, așa cum se cade unui cântec ce va să se nască de câte ori privirea îi va atinge nemișcarea.

Mario Lup

Sărutul

Mario Lup

Femeia Vioară

Mario Lup

Cartea de muzică

Mario Lup

Vioara-Flacără

Mario Lup

Lira

 

Mario Lup: ”Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel!”

Continui să-l privesc cum lucrează. Și-l ascult răspunzând, calm, tuturor întrebărilor pe care i le adresasem înainte de a coborî în pivnița aceasta micuță, sală de nașteri pentru poveștile abia ghicite dinlăuntrul plin de taine al lemnului.

Îmi confirmă ce știam. Sunt foarte mulți artiști autodidacți în zonă. Înainte de 1989, erau foarte puțini, dar cei mai mulți s-au simțit mai liberi să creeze abia după Revoluție. Există ceva nativ aici, lumea e mai preocupată de frumos, de a scăpa de viața asta zbuciumată. Oamenii își caută liniștea, fiecare în felul său.

Treptat, acești artiști s-au regăsit, s-au influențat, s-au încurajat. Unii și-au cultivat talentul și pasiunea, cum e cazul regretatului Emil Mureșan, la alții au rămas latente. Pentru Mario Lup, sculptura e un mod de a trăi, de a se exprima, ceva ce simte că trebuie să facă.

„Trebuie acesta e al tău sau, cumva, exterior?”, întreb.

E al meu. Toată mișcarea artistică mă pasionează, îmi doresc să expun, să arăt și altora ce fac, îmi doresc să transmit și copiilor, generațiilor viitoare ceea ce fac, să le insuflu drag de frumos și convingerea că pasiunile nu sunt ceva inutil, ci ceva care ne definește în viață. Ceea ce fac, fac în primul rând pentru mine, nu pot altfel! Ar putea să pară că sunt egoist, dar nu e așa. Încerc să împărtășesc ceea ce mă bucură. Mi-ar plăcea să particip la expoziții și în afara Mediașului sau a județului Sibiu, dar e mai dificil, pentru că timpul meu liber e limitat.

 

Un inginer proiectant, sculptor în timpul liber

Mario Lup e inginer proiectant, iar asta îl ajută foarte mult în pasiunea sa. Când pregătește o lucrare nouă, își face întotdeauna schițe, cu rol orientativ.

Nu trăiește din sculptură, ba chiar spune că nu crede că, în România, la ora actuală, acest lucru ar fi posibil. Este autodidact, nu are studii de specialitate.

Este autodidact, nu are studii de specialitate. Poate că o facultate de profil l-ar fi ajutat să studieze exemple internaționale în sculptură, asta pentru că în România sunt prea puține repere. De la Brâncuși, îmi spune, foarte puțini au excelat în acest domeniu, sau cel puțin pe care să-i simtă el aproape de suflet, ca stil vorbind.

Nu îi pare însă rău, deoarece, foarte probabil, facultatea l-ar fi îngrădit într-o anumită măsură. Or Mario Lup și-a dorit tot timpul să fie cât mai original posibil. Se mai întâmplă, uneori, ca ceva din ce a mai văzut, chiar și subconștient, să ajungă și în lucrarea sa finală. Iar asta, cu siguranță nu este o copie.

Prefer forme mai înălțătoare, stilizate, dar nu neapărat foarte abstracte, indescifrabile. Las întotdeauna un anumit grad de înțelegere a ceea ce fac, pentru că imaginația fiecăruia e liberă să dea un nume și propriul înțeles fiecărei lucrări. Trebuie să venim cu idei noi, nu vreau să copiez pe nimeni, n-ar mai avea nici un sens. Cu adevărat important e ceea ce creezi tu, modul în care reușești să-ți transpui ideea într-o operă de artă care să spună și altora ceva.

Se-ntoarce iar la bucata de lemn alb la care începuse să lucreze. Îmbrățișare refuzată? Desprindere? Zbor dublu? Mă întreb ce nume îi va da când va fi gata. Unul curat și simplu, cu siguranță, lângă care să rămână loc pentru gândul fiecărui privitor.

 

Pasărea Phoenix

Toată zbaterea românilor de după Revoluția din 1989, Mario a resimțit-o ca pe o incapacitate de a-și asuma libertatea, zborul pe care ne-am câștigat dreptul de a-l încerca.

Mi s-a părut că suntem, cumva, în situația de a tot da din aripi, a încerca să zburăm, dar cineva ne toarnă constant plumb în papuci, țintuindu-ne la sol.

Așa s-a născut ”Pasărea Phoenix”, o altă lucrare interesantă, în două expresii diferite.

Prima, o combinație între lemn, piatră și metal topit. Stilizată, maiestuoasă, Pasărea Phoenix ocrotește, între aripi, oul de piatră, semnul renașterii sale, al zborului cel nou, născut din lava fierbinte ce o va fi ars cândva, deasupra căreia se ridică fără de tăgadă.

Cea de-a doua, o Pasăre Phoenix liberă, în zbor, cu aripile întinse intenționat disproporționat, acoperind victorios toată cenușa din care a renăscut. O pasăre cu trup de om, ridicându-se, alb și curat, deasupra negrelor vremelnicii. Cenușa, focul și pasărea/zbor, trei esențe diferite de lemn, ilustrând prin culoare ceea ce rămâne nespus prin formă.

Mario Lup

Pasărea Phoenix I și II

În căutarea unei lumi mai frumoase

Îmi imaginez fiecare lucrare ca pe o hologramă, tridimensională. Mă ajută foarte mult faptul că lucrez în proiectare, îmi fac întotdeauna niște schițe, dar au doar un rol orientativ. Dacă la pictură poți repara ce ai stricat tot adăugând culoare, în sculptură nu poți să revii; pentru că materialul înlăturat nu mai poate fi pus la loc. Uneori, lucrarea, chiar finalizată, pare inexpresivă. Prima care o vede e soția mea, Monica, ea e un critic pretențios, care simte exact ce am vrut să spun și-mi spune ce lipsește ca lucrarea să aibă suflet. Atunci, fac ultimele retușuri, finisând totul cu precizie, pentru a da viață lucrării.

Îl mai întreb pe Mario Lup în ce măsură lucrările sale se nasc din suferințe, din zbateri, așa cum spun, îndeobște mulți dintre artiștii lumii. Îmi împărtășește doar parțial această părere.

Momentele de creație sunt momente extreme, ori de suferință, ori de bucurie. De foarte multe ori, visez că zbor și visele acestea îmi dau o stare de grație, din care se nasc lucrările mele. E un sentiment de înălțare, vreau finețe, măiestrie, bucurie, trăiesc plăcerea de a vedea oamenii împreună, împărtășind gesturi tandre.

Se spune că lumea e rezultatul gândurilor și al dorințelor noastre. Și cred că lumea lui Mario și a medieșenilor care-l cunosc și-i admiră lucrările devine încet, încet una mai frumoasă și datorită stărilor sale inefabile, transpuse cu talent în ineditele sale sculpturi.

 

Sursa foto: Arhiva personală

Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin Dragoș Munteanu are 41 de ani, barbă, umor profund și fumează țigări rulate pe care și le răsucește fără grabă. ”Ăla cu Dinică”, după cum spun unii. Adică este sculptorul care a făcut portretul* lui Gheorghe Dinică de la Teatrul de Comedie. Nu prea dă el interviuri, nu l-am văzut niciodată perorând în fața propriilor creații.

În general, când comanda socială se referă la un eveniment sau o persoană anume, ei sunt actorii din toată piesa de teatru care înseamnă sculptură pentru public. Tu ai fi regizorul. Ai aplaudat vreodată un regizor la scenă? Nu prea ai ce să spui. Ce să povestesc despre Dinică? Ar fi o impietate, acela e un semizeu. Eu m-am înclinat în fața lui, mi-am scos pălăria, a ieșit lucrarea de la Teatrul de Comedie și am rămas așa… ”a, ăsta-i ăla cu Dinică”.

*Prin ”portret” înțelegem, în limbajul nostru, al neinițiaților, ”bust”.

 

Portretele lui Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin a realizat multe portrete, dar nu prea vorbește despre ele. Îmi zice câteva nume, pe altele le știu eu. Apoi mă asigură că are o evidență a lor: și-a făcut un tricou pe care a printat, cu scris mic, numele celor cărora le-a făcut portretul. ”Acum am trecut și pe spate, pe față nu am mai avut loc”, se amuză el. Cred că se mai amuză și că încerc, cred eu, subtil, să obțin o poză cu tricoul.

Așa că revenim la Dinică și la ceea ce, în mare, știam deja. Portretul lui Gheorghe Dinică de la Teatrul de Comedie este mai cunoscut, dar nu este primul. Primul Dinică a fost făcut cu câțiva ani mai devreme și este expus în Cimitirul Bellu, la mormântul actorului.

Acela a fost și ”recomandarea” pentru portretul lui Jean Constantin. Adică portretele, că până la urmă au fost două, ambele expuse în Constanța. Plus unul atât de îndrăzneț pentru acel moment (2010), încât a rămas la stadiul de ipsos.

Iar când a câștigat contractul pentru Dinică de la Teatrul de Comedie (după vreo 6 concursuri!), un membru al comisiei de examinare l-a sfătuit să arunce un ochi și la Dinică cel de la Bellu. Ca să vadă un portret bine făcut. Habar n-avea că dădea sfaturi autorului! Cătălin s-a simțit complimentat, și-a făcut treaba și și-a căpătat deja cunoscuta titulatură de ”ăla cu Dinică”.

O lucrare complexă, de care este foarte mândru, este galeria de portrete din foaierul Sălii Studio a Teatrului Odeon. Un loc fain, vegheat de șase actori: Ștefan Mihăilescu Brăila, Ștefan Bănică, Jorj Voicu, Elena Deleanu (fosta directoare, care de fapt a înființat Teatrul Odeon), Geo Costiniu și Corneliu Dumitraș. În principiu este mai puțin cunoscută, dar e întradevăr frumoasă, cu stiluri și abordări diferite.

Cel mai legat sufletește de simte, însă, de Nicolae Cajal. I se schimbă și vocea când vorbește despre Cajal: devine mai caldă, mai emoționată și răsună ca din amintiri.

Lucrarea care acum îmi este cea mai dragă este Cajal, pentru că este și cea mai hulită, săraca, cea mai frumoasa, după părerea mea. Este lucrarea unui om care a trecut peste suferința proprie, e o poveste acolo, o poveste mai lungă.

 

De la ”Bisisica” la Londra

În facultate a fost în clasa lui Darie Dup: bun artist – dificil om! Cătălin nu își trasase încă direcția, era oaia neagră, Bisisica clasei (vezi ”Moromeții” lui Marin Preda). De fapt, cam toți studenții de la Sculptură erau mai… aparte. A trecut prin iubirea de Michelangelo, dar a divorțat destul de repede de el. Nu că ar fi pentru adolescenți, în nici un caz, dar e departe de felul în care este Cătălin. A avut, cu siguranță, modelele lui, în ciuda faptului că i-ar plăcea să nu fi avut. ”Să fim serioși, cine n-a avut?!” râde și trece îngăduitor peste propriul acces de mic orgoliu. A fost o perioadă efervescentă de experimentare, condimentată cu trăsnăi care nu aveau, neapărat, vreo legătură cu eventuale modele.

Unul dintre oamenii care a crezut de la început în el este Mihai Istudor. De el îi este foarte dor, pentru că era un om care, cu toată boala lui, bătea sute de kilometri doar ca să vadă ce mai lucrează. Tot Mihai Istudor i-a dat cel mai important sfat: să greșească! Multă vreme nu a înțeles, ”ce sfat e acesta?!”. În timp s-a convins că greșelile, de fapt, salvează!

În anii trecuți a participat la două tabere de sculptură în Franța. Anul acesta a aplicat la o expoziție organizată în Londra de o asociație a artiștilor sprijinită de Casa Regală. În luna mai, după o preselecție dură, a avut bucuria să-și expună una din lucrări la o galerie de artă din centrul Londrei. O experiență care i-a plăcut, în care a cunoscut sculptori din alte părți ale lumii. Tendințele în Europa sunt destul de cuminți. Cătălin a surprins cu… drujba! Da, se pot face clasici și cu dalta, și cu drujba; totul este despre interiorul tău, despre ce ai tu de spus.

 

Cătălin Dragoș Munteanu: ”Ca să faci portretul cuiva trebuie să-i afli spiritul.”

Toată discuția se învârte în jurul portretului. Are un permanent dor de portret, a prins drag de portretistică. Stilul lui, ca artist? Nu îl interesează să se încadreze undeva, el știe că este un artist greu de digerat. După gustul lui, Dinică și Cajal și câteva din portretele de la Odeon sunt mult prea cuminți. Ar duce lucrurile într-o zonă mai arhaică, mai puțin intelectualizată. Cât despre originalitate… probabil că noi, cei de pe margine, facem mai mult caz de asta!

În momentul în care ești tu singur cu lutul, ultimul lucru la care te gândești este ce-or să zică ceilalți. E foarte lung drumul pentru că este foarte greu să-ți însușești un personaj atunci când faci un portret. Măi, ce fel era omul acesta? Asta cred că e partea cea mai grea. Și în momentul în care ai rezolvat asta, orice vei face va fi acel personaj.

Povestea asta cu portretistica e o luptă lungă, pe care mi-o deslușește agale. Cel mai comod ar fi să respecte anatomic niște date, dar asta nu o să dea niciodată o operă de artă. E ”evidența populației”, toată lumea știe că un om are doi ochi, un nas etc.

Ca să faci portretul cuiva trebuie să-i afli spiritul.

Și pentru a ajunge la spirit Cătălin vede multe, dacă nu chiar toate filmele cu el, dacă e actor, îi citește cărțile, dacă e scriitor. Caută să îi descifreze personalitatea, să îi cunoască viața. Sunt luni de zile în care se conectează cu acel personaj. Din fiecare perioadă de acest fel a rămas cu replici și cântece în minte, cu poveștile vieților studiate.

 

Să semene și să fie o lucrare de artă sunt două lucruri foarte diferite

Apoi începe lucrul. Versiune după versiune, până reușește să prindă acel ”ceva” care nu ilustrează, ci este personajul.

În 25 de ani nu or să mai existe oameni care au văzut filme cu Dinică. Pentru că nu se mai uită nimeni la ele. Este foarte important ca lucrarea de acolo, dacă va rezista, să-i intrige și să le povestească despre personaj suficient încât ei să se întrebe ”Măi, cine a fost ăsta?” Să devină curioși. Dar important e ca lucrarea să aibă ceva-ul acela care să-l transmită pe Dinică.

Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin Dragoș Munteanu – Portret Gheorghe Dinică (Teatrul de Comedie)

Asta este greu de obținut, să semene și să fie o lucrare de artă sunt două lucruri foarte diferite. E diferența față de ”poza tip buletin”. E perioada în care capătă un fel de obsesie. Îmi zice că îți intră în sânge, te culci, închizi ochii și vezi cu mintea lucrul. Ziua lucrezi, seara distrugi totul, pentru ca în ziua următoare să îți dai seama că ai stricat ceva bun. Că ai greșit!

Cătălin Dragoș Munteanu a mai învățat și că un portret poate arăta superb în atelier, dar dezastruos în aer liber. Există lucrări prost făcute tocmai din acest motiv, că autorii nu au luat în calcul locul în care vor fi expuse. Și trebuie să ai multă forță interioară, ca sculptor, să pui o lucrarea afară; lumina naturală este un inamic al sensibilității.

Eu am o manieră mai bizară de a modela. Trebuie să verific cum arată lucrarea aia în diferite lumini. Și petrec zile în șir doar urmărind lucrarea: cum arată dimineața, cum arată seara, noaptea.

Se oprește atunci lucrarea devine o poveste, ea în sine, când transmite personajul. Sau când apare teama de greșeală. Ajunge în zona în care, după ”n” versiuni, orice ar face, de oricâte ori ar relua lucrul, iese la fel.

Aici apare cea mai mare ”tragedie”: când lucrarea ”îți iese”. Recunoaște că aproape se roagă să nu fie gata, să mai greșească, să trebuiască să modifice ceva, orice.

 

După vernisaj ”viața e pustiu”

Se amuză melancolic: până la montajul pe soclu îl mai găsești pe fecior-tău că îi mai trage niște ciocane în cap lui X că sună mișto, ”ia uite, tati, sună ca un clopot!!”. Dar măcar, până la montajul pe soclu, lucrarea e în custodia artistului, adică e încă a lui.

Cel mai trist moment apare la câteva zile după vernisaj, când realizezi că nu mai ai acces la lucrare. Că nu mai ai voie să o atingi, că nu mai e a ta.

După ce trăiești câteva săptămâni, o lună, câteva luni în cazul vedetelor mari, cu același personaj în minte, îți trebuie ceva timp să te golești. Ca un butoi care miroase a varză și tu încă nu poți să pui vin în el, sau invers.

După un vernisaj ”viața e pustiu”, că doar așa a zis Mihăilescu-Brăila! I-ar plăcea să se răsfețe puțin sub mantia de ”artist neînțeles” dar, din păcate (sau din fericire?), familia îl înțelege. Nu doar că îl înțelege, dar îi dă și replici proaspăt învățate. Asta până la următorul personaj care se va instala în atelierul lui.

 

Utilitatea inutilității artei

Cătălin Dragoș Munteanu îmi spune, cu gesturi calme:

Eu, ca artist, mă definesc cumva prin inutilitate. Când arta mea capătă o utilitate nu mai e gest artistic, e un pic de meșteșugărie acolo.

Apoi îmi vorbește de Cajal, care a spus într-un interviu că ”sensul vieții este să fii util”. Este un fel de a 11-a poruncă, sensul suprem al vieții! Cătălin i-ar fi scris asta și pe soclu, pentru că omul acesta chiar a fost util. Și atunci unde găsim utilitatea artei, fără ca aceasta să devină un meșteșug?

Poate chiar la portretul lui Cajal, cel de la Baba Novac. Un portret pe lângă care trec zilnic sute sau poate chiar mii de oameni care îl văd sau nu, cărora le place sau nu. Cei de la ”Monumente” l-au trimis pe Cătălin să cioplească toiagul lui Esculap pe soclu. Cât timp a băut o cafea, a mai făcut poze la lucrare, se mai oprea câte cineva. Ei, dar când a luat dalta și ciocanul și a început să lucreze… brusc toată lumea care s-a nimerit acolo a vrut să apere lucrarea de ”vandalizator”! Apostrofat, luat de guler, tras de lângă statuie… a reușit, în cele din urmă, să explice cine e și ce face!

Cătălin Dragoș Munteanu – portret Nicolae Cajal (versiune de lucru)

Sau la portretul de la mormântul lui Jean Constantin. Despre portretul ăsta publicul avea păreri oarecum împărțite, de la ”wooow” până la ”ce-i prostia asta?!”. Aici Cătălin trebuia să modifice ceva la soclu, așa că a luat bustul și l-a depozitat undeva pentru câteva zile. Între timp, în presa locală a apărut știrea că a dispărut bustul. Când Cătălin a revenit cu portretul să îl monteze la loc, directorul cimitirului pur și simplu s-a așezat pe scaun și-a oftat prelung: ”Bine c-ai venit, că nu mai pot! În fiecare zi sunt cel puțin câteva zeci de oameni care-mi spun ”Maestrul! Unde-i maestrul? S-a furat maestrul!!!” De atunci portretul de la mormântul actorului a fost acceptat unanim.

A văzut, astfel, că lucrările lui deveniseră un fel de borne, că oamenilor le-ar lipsi dacă le-ar lua de acolo.

Orice lucrare de for public educă, acesta e primul ei rol. Or educația vizuală se face cu tot ce vezi în jurul tău. Îmi place să cred că eu educ, nu informez publicul. Și sunt mândru de publicul românesc.

Un sfat pentru studenții care se pregătesc, la rândul lor, să educe publicul? Același pe care l-a primit și el:

Nu vă fie teamă să greșiți! Există atât de multă întâmplare în sculptură…

 

Portretul lui Cătălin Dragoș Munteanu

Îl întreb brusc: ”Ți-ar plăcea să ți se facă un bust? Nu acum, evident, ci după… ăăă… știi tu…”

Izbucnește în hohote de râs și strigă ”NU!” Ei, nu?! Păi sigur o să-i vină cuiva ideea să-l onoreze.

Rămâne tot pe ”nu”, și nu din cauza rahatului de porumbei (care, după părerea lui, afectează doar lucrările proaste). Apoi se răzgândește: vrea, dar să și-l facă singur, că cine știe cum i-l fac alții!

Apoi se răzgândește din nou.

Dacă totuși nu o să mai fiu pe-aicea și o să mi se facă vreun bust, vă rog eu, alegeți-l pe cel mai tâmpit, pe acela care vine beat la cursuri, Bisisica dintre ei! P-ăla alegeți-l, pentru că sunt convins că va face lucrarea cea mai frumoasă dintre ei, Bisisica. Nu ăia talentați, nu-i alegeți p-ăia. Alegeți-l p-ăla care va greși de cele mai multe ori și el va face cea mai bună lucrare!

 

Multe mulțumiri doamnei Nicoleta Nicorici, Consultant Artistic la Teatrul Odeon, care mi-a permis, pentru documentare, accesul în galeria de portrete a Sălii Studio a Teatrului Odeon.

Emil Mureșan

Emil Mureșan este primul care descoperă că pânza de păianjen poate fi transformată în artă. A lucrat mai bine de cinci ani la tablouri folosind pânza de păianjen, fără a arăta nimănui. Prima expoziție cu astfel de lucrări are loc în anul 2001, cu ocazia unui festival din Mediaș. Tablourile devin repede populare și artistul este invitat să expună la București. Originalitatea sa este recunoscută și de Cartea Recordurilor: cu ocazia împlinirii a 80 de ani, Primăria Mediaș îi conferă artistului titlul de „Cetățean de onoare”. În domeniul sculpturii a primit nenumărate distincții și medalii, semnificativă fiind medalia “Meritul Cultural” Clasa I pentru lucrarea “Hora”, primită în 1972 de la Consiliul de Stat.

 

„Măi, tu stai toată ziua în grădină printre pietrele tale și nu vezi și tu că trebuie făcută curățenie în cotețul găinilor?”

Cine se gândea atunci că mustrarea soției avea să-l ducă direct în paginile Guinness Book pe artistul medieșan? Emil Mureșan povestește cu haz, arătând spre cotețul găinilor:

Era pe la apus când m-am dus să văd de cotețul găinilor. M-am aplecat eu să strâng pânza de păianjen ce se formase. Am rămas mut de uimire când am văzut razele soarelui străpungând pânza de păianjen, prăfuită, formată la colțuri. Doamne, ce minunăție am văzut atunci… Parcă am fost luminat pe loc de Dumnezeu.

De atunci, a colindat multe poduri ale caselor vechi în căutarea materiei prime, pânza veche, groasă de păianjen, pentru nenumăratele sale tablouri realizate din neobișnuitul material.

Discuția noastră a avut loc într-o camera plină cu operele artistului Emil Mureșan. Picturi, puține la număr semnate de Maestru, sculpturi, tablouri din pânză de păianjen și diverse machete ale monumentelor ce împânzesc orașul Mediaș.

A văzut că priveam atentă machetele și a început să-mi povestească cât de multă atenție acordă acestora și cum niciodată nu s-a întâmplat să devieze de la ele în realizarea sculpturilor la scară mare.

La Școala Populară ni-o pus de am frământat cu picioarele pământul cu care să lucrăm. Și asta făcea parte din educație. De felul în care ne pregăteam materialul depindea lucrarea finală.

Și azi, în școlile de business întâlnim un accent important pe modul în care se întocmește planificarea…

 

”Doamne, am intrat in Europa fără educație și asta nu e bine, nu e bine!”

Are aproape 88 de ani, dar o privire clară, inteligentă, pătrunzătoare. Mă uit la mâinile lui și încerc să mi-l imaginez cu dalta și ciocanul în mână, dând sens unui bolovan uriaș. Pentru că, înainte de minunățiile din pânza de păiajen, Emil Mureșan era deja recunoscut în lumea artiștilor ca un sculptor cu multe premii în palmares.

Tocmai ce a terminat o sculptură din inox, de aproape 2 metri înălțime, dedicată celor 750 de ani de atestare documentară a municipiului de pe Târnave. Numele – “Mediaș 750 – primii pași în cetate” .

Îmi spune, de mai multe ori în timpul discuției noastre, zâmbind ironic la adresa artiștilor tineri care se mândresc cu faptul că sunt neînțeleși, că o lucrare, indiferent de natura ei, trebuie să transmită o emoție, un mesaj, să spună ceva.

Nu poți să nu cunoști istoria artei și să ajungi profesor care să educe copiii în domeniul artelor. Doamne, am intrat in Europa fără educație și asta nu e bine, nu e bine!

Emil Mureșan

Dansatoarea – lucrare din rădăcină de copac. Preferata artistului

 

Cum a devenit Emil Mureșan un mare artist, fără facultate

Cu lacrimi în ochi, Maestrul lasă privirea în jos în semn de rușine și neputință. Cel mai mare regret al lui este că nu a avut șansa să facă Facultatea de Arte. Asta nu ar fi schimbat neapărat abordarea lucrărilor sale, dar i-ar fi plăcut să învețe mai multe și cu siguranță i-ar fi deschis mai multe uși. Astfel, cei care au avut șansa absolvirii unei facultăți, nu l-ar mai fi privit de sus.

Îl întreb despre mentori și cum se aplica mentoratul în anii ’60-70. Se ridică cu grijă de pe canapea și se îndreaptă spre bibliotecă. Îmi întinde apoi două tratate de sculptură și spune cu vocea tremurândă, plină încă de recunoștință:

Ion Vlasiu, marele sculptor, m-o vizitat de mai multe ori și mi-o spus – Mă, tu ai mare talent, păcat că nu ai făcut facultate – ia și studiază de aici.

Atunci a primit cele două tratate de sculptură ale lui Constantin Baraschi, pe care le-a studiat toată viața. O carte bună în bibliotecă în vremea comunismului era mare lucru. Trebuia să dai cartușe de țigări sau pungi de cafea pentru a primi “pe sub mână” cartea dorită. Iar cei precum Maestrul Emil Mureșan trebuiau să apeleze la stilul autodidact pentru a învăța cum să însuflețească o bucată de piatră, bronz sau gips.

Își amintește de copilărie și de cât de important a fost sportul în formarea sa ca om. Aici a avut parte de primul mentor, profesorul antrenor Ion Arnăutu, sub îndrumarea căruia a facut atletism de performanță la Cluj-Napoca.

Locuiam chiar lângă gară unde este și o pădure. Dimineața și seara alergam câte cinci kilometri, iar după-masa făceam antrenament pe stadion. Am ajuns apoi la Cluj-Napoca unde am stat aproape jumătate de an. Fugeam la probe de 800 și 1.500 de metri.

Cucerește mai multe medalii la competiții din țară, dar și internaționale, dar o cucerește și pe Olga Constantenec, soția sa iubitoare, alături de care are două fete, Sanda și Adriana.

 

Ucenicia schimbă mentalitatea, nu te învață doar meserie

Este indignat peste măsură când se gândește la absolvenții de liceu din ziua de azi care intră direct în șomaj.

Noi eram patru copii. Tatăl meu avea un atelier de croitorie. Când o venit războiul îl duce pe front și eu, fiind al doilea copil, aveam 15 ani, o trebuit să merg să muncesc ca ucenic la o cofetărie. La 18 când am terminat ucenicia, o venit naționalizarea, o luat cofetăria, o luat tot. Pe mine m-o dus în armată 3 ani. Când am vint acasă, mă duceam după serviciu la seral ca să-mi continui studiile.

A muncit de când se știe și a făcut totul cu pasiune și dedicare. Nu de puține ori s-a întâmplat să facă un monument pe banii lui, iar apoi activiștii de partid să se mândrească cu investiția în cultură. I-ar plăcea să vadă iar tinerii de la școlile de meserii cum vin să ceară îndrumare și caută să învețe o meserie pe care să o practice cu mândrie. Să învețe să gândească cum să facă ceva bun pentru locul în care au crescut.

Mediașul a avut multe năcazuri. Au venit turcii și au dat foc, jumătate din oraș o ars. Și oamenii nu au plecat din oraș, au venit alții și i-au ajutat să refacă orașul. În 1850 o fost holeră și ciumă, or murit mii de oameni. Dar oamenii și-au refăcut orașul. Am avut inundații în 1970, 1974, n-o plecat tineretul din oraș. Or stat și și-au refăcut fabricile și toate celelalte. E mare lucru să te poți baza pe tineret.

Cum era Șeful reclamei pe oraș (titulatura de la acea vreme), Maestrul Mureșan se împărțea între serviciu, familie și munca în atelier. Nu uita însă niciodată să le arate și copiilor de la Cercul de Cultură de la Biblioteca Județeană cum se frământă pământul sau cum se realizează o machetă. Nu avea studii superioare și pentru asta nu putea ține cursuri oficiale.

Lăsați școlile să aducă copiii in expoziții, să le explice. La noi, ca să meargă un grup de copii să vadă la fața locului, trebuie aprobări de nu știu unde. Nu avem educație în domeniul artei deloc. Și aste se vede și în alte aspecte ale vieții.

 

Plăcere sufletească în a lucra cu mâna

În multe dintre lucrările artistului Muri, cum îi spun prietenii, se regăsește un element comun: bufnița. Pe lângă simbolistica înțelepciunii și a norocului, bufnița mai are și rolul de salvatoare a orașului Mediaș după epidemia de ciumă (mâncau cadavrele, oprind astfel împrăștierea bolii). Cei care vor poposi în orașul medieval de pe Târnava Mare, vor avea ocazia sa vadă reprezentările bufnițelor în monumentele amplasate în parcuri, la Muzeul Municipal sau la Biblioteca Municipală „St.L.Roth”.

Emil Mureșan

Bufniță din pânză de păianjen, de Emil Mureșan

Acum nici nu au dălți (n.a. Sculptorii tineri), lucrează numai cu aparate de șlefuit și alte minuni. Eu am lucrat cu mâna și asta a fost plăcerea mea sufletească, că nu am lăsat dalta și ciocanul, indiferent de piatră, bazalt…

Despre lucrările artistului Emil Mureșan s-a scris mult.  Despre OMUL Emil Mureșan mai puțin, dar de fiecare dată arătând altfel, umanitatea, simplitatea și bucuria de a fi făcut ceea ce i-a plăcut în viață. Și asta a ținut să menționeze la sfârșitul discuției noastre.

Dacă nu ai chemare pentru ceva anume, dacă nu-ți place sau zici mereu că e greu ceea ce faci, nu mai fă. Înseamnă că trebuie să faci ucenicie în alt domeniu. Pe cei din jurul tău îi mai minți, dar sufletul tău suferă.

O parte din lucrările lui Emil Mureșan sunt expuse în galeria de artă „Mediașul Nostru” din Centrul Vechi al municipiului Mediaș sau în parcurile orașului.

Câteva dintre lucrările artistului:

„Bust Emil Mureșan”, (autoportret), ghips, piatră;

„Bricul Mircea”, 2m, lucrare de referință realizată din pânză de păianjen, în 2002;

„Emblemă Mediaș”, 70×50 cm, metal, expusă în holul Primăriei Mediaș;

„Bust Ludwig Roth”, piatră, copie după Borje, cetatea Moșna;

„Păsările cetății”, triptic, 285×150 cm, mozaic patinat, parcul copiilor, Mediaș;

„Adolescenții”, metal, 100×40 cm, Mediaș;

„Supliciul”, 5cm, lucrare în calculul vezicular de la fierea artistului;

„Crocodilul”, 200×70 cm, lucrare în caolină pentru un parc din Germania;

„Simbol pentru pace”, 120×80, mozaic, Mediaș;

„Omagiu lui Brâncuși”, 120×50, mozaic, Săcelul Gorj;

„Să ocrotim copii”, 150×80 cm, Agnita;

„Floarea Ocnei”, metal, 1,50, Ocna Sibiului;

„Hora”, 1×50, bronz, parcul A. Șaguna, Mediaș;

“Poarta de Hotar”, 7m, Mediaș, beton armat

Emil Mureșan

Bust Emil Mureșan

 

Emil Mureșan

Hora 2009 – inox, 1.3×1 m, refăcută după o lucrarea monumentală ”Hora” din 1975, din bronz, furată din parcul Andrei Șaguna din Mediaș

 

Emil Mureșan

Bricul Mircea, lucrare de referință pe pânză de păianjen

 

Adrian Bunduc

După un trecut zbuciumat, cu suișuri și coborâșuri din cele mai abrupte, astăzi Adrian Bunduc este un om liber din toate punctele de vedere. Liber să gândească, liber să trăiască după cum îi place, liber să creeze lucrări de o frumusețe rară oriunde în lume. Nu e niciodată târziu să ne găsim calea – ne învață povestea omului care își ”cioplește” singur drumul propriei vieți cu dalta și ciocanul, chiar și azi, în secolul vitezei și al tehnologiei…

 

Știți acele căsuțe de la țară cu ferestre mici și prispă largă? Ulițele de la sat unde mulți dintre bunicii noștri obișnuiau să-și facă veacul? Într-un astfel de loc, undeva în apropiere de Botoșani, s-a născut Adrian Bunduc, unul din cei mai talentați români din zilele noastre!

De mic copil a fost pasionat de muzică și de creație. Obișnuia să sculpteze bostănele și să îi încânte pe cei din jur cu mici lucrări din lemn sau din ciocani de porumb. Nu s-ar fi gândit niciodată că aceste încercări timpurii l-ar putea conduce spre omul care este astăzi.

Ar fi putut avea o carieră banală în Jandarmeria Română, dacă imediat după Revoluție nu și-ar fi luat inima în dinți și nu ar fi pornit pe drumul său. Și ce drum a fost…

 

Adrian Bunduc și lupta pentru supraviețuire

A experimentat lucruri și oportunități de a face bani considerate ”la modă” în perioada aceea.

Și-a încercat norocul în angro-urile din București sau în afara granițelor, atunci când românii erau atrași ca un magnet de mirajul vestului.

Autoritățile vremii din Europa însă expulzau anual sute de români de bună credință, ce nu doreau decât să li se ofere cel mai elementar drept…acela de a munci. Adrian a căzut și el pradă imposibilității de a lucra în legalitate. A fost prins în Ungaria, ”jefuit” practic de toți banii pe care îi avea asupra sa (undeva la 1000 de mărci) și trimis înapoi în țară.

Adrian Bunduc: Pentru un om rămas fără nimic, fiecare zi este o luptă crâncenă de supraviețuire ce nu prevestește de regulă un viitor prea luminos.

S-a stabilit în Timișoara și a început să lucreze pe unde găsea pentru a câștiga o pâine. S-a angajat undeva în zona Giroc ca vânzător de noapte la un butic de cartier. Acolo, noapte de noapte, se perpetuau muncitori ai fabricilor, persoane pestrițe, vagabonzi și oameni hârșâiți de viață cu povești și experiențe care de care mai dureroase.

Aici l-a cunoscut pe un tip, Iulian, ce executase 9 ani de detenție pentru omor. Acum lucra ca ”om bun la toate” pentru cimitirul municipal din Timișoara. După îndelungate discuții și povești, observând înclinațiile către îndeletnicirile artistice, Iulian îi propune un post de cioplitor în marmură pentru crucile și pietrele comemorative din cimitir.

Adrian a acceptat fără ezitare, deși nu s-ar fi gândit niciodată că poți scrie cu o daltă de fier în suprafața aceea netedă și lucioasă de marmură. Iar acesta a fost primul său pas spre îndeletnicirea ce avea să-i schimbe viața.

Trecerea de la litere cioplite către obiecte de artă și monumentele cu care astăzi se mândrește s-a produs într-o perioadă lungă. A plecat în Grecia, o țară foarte dezvoltată la acea vreme, unde se puteau face bani frumoși.

A început în construcții în Salonic, ”ca tot românul”, dar a fost nevoit să renunțe după ce a căzut în cap de la vreo 6 metri înălțime. O nouă piatră de încercare, un nou moment în care îți vine să lași totul baltă… Și totuși…

 

Momentul cheie

S-a mutat în Atena, la un magazin de marmură. Fără acte și pasibil oricând de pedeapsă…

Abia aici a înțeles aspectele mai serioase ale sculpturii. A învățat totul, de la lucruri de bază la cele mai avansate tehnici.

Totul a început cu un trandafir. Din momentul în care am început să înțeleg și să văd tridimensional acel trandafir, pentru mine s-a deschis orizontul. Secretul în sculptură este să vezi 3D, să simți tridimensional !

A proiectat prima lucrare chiar în acel magazin. Un șemineu sculptat cu o oglindă cu ramă de marmură, mult peste ce vindea orice alt concurent din Atena.

A obținut pe el 2.000.000 de drahme, echivalentul a 6000 de euro. A încercat cumpărătorul să negocieze, să îl cumpere fără oglindă, dar Adrian nu s-a lăsat. Cu banii și-a cumpărat o Honda Civic, și-a plătit datoriile și… și-a dat demisia.

Omul trebuie apreciat la adevărata lui valoare și fiecare muncă trebuie răsplătită. Când am vândut șemineul i-am oferit patronului un sfert din sumă, iar el i-a luat fără să ezite. Unde era aprecierea? Am transformat un magazin de glafuri într-unul de artă. Am ridicat afacerea aceea ani de zile prin lucrările mele. Iar el, patronul, s-a pretat la a lua o sumă de nici 1500 de euro pentru ceva facut de mine.

 

Opera lui Adrian Bunduc

Au urmat alte și alte opere, piese de mobilier ce îți taie respirația. Preferata lui? O lucrare realizată dintr-o piatră de fântână adusă de către bunicul său cu primul car cu boi din zona Moldovei.

Adrian Bunduc

Prezintă lucrarea sub forma unei scenete marine compusă dintr-un delfin și o ancoră. Subliniază faptul că aceasta nu este încă terminată.

De altfel, în sculptură, niciodată o operă nu este finalizată definitiv. Sculptorul poate scoate oricând la iveală alte elemente, sporindu-i astfel valoarea artistică.

Grecii au o vorbă. O lucrare este ”telia” dar nu ”teliomeni”. Altfel zis, întotdeauna un obiect trecut prin mâna artistului va fi terminat, dar niciodată nu va fi terminat de tot.

E valabil pentru oricine. Cu toții suntem oameni mari, finalizați din multe puncte de vedere, dar niciodată ”teliomeni”. O persoană se află mereu într-un proces de schimbare. E definită de toate cunoștințele pe care le-a adunat, de tot ceea ce a trăit și de modul în care viața continuă să o pună la încercare.

 

Despre a fi sculptor în România

Adrian Bunduc nu vede cu ochi buni încercarea unui artist de a trăi în România de pe urma artei sale. Românul obișnuit nu este interesat de cultură. Un artist nu se poate simți inspirat, nu poate crea la maximul său potențial având grija zilei de mâine, încercând să-și comercializeze lucrările realizate cu greu într-o piață nepregătită economic și spiritual pentru a i le primi.

A trăi înseamnă în primul rând să nu-ți fie foame. Să nu ai grija zilei de mâine, să știi că lucrurile merg bine. Abia atunci ai timpul și libertatea pentru a gândi, pentru a simți lucrurile. Ca să faci artă trebuie să ai timp, să ai speranțe.

Înțelege pe deplin efortul pe care tinerii trebuie să-l depună zilnic pentru a-și găsi calea.

Trage un semnal de alarmă asupra lipsei valorilor din societatea românească după care ar trebui să se ghideze.

Iar eșecul unora dintre ei îl pune pe seama existenței unui cadru familial și academic total neadecvat unei societăți moderne aflate în plin proces de globalizare.

Un profesor trecut de 40 de ani nu are ce și cum să îl învețe pe un tânăr de 20. Programele de învățământ învechite și profesorii depășiți de timp nu fac decât să insufle tânărului niște lucruri eronate. Când se va lovi de adevăratele probleme ale vieții, cu siguranță va claca. Doar experimentând de mic și lovindu-se de probleme, un tânăr își va putea găsi vocația.

Cu toate astea, Adrian Bunduc are încredere în tinerii de azi, superiori nouă și generațiilor dinaintea noastră, din toate punctele de vedere. Trebuie doar să își facă timp spre a privi în interiorul sufletului lor pentru a-și descoperi talentul. Dacă o parte din ei vor dori să ”fure” ceva din meseria sa, cu atât mai bine.

Talentul e o boală, un zbucium, o nebunie a celor înzestrați spiritual. Cei născuți cu mult talent nu trebuie să se ducă la școală. Noi ceilalți trebuie să muncim enorm și să ne perfecționăm continuu pentru a obține rezultate.

Adrian Bunduc

Tot ce vrea e să fie acasă, în inima Moldovei, sus pe deal, ferit de stresul și haosul orașelor, cioplind lemnul și piatra, cultivându-și câmpul de lavandă sau crescând albine.

Depinde doar de noi să îi apreciem munca, să îi arătăm că nu suntem atât de puțini precum crede. Încă ne place să ne decorăm mediul înconjurător cu lucrări frumoase din punct de vedere estetic, iar această tradiție autentică are un viitor în rândul înaltei societăți românești!

Arta în general și mai cu seamă sculptura înseamnă libertate. Îți iei cu tine dalta și ciocanul, găsești o piatră și poți lucra nestingherit oriunde te-ai afla. Trebuie doar să cauți arta în interiorul pietrelor.